CAPITOLUL II

“…la atac se trage în aer, apoi la picioare”

La întoarcerea de la gară, am poposit la un prieten, căpitanul Gabriel Gagiu. Am discutat despre situaţia din oraş. Chiar atunci, a sosit un soldat. Era agentul trimis de unitatea militară unde ofiţerul era încadrat. Trebuia să se prezinte urgent la cazarmă. Era ora 17. Ne-am despărţit. Ajuns acasă, am sunat la unitate şi centralistul de serviciu mi-a transmis acelaşi ordin. Întâmplarea a făcut ca maiorul Cornel Işpan, vecin de bloc şi coleg de serviciu, să fie acasă, aşa că m-a dus cu maşina lui la unitate. Am ajuns în jurul orei 18…

*

Ne-am prezentat la ofiţerul de serviciu. Am rămas înmărmuriţi… S-a primit indicativul alarmei de luptă, “Radu Cel Frumos“. Conducerea de partid şi de stat, deci, nu se juca. Dar nici conducerea armatei. Din acel moment, a înce-put drama Timişoarei. Mi-am amintit discuţia cu căpitanul Ştefan Ştefan şi am făcut imediat legătura cu spusele lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al P.C.R. : “ne vom întoarce la capitalism când va face plopul mere şi răchita micşunele şi nici atunci…”

Iată-ne puşi în stare de luptă. Se distribuie muniţie de război, se scot transportoarele amfibii blindate, tancurile. Împotriva unor oameni exasperaţi şi fără de apărare. Alarma de luptă a fost ordonată de fostul ministru al apărării naţio-nale, generalul colonel Vasile Milea.

*

După căteva săptămâni de la evenimente, aflând unele amănunte din stenograma celebrei şedinţe a Comite-tului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Co-munist Român, am înţeles că Nicolae Ceauşescu a hotărât condamnarea la moarte a populaţiei Timişoarei, iar condu-cerea politică a armatei, fără nici un pic de ezitare, a trecut, prompt, la executare. În această situaţie, consider că sunt îndreptăţit să pun sub semnul întrebării acordarea titlului de erou, post-mortem, generalului Vasile Milea.

Dacă urmărim firul evenimentelor din decembrie ’89, vom observa poziţia duplicitară a ministrului armatei, poziţie care îl plasează într-o postură contrară celei de erou…

*

În după amiaza zilei de 16 decembrie 1989, forţele de miliţie nu făceau faţă valurilor de demonstranţi ce afluiau spre Piaţa Maria. Ca urmare, secretarul Comitetului jude-ţean de partid, Radu Bălan, cere sprijinul Garnizoanei Mili-tare Timişoara, însă, comanda acesteia îi răspunde “că nu a primit încă ordin să intervină, dar aşteaptă precizări în acest sens”. În jurul orelor 17, Bălan îl sună pe ministrul Vasile Milea şi îi solicită acestuia “să ordone unităţilor militare din Garnizoană să intervină imediat împotriva demonstranţilor”. Ministrul Milea îi răspunde “că nu poate ordona ieşirea ar-matei, fiindcă nu este prerogativa lui”. După aproximativ 30 de minute revine şi îl informează pe Radu Bălan că “Nicolae Ceauşescu a ordonat alarmarea armatei la Timişoara, dar nu a ordonat şi scoaterea acesteia pentru a acţiona ca forţă de ordine”, precizând, însă, că “duminică dimineaţa unităţile militare vor face o demonstraţie de intimidare “. Totuşi, la orele 21.30, generalul Milea transmite armatei din Timişoara primul ordin ilegal: formarea a 5 patrule, fiecare cu câte 10 militari, şi folosirea acestora, în cooperare cu forţele M.I., pentru împrăştierea şi arestarea demonstranţilor. La orele 22 revine şi ordonă să se înfiinţeze încă 15 patrule. Total 20 de patrule cu 200 de militari. Aceste patrule, împreună cu forţele M.I., în intervalul de timp 16 decembrie orele 23.30-17 decembrie orele 04.00, acţionează şi fac arestări în zonele : Maria, viaductul de cale ferată din faţa Facultăţii de Construcţii, strada Gheorghe Lazăr, Piaţa Dacia, Calea Aradului, Calea Lipovei, Antene, Piaţa Unirii, Hotel Conti-nental, Piaţa Operei. Arestaţii sunt duşi în Arestul miliţiei, în Penitenciarul de pe Popa Şapcă şi în Arestul Garnizoanei.

Aducerea civililor în Arestul Garnizoanei a fost ilega-lă, întrucât s-au încălcat prevederile „Anexei 3 la articolele 51-53, 58, 60-62”, din Regulamentul Disciplinei Militare, Modul de executare a pedepselor disciplinare cu arest în arestul unităţii sau în arestul garnizoanei : “Pedepsele disci-plinare cu arest în Arestul Garnizoanei se execută de către: ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, militari în termen pedepsiţi disciplinar cu arest de către comandantul Garnizoanei şi comandantul Comenduirii de Garnizoană”. Ministrul Milea cunoştea, deci, că nici un militar, indiferent de funcţia avută, nu avea dreptul legal de a aresta sau, culmea, de a pedepsi civili cu arest.

Tot mai mult se vehiculează ideea că în şedinţa Co-mitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care a avut loc la 17 decembrie 1989, ora 16.30, generalul Milea ar fi afirmat “că nu a găsit în nici un regulament vreun paragraf care să specifice folosirea armatei împotriva propriului popor”. Este o dezinformare. Din stenograma şedinţei cu pricina reiese că, de fapt, minis-trul de interne, Tudor Postelnicu, este cel care i-a spus lui Ceauşescu : “vă raportez că nici într-un act normativ, lege, decret, regulament, nu am găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să iasă cu cartuşe de război. Nu am cunoscut că unităţile Ministerului de Interne trebuie să iasă cu armament, cu cartuşe de război”. Care a fost, în schimb, “eroica” atitudine a generalului Vasile Milea?

Speriat, probabil, de confruntarea cu stăpânul, dar şi din dorinţa de a dovedi că este fidel partidului, că îşi merită funcţia de ministru, generalul în cauză a transmis armatei, cu câteva ore înainte de şedinţa Comitetului Politic Executiv, ordine de reprimare. Iată ce aflăm din Jurnalul acţiunilor de luptă (document întocmit pe timpul evenimentelor la Divizia 18 Mecanizată Timişoara, Anexa 1) :

“ - ora 13.45: din ordinul verbal al Ministrului Apărării Naţionale, UM 01185 acţionează cu 7 TAB-uri la Comitetul Judeţean de Partid;

- ora 13.50: din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, o companie de tancuri de la UM 01115 să fie pregătită şi la ordin să acţioneze la Comitetul Judeţean de Partid;

- ora 14.05: se ordonă de către Ministrul Apărării Naţionale să se acţioneze cu tot regimentul de tancuri. În acest sens, se ordonă locotenent-colonelului Vişinescu să trimită după comandantul de regiment, pentru a alarma tot regimentul;

- ora 14.15: unitatea militară 01140 Lugoj, din ordi-nul ministrului Apărării Naţionale, execută alarmă de luptă parţială (Radu Cel Frumos n.a.) - transmite maiorul Mitrus Dumitru de la Marele stat major;

- ora 14.25: maiorul Ghibea Ion a primit misiunea de luptă de a acţiona cu 1 companie de tancuri la Comitetul judeţean;

- ora 15.05: tovarăşul ministru ordonă unităţii militare 01140 Lugoj să se dispună cu un batalion de TAB-uri la intrarea în Timişoara. De asemenea, un batalion de infan-terie pe TAB-uri, de la regiment din Arad, se va deplasa spre Timişoara şi se va dispune la intrarea în oraş. (trans-mite maior Păscuţ, primeşte colonelul Neicuţescu)”.

După cum se observă, a înroşit telefonul înainte de a se întâlni cu Ceauşescu. La ora 14 şi 15 minute, regimentul din Lugoj primise deja indicativul alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”, iar în Timişoara, tancurile şi blindatele unităţilor din localitate invadaseră oraşul. S-au produs şi primele victime. La orele 16.00, familia Bărbat fusese secerată de gloanţe în Piaţa Libertăţii, chiar înainte ca ministrul să intre în sala de şedinţă. Mai mult, în fiecare zi, până în dimineaţa zilei de 22 decembrie inclusiv, generalul Milea a transmis mulţumiri uni-tăţilor militare din Timişoara, pentru modul exemplar în care au acţionat şi sunt sigur că ştia despre victimele omeneşti produse de armată în localitate.

În 21 decembrie 1989, ministrul Milea cunoştea că la Timişoara armata a fraternizat cu demonstranţii şi, totuşi, a ordonat scoaterea trupelor şi a blindatelor împotriva de-monstraţiilor din Bucureşti şi din celelalte zone fierbinţi ale ţării.

Moartea generalului Vasile Milea reprezintă un para-van pentru mulţi generali şi comandanţi din armată care speră să nu dea seamă pentru faptele lor. Conform gândirii acestor ticăloşi, opinia publică trebuie să fie intoxicată. Zvo-nul precum că ministrul armatei a refuzat, înseamnă că în primul rând ei, generali şi comandanţi, nu au acţionat împo-triva celor care demonstrau.

La fel se explică şi condamnarea precipitată la moar-te a cuplului Ceauşescu, numai că, în acest caz, vinovaţii tăinuiţi sunt situaţi la un nivel mult mai înalt.

*

După ce am aflat că este vorba despre alarma de luptă, am ridicat, de la ofiţerul de serviciu, mapa cu docu-mentele secrete de alarmă, pistolul şi muniţia de război, apoi am urcat în biroul meu, aflat la etajul II. Mi-am schimbat ţinuta, apoi am luat legătura cu locotenent-colonelul Dragoş Pruteanu, şeful Biroului operaţii şi pregătire de luptă, aflând, astfel, de prezenţa în unitate a colonelului Ioan Şulcă, trimis de comandantul Armatei a 3-a de la Craiova, (general-ma-ior Dumitru Roşu), pentru a supraveghea şi, totodată, pentru a impulsiona executarea întocmai a ordinelor primite de la eşaloanele superioare.

De asemenea, la comandamentul Diviziei 18 Meca-nizate din Timişoara au sosit de la minister : generalul maior Ştefan Guşe (prim-adjunct al ministrului şi şef al Marelui stat major); generalul locotenent Victor Athanasie Stănculescu, (adjunct al ministrului); generalul locotenent Mihai Chiţac, (comandantul Comandamentului trupelor chimice), urmând să sosească, în dimineaţa zilei de 18, secretarul Consiliului politic superior al armatei, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului.

Ceea ce m-a uimit cel mai mult, a fost atitudinea ile-gală a comenzii regimentului faţă de punerea în aplicare a “Planului alarmei de luptă, Radu Cel Frumos”. În loc să executăm misiunile de luptă, obligatorii, înscrise în acel plan, s-au constituit, din militarii prezenţi în cazarmă, nişte detaşamente ad-hoc şi puse să îndeplinească, ilegal, misi-uni de luptă în oraş. Nu s-a ţinut cont de faptul că, pentru un militar, alarma de luptă înseamnă tanc, transportor blindat, armament, muniţie de război, inamic bine înarmat şi nu populaţie civilă sau scut, cască cu vizieră ori bastoane de cauciuc. Toţi cei care, în acea perioadă, au încălcat, în mod conştient, legile în vigoare, îşi ascund ticăloşiile invocând decretarea stării de necesitate, instituirea alarmei de luptă şi obligativitatea respectării jurământului militar.

Analizând conţinutul Jurământului militar, în contextul evenimentelor din decembrie ’89, vom afla despre ilegali-tăţile comise de armată pe timpul implicării sale în repre-siune. Vom afla dacă militarii pot, sau nu pot să invoce existenţa stării de necesitate, sau obligativitatea executării ordinelor criminale date ca urmare a instituirii alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”.

*

“Jurământul militar

1. “Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei, înscrisă în Constituţie, eu…, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândul forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste”.

Constituţia Republicii Socialiste România, ediţia 1986, la Articolul 41 prevedea: “Apărarea patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România. Călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apă-rare a statului, constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea”.

În decembrie ’89, armata nu îşi poate justifica inter-venţia şi nu poate invoca respectarea jurământului militar, fiindcă reprimarea demonstranţilor, în înţelesul dat de Con-stituţie, nu este componentă a apărării patriei. Mai mult, demonstraţiile, împotriva cărora a intervenit atât de violent armata, erau legale, fiindcă Articolului 28 din constituţie prevedea : “cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. Nici îngrădirile prevăzute de Articolul 29, “acestea nu pot fi folosite în scopuri potriv-nice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”, nu pot fi invocate, fiindcă, la demonstraţii se aflau tocmai cei la care face referiri Constituţia, cei ce muncesc, iar aceştia revendicau, în interesul lor, drepturi sociale şi politice. Chiar dacă acţiunile manifestanţilor au urmărit schimbarea orân-duirii, aceştia nu trebuiau împuşcaţi de către armată, întru-cât existau alte pedepse decât pedeapsa cu moartea. Iată ce prevedea Codul Penal al Republicii Socialiste România, Titlul II, Capitolul V, articolul 165: “Propaganda sau între-prinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii so-cialiste sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului se pedepseşte cu închisoare de la 5-15 ani. Tot cu închisoare de la 5-15 ani se pedepseşte asocierea mai multor persoane în vederea desfăşurării unor activităţi prin care se urmăreşte schimbarea orânduirii socialiste“.

Inexistenţa, la acea vreme, a unei legi, a unui re-gulament, a unei instrucţiuni sau a altor acte normative în vigoare care să reglementeze folosirea armatei ca forţă de ordine publică, inexistenţa instituirii stării de necesitate şi, în cadrul acesteia, inexistenţa unor hotărâri sau legi ale or-ganelor puterii de stat, care, în situaţia excepţională ivită, să reglementeze intervenţia armatei, uzul de armă trebuia apli-cat, de către militari, doar în condiţiile prevăzute de Anexa 10 la articolele 43-47 din Regulamentul de Gardă şi în Gar-nizoană, ediţia 1987, aprobat cu Ordinul General 52 din 04 12 1986 şi semnat de ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea. Anexa menţionată prevedea fără echivoc fap-tul că singurii care pot face uz de armă sunt santinelele aflate în post, sau cele care însoţesc transporturi şi/sau persoane aflate sub escortă, însă cu următoarea îngrădire legală: “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, mino-rilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar putea primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale statului vecin”. Oare… zonele, Calea Lipvei, Calea Girocului, Piaţa Libertăţii, Piaţa Operei, Catedrala, Podul Decebal, au fost declarate cumva obiective militare şi, pentru paza şi apărarea acestora, s-au introdus în posturi sute de santinele? Categoric, nu!

2. “Jur să respect legile ţării, să execut întocmai or-dinele Comandantului suprem, cerinţele regulamentelor mil-itare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cât şi în timp de război”.

Drama Timişoarei are la origine atât ordinele date de generalul Milea, înainte de întâlnirea cu Ceauşescu, cât şi hotărârile politice luate în celebra şedinţă a Comitetului Po-litic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, din 17 decembrie 1989, orele 16.30. Ce a însem-nat, din punct de vedere legal, aplicarea hotărârilor politice, în mod direct, ca fiind decizii ale puterii de stat? Răspunsul îl aflăm chiar de la Nicolae Ceauşescu, care, cu câteva zile în urmă, mai precis la data de întâi decembrie 1989, în cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, atenţiona şi preciza că “organele de partid nu înlocuiesc guvernul, nu înlocuiesc Consiliul de Stat, nu înlocuiesc conducerea ministerelor. Numai acestea au dreptul de a da decrete, hotărâri, ordine sau dispoziţii în baza legilor”. Avea perfectă dreptate fostul dictator, însă, faptic, lucrurile nu au stat aşa. În data de 17 decembrie 1989, hotărârile acelui organism politic au fost preluate de către ministrul apărării şi de către cel de la in-terne ca fiind decizii ale puterii de stat. Este clar, se încălca voit legea, iar participanţii s-au implicat în mod conştient, fiindcă spusele lui Ceauşescu : “…toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front, se somează oricine nu se supune, se consideră starea de necesitate…”, dovedeau eludarea crasă a legilor în vigoare. Dictatorul nu spune, deci, că a decretat proclamarea stării de necesitate. În această situaţie, nici un militar nu avea dreptul legal de a acţiona doar că se consideră a fi starea de necesitate, în condiţiile în care Ceauşescu, în calitatea lui de preşedinte al României, a eludat prerogativa oferită de Articolul 75, punc-tul 14 din Constituţie : “În interesul apărării Republicii So-cialiste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate”.

Conducerea superioară a armatei ştia că Nicolae Ceauşescu, în calitatea de comandant suprem al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Apărării R.S.R, (prero-gative date de Articolul 74 din Constituţie), nu putea să fie contrar legii, întrucât, la investirea în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, a depus un jurământ : “…jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării (…)”, (Articolul 73 din Constituţie).

De asemenea, Directiva Comandantului Suprem, la capitolul II, “cere imperios ca militarii, indiferent de grad şi funcţie, să cunoască prevederile legilor generale, să res-pecte legalitatea socialistă şi prevederile regulamentelor mi-litare întocmite în baza acestei legislaţii “. Şi totuşi, ministrul apărării s-a afundat şi el, foarte adânc, în ilegalităţi. Pentru a putea emite ordinele de intervenţie împotriva celor care de-monstrau, fiindcă la acea dată, repet, nu exista vreo regle-mentare legală în acest sens, ministrul Milea ar fi trebuit să aibă la bază legi, sau hotărâri ale Consiliului de Miniştri, fiindcă Articolul 84 din Constituţia R.S.R. avea următoarea prevedere: “Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe centra-le ale administraţiei de stat emit, pe baza şi în vederea exe-cutării legilor şi hotărârilor Consiliului de Miniştri, instrucţiuni şi ordine, precum şi alte acte prevăzute de lege; actele lor cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial al Re-publicii Socialiste România".

În perioada 17-20 decembrie 1989, inexistând decre-tul prezidenţial care să proclame legal starea de necesitate în judeţul Timiş, Consiliul de Miniştri nu a fost convocat, şi, deci, nu a emis hotărâri şi instrucţiuni, pe baza cărora minis-trul apărării să poată emite, la rândul lui, ordine de inter-venţie a armatei pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice. Totodată, ministrul apărării, la fel ca şi Ceauşescu, ştia pro-cedurile legale care trebuiau folosite. Argumentez cu câteva exemple.

La data de 5 martie 1977, are loc şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R, unde se analizează conse-cinţele cutremurului. Se ajunge la concluzia că este o stare de urgenţă excepţională şi, în acest sens, se stabilesc mă-suri pentru a se intra în normalitate. Au avut loc, deci, discu-ţii şi analize într-un organism politic. Pentru a li se da putere de lege, Preşedintele R.S.R. elaborează, în aceeaşi zi, “Decretul prezidenţial Nr. 58 din 05. 03 1977, cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socia-liste România”, publicat, tot în aceeaşi zi, în Buletinul Oficial Nr. 18 din 05. 03 1977. Şi, un lucru foarte important, prin comunicate, difuzate la radio din două în două ore, se înştiinţează populaţia cu privire la conţinutul măsurilor prevăzute în decret.

Un alt exemplu. În şedinţa Comitetului Politic Exe-cutiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 12 noiembrie 1989, s-au hotărât unele măsuri pentru serbarea pomului de iarnă şi a revelionului ’89 spre ’90. Pentru a le da putere de lege, se elaborează, în aceeaşi zi, “Decretul Consiliului de Stat privind unele măsuri pentru organizarea serbărilor pomului de iarnă şi a Revelionului 1989 spre 1990”. Iată cum, atunci, se putea proceda legal.

Până în seara zilei de 20 decembrie 1989, când Ceauşescu decretează proclamarea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, armata nu poate dovedi că a primit vreun ordin, procedural legal, de la comandantul su-prem, sau că a emis ordine şi instrucţiuni în baza unor hotă-râri sau legi emise de vreun organ al puterii centrale de stat. Nici chiar după instituirea stării de necesitate nu a fost con-vocat vreun organ al puterii centrale de stat, îndreptăţit, prin lege, să reglementeze folosirea armatei ca forţă de ordine.

În consecinţă, în decembrie ’89, armata nu avea obli-gaţii legale de a restabili ordinea de drept. Abia în decem-brie 1990, deci, după un an de la sângeroasele evenimente, a intrat în vigoare Legea 41 din 18. 12 1990, Organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, unde, la Capito-lul 1, se prevede: “Ministerul Apărării Naţionale este organul central al puterii executive care organizează, conduce şi coordonează activităţile în domeniul apărării, în scopul asigurării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, precum şi a ordinii constituţionale”.

Ceea ce şochează, este atitudinea conducerii actu-ale a instituţiei militare faţă de implicarea armatei în eveni-mentele din decembrie 1989. Încercând cu disperare să ar-gumenteze presupusa legalitate a intervenţiei militare, în cartea “Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura militară, Bucureşti 1998” este redată declaraţia Mi-nistrului Apărării Naţionale, pe atunci, Victor Babiuc, din 21 aprilie 1998 în care, la pagina 15 punctul 2, paragraful a, se spune : “În decembrie 1989, Armata Română a acţionat în condiţiile stării de necesitate declarate de vechiul regim şi a instituirii alarmei de luptă din dispoziţia celei mai înalte autorităţi politico-militare”.

Este trist să asistăm cum, în mod ostentativ, un ministru civil acoperă ilegalităţile săvârşite de armată pe timpul dictaturii. După cum am demonstrat anterior, în peri-oada 17-20 decembrie ’89 în Timişoara nu s-a decretat instituirea stării de necesitate. Urmând cronologia eveni-mentelor, îi amintim domnului Victor Babiuc faptul că şi în data de 21 decembrie ’89 intervenţia armatei în Bucureşti şi în celelalte localităţi din ţară a fost, de asemenea, ilegală, întrucât starea de necesitate fusese instituită, în seara zilei de 20, exclusiv pentru judeţul Timiş. Nici în data de 22 decembrie nu există, ca document legal, decretarea procla-mării stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării, aşa că, justificările puerile, aduse de conducerea armatei, în cartea mai sus menţionată, reprezintă mai degrabă dezinformări. Oare, Victor Babiuc a fost pus cumva în fruntea armatei de cei care doresc să acopere crimele din decembrie ’89, sau nu face altceva decât să pună în aplicare politica Partidului Democrat?

Nu este de mirare. Cei care şi-au dovedit excesul de zel au epoleţi de generali şi, bineînţeles, au destulă influenţă în cercurile politice. În disperare, generalii “noştri”, unii dintre ei avansaţi la “apelul de seară”, au încearcat să facă para-lele tendenţioase. Compară intervenţia armatei române, în perioada 17-22 decembrie ’89, ca fiind asemănătoare cu in-tervenţia armatei Statelor Unite ale Americii pentru restabili-rea ordinii în Los Angeles. Analogia este trasă de păr. După cum vom vedea, în Statele Unite ale Americii, în comparaţie cu România, s-a respectat legalitatea…

În urma unui conflict apărut între un cetăţean ameri-can de culoare şi agenţii poliţiei rutiere, se ajunge la proces, la Curtea cu Juri din localitatea Simi Superior Valley (Cali-fornia). Poliţiştii sunt achitaţi. Decizia justiţiei provoacă o revoltă, cu mână armată, împotriva autorităţilor şi împotriva populaţiei de culoare albă. Faţă de această situaţie violentă, desfăşurată, repet, cu mână armată, (ceea ce nu a fost ca-zul în România), Preşedintele Statelor Unite ale Americii a emis, în baza legii şi a prerogativelor sale constituţionale, “Proclamaţia 6427”, intitulată “Lege şi ordine”. (Ceauşescu nu a decretat proclamarea stării de necesitate). Actele de violenţă nu au încetat, ci s-au amplificat, fapt ce îl obligă pe Preşedintele Statelor Unite ale Americii să emită, tot în baza legii, “Ordinul executiv Nr. 12804, cu privire la restabilirea ordinii în metropola şi zona limitofă localităţii Los Angeles şi în alte districte din California”. Este foarte important de pre-cizat că prin acest ordin legal, dat în scris, nu verbal, s-au ordonat misiunile Ministerului Apărării pentru folosirea for-ţelor armate, a gărzii naţionale, a infanteriei marine.

Ministrul Milea nu a primit de la Ceauşescu vreun ordin asemănător, deşi se ştia procedura legală. De exem-plu, pentru alte activităţi, desfăşurate de armată, s-a proce-dat corect. Iată ce publică ziarul România Liberă, din 25.10 1989, în pagina 4 :

“Ordin de zi al Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România

Cu ocazia zilei armatei Republicii Socialiste România ordon: în ziua de 25 octombrie 1989, la Bucureşti, se vor trage, în semn de salut, 21 de salve de artilerie. Semnează Nicolae Ceauşescu, Comandant Suprem al Forţelor Armate ale R.S.R.”

În Los Angeles, s-au confiscat, cu acea ocazie, 20.000 de arme de foc, de diferite tipuri. Câte arme de foc au folosit demonstranţii şi câte s-au confiscat de la aceştia în decembrie ‘89? În ambele cazuri, nici una!

În ce priveşte instituirea alarmei de luptă, situaţia este extrem de gravă. Indicativul alarmei de luptă “Radu Cel Frumos” a fost ordonat în mod ilegal şi abuziv, întrucât s-a folosit în scopul rezolvării unei situaţii politico-sociale şi nu în scopul iniţial pentru care fusese creat. Ceauşescu şi clica lui de generali ar fi putut găsi o formă legală de intervenţie a armatei. Era îndeajuns ca, în 17 decembrie ’89, un organ central al puterii de stat să legalizeze, printr-un act normativ, folosirea forţelor armate în vederea apărării ordinii consti-tuţionale. Ce a însemnat, pentru un militar, instituirea alarmei de luptă? A însemnat trecerea armatei de la starea de pace la starea de război…

În urma evenimentelor din Orientul Apropiat şi Mijlo-ciu (statul Israel şi statele arabe), când s-au declanşat prin surprindere acţiuni militare, şi în urma evenimentelor din 1968 din Cehoslovacia, conducerea de stat a Republicii Socialiste România şi conducerea forţelor armate au anali-zat posibilitatea excepţională ca o forţă armată străină să atace prin surprindere România. S-a ajuns la concluzia că este posibil. Ca urmare, s-a întocmit un plan la nivel naţio-nal, în vederea trecerii armatei de la starea de pace la starea de război, având ca indicativ, “Radu Cel Frumos”. Documentul a fost detaliat la nivelul fiecărei mari unităţi şi unităţi, iar în cadrul acestora, ierarhic, pâna la nivel compa-nie şi pluton independent.

Trecerea armatei de la starea de pace la starea de război se executa conform “Ordinului General 44-M din 19. 08 1987”, ordin elaborat de ministrul Apărării Naţionale, în baza Constituţiei Republicii Socialiste România, Titlul III, Ar-ticolul 43, punctele 23-24, atribuţiile Marii Adunări Naţionale referitoare la declararea mobilizării parţiale sau generale şi la declararea starii de război, Articolul 64, punctele 7 şi 8, referitoare la declararea, de către Consiliul de Stat, a mo-bilizării parţiale, generale sau a stării de război.

În situaţia excepţională, în care o forţă străină de-clanşa prin surprindere acţiuni militare împotriva României, caz în care nu mai exista posibilitatea efectuării mobilizării, indicativul “Radu Cel Frumos”, conform O.G.-44 M, preve-dea ca armata, (subunităţi, unităţi şi mari unităţi), să treacă cu efectivele, tehnica de luptă şi alte materiale existente în acel moment la pace la îndeplinirea unei misiuni de luptă. Trebuie precizat un lucru foarte important. Misiunea armatei consta în angajarea luptei cu inamicul, în vederea limitării pătrunderii acestuia pe teritoriul naţional, nimicirii sau res-pingerii lui în afara graniţelor ţării.

Contracararea surprinderii era de importanţă vitală pentru ţară. Era prioritară faţă de orice alte acţiuni, fiindcă intervenţia rapidă şi rezistenţa armatei în faţa agresorului permiteau executarea mobilizării „Sistemului Naţional de Apărare al Republicii Socialiste România”. Din acest motiv, pentru realizarea tehnică, “Planul alarmei de luptă Radu Cel Frumos” era întocmit pe timp de pace, era detaliat pe minu-te, cu încadrarea nominală pe funcţii a militarilor participanţi la misiune, (de la soldat la general), şi era obligatoriu de îndeplinit. În instrucţiunile de punere în aplicare a indica-tivului “Radu Cel Frumos” se ordona, în mod expres că “se aplică numai în două situaţii: atac armat inamic prin sur-prindere sau pericolul iminent al acestui atac”. Totodată, în fişetul fiecărui comandant de unitate sau de mare unitate, se găsea un plic pe care era înscris “Se deschide la primirea parolei…” În preambulul ordinului înscris în plic, era prevăzut, de asemenea, în mod expres, că planul se pune în aplicare, prin indicativul “Radu Cel Frumos”, numai în cele două situaţii expuse anterior. Nu avea, deci, nici un fel de legătură cu eventuale acţiuni menite a restabili ordinea şi liniştea publică.

Regulamentul Serviciului de Gardă şi în Garnizoană, (R.G.-2), la capitolul 15, pagina 138 şi urmare, reglementa, în baza legilor în vigoare, participarea trupelor la unele acti-vităţi în garnizoană: “la stingerea incendiilor, la acţiunile de localizare şi înlăturare a urmărilor calamităţilor naturale, ac-cidentelor nucleare sau chimice şi căderii unor obiecte cos-mice”. Pentru executarea acestor misiuni, erau întocmite, din timp de pace, o multitudine de planuri de acţiune, în care erau prevăzute mijloacele, forţele, cooperarea şi indicativele de alarmare specifice fiecărui caz în parte.

Pentru situaţiile excepţionale, precum starea de răz-boi, starea de necesitate, R.G-2, Partea a II-a, Serviciul în Garnizoană, la articolul 124 prevedea foarte clar: “aplicarea măsurilor specifice stării de necesitate şi de război, conform actelor normative în vigoare, menţinerea ordinii militare în garnizoană”. Din punct de vedere legal, în Timişoara nu existau nici starea de necesitate, nici starea de război şi, deci, nu se puteau pune în aplicare planurile prevăzute pentru asemenea situaţii excepţionale. De asemenea, nu exista nici dezordine provocată de militari.

Odată transmisă alarma de luptă, trebuiau aplicate măsurile prevăzute în A.N.-5, (Ordinul General 12 din 22.05 1986), Regulamentul activităţii de stat major al Trupelor de uscat în operaţie (luptă), care la art. 60 obligau comandanţii: „să precizeze subordonaţilor datele despre inamic”.

Cine era inamicul armatei în decembrie ’89? Erau demonstranţii? Nu era posibil în condiţiile instituirii alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”. Populaţia civilă, ieşită în stra-dă, nu putea fi confundată cu o forţă armată străină şi, ca atare, nu trebuia ca armata să intervină şi să execute foc asupra demonstranţilor. Rezoluţia 3452/XXX a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Titlul: Codul de conduită pentru responsabili cu aplicarea legii, la Articolul 3 prevede: “aceşti responsabili nu pot invoca ordinul superior sau existenţa unor împrejurări excepţionale, cum sunt: sta-rea de război, ameninţarea unui război, ameninţarea contra securităţii naţionale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare excepţională pentru a justifica tortura, sau alte pedepse, tratamente inumane sau represive. Folosirea ar-melor de foc este o măsură extremă şi se foloseşte împo-triva unor delicvenţi care acţionează cu arme de foc şi când mijloacele mai puţin extreme nu sunt suficiente”.

S-a vehiculat şi zvonul că a existat pericolul iminent de a fi atacaţi de Ungaria. În această situaţie, ordinul de lup-tă trebuia să cuprindă datele despre trupele ungare şi ali-niamentele de acoperire a graniţei cu Ungaria. Cum s-a pro-cedat? S-au adus în Timişoara trupe de la Arad şi Ineu, deci, dinspre graniţă, în loc să se procedeze invers, ceea ce dovedeşte inexistenţa pericolului de atac armat extern şi, ca atare, nu se justifica instituirea alarmei de luptă. De aseme-nea, ordinul dat în 17 decembrie de către ministrul Milea (Anexa 2) nu face nici un fel de referire la vreo forţă armată străină ci precizează foarte clar că acţiunile sunt îndreptate doar împotriva demonstranţilor.

“Ordinul Ministrului Apărării Naţionale. Transmis de generalul Eftimescu, retransmis de locotenent-colonelul Ilie Marin:

- muniţia se ţine pe companii, centralizat, nu pe soldaţi;

- ofiţerii poartă pistoale cu unitatea de foc; când sunt che-maţi de eşaloanele superioare sau de către organele de partid şi de stat, se deplasează înarmaţi;

- se cheamă cadrele din concediu;

- funcţiile unicat se cheamă în cazarmă, chiar dacă sunt în economia naţională;

- la companiile cu 3 plutoane să se asigure 4 ofiţeri;

- comandanţii de unitate se cheamă în cazarmă chiar dacă sunt în economia naţională;

- subunităţile de intervenţie să aibă mijloace de legătură;

- pe fiecare tanc să fie asiguraţi 3-4 pistolari, ca desant pe tanc, înarmaţi şi în măsură să răspundă la provocări;

- mecanicii conductori să fie mai activi;

- T.A.B.-urile să aibă strictul necesar, pentru a fi mai mobile;

- militarii care sunt numiţi în acţiune să aibă hrană rece pentru 1-2 zile;

- demonstranţii să fie serios avertizaţi şi, apoi, să se tragă la picioare;

- sunt unii dintre demonstranţi care împing bătrâni şi copii în faţă; mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia;

- subunităţile de arme să fie pregătite ca infanterişti;

- patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru + 4 militari în termen, înarmaţi.

Primeşte Ajutor Ofiţer de Serviciu Principal, maior Vlăduţu Gheorghe. Pentru conformitate, p. Comandantul U.M. 01024, semnează locotenent-colonelul Balasz Ştefan”.

În concluzie, ministrul apărării precizează foarte clar că acţiunile sunt îndreptate împotriva demonstranţilor şi, ca atare, nu se justifică instituirea alarmei de luptă „Radu Cel Frumos”… Dar să revenim la derularea cronologică a eve-nimentelor.

*

În 17 decembrie, în jurul orei opt, seara, cei rămaşi în unitate am fost adunaţi în sala de şedinţe şi am fost repartizaţi, aleatoriu, la două subunităţi de intervenţie, sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Todea, şeful artile-riei regimentului. Trebuia să îndeplinim misiuni de pază şi apărare a cazărmii şi, totodată, la nevoie, să întărim sau să înlocuim detaşamentele care acţionau în oraş.

Nu am primit vreo misiune specifică alarmei de luptă, ca de exemplu: pregătirea pe hartă a unor aliniamente de apărare spre graniţă în vederea opririi înaintării sau res-pingerea atacului forţelor armate invadatoare.

După adunare am revenit în birou, unde l-am întâlnit pe căpitanul Ion Tătaru, de câteva zile sosit de la munci industriale pe funcţia de şef protecţie antichimică a regi-mentului. Ne cunoşteam de 14 ani, fără a fi prieteni. Din acea seară am devenit prieteni. Ne-au apropiat ideile co-mune privitoare la ilegalitatea acţiunii armatei împotriva populaţiei civile.

*

Căpitanul Ion Tătaru este timişorean. Nu se împăca cu ideea că armata, al cărei exponent era şi el, a fost scoa-să împotriva timişorenilor “săi”. Nu se împăca nici cu gândul că nu poate să facă nimic. Ar fi vrut să aibă putere. Să-i poată aresta pe cei vinovaţi. De aceea, în acea seară, revol-tat pe neputinţa sa, a luat hotărârea de a-l împuşca pe ge-neralul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, cu prilejul vizitei pe care acesta intenţiona să o facă în unitatea nostră, în cursul zilei de 18 decembrie 1989. Prin acest act disperat, căpitanul Tătaru ar fi vrut să atragă atenţia comandanţilor armatei că familia Ceauşescu poate fi înlăturată dacă se doreşte. Nu neapărat prin crimă, cum a decis el…

Generalul Ilie Ceauşescu, deşi sosise în Timişoara, nu a venit în cazarma noastră şi, astfel, a scăpat de mânia celui revoltat. A scăpat şi după evenimente. Conducerea provizorie a ţării şi, îndeosebi, cea în mod democratic alea-să la 20 mai 1990, au ocolit acest personaj, pentru a nu implica imensa pleiadă de generali compromişi şi vinovaţi de însângerarea oraşelor ţării. De fapt, generalii rămaşi la conducerea armatei erau datori lui Ilie Ceauşescu, fiindcă doar graţie acestuia aveau pe umeri epoleţii auriţi.

*

Noaptea de 17 spre 18 decembrie a fost agitată şi pentru cei rămaşi în unitate. Ora 11 seara. Se aud focuri de armă. Se dă alarma. Ne adunăm pe platou, la locul stabilit şi, sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Todea, por-nim, în pas alergător, spre locul unde s-a semnalat „ataca-rea” unităţii. Ne desfăşurăm în lanţ de trăgători, când, deodată, se declanşează un vacarm îngrozitor. Patrulele şi santinelele din zona respectivă trag fără întrerupere. Ne aruncăm la pământ şi, prudenţi, ne târâm către gardul unităţii. La ordin, focurile de armă încetează. Se folosesc cartuşe de semnalizare. În câmp nu se văd decât umbrele mişcătoare ale copacilor provocate de coborârea luminii cartuşelor de semnalizare. Fără vreo altă comandă, se des-chide foc concentrat asupra acestora. Se ordonă încetarea. Militarii se conformează. Se aşterne liniştea. Dinspre partea cealaltă a gardului unităţii nu ripostează nimeni. De fapt nu are cine. Ne luptăm cu demenţa unor scenarii şi nu cu un inamic real. Chipurile, “persoane ostile ţării, străine, împre-ună cu elemente declasate, atacă unitatea pentru a sustra-ge armament, muniţie şi tehnică de luptă”. Împotriva acestor himere, inventate doar de nişte minţi bolnave, îmbâcsite de propagandă comunistă, s-au tras mii de cartuşe în fiecare noapte. Degeaba! Nu ne ataca nimeni. Alarmele erau false.

După o jumătate de oră, care ni se pare a fi veşnică, ne ridicăm şi ne dezmorţim. În şoaptă, îndrăznim să ne che-măm, să ne căutăm. Orice mişcare bruscă ar fi dus la o baie de sânge. Ne-am fi împuşcat între noi. Se primeşte ordinul de întoarcere. Devenim nervoşi. În oraş, sute de trasoare brăzdează cerul. Ne cuprinde spaima. Ne gândim la familiile noastre. Fiecare întreabă dacă se poate localiza locul unde se trage. Este imposibil, însă există speranţa că în jurul lo-cuinţei lui nu se întâmplă nimic, iar cei dragi sunt la adăpost, dacă nu cumva un glonţ rătăcit… dar aşa ceva nu trebuie nici măcar gândit. Mulţi par să nu sesizeze că, pe străzile Ti-mişoarei, sunt ucişi cu cruzime oameni care demonstrează.

Până dimineaţa, alarmele s-au ţinut lanţ. Nu am reu-şit să ucidem, să rănim sau să prindem vreo persoană osti-lă. De fapt, nici nu aveam pe cine. Acest fapt mi-a întărit şi mai mult convingerea că este vorba de un joc psihologic, în care noi eram actorii principali. Trebuia să fim convinşi de legalitatea acţiunilor colegilor noştri în oraş şi trebuia să dăm credibilitate balivernelor lansate de politruci.

Făcătura mişelească a început deja să dea primele roade. Pentru o singură noapte era destul. Mulţi dintre noi au cedat nervos. A început să câştige teren ideea că totul se va termina cât mai repede şi în folosul nostru, numai executând întocmai ordinele primite, iar cei care le dau sunt singurii izbăvitori ai frământărilor noastre. Dar cum să exe-cuţi asemenea ordine prin care eşti obligat să ucizi oameni nevinovaţi? Ce a gândit generalul Stefan Guşe când a ordonat : “(…) la atac se trage în aer, apoi la picioare; să fie înăbuşite toate focarele de rezistenţă; echipajele de pe tancuri să tragă cu pistoalele.” (Jurnalul acţiunilor de luptă, Anexa 1 ).

Însă, nu era destul. Ni se pregătea o lovitură menită să terzească ura militarilor faţă de cei care cereau înlătu-rarea dictaturii comuniste. Încet, şoptit discret, sub formă de zvon, apoi, prin declaraţii oficiale, s-a vorbit despre nume-roase “bande de huligani” care caută locuinţele cadrelor militare pentru a lua ostateci şi, astfel acoperiţi, să poată dezarma soldaţii afalaţi în dispozitiv, în oaş. Era prea din cale-afară. Au urmat precipitate convorbiri telefonice cu sfaturi date familiilor. Plutonierul Gheorghe Săilă a intrat în panică. A cerut aprobarea să meargă cu armament la domi-ciliu pentru a-şi apăra familia sau să fie trimis în oraş pentru a termina odată cu huliganii.

Locotenent-colonelul Aurel Neron, un pigmeu ca mo-ralitate, membru în Consiliul politic al diviziei, venit în unita-tea noastră cu misiunea de a ne ridica moralul politic, ne-a vorbit despre preocuparea ofiţerilor politici, în sensul de a ne rezolva problemele noastre familiale. Am aflat, astfel, că securitatea are adresele cadrelor militare din garnizoană şi, în scopul apărării familiilor celor care acţionează împotriva “huliganilor”, la propunerea politrucilor s-a repartizat câte un securist înarmat la fiecare bloc de locuinţe. Această presu-pusă măsură avea să joace un renghi, îndeosebi după 22 decembrie, când armata a pornit aşa-zisa luptă cu teroriştii, iar activiştii de partid nu găseau explicaţii convingătoare pentru a-i linişti pe cei care au crezut că securiştii s-au aflat ori se mai află la locuinţele lor.

Am încercat, împreună cu căpitanul Ion Tătaru şi cu căpitanul Eugen Gheorghioiu, să-i lămurim pe colegi că luarea de ostateci nu poate fi adevărată, întrucât este de înţeles că mulţimea are tot interesul să atragă armata de partea ei. Cei care îi incită pe militari, le-am spus, nu sunt din rândurile demonstranţilor, ci sunt nişte indivizi suspecţi, nişte provocatori care, prin acţiunile lor vandalice, vor să declanşeze violenţa armatei faţă de cetăţeni. Nu am reuşit să-i convingem. Minciuna prinsese teribil. Iată alte câteva exemple de aberaţii vehiculate de ofiţerii politici: indivizi prinşi în momentul când erau gata să arunce în aer com-binatul chimic “Solventul“, fapt ce ar fi însemnat distrugerea întregului oraş, huligani care scoteau cu forţa oamenii în stradă, copii aruncaţi în baionetele soldaţilor… şi multe alte bazaconii. Un căpitan, Ion Hîrţa, membru în comitetul de partid al regimentului, student la fără frecvenţă, în anul V la Academia politică “Ştefan Gheorghiu“, avansat, după revo-luţie, la excepţional, la gradul de maior, cu cinci ani înainte de termen, se da de „ceasul morţii” să ne explice, în acele tragice zile, cum era el cică oprit pe stradă de “mulţimi în-durerate care, pur şi simplu, îl rugau, cu lacrimi în ochi, să fie mai ferm cu acei huligani şi să restabilească mai repede ordinea în oraş.”