DISIDENTII
Va mai amintiti cum tresaream, cum ni se incalzea sufletul, cum ne
rugam lui Dumnezeu sa-l apere, cind mai aparea cite un disident la milionul de
locuitori ? Cum ne era parca mai
putina rusine de noi, avindu-I pe ei ?
Cum le sopteam numele ca pe niste parole pentru speranta ? Au trecut patru luni de la Revolutie. Si peste ei si peste noi. Cine sint acum disidentii ?
- Dumitru Mazilu – o fantosa care ar fi grotesca
daca n-ar fi sinistra. Greu de crezut
ca aceasta persoana a fost un disident autentic.
- Doina Cornea – o doamna in virsta, care cum
deschide gura cum te apuca jalea.
Disidenta dinsei pare sa fi fost rezultatul exaltarii si nu un act
lucid, asumat cu maxima constienta si responsabilitate. Si cind te gindesti ca pe 22, in fata la
“Gradinita”, I-am scandat numele.
- Dan Petrescu – afirma in “22” din 20 aprilie ca
evenimentele de la Tg. Mures ar fi determinat, intr-un stat normal, demisia
ministrului de interne. Intr-adevar,
nu traim intr-un stat normal, pentru ca altfel declaratiile dumisale,
deplorabile politic si urmate de explicatii care nu pot fi calificate decit ca
impertinente, ar fi trebuit sa-I aduca demiterea si nu admonestarea. Nu mi-am inchipuit ca intelectualismul snob
poate sa duca pina la atrofierea simtului national. Si cind ma gindesc ca I-am citit cu interes prozele din volumul
de debut colectiv de la “Albatros”.
- Ana Blandiana, Aurel Dragos Muntenu,
Radu Filipescu – n-au vrut sau nu le-a stat in putinta sa se
incadreze in noile structuri politice, parasind, primii doi FSN-ul, ultimul,
Partidul Republican.
- Mircea Dinescu – surprinzator, dar este, poate, singurul care
reuseste deocamdata sa nu calce-n strachini si sa realizeze un anume echilibru
benefic. Si cind te gindesti ca acum
vreo trei ani, pe scena de la Costinesti, un derbedeu genial il interpela pe
pretiosul academician Al. Balaci, care tocmai afirmase ca de vina pentru ca nu
se gasesc carti sint librarii; “Si pentru ca eu nu-I gasesc chiloti lu’
nevasta-mea sint de vina chilotarii ?”
- Octavian Paler – Exponentul tipic al disidentei
“fabricate”. Se canoneste sa ne
convinga exhibind tot soiul de zvircoliri antidictatorilale si sfisieri morale
care ar fi incercat constiinta dumisale de la o vreme incoace. Jenant.
Din fericire, incercarea de acaparare a “Romaniei literare” nu i-a
reusit; ma intreb ce obiectiv vizeaza in continuare (de altfel, e o maladie
intinsa, scriitorul roman nu se mai multumeste sa fie scriitor, vrea mortis si
o fonctie). Si cind te gindesti
ca odata stia sa povesteasca foarte frumos cum merg oamenii batrani de la
munte.
- Al. Paleologu – in calitate de ambasador la Paris
a trebuit sa fie chemat la Bucuresti ca sa I se explice ca un ambasador face
politica guvernului care l-a investit, nu politica sa particulara.
- Dorin Tudoran – a venit, a vazut, a plecat.
- Mircea Iorgulescu – doar a plecat.
Ma opresc aici, lista nu e incheiata, dar e suficienta pentru ceea
ce vreau sa spun: evolutia post-revolutionara a disidentilor sta, in general,
sub semnul misfitting-ului, al nepotrivirii, bineinteles de nuante
diferite si determinata de cauze diferite, dar nepotrivire, cu posturile
si situatiile in care au fost propulsati.
Ca si cum Ceausescu ar fi luat cu el in mormint sensul si coerenta
imaginii lor despre lume, si imaginii noastre despre ei. Merg pina la a-mi spune ca ar fi fost mai
bine ca, dupa Revolutie, sa li se fi pus portretele la loc de cinste in cartea
de istorie si sa-si fi vazut fiecare de treburile lui. Astfel, poate ca n-am fi fost siliti sa
ajungem atit de repede la concluzia ca disidenta nu se identifica nici cu
competenta, nici cu inteligenta, nici cu benevolenta. Apare, totusi, intrebarea trista: daca nici ei, atunci cine ?
“Adevarul”
– 25.04.1990