Radiografiind un eşec colectiv... pînă la orbire

După 1966, Livia Dandara, absolvind cu brio facultatea de istorie (a doua, după cea de filologie) a fost angajată redactor la Magazin Istoric şi apoi cercetător la ISISP-CC- PCR. Această postură i-a permis să consulte, peste două decenii, meticulos, arhive ne-accesibile altora. Urmărind prestaţia elitei interbelice- care contrasta cu cea comunistă, care o reprimase- s-a ambiţionat să alcătuiască o fresecă completă a interbelicului românesc; aşteptînd o schimbare favorabilă a regimului, ca să o poată publica.

Revoluţia din 1989 a găsit-o înecată într-un ocean de fişe (care urmau să stea la baza trilogiei dedicată interbelicului) şi învăluită într-o mare admiraţie/simpatie pentru cei exterminaţi de comunişti. În loc să se concentreze spre a-şi finaliza fresca, agregînd marea sinteză năzuită, s-a lăsat cuprinsă de febra revoluţiei anticomuniste; începînd să adune materiale despre modul cum au sfîrşit, în închisori, fiecare dintre actorii de pe scena interbelicului. A fost o capcană... pentru că au început să apară numeroase mărturii şi documente, care au covîrşit un om nărăvit la exhaustivitate- sete formată în perioada secetei documentare. A amînat trilogia interbelicului, hotărîndu-se să alcătuiască întîi o antologie a crimelor comunismului, în care să fie documentat meticulos şi modul în care elita interbelică a fost decimată.

Spre stupefacţia ei crescîndă (probabil că au contat şi revelaţiile produse de eşecul acţiunilor mele) -condamnarea celor care au orchestrat genocidul anti-românesc nu înainta nici un pas. Explicaţia prăbuşirii comunismului devenea tot mai ceţoasă. O puzderie de trepăduşi şi neofiţi umpleau scena dezbaterilor despre istorie, justiţie etc- acoperind cu gălăgie derutantă marele blocaj al reparaţiei, camuflînd rămînerea la putere a moştenitorilor foştilor torţionari- deveniţi agenţi ai profitorilor dinafara coloniei; şi îmbogăţirea lor, cu preţul distrugerii avuţiei colective. Dar nici victimele, oamenii noi produşi în lagărul comunist, nu s-au arătat interesate de dreptate, ci s-au repezit avid să smulgă fiecare ce-i venea la îndemînă, descurcîndu-se, fără scrupule.

Sesizînd faptul că intoxicarea conştiinţelor (odinioară degradate de viaţă şi de propagandă) se face acum- mai ales- mediatic, Livia Dandara a mai făcut un pas spre capătul nopţii: s-a apucat să fişeze tot ce se perinda zilnic pe ecrane, legat de dosarul genocidului comunist, epocii comuniste, precedată de activitatea trădătoare a "ilegaliştilor" şi urmată de "revoluţia" din 1989 şi "tranziţia" devastatoare. (Amintesc că a cumpărat toate ziarele din 1990-2, ca să alcătuiasca tabloul complet al contrarevoluţiei declanşate în 1989- pentru ca să se perceapă dimensiunea luptei ei disperate cu uitarea/complexitatea, bazată pe aspiraţia de a da un sens inteligibil vieţii sociale).

Am mai semnalat că apărarea memoriei ar trebui să fie obsesia oricărui adevărat istoric; ceea ce presupune ca, pe lîngă valorificarea fondurilor vechi, să ducă aprig lupta pentru ca documentele ce reflectă adevărul de azi să nu fie distruse, măsluite, ascunse- întru uşurarea măsluirii de mîine. Asistînd neputincioasă la dosirea arhivelor, după 1989, şi sesizînd că nici perfidele şi toxicele emisiuni radio-tv nu sînt (probabil) arhivate nicăieri (încît să se poată urmări ulterior cine şi cum a minţit, falsificat, amăgit), plătind greu tribut fobiei faţă de instrumentele noi (casetofon, calculator etc)... s-a apucat să consemneze pe fişe, din fotoliu, zi de zi, tot ce se spune în emisiunile care au menţinut lagărul conştiinţelor....

Puterea de a sintetiza acest vast material lipsind(u-i), rămînea speranţa că el va constitui un suport documentar pentru istoricii/ analiştii de mîine. Dar, încet- încet, Livia a perceput că acest mîine nu va mai veni, că nu mai are cine să citească o eventuală lămurire, că sensurile jocurilor lăsate în spate nu mai contează. În plus, datorită unor efecte tipice ale diabetului- a început să-şi piardă vederea. Încît , începînd cu 2010, fişele au devenit tot mai greu de desluşit, pînă cînd au ajuns mîzgîleli ilizibile (ceea ce ea, oarbă, nu a mai putut sesiza). Dar nimeni nu a încercat să o oprească din "consemnări", pentru că era evident că numai asta îi permite să nu înnebunească, simţindu-se complet inutilă şi neputincioasă. Corpul căzînd, fiinţa îşi apăra coloana vertebrală formată în conştiinţă. Dar şi acolo, au slăbit progresiv credinţele constitutive, pe măsură ce spectacolul lumii, perceput auditiv, îşi amplifica hîdoşenia... Istoricul muribund asista la agonia ţării iubite. Lunga prăbuşire fizică s-a împletit cu una spirituală.

După moartea ei (în vara anului 2024), rezultatul adnotărilor orbeşti părea condamnat la aruncare. M-am străduit să extrag ce se putea desluşi, din fiecare fişă, indiferent dacă era vorba de o idee cu care consonez (importanţa şi eşecul judecării genocidului comunist etc.) sau dimpotrivă (am avut perspective diferite privind instituţiile statului, partidele, regele Mihai etc.)... Chiar dacă apărea tot mai des nota: "aceste fişe nu au rost"- concluzia ei finală fiind sentinţa de zădărnicie (între 2017 si 2024 nu a mai adnotat nimic....) - am avut intuiţia că pierderea cantitativă inevitabilă (a unei bune părţi din textul adnotărilor) poate fi compensată calitativ, extrăgînd aşchii expresive şi conexîndu-le.

Mi s-a părut păcat să nu adaug fondului Livia Dandara, ca epilog tragic, cioburile acestei lupte patetice pentru "adevărul istoric" .... continuată pînă la ultima suflare, chiar şi după ce apăruse îndoiala că aşa ceva există. A rezultat necrologul unei perioade nefaste din viaţa românilor, util celor ce ar dori, vreodată, să urmărească distrugerea destinelor şi sufletelor noastre.

Ioan Roşca 24 martie 2025