CAPITOLUL  III

 

“Cu toţii, răniţi şi morţi, sunt încărcaţi într-o maşină“

 

 

 

 

18 decembrie 1989.  După noaptea plină de agitaţie şi de gânduri sumbre, dimineaţa acestei zile ne-a rezervat câteva surprize. S-a ordonat adunarea întregului efectiv de cadre militare. Pe platoul unităţii, în careu, zgribuliţi, istoviţi mai mult psihic decât fizic, asistam la un spectacol grotesc. Eram mai mulţi. S-au întors şi cei care au operat în oraş. Ni se citeşte ordinul ministrului apărării, Vasile Milea, prin care se aduc mulţumiri întregului personal al unităţii pentru modul exemplar în care s-a acţionat în oraş. Ce satsfacţie se putea citi pe faţa unor inşi care se ştiau a fi printre cei felicitaţi.

După acest comunicat, despre o inventată bravură ostăşească, rivalizând, în termeni, cu cele date pe timpul războiului de independenţă, au intrat în scenă saltimbancii, aceia care nu scăpau niciodată ocazia de a cânta în strană “generoasei“ puteri comuniste. Luând poziţie care se voia a fi fermă, dar fără să poată ascunde slugărnicia, au trecut la denigrarea mişcărilor populare din Timişoara: “Noi, cadrele militare, suntem profund indignate de acţiunile huliganilor şi ale elementelor declasate faţă de bunurile poporului şi faţă de orânduirea noastră socialistă“. Aceste fraze de început erau rostite de fiecare vorbitor în parte şi completate, apoi, cu multiple “dovezi” despre bunăstarea materială a poporu-lui, şi, în final, toţi încheiau cu osanale la adresa “preaiubi-tului nostru comandant suprem, eroul între eroii neamului.”

Locotenent-colonelul Nicolae Todea, fost secretar de partid la o unitate vecină, mutat, cu câţiva ani în urmă în re-gimentul nostru, pe funcţia de şef al artileriei, funcţie care să-i permită avansarea în grad, deşi mai avea doar două luni până la pensionare, nu s-a putut abţine să nu înfiereze şi el, cu mânie proletară, pe acei tineri “fără ocupaţie, vân-duţi străinătăţii, care conturbă munca paşnică a cetăţenilor din oraş.” Bătrânul potlogar a minţit cum că noi, cei rămaşi în unitate, am respins toată noaptea atacurile repetate ale unor grupuri de indivizi care au vrut să dea foc depozitului de carburanţi şi care au încercat, de asemenea, să sustragă armament şi muniţie de război. (Această minciună se ve-hiculează, în mod oficial, şi azi). În final, bătrânul comunist a cerut celor prezenţi “să execute întocmai ordinele primite, fără şovăire şi să acţioneze cu mai multă hotărâre pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice în Timişoara.”

După adunare, am plecat imediat la birou. Mă sim-ţeam murdar. Nu am bănuit că trăiesc şi muncesc de atâţia ani într-o claoacă. Nu realizasem că aceleaşi instituţii de învăţământ militar au putut să creeze şi ofiţeri ticăloşi.

 

*

 

Noi, militarii, suntem produsul fostei societăţi co-muniste. Ne-am însuşit doctrina P.C.R., altfel nu am fi putut să absolvim nici o instituţie de învăţământ militar. Şi totuşi… până în ziua de 17 decembrie 1989, nici unul dintre profe-sori şi educatori nu ne-a învăţat să ucidem civili, oameni neînarmaţi. Mai mult, legile războiului ne obligau să prote-jăm populaţia civilă, nu să o măcelărim.

De asemenea, în cadrul aplicaţiilor militare, situaţiile de luptă, create, ne dau imaginea unui inamic foarte bine instruit şi foarte bine înarmat şi nu imaginea unor oameni care demonstrează. Până şi ţintele, asupra cărora ne antre-nam la trageri, reprezintau posibili soldaţi inamici şi nu po-pulaţie civilă…

 

*

 

Am fost şi eu membru al Partidului Comunist Român, deşi momentul primirii mele în partid a însemnat o mare dezamăgire, (aceasta în comparaţie cu imaginea aureolată care mi se inoculase pe timpul şcolarizării), dar asta nu a însemnat că trebuie să ucid civili în numele P.C.R…             

Anul 1976. Tânăr locotenent, absolvent al liceului militar şi al şcolii militare de ofiţeri activi, după şapte ani de internat, şi convins de menirea mea de ofiţer, am fost re-partizat în Timişoara, la Batalionul 51 geniu. Secretarul de partid al unităţii, maiorul Mihai Mucioniu, mi-a cerut docu-mentele de partid. Am raportat că nu sunt membru de partid, iar carnetul U.T.C. l-am pierdut… Grav, foarte grav! Modul în care am fost tratat m-a speriat. Am crezut că voi fi trecut în rezervă. Ştiam că dosarul meu nu era conform standardelor comuniste. Proveneam dintr-o famile de preoţi şi, pe timpul şcolarizării, am simţit din plin atitudinea ostilă a secretarilor de partid faţă de mine.

Am fost speriat degeaba. Maiorul Mucioniu a dorit numai să îmi reamintească faptul că nu am “provenienţă sănătoasă” şi, de asemenea, că partidul comunist este pu-terea absolută :

- Băiete, rezultatele la învăţătură şi cele obţinute în muncă sunt egale cu zero, dacă nu eşti membru de partid. Nu vei putea niciodată să promovezi în vreo funcţie de co-mandant de unitate, iar la Academia Militară nici să nu te gândeşti. Fără carnetul de partid nu vei putea fi selecţionat nici măcar pentru a participa la examen. 

Am pornit, aşadar, în viaţa de ofiţer, cu o bilă neagră. După un an, am fost reprimit în U.T.C. Până în anul 1979, datorită detaşării mele, în fiecare ciclu de instrucţie la şcoa-la de gradaţi, deci, de la o subunitate la alta, n-am avut un an încheiat în aceeaşi organizaţie, neputând, conform in-strucţiunilor, să devin membru de partid. Din discuţii, am aflat despre posibilitatea de a se trece peste impedimentele descrise anterior, dar secretarul de partid considera că nu am încă maturitatea politică şi… trebuie să mai aştept.

Eram dezorientat. Existau în unitate câţiva ofiţeri şi subofiţeri beţivi, inculţi, chiulăi, dar aveau calitatea de mem-bru de partid. Nu înţelegeam ce fel de maturitate politică îmi trebuie mie. Nu aveam voie să urmez nici măcar cursurile de specialitate, datorită lipsei carnetului roşu, darmite să fiu promovat. Despre şanse la Academia militară nici gând.

În sfârşit, un coleg, Renga Sorin, pe vremea aceea locotenent, îmi şopteşte un pont. Să merg şi eu la maiorul Mihai Mucioniu, să cumpăr de la acesta papagali şi totul se rezolvă. Nu îmi venea să cred. Am tatonat terenul în jurul “papagalului şef” şi, găsind o portiţă, am reuşit să pătrund în biroul lui. Timid, l-am rugat să-mi vândă un papagal. Mă aşteptam să fiu dat afară din încăpere. Încă mai credeam că-i o glumă, însă, colegul avusese dreptate. Am fost invitat de către secretarul de partid acasă la el, nu înainte de a-mi preciza că trebuie să-mi cumpăr o colivie. Aşa am convenit. Iată-mă cu colivia în apartamentul politrucului, unde, spre surprinderea mea, în balcon se găseau zeci de papagali. Am plătit 150 de lei şi mi-a dat o pereche. Gata! am gândit eu. Curând voi fi membru de partid. Nu ştiam ce-mi rezervă viitorul apropiat… 

În toamna aceluiaşi an “papagalicesc”, 1979, sunt numit comandantul unui detaşament de lucru în campania agricolă, în comuna Tomnatec, judeţul Timiş. Din partea co-menzii unităţii este trimis nimeni altul decât locţiitorul politic, adică, maiorul Mihai Mucioniu. Nimic mai frumos. Politrucul a aplicat urgent deviza-i caracteristică “Haidem să munciţi !” Eu cu soldaţii la strâns recolta, el la chiolhane. Nu m-a interesat, deh, îmi era şef şi, în plus, mi-a promis că după campania agricolă se va rezolva chestiunea cu partidul şi că voi fi propus să urmez cursul de comandanţi de companie, curs minim obligatoriu pentru a participa la examenul de admitere la Academia Militară. Nu a durat mai mult de două săptămâni înţelegera noastră. L-am surprins falsificând pon-taje zilnice, în vederea obţinerii unor foloase personale. Nu am fost de acord, ne-am certat şi, atunci, mi-am dat seama că nu voi putea să mă maturizez politic niciodată, că n-am să fiu un foarte bun membru al partidului comunist. Îmi lipsea calitatea de bază, aceea de a fi şarlatan. În fine, co-mandantul unităţii, pe atunci locotenent-colonelul Ioan Filip, un om de mare caracter, sosit la faţa locului, a aplanat conflictul, iar la jumătatea anului 1980 maiorul Mucioniu a fost trecut în pensie, iar eu am devenit membru de partid.

 

*

 

Adunarea „patriotică”, de înfierare a “huliganilor”, s-a încheiat. Sunt contrariat de atitudinea politrucilor şi, mai ales, de minciuna vehiculată precum că unitatea ar fi fost atacată. Am revenit în birou. Aici l-am întâlnit pe căpitanul Constantin Măescu. Relatările lui m-au îngrozit, mi-au dat certitudinea că trăiesc între militari lipsiţi de scrupule, între colegi pe care nu i-aş fi bănuit vreodată că pot fi criminali.

Măescu îmi este prieten bun. Lucram în acelaşi bi-rou. Îl aşteptasem cu nerăbdare. Ştiam că în noaptea de 17 spre 18 a fost şi el în oraş, ca transmisionist pe transportorul blindat al comandantului. L-am găsit foarte abătut. Mi-a spus sec :

- Am fost la podul Decebal.

Nu ştia cum să înceapă. Era complet răvăşit. A trăit o dramă care sigur îl va urma toată viaţa. A început să po-vestească…

*

În după amiaza zile de 17 decembrie, s-a primit ordin ca un detaşament din unitate să ocupe dispozitiv de luptă la podul “Decebal”, cu misiunea de a opri, cu orice preţ, înaintarea demonstranţilor spre Comitetul Judeţean de partid. Comandant de detaşament este numit căpitanul Eu-gen Gheorghioiu, însă, acesta a mai produs un şoc condu-cerii comuniste a unităţii. A refuzat! A cerut, în schimb, “să fie pus în aplicare Planul alarmei de luptă şi, ca atare, să fie aduşi în cazarmă toţi miltarii, întrucât menirea lor este să apere populaţia, nu să o măcelărească.”

“Rebelul” este înlocuit cu căpitanul Gheorghe Badea. Pentru a nu avea şi alte surprize, în ce priveşte îndeplinirea misiunii primite, comandantul unităţii, maiorul Mihai Bulai, însoţeşte trupele la podul “Decebal”. Pentru asigurarea le-găturilor radio cu unitatea şi cu eşaloanele superioare, este luat şeful transmisiunilor, căpitanul Constantin Măescu.

Ajunşi la podul “Decebal“, relatează Măescu, militarii au realizat un baraj. În rândurile din faţă au fost puşi soldaţii noştri şi, intercalat, transportoare blindate aduse, de aseme-nea, de la regimentul nostru, (UM 01185), şi tancuri trimise, ca întărire, de la regimentul de tancuri, (UM 01115). Înapoia lor, la 10-15 metri, erau cei de la miliţie. În zonă erau dis-puşi, lateral, tot în primele rânduri, militari de la Brigada de securitate din Timişoara. Dispozitivul format, prin efectivele de militari şi puterea de foc, era capabil să ţină piept unui regiment mecanizat inamic.

S-a făcut întuneric. Măescu nu ştie ora. O coloană de demonstranţi se îndreaptă spre dispozitivul de luptă scandând lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. Nu sunt violenţi... O masă imensă de oameni în mişcare…

Căpitanul Măescu îi urmăreşte, curios, cu privirea, de pe transportorul blindat. Deodată se aud nişte comenzi. Vocile demonstranţilor le fac neinteligibile. A început răpăitul armelor… Cartuşe de război… Oamenii se împrăştie îngro-ziţi… Se aud ţipete sfâşietoare… Se lasă liniştea… Pe cal-darâm, câteva umbre nu se ridică. O adolescentă rămâne şi ea tăcută, jos, lângă pod. Este întoarsă cu brutalitate de către un soldat. Glonţul a lovit-o în inimă… Se fac glume si-nistre… „Ăştia acum sunt liberi”… Încep gemetele răniţilor… Cu toţii, morţi şi răniţi, sunt încărcaţi într-o maşină care ia drumul spitalului…

 

*

 

Căpitanul Măescu a tăcut. Şi-a prins capul în mâini şi priveşte în gol. Este mai liniştit. A reuşit să-şi descarce din povara sufletească. Nu îndrăznesc să spun nimic. De fapt, rămăsesem fără grai. Chiar dacă aş fi vrut, nu ştiam ce să-i spun. Îl priveam şi atât. S-a scuturat, parcă înfrigurat, s-a ridicat şi, înainte de a pleca, mi-a zis :

- Cred că ordinul de tragere a fost dat de maiorul Bulai sau de căpitanul Badea… unul dintre ei…

A avut dreptate. Ordinul a fost dat de căpitanul Ba-dea Gheorghe, comandant de batalion la regimentul nostru. Acest ofiţer nu ar fi putut să acţioneze de capul lui. Acolo se afla comandantul regimentului, maiorul Mihai Bulai şi, fără acordul acestuia, nu ar fi putut ordona deschiderea focului.

 

*

 

(Anexa 3)

“ COMISIA GUVERNAMENTALĂ

JUDEŢUL TIMIŞ

REFERAT

(luna mai 1990)

 

 

Din datele culese până în prezent de Comisia Guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, a reieşit că în zona podului Decebal, din Timişoara, în seara zilei de 17. 12 1989, s-a deschis foc împotriva demonstranţilor şi au rezultat mai mulţi morţi şi răniţi. În urma verificărilor făcute, s-au stabilit următoarele :

Din cadrul M.U., (Divizia 18 Mecanizată Timişoara, n.a.), în  după amiaza zilei  de 17.12 1989, în  zona  podului Decebal s-au dispus, în cordoane, militari de la U.M. 01185, de la U.M. 01008, ambele din Timişoara. În zonă erau dis-puşi, de asemenea, şi militari de la Brigada de securitate Timişoara.

Aceste forţe au avut misiunea de a împiedica acce-sul demonstranţilor spre Comitetul judeţean al P.C.R. Timiş. În jurul orelor 19.30-20.00, cordonul de militari, dispus în partea dreaptă a podului, a deschis focul de armă împotriva unei coloane de demonstranţi care se deplasa pe strada Splaiul Galaţi, dinspre Complexul studenţesc spre podul De-cebal.

Din audierile militarilor aflaţi în zonă, rezultă că dis-pozitivul care a deschis focul de armă era format din militari de la U.M. 01185 Timişoara, sub comanda căpitanului Ba-dea Gheorghe şi din militarii de la Brigada de securitate, sub comanda locotentului major Zepa Anbrozie. Acest aspect rezultă din declaraţiile locotenent-colonelului Andrei Ilie, ale maiorului Dragomir Marin, ambii din cadrul U.M. 01008 Timi-şoara, ale maiorului Ghibea Dorel, din U.M. 01115 Timi-şoara şi ale căpitanului Lăzăroiu Ioan de la U.M. 01024 Timişoara, filele 30-33 şi 3-12. Din declaraţiile locotenentului major Zepa Anbrozie şi ale soldaţilor Brâncoveanu Gheor-ghe şi Ţibocu Iulian, toţi din cadrul Brigăzii de securitate, reiese că ordinul de a se deschide foc spre demonstranţi a fost dat de căpitanul Badea Gheorghe.

Fiind audiat căpitanul Badea Gheorghe şi alte cadre de la U.M. 01185 Timişoara, rezultă că au deschis numai foc de avertisment, în plan vertical, însă, la faţa locului, s-au înregistrat morţi şi răniţi. Totodată, acesta susţine că s-a deschis focul din altă direcţie, aspect care este infirmat de declaraţiile date de maiorul Dima Viorel, din aceeaşi unitate, fila 28, de căpitanul Lăzăroiu Ioan, de la divizie, de căpitanul Ghibea Dorel, de la U.M. 01115, filele 3-12, precum şi de declaraţia numitului Bindeleu Gelu, persoană prezentă în rândul demonstranţilor, fila 1-2.

Faţă de cele mai sus, Comisia Guvernamentală pro-pune cercetarea penală, de către Procuratura Militară Timi-şoara, a căpitanului Badea Gheorghe.

Semnează şi ştampilează membrii comisiei “

 

*

 

(Anexa 4)

COMISIA GUVERNAMENTALĂ

JUDEŢUL TIMIŞ

Către Procuratura militară Timişoara

 

 

            Alăturat, vă trimitem, spre competentă soluţionare, referatul întocmit de Comisia Guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, prin care s-a propus cercetarea pe-nală a căpitanului Badea Gheorghe. Dosarul conţine 53 de file. Semnează şi ştampilează membrii comisiei. Semnează de primire şi ştampilează Procuratura militară“

 

*

 

Relatarea căpitanului Măescu, privitor la crimele săvârşite la podul “Decebal”, mi-a întărit şi mai mult o anu-mită hotărâre.

Căpitanul Ştefan Ştefan, şeful de stat major, revenit şi el în cazarmă, a prezentat, într-o manieră de război, mo-dul acţiunilor viitoare în oraş, mai precis pentru seara zilei de 18 decembrie 1989. Întreg corpul de cadre al regimen-tului era adunat pentru primirea misiunilor de luptă. Dacă, la început, nu se ştia  amploarea demonstaţiilor din oraş, acum totul era cunoscut. Căpitanul Ştefan ne-a prezentat, succint, situaţia, ca pe timpul aplicaţiilor de luptă, cu o precizie de ofiţer de stat major bine instruit :  

- Situaţia internaţională, ne informează căpitanul, este complexă şi defavorabilă ţării. Imperiile capitaliste vor să destrame comunismul, iar Ungaria este pregătită să ne atace şi să cucerească Transilvania. Deja, la graniţa Româ-niei, sunt trupe ungare gata să intre pe teritoriul ţării. În ce priveşte situaţia internă, s-a decretat, în secret, starea de necesitate şi s-a primit alarma de luptă Radu Cel Frumos, ca urmare a manifestaţiilor anticomuniste, declanşate de pastorul Tökeş, în vederea creerii unei diversiuni menite să ajute trupele ungare să ocupe Transilvania. Inamicul nostru din Timişoara, este cunoscut: demonstranţii! Scopul aces-tora este de a destrăma societatea noastră socialistă. Modul de acţiune a inamicului, respectiv, a demonstranţilor, este şi el ştiut: deplasarea coloanelor pentru miting în Piaţa Operei. Armament şi tehnică de luptă folosite de inamic : probabil bâte, pietre şi alte obiecte contondente. Modul de acţiune a trupelor proprii : atac asupra Pieţei Operei pentru împrăş-tierea celor prezenţi şi pentru descurajarea altor acţiuni vii-toare, cât şi blocarea accesului spre Piaţa Operei. Efective militare participante la misiune : detaşamente organizate pe companii, plutoane şi grupe însoţite de tancuri şi transpor-toare blindate. Putere de foc: mitralierele de pe tancuri şi transportoare, pistoale mitralieră pentru soldaţi şi subofiţeri, pistoale TT pentru ofiţeri. Dacă este nevoie, ofiţerii care do-resc pot lua pistoale mitralieră. Muniţia folosită va fi cea de război. Modul de aprovizionare cu muniţie : nu se va execu-ta pe companii, ci se va face centralizat, prin grija regimen-tului. Consumul de muniţie : în funcţie de situaţie, însă se recomandă multă economie în folosirea acesteia, întrucât este făcută cu sudoarea poporului nostru muncitor. De fapt, am convingerea că sunteţi bine instruiţi şi veţi folosi eficient muniţia alocată. Mare atenţie! Se vor folosi substanţe chimi-ce de luptă împotriva demonstranţilor. Verificaţi-vă măştile contra gazelor! Măsuri pentru mascarea misiunilor de luptă : se acţionează noaptea, iar cadrele militare să nu poarte grade. Se recomandă pufoaicele şi căştile din oţel, pentru a nu fi recunoscute cumva de vecini ori cunoştinţe. Prieteni, să fie foarte clar, nu avem! Nu poate fi numit prieten un ins care se găseşte în rândul demonstranţilor. Toţi cei ieşiţi în stradă trebuie trataţi ca duşmani şi exterminaţi pentru tot-deauna. Cooperarea cu celelalte forţe : acolo unde se acţio-nează împreună cu miliţia şi cu trupele de securitate, întregul dispozitiv va fi subordonat nemijlocit comandantului militar. Securitatea informativă nu este subordonată, dar are misiunea de a informa permanent trupele aflate în dispozi-tive. Pentru recunoaştere se va folosi parola “Bucur-Bucu-reşti”. Este bine să nu avem întrebări deplasate şi să executăm întocmai ordinele primite, indiferent care ar fi acestea, fiindcă neexecutarea lor întocmai va duce la distru-gerea muncii de o viaţă a clasei noastre muncitoare. Organi-zarea detaşamentelor pentru luptă : detaşamentul format din militarii Batalionului 2 infanterie va fi comandat de căpi-tanul Durac şi va acţiona…

- Tovarăşe căpitan, intervin eu, refuz să execut ase-menea ordin. Consider că trebuie să fiu trimis la graniţă, fiindcă, după cum aţi precizat, suntem pe punctul de a fi atacaţi de Ungaria. Este bine să-i lăsăm pe cei îndreptăţiţi să restabilească ordinea şi liniştea publică în localitate…

- Tovarăşi, mă întrerupe căpitanul Ştefan adresându -se celorlalţi, iată un exemplu de insubordonare. Cu aseme-nea ofiţeri nu putem învinge! Iată în cine a avut încredere partidul. Este o ruşine pentru regimentul nostru. Voi raporta eşaloanelor superioare şi, sigur, va fi deferit Curţii marţiale, fiindcă suntem în stare de război. Pleacă de aici, domnule! Nu mai poţi fi numit  tovarăş. Să fie dus în birou şi păzit în permanaţă de un militar. Să predea pistolul la ofiţerul de serviciu.

Am plecat spre birou, însoţit de un soldat. Nu mă gândeam la ce a spus Ştefan şi nici nu aveam de gând să predau pistolul. Mă gândeam cu îngrijorare la familia mea. Am o fetiţă şi un băiat. Ulterior, grijile mele s-au dovedit, a fi îndreptăţite. Am aflat, după evenimente, că nişte copii, pu-teau fi ai mei, au fost răpuşi de gloanţele unor ticăloşi. Chiar pe strada Negoiu, unde locuiam, o fetiţă în vârstă doar de doi ani, Lungu Cristina, a murit în braţele disperate ale tatălui ei, împuşcată în cap.

 

*

 

Nu am fost deferit Curţii marţiale, iar refuzului meu nu i s-a dat prea multă importanţă, deşi, până în 22 de-cembrie, am fost păzit în permanenţă de un soldat înarmat. Acesta, fără nici o vină, era obligat să mă însoţească peste tot. La masă, la Wc… Nu s-a întocmit vreun document pentru pedeapsa primită şi nici nu am fost dus la arestul garnizoanei, fiindcă acesta era plin cu arestaţi proveniţi din rândul populaţiei civile, iar arestul unităţii nu intra în calcul. Era prea periculos. S-au gândit că pot influenţa soldaţii aflaţi în gardă. Devenisem o altă pacoste pe capul comuniştilor. Aveau destule probleme cu căpitanul Eugen Gheorghioiu. De teama de a nu fi molipsiţi şi alţii, şefii ierarhici au decis să nu se mai mediatizeze cele două cazuri de insubordo-nare şi, totodată, s-a hotărât ca toţi şefii de arme, deci, in-clusiv eu, să rămână în cazarmă. Comandantul unităţii a intervenit şi el. A cerut tuturor “să se supună ordinelor şi să se termine odată cu conflictele personale”, lăsând a se înţelege că între mine şi şeful de stat major ar fi avut loc o ceartă banală, probabil pentru soldaţii de plumb cu care ne jucam de-a războiul.

Prin intervenţia sa, comandantul a dorit să liniş-tească spiritele din unitate şi nu neapărat să mă protejeze pe mine. Plutonierul Nicolae Diaconu mi-a spus că, la puţin timp după refuzul meu, a asistat la o discuţie purtată între şeful de stat major şi ofiţerul de contrainformaţii militare, căpitanul Vasile Joiţoiu, discuţie care avea ca obiect per-soana mea, iar ca intenţie, arestarea în mod secret şi du-cerea mea la penitenciarul din localitate. Nu îşi făceau griji dacă se va observa dispariţia mea din cazarmă. Se va spu-ne că am primit o misiune secretă şi am plecat din localitate. Fiind adânc implicat în evenimente, acţionând izolat, cu precădere noaptea, şi noaptea de 18 spre 19 decembrie era prielnică pentru acţiunile sale dubioase, ofiţerul de contra-informaţii a amânat arestarea mea. Norocul meu!

 

*

 

După evenimente, căpitanul Joiţoiu Vasile a fost judecat şi condamnat la 18 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav. Martorii, precum locotenent-colonelul Şte-fan Balasz şi locotenet-colonelul Constantin Rogin, ambii din comandamentul diviziei, au declarat că l-au văzut pe in-culpat când a executat foc de armă, cu un pistol mitralieră, asupra unei familii care trecea paşnic prin Piaţa Libertăţii, provocând moartea mamei, Lepa Bărbat şi rănirea tatălui, Vasile Bărbat. Fetiţa a scăpat nevătămată, căzând peste trupurile însângerate ale părinţilor.

Culmea este că Joiţoiu se află în libertate. A făcut recurs şi tribunalul militar l-a achitat… Dar să revenim la desfăşurarea evenimentelor din seara şi noaptea zilei de 18 decembrie 1989.     

                

*

 

Paznicul” meu, un militar în termen, avea bun simţ. Nu raporta căpitanului Ştefan despre plimbările mele prin bi-rouri şi nici nu intra cu mine în încăperi pentru a asculta ce se discută acolo. Aştepta disciplinat la uşă. Această liberta-te, oferită de soldatul care mă păzea, mi-a permis să iau legătura cu mulţi colegi. Astfel că, împreună cu căpitanul Ion Tătaru, cu căpitanul Constantin Măescu, şi cu căpitanul Eu-gen Gheorghioiu, am reuşit să convingem şi alte cadre mili-tare despre ilegalitatea acţiunii armatei în oraş. Devenisem un nucleu mic, dar important. Majoritatea eram din comanda regimentului şi, prin funcţiile deţinute, am reuşit să influen-ţăm pozitiv multe alte cadre militare, care, la rândul lor, au influenţat subordonaţii. Iată numele celor care ni s-au ală-turat şi au riscat atunci: maior Emil Berianu, şeful de stat major al artileriei regimentului; locotenent Constantin Mirea-nu, ofiţer 4 la şeful geniului; căpitan Teodor Matea, ofiţer 4 la şeful transmisiunilor; căpitan Nicu Stan, ofiţer 4 la statul major al artileriei; maistru militar Mihai Botoca, specialist la compania transmisiuni; plutonier Mihai Diaconu, şef de de-pozit materiale explozive şi chimice; locotenent major Ionel Ciobanu, comandant subunitate transmisiuni; locotenent  major Constantin Moldovan, comandant companie apro-vizionare şi transport.

 

*

 

Când a început să se însereze, monştrii blindaţi, sub comanda zeloşilor, au plecat din nou în căutare de car-ne şi sânge. Celelalte cadre militare rămase în cazarmă, adunate în sala de şedinţe, asistam la o “extraordinară“ lecţie de educaţie politică şi „patriotică”, ţinută de un politruc, locotenent-colonelul Aurel Neron.

Absolvent al facultăţii de filologie, membru marcant în consiliul politic al diviziei, fost secretar al comitetului de partid din regimentul nostru, bun orator, dar îndobitocit de propagandă, Neron s-a apucat să ne otrăvească sufletele în stilul său comunist, fără mustrări de conştiinţă. Printre altele, ne-a reamintit, şi el, încă o dată, “necesitatea îndeplinirii ju-rământului militar faţă de patrie şi faţă de comandantul nostru suprem cât şi datoria apărării cuceririlor revoluţionare ale socialismului”, uitând să ne spună că pe străzile Timi-şoarei sunt ucişi oameni nevinovaţi. A continuat, apoi, cu vizita tovarăşului Ceauşescu în Iran, care reprezenta, în viziunea lui Neron, “un nou câştig pentru ţară şi care de-monstrează clarviziunea politică a preşedintelui republicii, arătând, astfel, lumii întregi, prin vizita făcută chiar pe timpul evenimentelor, mersul ferm şi ireversibil al ţării spre socie-tatea comunistă, iar tulburările de la Timişoara nu vor putea abate poporul român de la drumul just trasat de gloriosul partid comunist.” Vorbea de parcă nu se întâlnea cu “jus-teţea” partidului pe fiecare dintre străzile însângerate ale Timişoarei.

L-am întrebat de ce se acţionează noaptea şi nu ziua. A răspuns, pe ton confidenţial, “că în Timişoara există elemente ale unor agenturi străine, capabile să filmeze şi să fotografieze acţiunile armatei, iar noi nu trebuie să le înles-nim acestora prilejul de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au în realitate. Capitaliştii, a continuat să spu-nă politrucul, vor să facă propagandă anticomunistă, când, în fapt, în  localitate sunt doar câteva bande de huligani”.

Din nou îl întrerup şi îl întreb de ce se folosesc gloanţe şi nu se folosesc megafoanele. Răspunsul a venit parcă telegrafic: “cu huliganii, cu derbedeii, cu elementele declasate nu trebuie dialogat.”

Iată, deci, cum gândeau ofiţerii politici. Ucidem pen-tru a nu afla alţii despre proasta guvernare comunistă şi nu trebuie dialogat cu cei care te contestă. Mai mult, contes-tatarii merită etichetaţi drept răufăcători, pentru a putea să-i exterminăm în linişte. Acest nărav nu s-a putut elimina nici după revoluţie.

Am renunţat să mai dialoghez cu impertinentul poli-truc. L-am ascultat, în schimb, relatând un episod petrecut în Piaţa Libertăţii. Un grup de cadre militare, în frunte cu locotenent-colonelul Zeca Constantin, şeful de stat major al diviziei, care asigura prin cumul de funcţii şi funcţia de comandant al diviziei, a descoperit în mulţime un om între două vârste, cu ochelari, cu trăsături de intelectual, care părea a fi cel care însufleţea marşul demonstranţilor. La comanda dată de Zeca, grupul de ofiţeri a făcut imediat o manevră de învăluire, l-a izolat pe ins şi Zeca, folosind o figură de judo, l-a trântit lovindu-l necruţător cu cizma. Bietul om! De unde să bănuiască faptul că atâtea “personalităţi” militare sunt capabile să se adune în haită şi să se com-porte ca nişte bătăuşi de cartier.                  

                     

*

 

Nu m-au mirat apucăturile neonorante ale locote-nent-colonelului Constantin Zeca. Acest ofiţer, înălţat la gra-dul de sublocotenent la “apelul de seară“, întrucât nu a absolvit vreo şcoală militară de ofiţeri, ci numai una regi-mentală, de sergenţi, cu durata de câteva luni, a rămas în gândire şi acţiune sub nivelul unui subofiţer. De fapt, comu-niştii aveau nevoie de comandanţi care să le facă treburile murdare şi nu aveau nevoie de specialişti educaţi în spiritul onarei şi demnităţii militare. Constantin Zeca este tipul de ofiţer care aminteşte de perioada când unii generali, (nu puţini), mai întâi au “absolvit” academii, cu precădere “Frun-ze”, în fosta U.R.S.S. şi după aceea şi-au terminat şcoala generală şi liceul. Locotenent-colonelul Constantin Zeca este absolvent al Academiei militare de doar doi ani. Ce a înţeles fostul sergent, pe timpul studiilor lui academice, a povestit, cu lux de amănunte, politrucul Neron. Dar ce con-tează, la o casă mare nici nu se vede.

Îmi amintesc despre o întâmplare nostimă, petrecută în toamna anului 1989. Eram de serviciu. Comandantul, ma-iorul Mihai Bulai, era şi el prezent în unitate. A venit în con-trol Zeca. I s-a dat raportul, după care, acesta cere să fie condus în dormitoarele soldaţilor. Am înţeles! Intrăm în pri-mul pavilion. Zeca începe să pipăie pereţii. Eram miraţi. Nu ştiam ce caută. Se întoarce brusc spre comandant şi îl  întreabă răstit :

- Bulai, de ce pereţii nu sunt netezi? Ce-s cu gâlmele astea, tovarăşe ?!

- Aşa sunt pereţii, tovarăşe colonel, sunt defecte din construcţie, nu se pot îndrepta, încearcă să explice coman-dantul, surprins de neghiobia şefului.

- Nu sunteţi buni de nimic! a conchis marele sergent strateg.

Săracu’, nici nu i se putea cere mai mult. El atât ştia, atât făcea. Nu se uita prin documentele de pregătire de luptă, ferească Dumnezeu! Nu venea în cazarmă pentru a verifica nivelul de pregătire de luptă a cadrelor militare, nu punea întrebări de specialitate subordonaţilor. În schimb, căuta hârtii, chiştoace, pereţi strâmbi, aduna oamenii, îi beş-telea cum se pricepea mai bine şi, apoi, ca un cocoş ţanţoş, după ce a scurmat în gunoi, pleca spre maşină. Cei slabi cu duhul îl admirau : “Băi, frate, da’ exigent mai e !…”

Acum, “sergentul” Zeca are gradul de general şi este comandant de divizie în Dobrogea. “Merită” din plin recom-pensa, fiindcă în decembrie şi-a făcut exemplar datoria faţă de dictatură, iar acum, actualul regim are nevoie de oameni ca el, fiindcă, după revoluţie, armata are obligaţia, prin lege, să participe, împreună cu trupe ale Ministerul de interne, la restabilirea ordinii şi liniştii publice.        

                                

*

 

Lecţia politică a lui Neron a fost întreruptă. S-a dat alarma. Alţi presupuşi huligani atacă unitatea. Din nou dis-pozitiv de luptă în lanţ de trăgători, din nou se trag mii de cartuşe aiurea, îngrozind populaţia civilă vecină cu unitatea.

Încep vociferările. Cadrele militare sunt nemulţumite. Aleargă bezmetice de la un post de santinelă la altul. Când se aud răpăiturile armelor în oraş, atunci suntem şi noi alar-maţi. Se ordonă încetarea. Este târziu, spre dimineaţă. Alte alarme nu se mai dau. Dar nici în oraş nu se mai trage. Pro-babil că trupele au obosit…

 

*

Revenim în birouri. Încercăm să ne odihnim. Fiecare cu gândurile lui. Eu nu pot să adorm. Imaginea familiei mă obsedează. Nu ştiu dacă îi voi mai revedea. Eram convins că voi fi judecat de Curtea marţială pentru insubordonare şi, mai grav, pentru propaganda pe care o fac împotriva folosirii armatei ca instrument de reprimare.

Soţia mea este şi ea ofiţer. Are gradul de căpitan. Nu a participat la evenimente. A rămas acasă cu copiii. Era în concediu medical de recuperare, în urma unei intervenţii chirurgicale pentru extirparea unei tumori hipofizare. Înainte ca eu să plec la cazarmă, a fost de acord ca în cazul în care voi primi ordine, contrare principiilor mele, să le refuz.