Aroganţa puterii provizorii
De mai multe
săptămini se desfăşoară în ţară o largă mişcare democratică în jurul punctului
8 al Proclamaţiei de la Timişoara oare cere excluderea de la participarea la
funcţii alese a foştilor activişti şi securişti, datorita rolului nefast în
perpetuarea la noi a celei mai pustiitoare dictaturi comuniste. Iniţial, o
asemenea mişcare a părut insignifiantă, deşi pornită din acelaşi leagăn al
revoluţiei, Timişoara. S-a vădit un protest faţă de o conducere care,
insinuata la putere, a deviat sensul proceselor transformatoare spre o
perestroikă gorbacioviană, scoţînd la suprafaţa garnitura a doua a nomenclaturii
comuniste care la finele lui decembrie 1989 părea definitiv şi iremediabil
prăbuşită, împreună cu întregul sistem care o propulsase şi o întreţinuse timp
de decenii ca o casta birocratico-parazitară.
Dar, iată că
lent dar persistent, mişcarea pentru susţinerea punctului 8 din proclamaţia
menţionată dobîndea în Bucureşti un mare ecou. Pentru a doua oară Bucureştiul
reacţiona prompt şi pozitiv la noul impuls democratic venit de la Timişoara.
Oamenii au început să se întrebe tot mai insistent dacă este drept, în urma
unei revoluţii sîngeroase, în care a pierit floarea naţiunii, ca o garnitură
de foşti activişti sau de descendenţi ai acestora să influenţeze decisiv noul
"curs al dezvoltării instituţional politice, în condiţiile în care nu ei
1-au răsturnat pe Ceauşescu.
In faţa
precipitării alegerilor din 20 mai, dar cu deosebire datorită ignorării
poziţiei elementelor dinamice ale ţării care doresc o ruptură totală cu
structurile şi ideologia comunistă, indiferent de forma sub care s-ar
prezenta, o parte din tinerii cu rol important în zilele de 21 şi 22 decembrie
s-au lansat într-o acţiune hotărîtă de contracarare a „democraţiei
originale", imprimată schimbării de această putere provizorie.
Implicîndu-se efectiv în susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara, aceşti tineri
au reuşit printr-o activitate extraordinară s-o acopere cu cîteva milioane de
semnături, mărturie elocventă a faptului că o mare parte a naţiunii doreşte
îndepărtarea de la conducere a coasociaţilor lui Dej şi Ceauşescu la dezastrul
în care, prin incompetenţa şi lipsa de scrupul moral, au adus ţara.
Puterea
provizorie ignoră însă o asemenea mişcare, bizuindu-se pentru combaterea ei
prin manifestaţii electorate organizate cu deosebire în provincie cu oameni
mobilizaţi în stil pecerist de activişti F.S.N. Numai că, in momentul în
care din seara de 22 aprilie acest tineret a instituit în piaţa
Universităţii o baricadă vie, spre a obliga puterea provizorie să negocieze,
aceasta a încercat să soluţioneze o situaţie critică, recurgînd la arestări,
inclusiv la bătăi şi molestări. Prin asemenea mijloace, aliindu-şi o parte tot
mai mare a populaţiei, piaţa Universităţii e fost inundată de mii de oameni.
Pe un asemenea fond, preşedintele C.P.U.N.,
dl . Ion Iliescu, în locul
unor soluţii politice, a stigmatizat cu
calificativul de „golani" tocmai pe unii dintre aceia care avuseseră
cutezanţa să-1 înfrunte pe Ceauşescu, netezindu-i calea spre putere. A fost
suficientă, pronunţarea acelui cuvînt dezonorant pentru a-1 transforma,
contrar intenţiilor şefului puterii provizorii, într-un calificativ faimos de
care astăzi sînt mîndri zeci de mii de
bucureşteni şi din provincie care se declară golani ! O asemenea reacţie
populară faţă de un cuvînt blasfemitor reprezintă, în fapt, un protest fată de
o mentalitate comunistă. Căci dacă Ceauşescu îşi numise adversarii intransigenţi
huligani, dl. Iliescu încearcă să-şi compromită opozanţii radicali drept
„golani" !
Este, oare,
îndreptăţită aroganţa conducerii provizorii faţă de cele mai energice elemente
ale naţiunii care au propulsat-o la putere ? Sa nu ştie ea că, adusă în vîrful
piramidei de valul revoluţionar, pînă la alegeri, trebuie să se supună unui
dialog tocmai cu aceia care o contestă ? Crede puterea provizorie, chiar dacă
prin alegeri va fi confirmată, că va putea guverna dacă nu-şi va satisface
adversarii prin recursul la dialog ? Adevărata faţă a unui regim democratic
nu înseamnă o dominaţie despotică a unei majorităţi, oricît de
bineintenţionată ar fi, ci în respectarea minorităţilor. Or, dacă acum, înainte
de alegeri, acei demonstranţi din piaţa Universităţii sînt bătuţi, discreditaţi
şi nesocotiţi de către o conducere provizorie nelegitimă, ce se va întîmpla
după ce aceasta va triumfa în alegeri ?
Ignorînd însă
opoziţia independentă, puterea provizorie a sfîrşit însă prin a contribui
indirect la permanentizarea în centrul Capitalei a unei adunări populare, a
unui parlament deosebit, prin faţa căruia se perindă persoane şi
personalităţi, cu impact deosebit asupra vieţii politice din actuala fază a
luptei pentru democraţie. Este greu de presupus că, în perspectiva extensiunii
ei şi în alte puncte ale ţării, o asemenea formă de contestare a puterii
provizorii va putea fi lichidată fără concesii. Din aceste motive credem că
aroganţa guvernanţilor este cu totul nejustificată, intr-un moment de răscruce
al revoluţiei.
Dreptatea, 6 mai 1990