BIBLIOGRAFIE   II

      1917-1944          1944-1964             1964-1989              1989-  la zi 

   Precizez, cum am făcut-o şi în Bibliografie I,  că lista lucrărilor incluse este selectivă; că este  limitată  la cărţile remarcate in librarii sau  pe sit-urile editurilor;  că nu-şi propune emiterea de observaţii critice sau  calificative valorice. Ea constituie un semnal,  o invitaţie, pentru  autorii de bibliografii tematice  sau cititorii interesaţi  de  „Procesului Comunismului”.

      Soarta arhivelor  care  oglindesc  lupta contra totalitarismului comunist, circulaţia  documentelor, trecerea lor dintr-o  custodie  în alta  ( implicaţi, păstrători de taină solidară, confiscatori  abuzivi, distrugători laşi, vânători de documente,  manipulatori propagandistici )  constituie în sine  o pistă  interesantă de investigare.

    În capitolul  « Sindromul Berevoieşti »  din  « Moştenitorii Securităţii », Marius Oprea  dă  informaţii incitante privind  operaţia deliberată  întreprinsă de puterea instalată  în România în dec.’89,  de distrugere, de  ascundere,de  amestecare, de dispersare, de secretizare, a arhivelor PCR, ale  Securităţii, ale  Armatei,  ale  Justiţiei ş.a., pentru  a distruge  atât secretele trecutului  cât  şi ale  prezentului  recent.  El conchide: “În România  s-a  perpetuat  trista tradiţie a invocării  secretului nu atât pentru a proteja siguranţa ţării , cât mai degrabă  pentru a păstra liniştea  liderilor,  ca şi din prudenţă cazonă. [….]  Arhivele partidului comunist  ori arhivele Securităţii [ peste  25 km  ] , astăzi ale SRI-ului  şi ale celorlalte servicii  secrete  sau intrate  în posesia  armatei,  rămân   încuiate  cu cea mai bine păzită cheie din buzunarul  lui Ion Iliescu.  Primul moştenitor al Securităţii  ştie foarte bine  că informaţia înseamnă  putere. “

    În prezent,  arhivele  partidului comunist  şi cele ale Securităţii  sunt în custodia  a  şase instituţii: Serviciul  Român  de Informaţii  ( cea mai mare parte ), Serviciul  de Informaţii Externe , Ministerul Apărării , Ministerul de Interne  şi Ministerul Public, fiecare cu o porţie proprie de « dosare secrete ».”

   Acum, când Ion Iliescu  a  părăsit Cotroceniul,  să sperăm  că nu  a păstrat acea  cheie,  şi că  într-un  viitor  pe care l-am dori cât mai  apropiat  şi cit mai transparent,  va urma  devoalarea   acestei  manopere  comuniste.

   Va fi aceasta o  dovadă că noul  regim   instaurat in decembrie  2004, îşi onorează angajamentele şi dă  sens  enunţului  preşedintelui Băsescu,  care asigura poporul român că reprezintă  ruptura cu trecutul  şi victoria revoluţiei anticomuniste.   

   Până atunci,  în editurile, bibliotecile  şi librăriile noastre, continuă să predomine  specia memorialistică şi cea  bazată pe  documnentaţii lacunare.   Dincolo de  controversele  legate de  mărturiile  cuprinse în  aceste cărţi,  de  confirmările sau  negările   reciproce  de merite  - care traversează  ca o fatalitate  anihilantă  memorialistica românească, făcând foarte grea  munca istoricului   ce s-ar vrea obiectiv   - ele constituie  tezaurul  memoriei  rezistenţei anticomuniste româneşti.

       Un semnal îmbucurător  se produce  evident: la  istoriile  şi mărturiile generaţiilor  mai  „ în vârstă”, se adaugă contribuţia   generaţiei  tinere  (  să-i zicem  convenţional  „ postdecembristă” )  care-şi bazează  cunoaşterea  pe cercetarea arhivistică  şi   care compensează lipsa de experienţă directă  cu detaşarea  ideologică  şi  spiritul    incisiv. Asta nu înseamnă  că  noua istoriografie nu are propriile limite, obiective şi subiective, şi că ea poate face abstracţie  de ceea ce s-a scris până acum.

     Fac parte din generaţia de istorici ( tineri pe atunci )  care,  în 1968, a trăit  o perioadă de”liberalizare”, de fervoare  a cercetării,  intrând în arhive până atunci interzise,  făcând cunoştinţă  cu  supravieţuitorii  gulagului (  eliberaţi în 1965 ), lansând  subiectele „tabu” ( 1918, 1939,  1944 ),   avântându-se   în rescrierea  istoriei interbelice  şi a celei  pe atunci „recente”,  „ epoca Dej ”. 

        Reanimarea a fost  de scurtă durată  şi a fost urmată  de o nouă confiscare şi  siluire a adevărului, de înlocuire a istoriei „cominterniste”, cu cea  „ comnaţionalistă ” din  „epoca  Ceauşescu”.

   În semnalarea acestei prolifice producţii istoriografice, noi am adoptat o conduită  rezervată , pe care ne-am  impus-o ca o  busolă orientativă , pornind de la convingerea că  adevărul  istoric  nu este, nu poate fi,   nici  total  obiectiv,  nici  absolut , nici singular,  nici exclusiv, nici exhaustiv,  nici ultim. Dar am pornit de  la credinţa ( speranţa)  că  a venit timpul ,  să ne apropiem  cât mai mult  de acest adevăr. 

Cele patru  tronsoanele cronologice   se păstrează :

    1917-1944        1944-1965        1965-1989      1989-la zi 

    Multe din istoriile   „epocii Dej”  se prelungesc   în  „ epoca  Ceauşescu” şi … în istoria recentă. După cum multe din  consecinţele „epocii Ceauşescu”  şi a celei de „tranziţie”  îşi au izvorul  în „ epoca Dej”  şi  mai înainte.  Graniţele  fluctuiază   pe criterii mai mult sau mai puţin  cronologice, conţinutul  se metamorfozează  pe criterii  specifice ( evolutiv- politice,  sau  economice, sau  diplomatice,  sau militare, sau biografice  ş.a ).  Unele  cărţi  îmbrăţişează tot arcul  cronologic, altele doar o porţiune din el.  De aceea  rugăm ca  împărţirea în etape  să fie acceptată  convenţional, fie şi pentru că, în istorie,  RĂUL   are un început, este urmat  de un MAI RĂU,  şi , uneori,  are şi un ….SFÂRŞIT.

                              Livia Dandara