CAPITOLUL
V
Jocurile de culise ale
generalului Stănculescu.
Până la o nouă întâlnire
programata a avea loc la întâi martie cu premierul Petre Roman, perioada care a
ur-mat a fost marcată de demisia generalului Nicolae Militaru şi numirea, la 17
februarie 1990, a generalului-colonel Victor Athanasie Stănculescu în funcţia
de ministru al apărării
Vestea a bulversat mişcarea C.A.D.A. din Timişoara.
În “Apel”, noi am cerut numirea unui ministru civil. De asemenea, puterea
politică a dat curs favorabil doar cererii de demitere din funcţia de minstru a
generalului Militaru, nu şi a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac,
fapt ce dovedea, în mod ostentativ, intenţiile dubioase ale puterii, iar prin
numirea lui Stănculescu, organismul militar se alinia şi el la vrerea
guvernanţilor, să aibă în fruntea sa un torţio-nar. Numai în acest fel se
puteau proteja cei vinovaţi de reprimarea demonstranţilor din decembrie şi, în
primul rând, trebuia păstrat secretul asupra scenariilor gândite şi puse în
aplicare după 22 decembrie 1989, scenarii care au impus prin forţă, fără să
intereseze numărul de victime, preluarea puterii politice de către eşalonul doi
comunist. Vina, în acest sens, o poartă exclusiv conducerea armatei,devenită
actorul principal în scenariul de menţinere a stării de conflict armat, în
special în Bucureşti. Era singura modalitate de a accede la putere a eşalonului
doi comunist, fără a fi conturbată de manifestaţii potrivnice, astfel că, în
locurile unde se auzeau lozinci anticomuniste intervenea armata şi împrăştia
mulţi-mea, executând chipurile foc asupra aşa-zişilor terorişti. Doar zona
balconului celor desemnaţi să ia puterea era ferită de atacul “terorist”. În
rest, se trăgea peste tot, de parcă “teroriştii” nu ar fi ştiut că suprimarea
conducătorilor reprezenta cel mai eficace mod de a împiedica normalizarea
situaţiei politice create prin “fuga” lui Ceauşescu. Chiar şi în sânul pleiadei
comuniste se încerca suprimarea celor care nu făceau parte din joc. Pe holurile
tuturor etajelor clădirii, cu excepţia celui în care se afla biroul grupului
domnului Iliescu, “teroriştii” produceau panică.
*
Odată cu numirea generalului
Stănculescu, în funcţia de ministru al apărării, încep primele disensiuni în
mişcarea C.A.D.A. Majoritatea dintre iniţiatorii mişcării a fost împotriva
deciziei de numire. Motivaţia împotrivirii era bine argumentată. Stănculescu
era exponentul notoriu al celor care au tras asupra populaţiei şi acceptarea
lui în fruntea ar-matei însemna, în fapt, că acţiunile întreprinse de C.A.D.A.
au avut drept scop doar ascunderea adevărului şi nimic altceva.
Percepută iniţial ca element de stabilitate pentru
or-ganismul militar, mişcarea C.A.D.A. devenea, acum, un element destabilizator
pentru societatea civilă, întrucât, prin acceptarea generalului Victor
Stănculescu, se transforma în paravanul în spatele căruia se permitea, în mod
oficial, intoxicarea opiniei publice cu minciuni referitoare la decem-brie
1989, se permitea falsificarea istoriei. Totodată, cererile din “Apel” au
devenit false dispute politice, dispute transfe-rate şi societăţii civile, în
funcţie de opţiunile politice ale populaţiei.
*
Săptămânalul “Armata
Poporului” a descris pe larg numirea noului ministru. Interviuri cu numeroşi
comandanţi care, acum, sărutau înfocaţi mâna noului protector, deşi cu câteva
zile în urmă au trimis adeziuni pentru menţinerea generalului Militaru, iar în
decembrie 1989 aduceau osa-nale lui Ceauşescu. Este prezentată, de asemenea,
festivi-tatea de investire a generalului Stănculescu în funcţia de ministru ca
fiind “primită cu satisfacţie, departe de
a fi o manifestare formală, circumstanţială, aplauzele au exprimat bucuria
armatei, constituind o dovadă de acceptare, de încredere.”
Ceea ce nu ştia opinia publică era faptul că, la acea
adunare de investire, au fost prezenţi şi au aplaudat în delir comandanţii de
mari unităţi şi unităţi, foştii secretari ai con-siliilor politice din armată
şi nicidecum membrii mişcării C.A.D.A., deşi, ulterior, un grup, denumit de
presă ca fiind “grupul moderat al CADA”, a devenit susţinătorul lui
Stăn-culescu. De fapt, etichetarea a fost atribuită de formatorii de opinie cu
orientare neocomunistă. Cei care nu îl susţineau pe Stănculescu trebuiau
percepuţi ca fiind extremişti.
*
17 februarie
1990.
Adunarea iniţiatorilor mişcării C.A.D.A., pricinuită de numirea ministrului
apărării, deşi a fost furtunoasă, a decis ca până la întâlnirea cu premierul să
dovedim unitate şi să nu contestăm încă, în mass-media, persoana generalului
Stănculescu.
*
23 februarie
1990.
Suntem convocaţi de ministrul Stănculescu. Aflase că nu era dorit de
majoritatea militarilor timişoreni, fapt ce se preconiza a fi extrem de
periculos pentru el. Trebuia să acţioneze rapid şi eficient. Ghipsul nu mai era
la modă. A iniţiat, în schimb, o întrunire cu membrii C.A.D.A., sub pretextul
că este necesar “să analizăm şi să găsim,
împreună, soluţiile benefice pentru viitorul organis-mului militar.”
Cu abilitatea-i caracteristică, Stănculescu reuşeşte
să îi contacteze pe câţiva membrii C.A.D.A. din Timişoara. Îi aduce pe aceştia
la Bucureşti cu două zile înainte de întru-nirea oficială. Fin psiholog, îşi dă
seama de dorinţa acestora de a fi consideraţi liderii mişcării din armată şi,
convins că îi va putea folosi în jocurile sale viitoare, le satisface orgoliul.
În plus, Stănculescu îi pune în contact cu ofiţeri din condu-cerea
ministerului, formând împreună, “gruparea Stăncu-lescu”, grupare care pornită
chiar din interiorul mişcării C.A.D.A. i-a permis să se substituie acesteia.
Întrunirea a fost un triumf neaşteptat pentru Victor
Stănculescu. “Liderii” au întocmit listele cu participanţii, ast-fel că
susţinătorii ministrului au umplut sala. Nu erau scaune îndeajuns pentru ei.
Unii stăteau în picioare. De asemenea, înscrişii la cuvânt au pus în discuţie
numai probleme de ordin material. Nu a lipsit nici discursul destinat
susţinerii ministrului. Maiorul Octavian Chiriac considera că “generalul Stănculescu este singurul care ne
poate ajuta în demo-cratizarea armatei şi, în primul rând, să-i dăm şansa
omului de a se reabilita faţă de timişoreni.” Halal reabilitare!
Îmbătată de succes, “gruparea Stănculescu” nu
sesi-zează intenţia minstrului de a compromite, cu ajutorul ei, mişcarea
C.A.D.A.. Nu percepe jocul perfid în care este an-trenată, astfel că, ulterior,
mulţi dintre ofiţerii grupării, unii în momentul când au devenit nefolositori,
alţii în momentul în care şi-au dat seama că sunt folosiţi pentru ascunderea
adevărului despre decembrie 1989, au fost trecuţi treptat în rezervă de chiar
“prietenul” lor, maestrul Stănculescu.
La 25 februarie 1990, “gruparea
Stănculescu”, deşi minoritară, a dat, în numele C.A.D.A., primul său comunicat,
laudativ la adresa ministrului, fără să consulte şi poziţia majoritatăţii.
(Anexa 11).
*
1 martie 1990. Înaintea întâlnirii
programate pentru ora 12.00 cu premierul Petre Roman, într-o sală din incinta
Ministerului apărării, participanţii au un ultim schimb de opi-nii. În pofida
împotrivirii ministrului armatei, erau prezenţi şi mulţi ofiţeri din afara
“grupării Stănculescu“.
Au
apărut pe scenă
figuri noi, precum
locotenet –colonelul Mircea Chelaru, dintr-o mare unitate militară din
Bucureşti şi locotenent-colonelul Ioan Bărbuţă, ofiţer în Di-recţia Cadre şi
Învăţământ.
Primul ne-a vorbit despre rolul armatei în societate
şi cum trebuie prevăzut acesta în constituţie, cât şi despre crearea unui
organism prin care să se asigure protecţia cadrelor militare. A vorbit frumos
şi la obiect, însă ideile au rămas la stadiul de intenţie. Locotenent-colonelul
Mircea Chelaru, prin pregătirea pe care o avea şi prin gândirea sa novatoare,
aerisită de conservatorismul cazon, ar fi putut acţiona benefic pentru
democratizarea reală a sistemului militar, dar conştiinţa i-a jucat feste.
Dorinţa de a accede pe treptele ierarhiei militare a cântărit mai mult, aşa că
şi-a abandonat chiar şi propriile idei. A acceptat funcţia de ataşat militar în
Orientul Mijlociu. Probabil că a existat şi teama de a deveni şomer, statut
acordat cu atâta uşurinţă de ministrul Victor Stănculescu ofiţerilor incomozi.
Cel de al doilea nou venit, locotenent-colonelul Ioan
Bărbuţă, s-a dovedit a fi omul ministrului, iar comportamen-tul său faţă de
ceilalţi participanţi îl desemna deja ca fiind principalul lider al “grupării
Stănculescu”. Acesta ne-a vorbit despre “eforturile
depuse cu atâta trudă de ministrul apărării pentru a depăşi barierele pe care o
serie de generali le pun în calea democratizării sistemului militar”.
Discursul rostit de trepăduş a făcut mai mult un
de-serviciu ministrului, fiindcă Stănculescu părea a fi şi incom-petent, însă
mulţi dintre noi ştiau că nu este aşa. Pentru a-şi atinge propriile scopuri,
ministrul Stănculescu îşi folosea prerogativele funcţiei cu eficienţă şi
eficacitate. Nu ar fi putut să-i stea în cale vreunul dintre generali.
Locotenent–colonelul Ioan Bărbuţă a fost cel care a
adus mari deservicii mişcării C.A.D.A., a fost cel care a reu-şit să-l
protejeze pe Stănculescu de toate atacurile provenite din rândul armatei. Şi
datorită lui ticăloşii au rămas în funcţii de comandanti.
*
1 martie 1990.
Ora 12.00.
În aceeaşi sală, unde am aşteptat timp de trei zile întrevederea cu domnul Ion
Iliescu, au început discuţiile cu premierul.
Petre Roman a sosit. Pare a fi degajat şi, ca atare,
permite înregistratrea discuţiilor.
*
- Am înţeles că problemele care au constituit
obiectul întâlnirii noastre precedente au fost discutate, analizate pe larg de
către ministrul apărării. Unele lucruri, dacă nu majo-ritatea sunt deja
rezolvate, ne informează premierul, convins de justeţea spuselor sale. Eu l-aş
ruga pe domnul ministru Stănculescu să prezinte ceea ce este de acum un
rezultat.
Stănculescu, aşezat la masă in stânga premierului,
încovoiat într-o ţinută slugarnică, tresare. Se aştepta ca şe-ful său să
vorbească mai mult. Avea nevoie de timp. Încă nu-şi făcuse o impresie despre
cei prezenţi şi nu ştia dacă vreunul dintre noi îl va pune în dificultate. De
aceea se gân-di că ar fi bine să ne gâdile niţel orgoliul:
- Domnule prim-ministru, începe Stănculescu cu vo-cea
mieroasă, permiteţi să fac următoarele sublinieri. În pri-mul rând, din analiza
activităţii cadrelor care sunt prezente la această adunare, vă pot raporta că
marea lor majoritate au fost notate cu foarte bine, fiind ofiţeri de calitate.
În legătură cu problemele care vi s-au prezentat la precedenta întâlnire, am
luat o serie de măsuri. În primul rând am trecut în rezervă un prim grup de
generali şi ofiţeri superiori, grup care reprezintă majoritatea cadrelor reactivate
după 22 decembrie 1989. S-a rezolvat trecerea în rezervă a fostului ministru.
Mă iertaţi! S-a acceptat cererea de eliberare din funcţie a generalului de
armată Nicolae Militaru…
- Mda ! murmură premierul.
- Dacă vă reamintiţi, în “Apel” se specifica cererea
de trecere în rezervă. Nu pot să vă raportez mai mult. Aceasta este o hotărâre
superioară şi v-aş ruga să dispuneţi, adaugă Stănculescu cu voce stinsă,
simulând regretul, însă atent la reacţiile şefului său, nedorind să-l deranjeze
pe acesta cu vreo gafă.
- Mda !
încuviinţează absent Petre Roman.
- Revedem problemele de promovare a cadrelor în
funcţiile de conducere în etapa actuală şi analizăm modul cum s-au făcut
avansările, precizează Stănculescu evitând să-şi ridice privirea asupra celor pe
care îi minţea cu atâta naturaleţe, de parcă noi nu ştiam că promovările în
funcţii şi avansările în grad reprezentau pentru el modalităţi de
vân-zare-cumpărare a loialităţii. Am luat măsuri, continuă gene-ralul, ca toate
legile şi decretele emise la nivel naţional să fie valabile şi pentru militari,
fără alte completări ulterioare din partea ministerului apărării. Am în vedere
ca militarii să aibă dreptul, ca toţi cetăţenii ţării, să circule în
străinătate cu paşapoartele asupra lor.
- Sigur că plecarea oricărui militar în străinătate
trebuie să fie…
- …cunoscută, sare să completeze Stănculescu.
- …pe aceeaşi bază ca a oricărui cetăţean, cu
deo-sebirea că este militar. Mai mult de atât n-am ce spune, îşi încheie
intervenţia premierul.
- Începând cu întâi martie, îşi reluă Stănculescu
ex-punerea, se desfiinţează Direcţia pentru educaţie patriotică şi culturală a
armatei, cât şi Birourile 2 de informaţii la toate eşaloanele. De asemenea,
pentru excluderea posibilităţilor de manipulare a armatei în scopul rezolvării
diferendelor dintre formaţiuni şi partide politice, vreau să vă asigur că vom
lua măsuri ca armata să respecte prevederile Decre-tului-lege numărul 8 din
decembrie 1989, prin care se interzice cadrelor militare să facă parte din
partide politice. Privind rolul armatei în societate, comisia care lucrează la
partea juridică trebuie să găsească soluţii adecvate, care să fie înscrise în
constituţie, cu precizarea că armata este destinată să apere integritatea
teritoriului naţional şi va inter-veni, în timp de pace, numai pentru
înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. În legătură cu formarea
Comitetului naţional pentru probleme de apărare naţională, aceasta presupune o
decizie parlamentară şi sancţionarea printr-o prevedere constituţională.
- Exact! întăreşte premierul spusele lui Stănculescu.
- Întrucât unele partide politice şi-au prezentat
pozi-ţia faţă de armată şi problemele apărării în mod trunchiat, astfel încât
nu au putut fi reţinute în detaliu, trebuie să fa-cem un contact public cu conducerea
partidelor. Mă refer la o discuţie liberă şi fără angajamente din partea
armatei faţă de aceste partide, conchide generalul Stănculescu.
În continuare, ministrul armatei s-a referit la
proble-me de ordin material cu care se confruntă instituţia militară.
- Au fost trecute în revistă o mare parte din
proble-mele armatei, apreciază premierul, dacă mai sunt şi altele…
- Da! confirmă locotenent-colonelul Petru Liţiu,
unul dintre ofiţerii opuşi “grupării
Stănculescu”. Vă rog să-mi per-miteţi să raportez că, privitor la unele puncte
din apelul nos-tru, aşteptam ca răspunsul dumneavoastră să se refere, în
principal, la poziţia fostului ministru, generalul Militaru, poziţie faţă de
care noi ne declarăm nemulţumiţi şi ne de-clarăm nemulţumiţi faţă de expresia
“eliberarea din funcţie a generalului”. Aceasta echivalează cu jumătate de
măsură, întrucât nu înseamnă trecerea în rezervă. De asemenea, faptul că
guvernul nu a extins acţiunile comisiei, numită pen-tru cercetarea implicării
armatei în revoluţie la Timişoara, şi în alte localităţi unde au avut loc
ciocniri între armată şi demonstranţi, nu ne dă certitudinea că toţi vinovaţii
vor fi aduşi în faţa legii. Privind implicarea armatei din Bucureşti în
revoluţie, o să puteţi avea, bineînţeles dacă se vrea acest lucru, relaţii de
la cei care sunt în măsură să vi le dea.
Premierul vrea să pară degajat, însă nu are expe-rienţa necesară. Foielile pe scaun îi
trădează enerverea. Un “oarecare” ofiţer îşi permite în faţa lui, a
prim-ministrului ţării, să-şi arate neîncrederea în dorinţa guvernanţilor de a
afla adevărul.
- În apelul dumneavoastră, la punctul unu, se
vor-beşte de stabilirea adevărului privind rolul armatei, în spe-cial în
perioada 16-22 decembrie în Timişoara şi, în legătură cu această chestiune, îşi
începe justificarea premierul, vă informez că a început să funcţioneze o
comisie care are rolul de a înregistra depoziţiile, probele, mărturiile
privitoare la acţiunile armatei, dacă
ele au fost, cum s-au desfăşurat şi în ce măsură au fost îndreptate
împotriva populaţiei. Această comisie a început să lucreze cu destul de multă
încetineală, dar ea e la ora actuală organizată şi, din con-vorbirile pe care
le-am avut cu dânşii, ei au înţeles bine ce au de făcut. În legătură cu ce s-a
întâmplat la Bucureşti, evident că nu există nici un fel de motiv ca lucrurile
să se desfăşoare altfel. Dacă se va simţi nevoia, e posibil să alcătuim o
comisie similară cu cea de la Timişoara, cu ace-laşi scop, aflarea adevărului.
Stabilirea adevărului trebuie făcută cu foarte mare grijă şi cu toată
răspunderea, pentru ca nu cumva să apară vreo suspiciune în sens contrar şi,
anume, că vreodată armata ar fi încercat să acopere eventuale participări ale
ei, în sensul de luptă împotriva populaţiei. După părerea mea, care este, de
fapt, o con-vingere întemeiată pe toate informaţiile pe care le deţin, nu a
existat din partea armatei, la nici un nivel, tendinţa de a acoperi ce s-a
întâmplat acolo, în special după numirea generalului Stănculesu în funcţia de
ministru al apărării.
Aprecierea făcută de premier la adresa lui
Stăncu-lescu este voit ostentativă, dovedeşte lipsă totală de scru-pule, de bun
simţ, dovedeşte că Petre Roman şi-a însuşit spusele lui Brucan, conform cărora
suntem o naţiune de proşti. Cum aş putea gândi altfel, când unul dintre
vinovaţii represiunii din Timişoara este considerat de către premier ca fiind
cel care nu se opune aflării adevărului? Dacă ar fi fost aşa cum apreciază
premierul, ar fi însemnat ca gene-ralul Stănculescu să se autodenunţe… Dar când
lupul este cioban la oi…
- Eu însumi, ca participant în noaptea de 21 spre 22
decembrie la Bucureşti, spuse în continuare premierul, am îndoieli în legătură
cu cine a dat ordin, cine a participat la momentele de represiune împotriva
populaţiei, deci, a vorbi de rolul armatei în represiune, mi se pare că nu este
ter-menul potrivit. A vorbi de faptul că anumite cadre ale armatei au încercat
şi, poate că, din fericire, au reuşit să participe la acţiuni de represiune…
- Din nefericire! îi sare în ajutor Stănculescu,
îngrozit de gravitatea sensului dat de spusele premierului.
- …din nefericire, din nefericire, repetă premierul
pentru a-şi repara gafa, să participe… să ordone acţiuni de represiune
împotriva populaţiei, acestea trebuie tratate din acest punct de vedere, ca o
excrescenţă a dictaturii şi nu ca o funcţie a armatei. În legătură cu trecerea
în rezervă a generalului Militaru, comunicatul este foarte larg şi net.
- Vă rugăm să ne precizaţi poziţia dânsului acum, îi
cere locotenent-colonelul Petru Liţiu.
- Poziţia dânsului acum? întreabă surprins premierul.
Din momentul când a fost eliberat din funcţie nu a mai avut nici un fel de
amestec în treburile armatei.
- Şi care este funcţia dânsului? continuă să întrebe
Liţiu, nemulţumit de răspunsul evaziv al premierului.
- Nici o funcţie, răspunde premierul.
- Atunci de ce nu e trecut în rezervă? Cum poate să
fie menţinut fără funcţie în armată? izbucneşte Petru Liţiu.
- Uite! exclamă premierul. Drept să spun… n-aş pu-tea
să vă dau exact aicea imaginea, să zicem, acestui mo-ment. Cred că atunci, când
a fost eliberat din funcţie, s-a vorbit numai de eliberarea sa din funcţie, şi
am ţinut seama şi de faptul că dânsul a cerut acest lucru, deci, a fost dorinţa
dânsului, dar trecerea în rezervă este o chestiune secun-dară şi posibilă.
- Domnule prim-ministru, intervine
locotenent-colone-lul Cornel Şurcu, salvându-l, astfel, pe premier de tirul
între-bărilor incomode, în etapa actuală armata se află în situaţia de dinainte
de 22 decembrie ’89, aproape cu aceleaşi cadre militare promovate după
principiile vechi.
- Adică?!
cere lămuriri premierul.
- La ora actuală sunt comandanţi care pentru a-şi
ascunde incompetenţa conduc unităţile în mod dictatorial, îi explică Şurcu,
aceştia ar trebui verificaţi şi testaţi. De fapt, ar trebui găsite modalităţi
de promovare în funcţia de co-mandant a acelor ofiţeri care sunt capabili să
ofere, prin competenţa şi exemplul personal de onoare şi demnitate militară,
încrederea subordonaţilor.
- Deci, rezumă premierul, problema care se pune ar fi
dacă şi în ce măsură comandanţii unităţilor nu s-au schim-bat…
- Foarte puţini… completează Stănculescu
- Foarte puţini… repetă premierul.
- Foarte puţini, preia ca un ecou Stănculescu. Abia
acum am început să cerem situaţiile unităţilor şi să le ana-lizăm.
- Mie mi se pare că armata este prin excelenţă o
instituţie care suportă greu schimbările rapide, apreciază premierul.
- Le suportăm şi repede! replică Stănculescu.
- Fenomenul este pregnant în acele unităţi militare
unde revoluţia este de “import”, în unităţile unde nu s-a tras un foc de armă.
Avem printre noi un reprezentant de la Tulcea care a privit revoluţia doar la
televizor, spuse cu amărăciune Şurcu. În condiţiile acestea, comandanţii de
acolo, au rămas, firesc, pe aceleaşi principii, au aceleaşi poziţii şi
atitudini.
- Am înţeles! se lămuri premierul. Asta este o
pro-blemă generală. Daţi-mi voie să am încredere în faptul că actualul ministru
al apărării este cel care doreşte, în mod sincer, schimbarea, şi să fim de
acord cu o formulă care să nu deranjeze esenţa ierarhiei militare şi a comenzii
militare.
- Domnule prim-ministru, intervine căpitanul Nicolae
Miulescu, cred că ideea avansată de domnul Liţiu, referi-toare la prerogativele
comisiei guvernamentale, s-ar rezu-ma, în fapt, doar la nivelele ierarhice
superioare ale armatei, nu la nivelele de bază, deci, un nivel care să fie de
compe-tenţa unei comisii guvernamentale, pentru că democratiza-rea structurilor
militare se poate face numai de sus în jos, eliminând în acest fel toate
frânele, ducând automat la democratizarea nivelelor de jos.
- Noi dorim să împrumutăm idealurile revoluţiei,
adaugă locotenent-colonelul Mircea Chelaru. Revoluţia nu a cerut mâncare, casă
şi alte drepturi. A cerut demnitate, li-bertate şi onoare. Or, la actualul
cadru de democratizare, citit în ghilimele, găsim un stil de muncă defectuos,
lipsa posibilităţilor de exprimare, de manifestare şi multe altele. Noi suntem
întra-devăr, depolitizaţi, dar nu şi deconştienti-zaţi. Tarele comuniste se
menţin încă şi înlăturarea lor nu se poate face decât printr-un cadru intern,
democratic, în care să ne expunem punctul de vedere. Este clar că armata este
subordonată direct preşedintelui sau regelui, dar nu în sen-sul unei
subordonări habotnice, inconştiente, amorfe. În condiţii de criză, armata poate
răspunde ordinului preşe-dintelui, dar acest ordin trebuie validat de parlament
în cel mult 24 de ore. Vă supun atenţiei că, lămurind problema structurii
interne a democratizării armatei, se rezolvă şi toate celelalte probleme. Tot
în cadrul democratic, statuat, se va analiza şi comandantul care este abuziv şi
cel care este incompetent, fără a se ajunge la situaţia de a bate la uşa
comandantului, şi să-i spunem: „domnule
nu eşti bun…”
- Păi… cam asta ar rezulta… replică premierul.
- Nu rezultă asta! îl contrazice Chelaru. Structura
în cauză este separată actului de conducere, nu are nimic comun cu acesta, este
un deliberativ, să nu confundăm deliberativul cu decizia. Ce formă de
organizare există în armată pentru apărarea şi protejarea cadrului militar faţă
de abuzuri? Nu există nici una!
- Am înţeles! se lămureşte premierul. În primul rând
trebuie pornit de la premisa că armata a fost şi este un element de stabilitate
într-o societate şi nici o ţară din lume nu şi-a pus în discuţie propriile
structuri militare. Sigur, este clar, mulţi comandanţi, o bună parte din ei nu
mai pot face faţă. Trebuie să găsim
modalitatea de a-i trece pe altă linie, pe alte posturi.
- Trebuie să plecăm la drum cu oameni capabili,
in-tervine Şurcu. La vremuri noi, oameni noi! Trebuie, însă, să fim
foarte-foarte atenţi.
- Dacă această situaţie, existentă după revoluţie, a
generat mari nemulţumiri în armată, este oare expresia imediată a unei preluări
democratice, sau este tocmai ex-presia refuzului de dialog democratic? întreabă
Mircea Chelaru.
- Am înţeles! exclamă premierul. Trebuie găsiţi
oa-meni potriviţi pentru comanda militară. Eu am convingerea că aceşti oameni
există.
- Pe aceştia i-a format tocmai revoluţia, spuse Petru
Liţiu, fără să observe tresărirea ministrului Stănculescu.
- Fără îndoială, fără îndoială! confirmă premierul.
- Domnule prim-ministru, intervine căpitanul de
ran-gul III Ilie Manole, redactor la săptămânalul Armata Popo-rului,
dumneavoastră aţi spus că democratizarea armatei este o problemă anevoioasă.
Dat fiind faptul că există acest comitet de iniţiativă, să-i dăm posibilitatea
să urmărească acţiunile de democratizare pe toate treptele şi pe toate eta-pele
următoare.
- Eu cred, replică premierul, că acest comitet de
iniţiativă, despre care vorbiţi dumneavoastră, nu poate să funcţioneze în afara
structurilor armatei.
- Nici nu gândim la aşa ceva! îi răspunde Ilie Manole
- Pe ce bază constituim acest comitet de iniţiativă?
Ce-i aia!? izbucneşte premierul. Eu cred că este inoperant. Ce ar însemna ca 60-80
de persoane să stea şi să anali-zeze fiecare pas care se face în armată? Eu
cred că este normal ca în momentul când am numit un ministru al apărării, când
el îşi constituie echipa lui de comandă, acesta să-şi facă treaba.
- Domnule prim-ministru, intervine Stănculescu
gâdi-lat de aprecierile premierului, ar trebui să facem o super-comisie care
n-ar încăpea într-o sală de câteva sute de oameni. Eu cred că este bine ca noi,
ministerul, preluând ideile, să le analizăm şi să vedem cât de bune sunt pentru
o armată de tip nou. Nu trebuie să se discute, în momente cheie, ordinul,
pentru că, la un moment dat, un ordin discu-tat poate da probleme deosebite.
Intervenţia lui Stănculescu dovedeşte teama lui dar
şi a guvernanţilor. Dacă în “momentele cheie” nu se vor executa ordinele ca în
decembrie ’89? probabil se întreabă generalul.. Care să fie oare “momentele
cheie” la care se gândea Stănculescu? ne întrebăm, pe bună dreptate, şi noi.
- Eu aş zice
aşa…, intervine premierul
- Îmi permiteţi! îl întrerupe brutal Stănculescu,
ener-vatat că i se fragmentează expunerea. Ca un prim pas, am stabilit ca pe 12
martie să avem o primă întâlnire de acest gen pe armată, unde eu voi prezenta
problemele care s-au ridicat până acum, ce soluţii am găsit şi supunem
dezbaterii aceste idei. Încă o dată spun, aici am surprins foarte multe
fenomene din armată, dar nu le-am surprins pe toate, de aceea eu aştept de la
prima întâlnire pe armată un efect benefic pentru conducerea armatei…
- Eu zic aşa! reia premierul, fără să ţină seama de
privirea răutăcioasă a lui Stănculescu. Domnule ministru, mie mi se pare că, de
fapt, ceea ce se discută aici este de a se schimba calitatea armatei, în sensul
ridicării acesteia. Haideţi să fim mai radicali! Vă rog, domnule ministru, să
găsim o formulă de structură militară pentru studiul şi ana-liza problemelor
legate de calitatea armatei. Eu vă rog să alcătuiţi un grup …
- Chiar din cei prezenţi! îl asigură Stănculescu.
-… din cei prezenţi şi cu un grup de oameni capabili
să gândească organizarea şi funcţionarea acestei forme de structură militară.
Premierul a depăşit bunul simţ al întrevederii. Ne
jigneşte. Ne consideră a fi nişte incompetenţi. De fapt, a recurs la asemenea
etichetare, pentru a ne îndepărta dintr-o eventuală structură militară. Este
convis că majoritatea din-tre noi este decisă să cureţe armata de nomenclatura
co-munistă, de fiii, de ginerii şi de rudele acestora… Este un lucru periculos…
Se poate extinde şi în cadrul guvernului, iar acolo, ministrul de externe,
Adrian Năstase este ginerele unui nomenclaturist iar el, premierul, este de
asemenea fiu de nomenclaturist…
- V-aş ruga să-mi permiteţi să readuc în discuţie
scopul acestei întruniri, intervine maiorul Octavian Chiriac, acela de a
analiza şi de a prezenta fundamentat măsurile care s-au luat şi se vor lua de
sectorul competent, repre-zentat prin persoana domnului ministru. Parte din
aceste măsuri au fost prezentate absolut fundamentat, operativ, mulţumitor şi
oportun de către domnul ministru. Ne între-băm cu toţii şi în primele clipe
v-aţi întrebat şi dumnea-voastră, la nivelul cel mai înalt, oare cum este
posibil ca acest fenomen de democratizare să se declanşeze din interiorul
armatei? Cum de nu a fost posibilă declanşarea din exteriorul organismului
militar? S-a vorbit, în primele zile ale prezenţei noastre aicea, despre
intenţia sau consecinţa de destabilizare a armatei. Cred că această apreciere
poate fi considerată la ora actuală ca fiind strict iluzorie. Acţiunile
întreprinse de noi, în vederea rezolvării problemelor de bază ale organismului
militar, dovedesc faptul că armata nu
este un sistem inerţial, aşa cum
îndelung timp s-a crezut. Tre-buie să remarc şi faptul că lumea care a intrat
în contact cu noi, şi a intrat toată ţara în contact cu noi, ne-a arătat că
suntem ultima certitudine, ultima speranţă a unei naţiuni aflate în situaţie
limită, cum este naţiunea română.
- Să nu exagerăm! exclamă premierul.
- Ca model de stabilitate şi de organizare, explică
Octavian Chiriac.
- Speranţa… speranţa cea mai mare este ca acest popor
să-şi construiască viaţa economică şi socială. Doam-ne fereşte! să fie asta
ultima resursă, domnule maior, spuse premierul fără să audă explicaţia lui
Chiriac.
- Ca model de organizare şi de stabilitate, repetă
ma-iorul Chiriac pentru a fi înţeles.
- A…! Ca stabilitate ?! se dumiri premierul.
- Ca garantă de stabilitate, poate n-am fost înţeles
sau m-am exprimat greşit, dacă vreţi.
- Ca exemplu de stabilitate, sigur că da!
- Dacă noi, prin această acţiune, ne stabilizăm,
sun-tem un exemplu pentru întreaga ţară, adaugă Chiriac.
- De acord! De acord! este o idee justă, apreciază
premierul.
- De asemenea, îşi continuă ideea Chiriac, referitor
la trecerea în rezervă a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac,
dumneavoastră aţi spus, la întâlnirea prece-dentă, din 14 februarie, că asupra
acestui punct veţi hotărî o interpelare sau o abordare guvernamentală.
Specificăm şi acum că generalul Chiţac a participat direct la acţiunile de
reprimare a demonstranţilor din Timişoara.
- Era normal să fac lucrul ăsta, ne lămureşte
pre-mierul cu privire la abordarea guvernamentală, şi să ştiţi că este un
principiu fundamental pe care l-am adoptat în cali-tatea de prim-ministru şi
anume, niciodată n-am să pără-sesc colegii mei din guvern la un impuls
exterior, înlocuiţi-l! Am făcut pe propria mea, ca să spun, răspundere în faţa
minerilor, cu prilejul cererilor de demitere a ministrului Dicu şi motivul
pentru care eu m-am dus acolo a fost tocmai pentru că trebuie să fie dreptate.
Am făcut revoluţie pentru adevăr şi dreptate şi nu pentru a incrimina oamenii,
fără ca aceştia să aibă posibilitatea să se apere şi, în mod similar, aş face-o
pentru oricare alt coleg al meu din guvern. Nu înseamnă că ascund ceva, nu
înseamnă că apăr pe cineva şi nu o fac niciodată sub nici un motiv, dar toate
aceste ac-ţiuni trebuie luate în conformitate cu adevărul şi cu necesi-tatea
socială care decurge din acest adevăr, deci, trecerea în rezervă a ministrului
de interne ca participant direct la acţiunile de represiune este o chestiune
care trebuie de-monstrată şi, în momentul când acest lucru este demon-strat,
trecerea în rezervă este poate insuficientă.
- Au apărut două aspecte, intervine maiorul Chiriac, la convorbirile cu domnul Voican,
când s-a pus problema succesiunii la comanda armatei, s-a amintit de persoana
generalului Guşe, pe atunci şeful Marelui stat major, şi domnul Voican a spus,
citez : “generalul Guşe a avut în acele
momente o atitudine cel puţin echivocă”. Noi apreciem că generalul Chiţac a
avut la Timişoara, în acele momente, cel puţin o activitate echivocă. În
această privinţă vă ru-găm…
- Faceţi parte din comisia guvernamentală? întreabă
premierul.
- Da! răspunde Chiriac. Vizavi de acest lucru, astăzi
a apărut în presă un comunicat în contradicţie cu realitatea.
- Ştiu, cunosc, am primit comunicatul, confirmă
pre-mierul, însă, la cererea mea, s-a dat o informare completă. Nu? Sau nu
eraţi acolo!?
- Nu! Nici n-am fost consultaţi, răspunde Chiriac.
- Păi, nu! Astăzi am avut o discuţie cu această
comi-sie, probabil că nu eraţi de faţă…
- Suntem trei membri, îl informează Chiriac
- Unde… era… procurorul… Vlad? încearcă să-şi
amintească premierul. Nu! Nu nu ştiu cum se numeşte!
- Bălan, îi sare în ajutor Chiriac.
- În fine, era comisia pe care o coordonează, am
în-ţeles, doamna… Giura sau… Giuran, cam în genul acesta… îşi încheie
premierul efortul de memorie.
Comisia guvernamentală a fost constituită pentru a se
afla adevărul despre implicarea armatei în Revoluţia de la Timişoara.
Importanţa acestei comisii se pare că era tra-tată de premierul Petre Roman cu
multă superficialitate, din moment ce nu cunoştea nici măcar un nume din
compo-nenţa comisiei. De fapt ce importanţă mai avea comisia şi ce rost ar fi
avut încărcarea memoriei premierului cu nişte nume când în fruntea armatei se
găsea generalul Stăncu-lescu, iar în fruntea Ministerului de Interne se afla
generalul Mihai Chiţac?
- Comisia este formată din locotenet-colonelul Şurcu,
maiorul Chiriac, căpitanul Taşcău…
- Uitaţi ce se întâmplă, întrerupe premierul
intervenţia lui Stănculescu, lucrurile sunt destul de… de… până la ur-mă destul
de simple. Activitatea sau acţiunile pe care le-a desfăşurat generalul Chiţac
la Timişoara fără îndoială că se vor lămuri prin depoziţiile, prin ancheta care
trebuie făcută într-un cadru legal, pentru că dumneavoastră ştiţi foarte bine
ce înseamnă o instruire juridică, trebuie probe coroborate. Problema aceasta a
trecerii în rezervă este o chestiune cât se poate de evidentă în raport cu
aceste acţiuni, fără nici un fel de dubii. Ceea ce nu pot să accept ca
principiu şi repet, vă rog, să fie clar că nu-l accept niciodată, pentru că şi
dumneavoastră personal puteţi fi incriminaţi la un moment dat…
- Bineînţeles! confirmă Chiriac.
- …şi vă rog să fiţi de acord cu mine, să nu acceptăm
niciodată acest lucru, ca să incriminăm pe cineva fără să putem stabili
adevărul mai înainte. Asta-i chestiunea! Asta-i tot! Aceasta este principala
atitudine pe care trebuie să o adopt. Asta-i tot! În rest, nu există nici un
fel de prejudecată, de dorinţa de a… mda!
Premierul are dreptate. Acum nu deţine dovezi, însă,
ulterior, spre sfârşitul lunii martie 1990, Comisia guverna-mentală i-a înmânat
dosarele penale care dovedeau vinovă-ţia atât a generalului Chiţac cât şi a
generalului Stănculescu. Fără “nici un
fel de prejudecată, de dorinţă de a… mda !”, premierul l-a menţinut în
funcţia de ministru al apărării pe generalul Stănculescu şi a acceptat, tot
fără “nici un fel de…” etc… numirea
generalului Chiţac ca ambasador al României în Turcia. Dacă analizăm şi
momentele mineriadei din 13-15 iunie 1990, observăm o altă gravă vinovăţie a
ge-neralului Chiţac. Şantajat cu dosarul comisiei guvernamen-tale, acesta
acceptă un scenariu josnic. Ordonă poliţiştilor să-şi incendieze propriile
autobuze în scop diversionist. S-a creat, astfel, impresia că militanţii din
Piaţa Universităţii sunt violenţi, distrug şi incendiază. Se ştiu consecinţele
care au urmat. Mii de mineri au venit în capitală. Bineînţeles că nu de capul
lor. Au fost chemaţi de către preşedintele Ion Iliescu. Incitaţi de cuvintele
rostite de acesta, precum că democraţia noastră, (a lui, probabil), este în
pericol, şi înverşunaţi de imaginile cu autovehiculele incendiate, pre-zentate
obsesiv de Televiziune Română, aservită şi aceasta eşalonului doi comunist,
minerii au devastat Bucureştiul, au rănit şi au ucis oameni. Din acel moment,
România a fost izolată de lumea occidentală. Triumf pentru Ion Iliescu. Acest
comunist notoriu, incapabil să-l înfrunte pe Ceau-şescu, până în decembrie 1989
a stat ascuns, jinduind, pe furiş, la funcţia de secretar general al P.C.R.
Adus la televiziune şi introdus pe uşa din dos, Iliescu a profitat de
conjunctură şi cu ajutorul generalilor din armată, generali care au însângerat
oraşele ţării, a ocupat abuziv funcţia de preşedinte al României. Crimele
săvârşite înainte şi după 22 decembrie, cât şi cele din timpul mineriadelor au
fost şi sunt considerate, probabil, pierderi colaterale. Nu trebuie să ne mire.
Ion Iliescu avea şcoala sovietică. Era convins că nu va putea guverna după
bunul plac, nu îşi va putea impune acoliţii pe scena politică dacă opoziţia nu
va fi înfrîntă, mai ales că aceasta era pro-vest, iar el, era pro-sovietic.
Astfel nu se explică graba cu care a fost încheiat tratatul cu URSS, prin care
România s-a angajat, ca timp de 15 ani, să nu facă alianţe cu occidentul. Am
avut totuşi noroc. URSS s-a destrămat. A început, în schimb, o altă dramă a
României. Trecerea bruscă a lui Ion Iliescu la capitalism. Nu oricum, ci prin
închiderea ochilor la jaful economiei naţionale, şi nu cu orişicine, ci doar cu
acoliţii săi, cu foştii tovarăşi. Pentru a-şi proteja progeniturile comuniste,
lansează deviza că „ vrea să moară sărac
şi cinstit”, când de fapt ar fi trebuit mai de grabă să spună „Îmbogăţiţi-vă tovarăşi!” În ce
priveşte sără-cia preşedintelui este un mare bluf. Salariile primite,
îmbră-cămintea, hrana, alte facilităţi, precum excursii, concedii, toate
gratuite, i-au permis să acumuleze o avere care nu îl situează în rândul
săracilor. Poate că Ion Iliescu a dorit să spună că vrea „să moară sărac” din
punct de vedere ideo-logic, adică, doar cu ideologia comunistă primită de la
ruşi. În sensul acesta are dreptate. Va muri sărac…
Pauza făcută de “Mda-ul” premierului îmi dă ocazia să
intervin. Trebuia, conform înţelegerii cu colegii mei, să mă refer exclusiv la
decembrie ’89 din Timişoara, însă, am hotărât ca aroganţa cu care ne trata
Petre Roman să fie răsplătite pe măsură. Decid să-l pun în dificultate:
- Domnule prim-ministru, mă adresesz eu respec-tuos,
în legătură cu stabilirea adevărului, am înţeles de la dumneavoastră că
lucrurile sunt destul de simple. Eu am să pun în discuţie, în schimb, o
problemă ceva-ceva mai com-plicată. Pentru stabilirea adevărului despre
Timişoara ar trebui să pornim de la evenimente mai recente, şi anume,
elucidarea incidentului din Piaţa Victoriei, din 18 februarie anul curent, în
sensul că această zi seamănă perfect cu ziua de 17 decembrie ’89 din Timişoara.
- 18 februarie din Bucureşti?! mă întreabă nedumerit
premierul.
- Ziua de 18 februarie din Bucureşti seamănă perfect
cu ziua de 17 decembrie din Timişoara, repet eu, pentru a fi bine înţeles.
- Spuneţi! mă îndeamnă premierul cu o curiozitate
nedisimulată.
- În data de 18 februarie, în Bucureşti, a avut loc o
confruntare între manifestanţi şi forţele de ordine. Nişte indivizi care nu
făceau parte din grupul de manifestanţi au spart geamurile, au devastat
clădirea guvernului, au lovit cu răngi şi topoare militarii, au incitat pur şi
simplu armata. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în decembrie ’89 la Timişoara.
Profitor în acea perioadă, la Timişoara, era regimul ceauşist şi se încerca,
prin acele acte de vandalism, produse de niş-te grupuri fidele regimului
comunist, să se creeze imaginea acţiunii unor răufăcători, să se ascundă
ridicarea populaţiei împotriva dictaturii. Nu facem politică, domnule
prim-minis-tru, dar să nu se înţeleagă greşit, cum că noi nu pricepem politica,
sau că nu putem face analogie între ceea ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă.
Cine a încercat, sau ce s-a încercat să se acopere în 18 februarie în Bucureşti
prin acele acte de vandalism? În Timişoara ştim ce scanda mulţimea şi ce dorea…
să-i analizăm pe cei din Piaţa Vic-toriei. Ce scandau, ce doreau, ce urmăreau
de a trebuit să intervină grupul de vandali şi să transforme totul în violenţă?
Practic s-a incitat armata, dar aceasta, având trista expe-rienţă din decembrie
’89, nu a reacţionat cu violenţă, cum probabil s-ar fi dorit. Noi încercam, la
prima întâlnire cu dumneavoastră, să scoatem armata din diferendele politice.
Iată rezultatul, la postul de televiziune armata este incrimi-nată că nu a
răspuns violenţei prin violenţă, că nu a exe-cutat nişte ordine. Ordine care de
fapt nu sunt legiferate niciunde. Unităţile militare păzesc instituţii
guvernamentale, dar acestea nu sunt declarate, conform Regulamentului de Gardă
şi în Garnizoană, obiective militare. Guvernul ar tre-bui să explice public ce
înseamnă paza militarizată, execu-tată de armată. De exemplu, mâine, la
Timişoara, începe procesul lotului 22 şi unitatea militară din care fac parte
trebuie să asigure paza clădirii, fără ca acţiunile armatei să fie legiferate…
- Între timp a apărut un Decret-lege, mă întrerupe
premierul. Acum, totuşi, ce spuneţi dumneavoastră mi se pare remarcabil de grav
prin această analogie. Insinuaţi cumva că noi, guvernul, ne-am trimis 2-300 de
oameni ca să ne ocupe? Sau cum?!
- Nu! îi răspund eu categoric
- Eu asta am înţeles din ce aţi spus dumneavoastră.
- Eu am cerut elucidarea incidentului din data de 18
februarie, pentru că, la fel ca şi în decembrie, sunt aceleaşi forţe
participante: populaţie, armată, securitate, poliţie, grup de incitatori, şi,
deci, aflându-se substraturile acţiunilor re-cente ale fiecăreia dintre aceste
forţe, ne va fi mai uşor să aflăm ce s-a întâmplat la Timişoara, fiindcă se
pare că inci-tatorii au fost şi sunt conduşi de acelaşi grup de interese.
- Nu, domnule căpitan! strigă nervos premierul. Vă
rog să ne oprim aici şi mai departe nu mergem până nu lă-murim chestiunea
aceasta. Dumneavoastră aduceţi o acu-zaţie gravă guvernului.
- Nu, guvernului! îl contrazic eu.
- Ba da! replică premierul. Dumneavoastră aţi adus o
acuzaţie guvernului şi anume, că el şi-a pregătit 2-300 de oameni care să
forţeze acest sediu, pentru ca să ilegitimeze ceea ce s-ar fi întâmplat, pasă-mi-te, în piaţă. Eu personal nu eram
aicea, dar nu are nici o importanţă…
- Domnule prim-ministru, mă acuzaţi…
- Vă rog! Vă rog! Vă rog! protestă cu vehemenţă
pre-mierul, chestiunea trebuie să fie foarte clară. Foarte clară! Persoanele
care au pătruns în sediu, au pătruns şi armata nu s-a opus, pentru că acesta
era ordinul pe care îl dădusem noi, în acord cu principiul nostru fundamantal,
fără violenţă, deci, armata nu s-a opus şi nu era vorba de a tra-ge, nicidecum,
că există şi alte mijloace de a se opune în situaţia asta… puteau pur şi simplu
să nu le permită trece-rea prin… o… un
baraj fizic, pur şi simplu. Ce vrea să însemne chestiunea asta, că ei au
intrat, pentru ca după aceea… să fie… arătaţi cu degetul că sunt huligani?
Dum-neavoastră aicea nu numai că nu faceţi politică, dar faceţi o anumită
politică şi încă una foarte precisă, aceea prin care se afirmă că aceşti
huligani, aceşti golani, aceşti oameni care au fost prinşi asupra faptului cu
răngi şi violenţă ar fi fost, de fapt, într-o anumită măsură, incitaţi tocmai
pentru ca să se ia o măsură cu caracter general împotriva ideii de libertate,
de manifestare. Vă rog foarte mult, această confu-zie n-o accept, o resping
complet şi vă rog foarte mult, per-sonal să vă gândiţi bine la ceea ce spuneţi,
nu în sensul…
- Dar…, încerc eu să intervin.
- Taci! strigă Stănculescu.
- …nu în sensul de a vă reconsidera ideile pur şi
simplu pentru că nu le accept eu, continuă premierul, ci de a vă gândi foarte
bine dacă ele au acoperire sau nu.
- S-a creat o confuzie… insinuă Stănculescu cu o
încetineală calculată, pentru a-şi ascunde nervozitatea.
- Este foarte clar! trage concluzia premierul, cei
care au intrat în sediu au putut fi o sută…
- O sută nouă, îl informează consilierul Liviu
Mure-şan.
- O sută nouă au putut fi arestaţi. Asupra lor s-au
gă-sit suficiente elemente, au fost anchetaţi, instruiţi judiciar şi, mă rog,
asupra lor s-au luat măsurile prevăzute de lege. Ce legătură este între asta şi
Timişoara? Eu nu văd nici o le-gătură!
- Noi, în Timişoara, îi răspund eu, nu putem să facem
aceeaşi anchetă şi să demonstrăm că soldatul a executat foc asupra unui ins
aflat in stare de ebrietate şi care, înar-mat cu rangă sau topor, a recurs la
violenţă împotriva mili-tarilor. Asta vreau eu să arăt. Dumneavoastră îi aveţi
pe acei indivizi, pe când în Timişoara grupul care urmărea mer-sul
demonstranţilor şi care spărgea vitirine şi incita militarii la violenţe a
dispărut. A arăta violenţele exercitate asupra militarilor, în 18 februarie, şi
faptul că aceştia nu au tras, în anumite situaţii, în Timişoara, armata a tras…
- Nu vreţi să înţelegeţi, mă întrerupe premierul, că
nici nu se punea problema să tragă cinevă? De ce mai vorbiţi despre lucruri
care sunt absurde?! Cine credeţi că aici la Bucureşti ar fi tras? Armata a primit
ordin nici măcar să nu intervină.
- Soldatul care a fost lovit cu ranga, soldaţii care
sunt acum răniţi în spital, aceia, exemplific eu pentru a fi înţeles. Dacă unul
dintre ei, aflat deja în panică, pentru a-şi proteja viaţa ar fi tras asupra
atacatorilor? Doar unul… gândiţi-vă la consecinţe.
- Ei ştiau foarte bine ce ordin au primit în sensul
ăsta. Ordinele erau foarte clare, îmi răspunde premierul.
- Cred că paralela nu merge, apreciază generalul
Stănculescu, gândindu-se probabil la acţiunile sale în Timi-şoara, dar, spuse
mai departe generalul, trebuie avut în ve-dere modul de la care plecăm când
facem analiza situaţiilor de atunci, iar pentru reglementările viitoare, toate
precizările pe care le vom da, plecând de la Decretul-lege care stabi-leşte misiunile
Ministerului de interne şi în cooperare cu armata, le vom defini şi vom da
toate dispoziţiile viitoare.
- Aş vrea să fac doar o precizare ca să înţelegeţi
exact dimensiunile afirmaţiilor domnului căpitan Durac, inter-vine căpitanul
Nicolae Miulescu. Nu cred că dânsul vrea să facă o paralelă între cele două evenimente, decât în sensul
că aşa cum atunci s-a încercat implicarea armatei şi de-monstrarea faptului că
armata ar fi un instrument de repri-mare în slujba regimului ceauşist, forţe
oculte au încercat să demonstreze, în 18 februarie, că armata este strict în
slujba actualului guvern provizoriu, deci, cred că în sensul ăsta trebuie
înţeleasă afirmaţia domnului căpitan şi nu aşa cum poate în mod eronat aţi
încercat să explicaţi.
- Nu! Nu! infirmă categoric premierul. Dacă aveţi
dubii în ceea ce priveşte capacitatea mea de înţelegere în ceea ce mi se spune,
vă rog să avem o discuţie pe orice altă temă, deci, dacă evenimentele au fost
dramatice, pen-tru că s-au soldat cu rănirea unor militari, eu îmi asum
răs-punderea pentru faptul că am dat ordinul ca armata să nu intervină şi
aceasta am făcut-o pentru că sunt unul dintre aceia care am participat şi am
strigat în mod direct, “Fără violenţă!” Este un principiu fundamental al
revoluţiei noastre pe care, până acum, am reuşit… am reuşit să-l conservăm şi
sperăm să-l conservăm, indferent de ce condiţii, de ce variaţii politice ar
urma cursul vieţii sociale din România. Eu cred că armata şi cu acest prilej
şi-a făcut datoria, deci, a respectat ordinul primit, dar, este inadmisibil că
nişte militari au fost loviţi şi acesta este sensul Decretului-lege care a fost
adoptat în consiliul provizoriu, practic fără nici un fel de obiecţiuni. Este
foarte clar că trebuie să împiedicăm aseme-nea manifestări cu caracter de pur
şi simplu de perturbare a ordinii publice şi a vieţii paşnice a cetăţenilor. Nu
este vorba despre altceva.
Justificările premierului pot fi reale sau
improvizaţii de moment şi, pentru a înlătura dubiile, voi recurge la o altă
analogie, anume, la declaraţia de “nonviolenţă” făcută de premier, comparată cu
practica “nonviolentă” a guvernului pe care cu “onor” îl conducea domnul Petre
Roman… Să luăm cazul 13-15 iunie din Bucureşti. Premierul Petre Ro-man, convins
adept al “nonviolenţei”, păstoreşte, bineînţe-les, prin membrii guvernului său,
evacuarea participanţilor la mitingul “maraton” din Piaţa Universităţii, cu o
violenţă de tip stalinist, umplând penitenciarele cu arestaţi şi spitalele cu
răniţi. De asemenea, subordonaţii dumnealui, din ministerul de interne şi din
ministerul apărării, nu s-au opus, ci au în-curajat violenţele săvârşite de
mineri în capitală. Nu este de mirare că păstorirea unor asemenea “nonviolenţe”
a dus în septembrie 1991 la căderea guvernului domniei sale, minerii recurgând atunci
la ce învăţaseră mai bine… la “nonvio-lenţa
bâtei”. Ulterior, domnul Petre Roman a acuzat şi con-tinuă şi azi să
acuze brutalitatea cu care a fost detronat. Se pare că a fost obişnuit doar să
lovească, nu să şi primeas-că. Violenţele asupra celor care, pe parcursul
anului 1990, se opuneau eşalonului doi comunist, sunt considerate de fostul
premier ca fiind, probabil, acţiuni fireşti. Cum era posibil să se ridice
careva împotriva domniei sale?
- Chestiunea se poate rezuma foarte scurt, vrea
locotenent-colonelul Petru Liţiu să lămurească şi el spusele mele. Noi am
discutat anterior această problemă şi căpita-nul Durac a vrut să spună altceva,
şi anume că trebuie demonstrat ce au vrut aceşti huligani, care a fost sensul
acţiunii lor şi cine s-a aflat în spatele acestei acţiuni. Aceasta este
problema care se pune.
- Credeţi că este cineva care nu vrea asta? întreabă
cu subânţeles premierul.
- Nu se aduc acuzaţii guvernului, adaugă Liţiu,
evi-tând diplomatic să intre în jocul periculos prefigurat de între-barea
premierului.
- Cred că s-a făcut tot ce s-a putut în sensul ăsta.
Cei care au pătruns, explică premierul, şi au comis acte de violenţă, s-au
dovedit a fi oameni manipulaţi, dar incapabili de a spune cine i-a manipulat.
Au avut asupra lor şi bani şi aşa mai departe, iar cei care i-au împins… marea
masă care era afară pur şi simplu a urmărit ceea ce se întâmpla înăuntru sau,
mă rog, ceea ce se… şi în mod evident, să zicem, că organele de ordine şi
poliţia în primul rând au fost luate prin surprindere. Stabilirea cauzelor şi,
mă rog, să zicem, a spatelui acelei afaceri, este din păcate la ora asta o
chestiune care e încă de văzut şi să vedem dacă şi în ce măsură ea va fi
posibil de elucidat. Ipoteza pe care a avansat-o domnul Durac aicea, privitor
la ceea ce s-a întâm-plat la Timişoara în 17 decembrie, este foarte plauzibilă.
Adică, eu cred, este într-adevăr în… era în sarcina orga-nelor de securitate de
la Timişoara, ca să dea senzaţia că nemulţumirea populară şi demonstraţia
respectivă, de fapt, erau cu caracter huliganic. Asta mi se pare destul de
plau-zibilă. Eu personal în ziua de 19 decembrie am făcut aceeaşi afirmaţie, mă
rog, sigur cu alt preţ, pentru că atuncea încă lucrurile erau departe de a fi
clare, dar am făcut-o şi, deci, în privinţa asta sunt de acord, dar de aicea, a
spune că asta a devenit o practică şi o metodă, eu zic să fim foarte atenţi.
- Dumneavoastră, domnule prim-ministru, intervine
maiorul Enache şi schimbă subiectul discuţiei, aţi făcut o afirmaţie, că o
comisie la nivelul marelui stat major, sau mai bine zis la nivelul Ministerului
apărării, este posibilă. Am datoria să vă raportez că începând cu data de 22
decembrie ’89, în zona unităţilor militare ale ministerului apărării, în mod
deosebit în zona Marelui stat major, s-au întâmplat nişte evenimente care au
costat viaţa unor ofiţeri şi militari. Din acest punct de vedere credem în
necesitatea instituirii unei astfel de comisii guvernamentale.
- Asta este o altă problemă, spuse premierul surprins
de noul subiect. Fără îndoială că ea reclamă o acţiune ener-gică, deci, e cu
totul altă problemă
- Îmi pare rău că s-a ajuns la… încearcă Enache să
adauge ceva numai de el ştiut.
- Nu! Nu! negă premierul intuind probabil numai
dumnealui ce a vrut să spună ofiţerul, dar e cu totul altă problemă şi ea
merită o atenţie specială şi, de asemenea, vă rog să fie considerată
ca atare, ca o problemă în sine. Adică, de ce s-au pierdut sau dacă s-au
pierdut vieţi ome-neşti din incompetenţă.
- Am înţeles! exclamă milităreşte Stănculescu, de
parcă ar fi vrut să fugă imediat şi să rezolve prompt cazurile de incompetenţă
care au dus la pierderi de vieţi omeneşti.
- Domnilor, încheie premierul, eu vă rog să mă
iertaţi că nu mai pot să mai stau la şedinţa dumneavoastră, fiindcă mai am
câteva întâlniri. Cred că am ajuns la nişte concluzii, apropo de acea formă în
structura militară, apropo de cooperarea guvernamentală cu această formă de
structură, pentru studiul şi analiza de calitate a armatei şi apropo de această
problemă pe care aţi ridicat-o dumneavoastră.
- Domnule prim-ministru, intervine
locotenent-colo-nelul Petru Liţiu sătul de atâtea “apropouri”, faţă de acele
puncte din “Apelul” nostru, care sunt de competenţa dum-neavoastră, până acum
aţi exprimat păreri. Îmi cer scuze dacă lezez cumva persoana dumneavoastră, dar
noi am vrea să luaţi decizii în acest sens. Vă mulţumim!
- Tot ce înseamnă… eu cred că tot ce înseamnă
rezolvarea problemei înseamnă decizie, spuse premierul Petre Roman părăsind
sala cu un zâmbet triumfător.
Probabil că zâmbetul premierului nu avea subînţeles
aparte. Era direct şi sincer. Era cauzat de bucuria normală a învingătorului.
Ceea ce şi-a propus a rezolvat. Ne-a păcălit! A spus de toate şi nimic, ne-a
plimbat prin labirintul teoriilor sale, fără ceva concret. Nu şi-a luat nici un
angajament. Nu a luat nici o decizie. Timpul pe care ni l-a acordat a fost
umplut excelent cu de toate şi cu nimic concret, bineînţeles şi cu sprijinul
nostru. Cu noi a terminat definitiv. Vrem ade-vărul despre implicarea armatei
în revoluţie? Să ne adresăm ministrului Stănculescu, şi acesta sigur ne va
sătura pentru totdeauna de adevăr.
*
Am rămas să finalizăm,
împreună cu Stănculescu, ideile de
democratizare, presupuse că ar fi rezultat în urma discuţiilor purtate cu premierul.
Generalul s-a aşezat pe un scaun aflat ceva mai
departe de masă. În jurul lui, în picioare, susţinătorii minis-trului au făcut
cerc. Aceştia pun în discuţie doar probleme materiale, nu cu gândul de a fi şi
rezolvate ulterior, ci pentru a avea ocazia să-şi decline numele, în speranţa
că vor fi remarcaţi şi reţinuţi în memoria ministrului. Poate aşa reu-şesc să
prindă şi ei vreo firimitură de la masa plină cu funcţii şi cu multe, multe
grade.
Stănculescu spune “Da!” la orice şi la oricine, fără
completări, fără comentarii, cu o seninătate atât de bine disimulată, încât i-a
dezorientat chiar şi pe favoriţii dum-nealui. Era prea din cale-afară. Chiar
toţi erau în graţiile ministrului? se întrebau, probabil cu teamă că li se
dimi-nuează şansele, cei care se îmbulzeau şi dădeau din coate în jurul
generalului.
Perioada februarie-martie a fost, pentru armată,
şan-sa democratizării reale a acesteia, şansa de a scoate tică-loşii şi
nomenclatura comunistă din rândurile ei, şansa de a depolitiza în mod concret
organismul militar, nu numai de-clarativ, şansa de a face dreptate martirilor
revoluţiei, însă unii s-au lăsat atraşi de avantajele promise de Stănculescu,
iar alţii, mai naivi, s-au lăsat înşelaţi de cuvintele rostite de premierul
Petre Roman: “am făcut revoluţie pentru
adevăr şi dreptate” .
Standardul de viaţă al cadrelor militare era scăzut,
însă ai cere tocmai generalului Stănculescu să-l ridice în-semna compromis
total. Însemna să renunţăm la principii în favoarea unor avantaje materiale,
însemna, practic, o capi-tulare ideologică, însemna, în fine, un contract tacit
de vân-zare-cumpărare a moralităţii.
Stănculescu, la fel ca şi Petre Roman, a biruit. Era
foarte mulţumit. Fruntea i s-a descreţit, paloarea i-a revenit la normal. Este
mai degajat. A prins curaj chiar şi în priviri. Ne cercetează amănunţit. A stat
prea mult cu privirea în jos pe timpul discuţiilor cu premierul şi nu a avut
timp să-şi stu-dieze potrivnicii. Ne-a zărit şi a zâmbit, cei drept, la început
crispat, apoi, pe parcurs, mai degajat şi, cine ştie, poate că ar fi râs în
hohote de credulitatea pe care i-o acordau susţinătorii.
Întrevederea
cu ministrul Stănculescu s-a
încheiat. S-a încheiat, de fapt, acţiunea oficială de promovare a ideilor
cuprinse in “Apel”. Generalul Stănculescu şi-a dat seama că i se oferă
posibilitatea să distrugă definitiv mişca-rea C.A.D.A., aşa că preia
iniţiativa. În primul rând, recu-noşte oficial existenţa mişcării, chipurile,
ca o necesitate a participării acesteia la reformarea organismului militar, apoi,
mediatizează “gruparea Stănculescu” ca fiind “Comitetul de Acţiune pentru
Democratizarea Armatei”.
Pentru credibilitate, defilează în mass-media cu
ofi-ţeri cunoscuţi opiniei publice, recrutaţi dintre participanţii la
discuţiile purtate cu Gelu Voican în data de 12 februarie. Celorlalte cadre
militare li s-a interzis ieşirea în mass-media, astfel că, încet, dar sigur,
“gruparea Stănculescu” face jocul ministrului. Comunicatele şi discursurile
ofiţerilor aflaţi în preajma lui Stănculescu au eliminat din conţinut aflarea
ade-vărului şi eliminarea din rândurile armatei a politrucilor şi a celor
compromişi pe timpul dictaturii, fapt ce a pus sub semnul întrebării
seriozotatea mişcării. Mai mult, s-a creat ideea că, în fapt, C.A.D.A. a fost
iniţiată doar pentru a pro-teja fosta pleiadă comunistă din aramată.
Compromiterea deja a început să bată la uşă…
Ne întoarcem la unităţile de reşedinţă. Unii
deza-măgiţi, alţii visând la grade şi funcţii viitoare...
A doua zi, un grup de ofiţeri a dat
un comunicat privind discuţiile cu premierul Petre Roman. (Anexa12).
*
Generalul
Gheorghe Popescu, comandantul Divi-ziei 18 mecanizate şi al garnizoanei
Timişoara, este trecut în rezervă. În funcţia rămasă vacantă revine celebrul
colo-nel Ilie Marin, cunoscut pentru osanalele dedicate lui Ceau-şescu. Spun că
revine, întrucât cu doar 6-7 luni în urmă părăsise Timişoara, fiind avansat în
funcţia de şef de stat major al Armatei a 3-a de la Craiova. Militar înăscut,
cu fizic, pieptănătură şi comportament de tip napoleonian, dar nu lip-sit de
originalitate, colonelul Ilie Marin era recunoscut pentru ambiţia sa de a
cuceri treptele ierarhiei militare şi, deci, revenirea domniei sale pe o
funcţie inferioară era bănuită ca fiind cel puţin suspectă.
Ajuns în Timişoara, colonelul Ilie Marin se declară a
fi garantul democratizării organismului militar. Ajutat de foştii şi, mai nou,
actualii săi subordonaţi, comandanţi şi foşti ofi-ţeri politici, reuşeşte să
dezamorseze starea de tensiune din unităţile militare ale diviziei, folosind,
în acest scop, metoda care s-a dovedit a fi ce mai eficientă: avansarea în
grad. Cu o “mică şi nevinovată” condiţie… propuşii pentru avansare să nu mai
sprijine iniţiative de genul C.A.D.A., fără aproba-rea ministrului.
Este luna mai. Aflu cu surprindere că domnul colonel
Ilie Marin m-a propus şi pe mine pentru a fi avansat, cu un an înainte de
termen, la gradul de maior. Surprinderea mea a fost destul de mare, fiindcă
avansare nu mi-a fost condi-ţionată. Am crezut că s-a renunţat la constrângerea
cadrelor militare şi, curios, am întrebat cine mai beneficiază de ase-menea
recompense. Am descoperit că, pe lângă un număr mic de cadre militare
merituoase, toţi, dar absolut toţi ofiţerii politici din divizie erau propuşi
pentru avansare. Incredibilă era fraza de început : “Pentru merite deosebite în revoluţie, se avansează în gradul următor…”
Era prea sfidător şi, totuşi, era adevărat. Am anunţat comanda unităţii că
refuz gradul…
Ministrul Stănculescu era prezent şi dumnealui în
Timişoara, pentru a participa la festivitatea de depunere a jurământului
militar, fapt ce îi dă posibilitatea colonelului Ilie Marin să-şi dovedească
perfidia. Vehiculează ideea pre-cum că ministrul va anula toate propunerile de
avansare datorită refuzului meu. Încep presiunile. Cadrele militare de-vin
nervoase şi ostile mie. Doresc să profite de conjunctură şi nu vor să piardă
ocazia din pricina mea. Sunt nevoit să renunţ. Involuntar, loveam în recompensa
celor care o me-ritau, deşi, ulterior s-a dovedit că, de fapt, merituoşii
repre-zentau paravanul înapoia căruia se aflau profitorii.
Colonelul Ilie Marin a ştiut excelent să profite de
situaţie. Au fost avansaţi, la propunerea lui, în prima etapă, după cum am spus
anterior, câţiva merituoşi dar şi toţi tică-loşii. O a doua etapă, conform
promisiunilor, nu a mai exis-tat. Motivul? Este simplu şi la obiect. Toţi
acoliţii fuseseră recompensaţi. Nu conta faptul că multi dintre cei care nu au
beneficiat de gradul următor au avut cu adevărat merite în revoluţie, au
refuzat în perioada 16-19 decembrie ordinele criminale, au fraternizat cu
demonstranţii în 20 decembrie.
Odată cu pornirea cursei avansărilor şi cu
promisiu-nea că va exista şi o a doua etapă de avansare, se risipeşte şi starea
de tensiune din unităţi. Cadrele militare sunt liniş-tite şi aşteaptă gradele
promise. Nimeni nu mai vrea să-şi rişte viitorul epolet. Nu mai contează nici
faptul că politrucii devin comandanţi chiar dacă nu au pregătirea necesară. Nu
contează că încet, dar sigur, fosta nomenclatură comunistă din aramată preia
comanda organismului militar şi totodată privilegiile de care s-au bucurat pe
timpul dictaturii.
Succesul obţinut de colonelul Ilie Marin este
apreciat şi, ca atare, ofiţerul este “bine” recompensat. Ministrul Stăn-culescu
îl avansează general, îl repune în funcţia de şef de stat major al Armatei a
3-a, apoi îl numeşte comandantul aceleiaşi armate. Acum se înţelege clar
motivul revenirii sale în
Timişoara.
*
12 martie
1990. În
sala de concerte a Radio Tele-vizunii Române are loc întâlnirea conducerii
Ministerului apărării cu comandanţii de mari unităţi şi de unităţi, cu mem-brii
grupului de iniţiativă C.A.D.A. şi, în plus, cu reprezen-tanţii aleşi din
unităţi şi instituţii militare de învăţământ din întreaga armată. “Gruparea
Stănculescu” a organizat în detaliu desfăşurarea întrunirii şi nu este de
mirare că au apărut surprize. Listele cu participanţii din partea iniţiatorilor
C.A.D.A. au fost întocmite după preferinţe, în scopul de a diminua numărul
celor care îl contestau pe Stănculescu. Este de remarcat şi faptul că numeroase
cadre militare au venit din teritoriu pentru a raporta ministrului că, în
unităţile lor, reprezentanţii au fost numiţi de către comandanţi din rândul
foştilor activişti de partid şi nu au fost aleşi conform ordinului dat de
ministru. O altă surpriză a fost aceea că membrii C.A.D.A., opuşi “Grupării
Stănculescu”, şi delega-ţiile reprezentanţilor aleşi, venite din Timişoara, au
fost acceptate doar după multe
tergiversări şi după ce un secu-rist din pază a dat un telefon şi a primit
aprobarea cine ştie cui… De asemenea, membrii delegaţiilor în cauză au fost
condiţionaţi să ocupe lojile cinci şi şase de la balcon… în caz contrar vor fi
evacuaţi.
În sfârşit, intraţi în sală, am rămas în picioare.
Depă-şeam cu mult cele câteva locuri existente în lojile destinate.
Adunarea este deschisă de ministrul Stănculescu.
Acesta prezintă în sinteză, (vezi revista de istorie nr.2 din 1990, pag.17), “starea precară în care a fost adus
organismul militar românesc în perioada dictaturii, ca urmare a imixtiunii
clanului Ceauşescu în organizarea şi conducerea armatei, în principiile de
promovare a cadrelor, în orientarea învăţământului militar, în conceperea şi
reali-zarea programului de dotare, etc…(…) Oştirea ţării a fost premeditat dezinformată,
îndeosebi în faza premergătoare
declanşării revoluţiei la Timişoara. S-a urmărit ca în armată să se creeze
imaginea unei agresiuni străine care ar peri-clita independenţa Românei şi
integritatea teritorială a pa-triei noastre. Aşa se explică - a relevat în
continuare minis-trul apărării naţionale -
că personalul armatei a fost pus să conştientizeze la faţa locului adevărul şi
să hotărască fraternizarea cu manifestanţii, făcând posibilă marea bucurie
generală exprimată sintetic în lozinca <Armata e cu noi !> şi victoria
revoluţiei. Sunt cu totul nejustificate încercările unor pescuitori în ape
tulburi sau ale celor care acum se află în boxa acuzaţilor de a pune pe seama
armatei crimele comise la Timişoara în perioada 16-20 decembrie. Se ştie că la
ocuparea dispozitivului de către unităţile militare, acestea au găsit aici
instalate forţe de securitate şi miliţie, multe îmbră-cate în civil precum şi
alte trupe speciale. Desigur nu ex-cludem posibilitatea ca unele cadre militare
sau ostaşi să fi folosit armamentul din dotare, dar numai în cazuri izolate şi
ca răspuns la provocări, pentru că nici o forţă revoluţionară nu a contactat
armata în acea perioadă. (…)”
În continuare, ministrul s-a referit la problemele de
ordin material care se vor lua pe parcurs în armată.
Nu vreau să fac referiri asupra întregului conţinut
al spuselor lui Stănculescu. Ar trebui să repet replica dată arti-colului scris
de politrucii din Timişoara. Doresc, totuşi, să mă opresc asupra unei noutăţi
apărute în discursul ministrului şi anume, asupra afirmaţiei precum că “nici o forţă revoluţio-nară nu a contactat
armata”. Ce a însemnat asta? Că inexistenţa unei forţe revoluţionare
legitima acţiunile armatei din perioada 16-22 decembrie ’89? Ce s-ar fi
întâmplat da-că, în 22 decembrie, puterea politică era preluată de forţe
democratice şi nu de către eşalonul doi comunist? Nomen-clatura comunistă din
armată ar fi acceptat o asemenea situaţie? Ar fi reuşit să-şi negocieze
păstrarea privilegiilor sau ar fi continuat să ordone masacrele pentru a
facilita pre-luarea puterii de către forţe politice convenabile comuniştilor
din sistemul militar?
Înscrişii la cuvânt au omis să pună în discuţie
reor-ganizarea şi restructurarea armatei într-o formulă care să permită
înlăturarea celor compromişi, în schimb, au elogiat eroismul armatei dovedit
după 22 decembrie cât şi perso-nalitatea generalului Stănculescu. A existat şi
o excepţie. Doamna căpitan Doina Dincă, trecută din greşeală pe lista
înscrişilor la cuvânt, a atacat virulent atitudinea răuvoitoare pe care
generalul Dumitru Roşu a avut-o în timpul revoluţiei. Fiind încadrată în
comandamentul Armatei a 3-a de la Cra-iova, deci, subordonată direct
generalului acuzat, doamna Doina Dincă a fost ulterior trecută abuziv în
rezervă.
Prima parte a întrunirii s-a încheiat cu o lovitură
de teatru. Reabilitarea generalului Ştefan Guşe, participantul zelos la
represaliile din Timişoara. Când acesta a luat cu-vântul, ca un arc au sărit în
picioare comandanţii de mari unităţi şi unităţi, generalii şi foştii activişti
de partid, prezenţi în sală într-un număr impresionat de mare, scandând
fre-netic: “Guşe! Guşe!”
Isterizat de susţinători, generalul Guşe îşi ţipă
stri-dent discursul : “Armata a dat
stabilitate revoluţiei şi trebuie să dea stabilitate ţării. Este imperativul
momentului! Poprul a avut şi trebuie să aibă încredere în organismul nostru
militar. Pentru asta trebuie să fim uniţi. Să nu ne lăsăm dez-binaţi pentru
nimic în lume ! (…) “
Cuvintele rostite de fostul şef al Marelui stat major
au pătruns adânc în conştiinţa foştilor subordonaţi, astfel că, începând din
acel moment, au fost promovaţi în funcţii doar cei fideli nomenclaturii
comuniste, doar cei care respectă „Omerta”. Aşa se explică de ce nimeni nu a
mai putut dis-truge unitatea ticăloşilor din armată, nimeni nu a mai putut să
aducă în faţa instanţei pe cei vinovaţi de crimele săvâr-şite în decembrie
1989, nimeni nu a mai putut îndepărta ofiţerii politici din armată. La
încheierea mascaradei, s-a scandat din nou, cu multă patimă, “Guşe ! Guşe !”,
gata să-l facă gelos pe ministru.
Stănculescu se vede obligat să oprească isteria,
pentru că soseşte preşedintele Ion Iliescu. În acele mo-mente mă gândeam că
celor doi generali, Stănculescu şi Guşe, le lipsea ceva. M-am dumirit. Le
lipsea prezenţa ves-titului general Mihai Chiţac. Fără el, tabloul
represaliilor din Timişoara era, la această adunare, incomplet.
Soseşte preşedintele. Este şi dumnealui ovaţionat şi,
ca atare, se simte obligat să răsplătească efortul foştilor şi actualilor săi
“tovarăşi”, aşa că se arată bucuros că parti-cipă la “Activul de comandă din
armată”.
Un ofiţer tânăr, aflat cu noi în lojă, a replicat că
întru-nirea nu este “Activ de comandă”. S-a făcut o linişte totală. Capetele
întoarse spre lojă dovedeau că s-a auzit replica tânărului ofiţer. Căpitanul
Renga Sorin a intervenit imediat. L-a luat de braţ pe respectivul ofiţer,
“neexperimentat”, şi l-a liniştit... I-a explicat că preşedintele are dreptate,
fiindcă în sală sunt prezenţi toţi cei care înainte de revoluţie, chiar în toamna
anului 1989 au participat la “Activul de bază de comandă şi de partid din
armată”, iar acum doar preşe-dintele este altul…
Discursul domnului Ion Iliescu a fost steril. Nici nu
se putea altfel. Nici noi nu ne aşteptam ca preşedintele să ia taurul de coarne
şi să ceară îndepărtarea din armată a celor compromişi, dar aşteptam, totuşi,
măcar o atitudine critică la adresa celor care au însângerat oraşele ţării.
Discursul pre-şedintelui Iliescu a dovedit, de fapt, că unitatea cerută cu
atâta isterie de generalul Guşe se întindea mai departe de organismul militar.
*
Întrunirea s-a încheiat. După
modul cum s-a des-făşurat şi din ideile expuse de generalii şi comandanţii
militari ai vechiului şi rămaşi aceeaşi în noul regim politic neocomunist, am
înţeles că ne lipsesc uniforme, grade, sa-larii şi, pentru a le obţine, este
imperios necesar să fim ascultători faţă de cei care ne-au condus timp de 45 de
ani, să fim tăcuţi, adică să dovedim complicitate faţă de repre-saliile din
decembrie. Să fim uniţi ca nu cumva să fie acuzaţi şi îndepărtaţi din armată
generali de teapa lui Guşe, Chiţac, Stănculescu, Roşu şi alţi purtători doar de
caschete, (fiindcă onoarea şi demnitatea militară le sunt străine…).
Părerile expuse într-o întrunire la nivel naţional au
întărit convingerea că puterea neocomunistă obstrucţio-nează prin toate
mijloacele procesul de democratizare a or-ganismului militar şi că este
hotărâtă să-şi păstreze şi să-şi apere privilegiile. În această situaţie era
imposibil ca idei novatoare să aibă succes, atâta timp cât analiza acestora se
făcea de către cei compromişi pe timpul dictaturii co-muniste.
Seara zilei
de 12 martie a fost furtunoasă. Celor din “gruparea Stănculescu” li s-au cerut
explicaţii referitoare la parodia întrunirii. S-a pus în discuţie duplicitatea
generalului Stănculescu, s-a atras atenţia asupra pericolului de mani-pulare a
acelora care se erijează în lideri, s-a explicat faptul că în februarie noi
ne-am ridicat împotriva fostului ministru Militaru pentru promovarea unor
principii şi nu pentru a cere drepturi materiale, sau, mai grav, pentru a da
posibilitatea unor generali, precum Guşe, să-şi ascundă ticăloşiile şi crimele
prin discursuri rostite în cadrul unor întruniri la nivel naţional, însă, toate
cele puse în discuţie au fost fără efect asupra celor care îi cântau în strună
ministrului şi care cre-deau că momentul le este favorabil pentru accederea
rapidă în ierarhia militară. Spun că ei credeau, pentru că, ulterior, au rămas
cu “buzele umflate”. S-au ales cu un picior în dos din partea generalului
Stănculescu. Aceşti ofiţeri, aflaţi în preajma ministrului, ar fi putut intra
în istorie, dacă bruma de conştiinţă nu le juca feste.
*
Întrunirea
la nivel naţional a avut ca efect o altă compromitere a mişcarii C.A.D.A..
Personalul armatei, (ne-ştiind despre manevrele “grupării Stănculescu”), se
aştepta ca întrunirea să promoveze măsuri serioase, capabile să orienteze
organismul militar spre performanţă şi nu se aş-tepta la menţinerea şi întărirea
privilegiilor celor care au profitat din plin pe timpul dictaturii comuniste.
Convinse că au fost trădate, cadrele militare şi-au pierdut şi ultima fărâmă de
încredere în C.A.D.A.. Fără susţinere, mişcarea nu mai reprezintă un pericol
pentru nomenclatura comunistă din armată. Este la cheremul lui Stănculescu şi
acesta nu întârzâie să ia măsuri dure împotriva potrivnicilor săi. Încep
primele treceri abuzive în rezervă…
*
Prima
decadă a lunii mai, 1990. Ne aflăm în toiul campaniei electorale. Sub egida
C.A.D.A., “gruparea Stăn-culescu” iniţiază dialoguri cu cele trei personalităţi
politice, Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, candidate la pre-şedinţia
ţării. Formatorii de opinie din televiziunea română, aserviţi guvernanţilor
neocomunişti, au mediatizat doar jalni-ca întrebare a unui ofiţer participant
la întâlnire: “Domnule Câmpeanu, ţinând
cont că majoritatea cadrelor militare au fost membre ale partidului comunist
român, ce veţi face cu ele?“
Întrebarea pusă de acel trepăduş nu a fost destinată urechilor
candidaţilor sau ale armatei, ci a fost destinată opiniei publice, întrucât se
dorea ca populaţia să aibă impre-sia că instituţia militară este formată
aproape în întregime din comunişti notorii şi ar fi fost periculos pentru ţară
dacă un altul şi nu un comunist ar fi câştigat alegerile. Practic era o
ameninţare voalată. Nu se putea juca nimeni cu nişte comunişti care ţin în mână
arsenalul militar. Chiar dacă au apărut voci din rândul armatei care au
explicat clar că doar şleahta profitorilor comunişti este speriată, nu s-a mai
putut face nimic. Ce au gândit oamenii în ziua alegerilor din 20 mai, când
secţiile de votare din Timişoara erau înconjurate de tancurile şi
transportoarele blindate ale unei armate care era considerată a fi în
totalitate comunistă şi capabilă să-şi apere cu orice preţ privilegiile?