Parlamentul este
organul caro exercită puterea legislativă, fiind una din componentele prin
care se realizează principiul separării puterilor în stat.
In evoluţia democraţiei moderne,
principiile votului universal şi al reprezentării naţionale (prin deputaţi)
stau la baza constituirii Parlamentului, iar principiul naţiunii suverane îi
legitimează funcţia instituţională.
Aceste principii au fost ridicate la rang de deviză politică
în revoluţia franceză din 1789, cel dintîi Parlament în această accepţiune
fiind Adunarea legislativă franceză din oct. 1791.
Tradiţia
parlamentară, ca organizare instituţională, este de origine anglo-saxonă,
începînd cu organizarea corpului legislativ bicameral din 1295, la Londra,
alcătuit din Camera Comunelor (deputaţii oraşelor şi comitatelor) şi Camera
Lorzilor (desemnaţi de rege sau cu drepturi ereditare).
In evoluţia eşafodajelor mecanismelor politice moderne,
unele state au continuat sau au adoptat sistemul bicameral, paralel cu
introducerea votului universal (Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Italia, statele
scandinave ş.a.). Statele federale au edificat un sistem bicameral specific
(S.U.A., Germania, Elveţia, Austria, Ungaria ş.a.).
Cîteva state naţionale, constituite
sau desăvîrşite după primul război mondial, au adoptat sistemul bicameral şi
votul universal simultan (ex. Polonia, Cehoslovacia, ţările baltice). U.R.S.S.
şi-a edificat propriile structuri (federative şi unionale) izvorîte din
ideologia şi doctrina comunistă, a dictaturii proletariatului, îndepărtîndu-se
de sistemul european occidental.
România a avut propria
evoluţie istorică, în sec. XIX-XX, pentru ca, paralel cu treptele unităţii
naţionale de stat, să-şi perfecţioneze regimul parlamentar, culminînd ou
introducerea votului universal în România Mare (1919), după terminarea primului
război mondial.
După al doilea război mondial, ţările care au intrat in
"sfera de influenţă" sovietică, păşind pe calea
"socialistă", sub conducerea partidelor comuniste, au înlăturat
organizarea parlamentara democratică, incriminata a fi burgheză, după modelul
sovietic. "Adunarea Naţională" (cu denumiri direrse în statele
respective) - din Germania de răsărit, Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, Mongolia, Cuba ş.a. -, prin reprezentare unipartidistă şi printr-un întreg mecanism totalitar,
a devenit un simplu instrument de ratificare a legislaţiei elaborate de forţa
politică conducătoare în stat: partidul comunist.
Revoluţiile anului 1989 din aceste state, anul „electoral", în plină
desfăşurare, sub care debutează primăvara anului 1990, sunt dovezile istorice
cele mai puternice ale viabilităţii parlamentarismului democratic, ale
pluralismului politic, ale pluripartitismului.
Argumentele sunt de prisos.
Livia DANDARA
doctor în istorie
Opus, 6 aprilie 1990