CAPITOLUL   V

 

Jocurile de culise ale generalului Stănculescu.

 

 

 

 

Până la o nouă întâlnire programata a avea loc la întâi martie cu premierul Petre Roman, perioada care a ur-mat a fost marcată de demisia generalului Nicolae Militaru şi numirea, la 17 februarie 1990, a generalului-colonel Victor Athanasie Stănculescu în funcţia de ministru al apărării

Vestea a bulversat mişcarea C.A.D.A. din Timişoara. În “Apel”, noi am cerut numirea unui ministru civil. De asemenea, puterea politică a dat curs favorabil doar cererii de demitere din funcţia de minstru a generalului Militaru, nu şi a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac, fapt ce dovedea, în mod ostentativ, intenţiile dubioase ale puterii, iar prin numirea lui Stănculescu, organismul militar se alinia şi el la vrerea guvernanţilor, să aibă în fruntea sa un torţio-nar. Numai în acest fel se puteau proteja cei vinovaţi de reprimarea demonstranţilor din decembrie şi, în primul rând, trebuia păstrat secretul asupra scenariilor gândite şi puse în aplicare după 22 decembrie 1989, scenarii care au impus prin forţă, fără să intereseze numărul de victime, preluarea puterii politice de către eşalonul doi comunist. Vina, în acest sens, o poartă exclusiv conducerea armatei,devenită actorul principal în scenariul de menţinere a stării de conflict armat, în special în Bucureşti. Era singura modalitate de a accede la putere a eşalonului doi comunist, fără a fi conturbată de manifestaţii potrivnice, astfel că, în locurile unde se auzeau lozinci anticomuniste intervenea armata şi împrăştia mulţi-mea, executând chipurile foc asupra aşa-zişilor terorişti. Doar zona balconului celor desemnaţi să ia puterea era ferită de atacul “terorist”. În rest, se trăgea peste tot, de parcă “teroriştii” nu ar fi ştiut că suprimarea conducătorilor reprezenta cel mai eficace mod de a împiedica normalizarea situaţiei politice create prin “fuga” lui Ceauşescu. Chiar şi în sânul pleiadei comuniste se încerca suprimarea celor care nu făceau parte din joc. Pe holurile tuturor etajelor clădirii, cu excepţia celui în care se afla biroul grupului domnului Iliescu, “teroriştii” produceau panică.

 

*

 

Odată cu numirea generalului Stănculescu, în funcţia de ministru al apărării, încep primele disensiuni în mişcarea C.A.D.A. Majoritatea dintre iniţiatorii mişcării a fost împotriva deciziei de numire. Motivaţia împotrivirii era bine argumentată. Stănculescu era exponentul notoriu al celor care au tras asupra populaţiei şi acceptarea lui în fruntea ar-matei însemna, în fapt, că acţiunile întreprinse de C.A.D.A. au avut drept scop doar ascunderea adevărului şi nimic altceva.

Percepută iniţial ca element de stabilitate pentru or-ganismul militar, mişcarea C.A.D.A. devenea, acum, un element destabilizator pentru societatea civilă, întrucât, prin acceptarea generalului Victor Stănculescu, se transforma în paravanul în spatele căruia se permitea, în mod oficial, intoxicarea opiniei publice cu minciuni referitoare la decem-brie 1989, se permitea falsificarea istoriei. Totodată, cererile din “Apel” au devenit false dispute politice, dispute transfe-rate şi societăţii civile, în funcţie de opţiunile politice ale populaţiei.

*

 

Săptămânalul “Armata Poporului” a descris pe larg numirea noului ministru. Interviuri cu numeroşi comandanţi care, acum, sărutau înfocaţi mâna noului protector, deşi cu câteva zile în urmă au trimis adeziuni pentru menţinerea generalului Militaru, iar în decembrie 1989 aduceau osa-nale lui Ceauşescu. Este prezentată, de asemenea, festivi-tatea de investire a generalului Stănculescu în funcţia de ministru ca fiind “primită cu satisfacţie, departe de a fi o manifestare formală, circumstanţială, aplauzele au exprimat bucuria armatei, constituind o dovadă de acceptare, de încredere.”

Ceea ce nu ştia opinia publică era faptul că, la acea adunare de investire, au fost prezenţi şi au aplaudat în delir comandanţii de mari unităţi şi unităţi, foştii secretari ai con-siliilor politice din armată şi nicidecum membrii mişcării C.A.D.A., deşi, ulterior, un grup, denumit de presă ca fiind “grupul moderat al CADA”, a devenit susţinătorul lui Stăn-culescu. De fapt, etichetarea a fost atribuită de formatorii de opinie cu orientare neocomunistă. Cei care nu îl susţineau pe Stănculescu trebuiau percepuţi ca fiind extremişti.

                                                 

*

 

17 februarie 1990. Adunarea iniţiatorilor mişcării C.A.D.A., pricinuită de numirea ministrului apărării, deşi a fost furtunoasă, a decis ca până la întâlnirea cu premierul să dovedim unitate şi să nu contestăm încă, în mass-media, persoana generalului Stănculescu.

 

*

 

23 februarie 1990. Suntem convocaţi de ministrul Stănculescu. Aflase că nu era dorit de majoritatea militarilor timişoreni, fapt ce se preconiza a fi extrem de periculos pentru el. Trebuia să acţioneze rapid şi eficient. Ghipsul nu mai era la modă. A iniţiat, în schimb, o întrunire cu membrii C.A.D.A., sub pretextul că este necesar “să analizăm şi să găsim, împreună, soluţiile benefice pentru viitorul organis-mului militar.”

Cu abilitatea-i caracteristică, Stănculescu reuşeşte să îi contacteze pe câţiva membrii C.A.D.A. din Timişoara. Îi aduce pe aceştia la Bucureşti cu două zile înainte de întru-nirea oficială. Fin psiholog, îşi dă seama de dorinţa acestora de a fi consideraţi liderii mişcării din armată şi, convins că îi va putea folosi în jocurile sale viitoare, le satisface orgoliul. În plus, Stănculescu îi pune în contact cu ofiţeri din condu-cerea ministerului, formând împreună, “gruparea Stăncu-lescu”, grupare care pornită chiar din interiorul mişcării C.A.D.A. i-a permis să se substituie acesteia.

Întrunirea a fost un triumf neaşteptat pentru Victor Stănculescu. “Liderii” au întocmit listele cu participanţii, ast-fel că susţinătorii ministrului au umplut sala. Nu erau scaune îndeajuns pentru ei. Unii stăteau în picioare. De asemenea, înscrişii la cuvânt au pus în discuţie numai probleme de ordin material. Nu a lipsit nici discursul destinat susţinerii ministrului. Maiorul Octavian Chiriac considera că “generalul Stănculescu este singurul care ne poate ajuta în demo-cratizarea armatei şi, în primul rând, să-i dăm şansa omului de a se reabilita faţă de timişoreni.” Halal reabilitare!

Îmbătată de succes, “gruparea Stănculescu” nu sesi-zează intenţia minstrului de a compromite, cu ajutorul ei, mişcarea C.A.D.A.. Nu percepe jocul perfid în care este an-trenată, astfel că, ulterior, mulţi dintre ofiţerii grupării, unii în momentul când au devenit nefolositori, alţii în momentul în care şi-au dat seama că sunt folosiţi pentru ascunderea adevărului despre decembrie 1989, au fost trecuţi treptat în rezervă de chiar “prietenul” lor, maestrul Stănculescu.

            La 25 februarie 1990, “gruparea Stănculescu”, deşi minoritară, a dat, în numele C.A.D.A., primul său comunicat, laudativ la adresa ministrului, fără să consulte şi poziţia majoritatăţii. (Anexa 11). 

                                                   

*

 

1 martie 1990. Înaintea întâlnirii programate pentru ora 12.00 cu premierul Petre Roman, într-o sală din incinta Ministerului apărării, participanţii au un ultim schimb de opi-nii. În pofida împotrivirii ministrului armatei, erau prezenţi şi mulţi ofiţeri din afara “grupării Stănculescu“.

Au  apărut  pe  scenă  figuri  noi,  precum  locotenet –colonelul Mircea Chelaru, dintr-o mare unitate militară din Bucureşti şi locotenent-colonelul Ioan Bărbuţă, ofiţer în Di-recţia Cadre şi Învăţământ.

Primul ne-a vorbit despre rolul armatei în societate şi cum trebuie prevăzut acesta în constituţie, cât şi despre crearea unui organism prin care să se asigure protecţia cadrelor militare. A vorbit frumos şi la obiect, însă ideile au rămas la stadiul de intenţie. Locotenent-colonelul Mircea Chelaru, prin pregătirea pe care o avea şi prin gândirea sa novatoare, aerisită de conservatorismul cazon, ar fi putut acţiona benefic pentru democratizarea reală a sistemului militar, dar conştiinţa i-a jucat feste. Dorinţa de a accede pe treptele ierarhiei militare a cântărit mai mult, aşa că şi-a abandonat chiar şi propriile idei. A acceptat funcţia de ataşat militar în Orientul Mijlociu. Probabil că a existat şi teama de a deveni şomer, statut acordat cu atâta uşurinţă de ministrul Victor Stănculescu ofiţerilor incomozi.

Cel de al doilea nou venit, locotenent-colonelul Ioan Bărbuţă, s-a dovedit a fi omul ministrului, iar comportamen-tul său faţă de ceilalţi participanţi îl desemna deja ca fiind principalul lider al “grupării Stănculescu”. Acesta ne-a vorbit despre “eforturile depuse cu atâta trudă de ministrul apărării pentru a depăşi barierele pe care o serie de generali le pun în calea democratizării sistemului militar”.

Discursul rostit de trepăduş a făcut mai mult un de-serviciu ministrului, fiindcă Stănculescu părea a fi şi incom-petent, însă mulţi dintre noi ştiau că nu este aşa. Pentru a-şi atinge propriile scopuri, ministrul Stănculescu îşi folosea prerogativele funcţiei cu eficienţă şi eficacitate. Nu ar fi putut să-i stea în cale vreunul dintre generali.

Locotenent–colonelul Ioan Bărbuţă a fost cel care a adus mari deservicii mişcării C.A.D.A., a fost cel care a reu-şit să-l protejeze pe Stănculescu de toate atacurile provenite din rândul armatei. Şi datorită lui ticăloşii au rămas în funcţii de comandanti.

 

*

 

1 martie 1990. Ora 12.00. În aceeaşi sală, unde am aşteptat timp de trei zile întrevederea cu domnul Ion Iliescu, au început discuţiile cu premierul.

Petre Roman a sosit. Pare a fi degajat şi, ca atare, permite înregistratrea discuţiilor.         

 

*

 

- Am înţeles că problemele care au constituit obiectul întâlnirii noastre precedente au fost discutate, analizate pe larg de către ministrul apărării. Unele lucruri, dacă nu majo-ritatea sunt deja rezolvate, ne informează premierul, convins de justeţea spuselor sale. Eu l-aş ruga pe domnul ministru Stănculescu să prezinte ceea ce este de acum un rezultat.

Stănculescu, aşezat la masă in stânga premierului, încovoiat într-o ţinută slugarnică, tresare. Se aştepta ca şe-ful său să vorbească mai mult. Avea nevoie de timp. Încă nu-şi făcuse o impresie despre cei prezenţi şi nu ştia dacă vreunul dintre noi îl va pune în dificultate. De aceea se gân-di că ar fi bine să ne gâdile niţel orgoliul:

- Domnule prim-ministru, începe Stănculescu cu vo-cea mieroasă, permiteţi să fac următoarele sublinieri. În pri-mul rând, din analiza activităţii cadrelor care sunt prezente la această adunare, vă pot raporta că marea lor majoritate au fost notate cu foarte bine, fiind ofiţeri de calitate. În legătură cu problemele care vi s-au prezentat la precedenta întâlnire, am luat o serie de măsuri. În primul rând am trecut în rezervă un prim grup de generali şi ofiţeri superiori, grup care reprezintă majoritatea cadrelor reactivate după 22 decembrie 1989. S-a rezolvat trecerea în rezervă a fostului ministru. Mă iertaţi! S-a acceptat cererea de eliberare din funcţie a generalului de armată Nicolae Militaru…

- Mda ! murmură premierul.

- Dacă vă reamintiţi, în “Apel” se specifica cererea de trecere în rezervă. Nu pot să vă raportez mai mult. Aceasta este o hotărâre superioară şi v-aş ruga să dispuneţi, adaugă Stănculescu cu voce stinsă, simulând regretul, însă atent la reacţiile şefului său, nedorind să-l deranjeze pe acesta cu vreo gafă.

-  Mda ! încuviinţează absent Petre Roman.

- Revedem problemele de promovare a cadrelor în funcţiile de conducere în etapa actuală şi analizăm modul cum s-au făcut avansările, precizează Stănculescu evitând să-şi ridice privirea asupra celor pe care îi minţea cu atâta naturaleţe, de parcă noi nu ştiam că promovările în funcţii şi avansările în grad reprezentau pentru el modalităţi de vân-zare-cumpărare a loialităţii. Am luat măsuri, continuă gene-ralul, ca toate legile şi decretele emise la nivel naţional să fie valabile şi pentru militari, fără alte completări ulterioare din partea ministerului apărării. Am în vedere ca militarii să aibă dreptul, ca toţi cetăţenii ţării, să circule în străinătate cu paşapoartele asupra lor.

- Sigur că plecarea oricărui militar în străinătate trebuie să fie…

- …cunoscută, sare să completeze Stănculescu.

- …pe aceeaşi bază ca a oricărui cetăţean, cu deo-sebirea că este militar. Mai mult de atât n-am ce spune, îşi încheie intervenţia premierul.

- Începând cu întâi martie, îşi reluă Stănculescu ex-punerea, se desfiinţează Direcţia pentru educaţie patriotică şi culturală a armatei, cât şi Birourile 2 de informaţii la toate eşaloanele. De asemenea, pentru excluderea posibilităţilor de manipulare a armatei în scopul rezolvării diferendelor dintre formaţiuni şi partide politice, vreau să vă asigur că vom lua măsuri ca armata să respecte prevederile Decre-tului-lege numărul 8 din decembrie 1989, prin care se interzice cadrelor militare să facă parte din partide politice. Privind rolul armatei în societate, comisia care lucrează la partea juridică trebuie să găsească soluţii adecvate, care să fie înscrise în constituţie, cu precizarea că armata este destinată să apere integritatea teritoriului naţional şi va inter-veni, în timp de pace, numai pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. În legătură cu formarea Comitetului naţional pentru probleme de apărare naţională, aceasta presupune o decizie parlamentară şi sancţionarea printr-o prevedere constituţională.

- Exact! întăreşte premierul spusele lui Stănculescu.

- Întrucât unele partide politice şi-au prezentat pozi-ţia faţă de armată şi problemele apărării în mod trunchiat, astfel încât nu au putut fi reţinute în detaliu, trebuie să fa-cem un contact public cu conducerea partidelor. Mă refer la o discuţie liberă şi fără angajamente din partea armatei faţă de aceste partide, conchide generalul Stănculescu.

În continuare, ministrul armatei s-a referit la proble-me de ordin material cu care se confruntă instituţia militară.

- Au fost trecute în revistă o mare parte din proble-mele armatei, apreciază premierul, dacă mai sunt şi altele…

- Da! confirmă locotenent-colonelul Petru Liţiu, unul  dintre ofiţerii opuşi “grupării Stănculescu”. Vă rog să-mi per-miteţi să raportez că, privitor la unele puncte din apelul nos-tru, aşteptam ca răspunsul dumneavoastră să se refere, în principal, la poziţia fostului ministru, generalul Militaru, poziţie faţă de care noi ne declarăm nemulţumiţi şi ne de-clarăm nemulţumiţi faţă de expresia “eliberarea din funcţie a generalului”. Aceasta echivalează cu jumătate de măsură, întrucât nu înseamnă trecerea în rezervă. De asemenea, faptul că guvernul nu a extins acţiunile comisiei, numită pen-tru cercetarea implicării armatei în revoluţie la Timişoara, şi în alte localităţi unde au avut loc ciocniri între armată şi demonstranţi, nu ne dă certitudinea că toţi vinovaţii vor fi aduşi în faţa legii. Privind implicarea armatei din Bucureşti în revoluţie, o să puteţi avea, bineînţeles dacă se vrea acest lucru, relaţii de la cei care sunt în măsură să vi le dea.

Premierul vrea să pară degajat, însă nu are  expe-rienţa necesară. Foielile pe scaun îi trădează enerverea. Un “oarecare” ofiţer îşi permite în faţa lui, a prim-ministrului ţării, să-şi arate neîncrederea în dorinţa guvernanţilor de a afla adevărul. 

- În apelul dumneavoastră, la punctul unu, se vor-beşte de stabilirea adevărului privind rolul armatei, în spe-cial în perioada 16-22 decembrie în Timişoara şi, în legătură cu această chestiune, îşi începe justificarea premierul, vă informez că a început să funcţioneze o comisie care are rolul de a înregistra depoziţiile, probele, mărturiile privitoare la acţiunile armatei, dacă  ele au fost, cum s-au desfăşurat şi în ce măsură au fost îndreptate împotriva populaţiei. Această comisie a început să lucreze cu destul de multă încetineală, dar ea e la ora actuală organizată şi, din con-vorbirile pe care le-am avut cu dânşii, ei au înţeles bine ce au de făcut. În legătură cu ce s-a întâmplat la Bucureşti, evident că nu există nici un fel de motiv ca lucrurile să se desfăşoare altfel. Dacă se va simţi nevoia, e posibil să alcătuim o comisie similară cu cea de la Timişoara, cu ace-laşi scop, aflarea adevărului. Stabilirea adevărului trebuie făcută cu foarte mare grijă şi cu toată răspunderea, pentru ca nu cumva să apară vreo suspiciune în sens contrar şi, anume, că vreodată armata ar fi încercat să acopere eventuale participări ale ei, în sensul de luptă împotriva populaţiei. După părerea mea, care este, de fapt, o con-vingere întemeiată pe toate informaţiile pe care le deţin, nu a existat din partea armatei, la nici un nivel, tendinţa de a acoperi ce s-a întâmplat acolo, în special după numirea generalului Stănculesu în funcţia de ministru al apărării.

Aprecierea făcută de premier la adresa lui Stăncu-lescu este voit ostentativă, dovedeşte lipsă totală de scru-pule, de bun simţ, dovedeşte că Petre Roman şi-a însuşit spusele lui Brucan, conform cărora suntem o naţiune de proşti. Cum aş putea gândi altfel, când unul dintre vinovaţii represiunii din Timişoara este considerat de către premier ca fiind cel care nu se opune aflării adevărului? Dacă ar fi fost aşa cum apreciază premierul, ar fi însemnat ca gene-ralul Stănculescu să se autodenunţe… Dar când lupul este cioban la oi…

- Eu însumi, ca participant în noaptea de 21 spre 22 decembrie la Bucureşti, spuse în continuare premierul, am îndoieli în legătură cu cine a dat ordin, cine a participat la momentele de represiune împotriva populaţiei, deci, a vorbi de rolul armatei în represiune, mi se pare că nu este ter-menul potrivit. A vorbi de faptul că anumite cadre ale armatei au încercat şi, poate că, din fericire, au reuşit să participe la acţiuni de represiune…

- Din nefericire! îi sare în ajutor Stănculescu, îngrozit de gravitatea sensului dat de spusele premierului.

- …din nefericire, din nefericire, repetă premierul pentru a-şi repara gafa, să participe… să ordone acţiuni de represiune împotriva populaţiei, acestea trebuie tratate din acest punct de vedere, ca o excrescenţă a dictaturii şi nu ca o funcţie a armatei. În legătură cu trecerea în rezervă a generalului Militaru, comunicatul este foarte larg şi net.

- Vă rugăm să ne precizaţi poziţia dânsului acum, îi cere locotenent-colonelul Petru Liţiu.

- Poziţia dânsului acum? întreabă surprins premierul. Din momentul când a fost eliberat din funcţie nu a mai avut nici un fel de amestec în treburile armatei.

- Şi care este funcţia dânsului? continuă să întrebe Liţiu, nemulţumit de răspunsul evaziv al premierului.

- Nici o funcţie, răspunde premierul.

- Atunci de ce nu e trecut în rezervă? Cum poate să fie menţinut fără funcţie în armată? izbucneşte Petru Liţiu.

- Uite! exclamă premierul. Drept să spun… n-aş pu-tea să vă dau exact aicea imaginea, să zicem, acestui mo-ment. Cred că atunci, când a fost eliberat din funcţie, s-a vorbit numai de eliberarea sa din funcţie, şi am ţinut seama şi de faptul că dânsul a cerut acest lucru, deci, a fost dorinţa dânsului, dar trecerea în rezervă este o chestiune secun-dară şi posibilă.

- Domnule prim-ministru, intervine locotenent-colone-lul Cornel Şurcu, salvându-l, astfel, pe premier de tirul între-bărilor incomode, în etapa actuală armata se află în situaţia de dinainte de 22 decembrie ’89, aproape cu aceleaşi cadre militare promovate după principiile vechi.

-  Adică?! cere lămuriri premierul.

- La ora actuală sunt comandanţi care pentru a-şi ascunde incompetenţa conduc unităţile în mod dictatorial, îi explică Şurcu, aceştia ar trebui verificaţi şi testaţi. De fapt, ar trebui găsite modalităţi de promovare în funcţia de co-mandant a acelor ofiţeri care sunt capabili să ofere, prin competenţa şi exemplul personal de onoare şi demnitate militară, încrederea subordonaţilor.

- Deci, rezumă premierul, problema care se pune ar fi dacă şi în ce măsură comandanţii unităţilor nu s-au schim-bat…

- Foarte puţini… completează Stănculescu

- Foarte puţini… repetă premierul.

- Foarte puţini, preia ca un ecou Stănculescu. Abia acum am început să cerem situaţiile unităţilor şi să le ana-lizăm.

- Mie mi se pare că armata este prin excelenţă o instituţie care suportă greu schimbările rapide, apreciază premierul.

- Le suportăm şi repede! replică Stănculescu.

- Fenomenul este pregnant în acele unităţi militare unde revoluţia este de “import”, în unităţile unde nu s-a tras un foc de armă. Avem printre noi un reprezentant de la Tulcea care a privit revoluţia doar la televizor, spuse cu amărăciune Şurcu. În condiţiile acestea, comandanţii de acolo, au rămas, firesc, pe aceleaşi principii, au aceleaşi poziţii şi atitudini.

- Am înţeles! se lămuri premierul. Asta este o pro-blemă generală. Daţi-mi voie să am încredere în faptul că actualul ministru al apărării este cel care doreşte, în mod sincer, schimbarea, şi să fim de acord cu o formulă care să nu deranjeze esenţa ierarhiei militare şi a comenzii militare.

- Domnule prim-ministru, intervine căpitanul Nicolae Miulescu, cred că ideea avansată de domnul Liţiu, referi-toare la prerogativele comisiei guvernamentale, s-ar rezu-ma, în fapt, doar la nivelele ierarhice superioare ale armatei, nu la nivelele de bază, deci, un nivel care să fie de compe-tenţa unei comisii guvernamentale, pentru că democratiza-rea structurilor militare se poate face numai de sus în jos, eliminând în acest fel toate frânele, ducând automat la democratizarea nivelelor de jos.

- Noi dorim să împrumutăm idealurile revoluţiei, adaugă locotenent-colonelul Mircea Chelaru. Revoluţia nu a cerut mâncare, casă şi alte drepturi. A cerut demnitate, li-bertate şi onoare. Or, la actualul cadru de democratizare, citit în ghilimele, găsim un stil de muncă defectuos, lipsa posibilităţilor de exprimare, de manifestare şi multe altele. Noi suntem întra-devăr, depolitizaţi, dar nu şi deconştienti-zaţi. Tarele comuniste se menţin încă şi înlăturarea lor nu se poate face decât printr-un cadru intern, democratic, în care să ne expunem punctul de vedere. Este clar că armata este subordonată direct preşedintelui sau regelui, dar nu în sen-sul unei subordonări habotnice, inconştiente, amorfe. În condiţii de criză, armata poate răspunde ordinului preşe-dintelui, dar acest ordin trebuie validat de parlament în cel mult 24 de ore. Vă supun atenţiei că, lămurind problema structurii interne a democratizării armatei, se rezolvă şi toate celelalte probleme. Tot în cadrul democratic, statuat, se va analiza şi comandantul care este abuziv şi cel care este incompetent, fără a se ajunge la situaţia de a bate la uşa comandantului, şi să-i spunem: „domnule nu eşti bun…”

- Păi… cam asta ar rezulta… replică premierul.

- Nu rezultă asta! îl contrazice Chelaru. Structura în cauză este separată actului de conducere, nu are nimic comun cu acesta, este un deliberativ, să nu confundăm deliberativul cu decizia. Ce formă de organizare există în armată pentru apărarea şi protejarea cadrului militar faţă de abuzuri? Nu există nici una!

- Am înţeles! se lămureşte premierul. În primul rând trebuie pornit de la premisa că armata a fost şi este un element de stabilitate într-o societate şi nici o ţară din lume nu şi-a pus în discuţie propriile structuri militare. Sigur, este clar, mulţi comandanţi, o bună parte din ei nu mai pot face faţă. Trebuie să găsim  modalitatea de a-i trece pe altă linie, pe alte posturi.

- Trebuie să plecăm la drum cu oameni capabili, in-tervine Şurcu. La vremuri noi, oameni noi! Trebuie, însă, să fim foarte-foarte atenţi.

- Dacă această situaţie, existentă după revoluţie, a generat mari nemulţumiri în armată, este oare expresia imediată a unei preluări democratice, sau este tocmai ex-presia refuzului de dialog democratic? întreabă Mircea Chelaru.

- Am înţeles! exclamă premierul. Trebuie găsiţi oa-meni potriviţi pentru comanda militară. Eu am convingerea că aceşti oameni există.

- Pe aceştia i-a format tocmai revoluţia, spuse Petru Liţiu, fără să observe tresărirea ministrului Stănculescu.

- Fără îndoială, fără îndoială! confirmă premierul.

- Domnule prim-ministru, intervine căpitanul de ran-gul III Ilie Manole, redactor la săptămânalul Armata Popo-rului, dumneavoastră aţi spus că democratizarea armatei este o problemă anevoioasă. Dat fiind faptul că există acest comitet de iniţiativă, să-i dăm posibilitatea să urmărească acţiunile de democratizare pe toate treptele şi pe toate eta-pele următoare.

- Eu cred, replică premierul, că acest comitet de iniţiativă, despre care vorbiţi dumneavoastră, nu poate să funcţioneze în afara structurilor armatei.

- Nici nu gândim la aşa ceva! îi răspunde Ilie Manole

- Pe ce bază constituim acest comitet de iniţiativă? Ce-i aia!? izbucneşte premierul. Eu cred că este inoperant. Ce ar însemna ca 60-80 de persoane să stea şi să anali-zeze fiecare pas care se face în armată? Eu cred că este normal ca în momentul când am numit un ministru al apărării, când el îşi constituie echipa lui de comandă, acesta să-şi facă treaba.

- Domnule prim-ministru, intervine Stănculescu gâdi-lat de aprecierile premierului, ar trebui să facem o super-comisie care n-ar încăpea într-o sală de câteva sute de oameni. Eu cred că este bine ca noi, ministerul, preluând ideile, să le analizăm şi să vedem cât de bune sunt pentru o armată de tip nou. Nu trebuie să se discute, în momente cheie, ordinul, pentru că, la un moment dat, un ordin discu-tat poate da probleme deosebite.

Intervenţia lui Stănculescu dovedeşte teama lui dar şi a guvernanţilor. Dacă în “momentele cheie” nu se vor executa ordinele ca în decembrie ’89? probabil se întreabă generalul.. Care să fie oare “momentele cheie” la care se gândea Stănculescu? ne întrebăm, pe bună dreptate, şi noi.

-  Eu aş zice aşa…, intervine premierul

- Îmi permiteţi! îl întrerupe brutal Stănculescu, ener-vatat că i se fragmentează expunerea. Ca un prim pas, am stabilit ca pe 12 martie să avem o primă întâlnire de acest gen pe armată, unde eu voi prezenta problemele care s-au ridicat până acum, ce soluţii am găsit şi supunem dezbaterii aceste idei. Încă o dată spun, aici am surprins foarte multe fenomene din armată, dar nu le-am surprins pe toate, de aceea eu aştept de la prima întâlnire pe armată un efect benefic pentru conducerea armatei…

- Eu zic aşa! reia premierul, fără să ţină seama de privirea răutăcioasă a lui Stănculescu. Domnule ministru, mie mi se pare că, de fapt, ceea ce se discută aici este de a se schimba calitatea armatei, în sensul ridicării acesteia. Haideţi să fim mai radicali! Vă rog, domnule ministru, să găsim o formulă de structură militară pentru studiul şi ana-liza problemelor legate de calitatea armatei. Eu vă rog să alcătuiţi un grup …

- Chiar din cei prezenţi! îl asigură Stănculescu.

-… din cei prezenţi şi cu un grup de oameni capabili să gândească organizarea şi funcţionarea acestei forme de structură militară.

Premierul a depăşit bunul simţ al întrevederii. Ne jigneşte. Ne consideră a fi nişte incompetenţi. De fapt, a recurs la asemenea etichetare, pentru a ne îndepărta dintr-o eventuală structură militară. Este convis că majoritatea din-tre noi este decisă să cureţe armata de nomenclatura co-munistă, de fiii, de ginerii şi de rudele acestora… Este un lucru periculos… Se poate extinde şi în cadrul guvernului, iar acolo, ministrul de externe, Adrian Năstase este ginerele unui nomenclaturist iar el, premierul, este de asemenea fiu de nomenclaturist…

- V-aş ruga să-mi permiteţi să readuc în discuţie scopul acestei întruniri, intervine maiorul Octavian Chiriac, acela de a analiza şi de a prezenta fundamentat măsurile care s-au luat şi se vor lua de sectorul competent, repre-zentat prin persoana domnului ministru. Parte din aceste măsuri au fost prezentate absolut fundamentat, operativ, mulţumitor şi oportun de către domnul ministru. Ne între-băm cu toţii şi în primele clipe v-aţi întrebat şi dumnea-voastră, la nivelul cel mai înalt, oare cum este posibil ca acest fenomen de democratizare să se declanşeze din interiorul armatei? Cum de nu a fost posibilă declanşarea din exteriorul organismului militar? S-a vorbit, în primele zile ale prezenţei noastre aicea, despre intenţia sau consecinţa de destabilizare a armatei. Cred că această apreciere poate fi considerată la ora actuală ca fiind strict iluzorie. Acţiunile întreprinse de noi, în vederea rezolvării problemelor de bază ale organismului militar, dovedesc faptul că armata nu  este un sistem inerţial, aşa  cum îndelung timp s-a crezut. Tre-buie să remarc şi faptul că lumea care a intrat în contact cu noi, şi a intrat toată ţara în contact cu noi, ne-a arătat că suntem ultima certitudine, ultima speranţă a unei naţiuni aflate în situaţie limită, cum este naţiunea română.

- Să nu exagerăm! exclamă premierul.

- Ca model de stabilitate şi de organizare, explică Octavian Chiriac.

- Speranţa… speranţa cea mai mare este ca acest popor să-şi construiască viaţa economică şi socială. Doam-ne fereşte! să fie asta ultima resursă, domnule maior, spuse premierul fără să audă explicaţia lui Chiriac.

- Ca model de organizare şi de stabilitate, repetă ma-iorul Chiriac pentru a fi înţeles.

- A…! Ca stabilitate ?! se dumiri premierul.

- Ca garantă de stabilitate, poate n-am fost înţeles sau m-am exprimat greşit, dacă vreţi.

- Ca exemplu de stabilitate, sigur că da!

- Dacă noi, prin această acţiune, ne stabilizăm, sun-tem un exemplu pentru întreaga ţară, adaugă Chiriac.

- De acord! De acord! este o idee justă, apreciază premierul.

- De asemenea, îşi continuă ideea Chiriac, referitor la trecerea în rezervă a ministrului de interne, generalul Mihai Chiţac, dumneavoastră aţi spus, la întâlnirea prece-dentă, din 14 februarie, că asupra acestui punct veţi hotărî o interpelare sau o abordare guvernamentală. Specificăm şi acum că generalul Chiţac a participat direct la acţiunile de reprimare a demonstranţilor din Timişoara.

- Era normal să fac lucrul ăsta, ne lămureşte pre-mierul cu privire la abordarea guvernamentală, şi să ştiţi că este un principiu fundamental pe care l-am adoptat în cali-tatea de prim-ministru şi anume, niciodată n-am să pără-sesc colegii mei din guvern la un impuls exterior, înlocuiţi-l! Am făcut pe propria mea, ca să spun, răspundere în faţa minerilor, cu prilejul cererilor de demitere a ministrului Dicu şi motivul pentru care eu m-am dus acolo a fost tocmai pentru că trebuie să fie dreptate. Am făcut revoluţie pentru adevăr şi dreptate şi nu pentru a incrimina oamenii, fără ca aceştia să aibă posibilitatea să se apere şi, în mod similar, aş face-o pentru oricare alt coleg al meu din guvern. Nu înseamnă că ascund ceva, nu înseamnă că apăr pe cineva şi nu o fac niciodată sub nici un motiv, dar toate aceste ac-ţiuni trebuie luate în conformitate cu adevărul şi cu necesi-tatea socială care decurge din acest adevăr, deci, trecerea în rezervă a ministrului de interne ca participant direct la acţiunile de represiune este o chestiune care trebuie de-monstrată şi, în momentul când acest lucru este demon-strat, trecerea în rezervă este poate insuficientă.

- Au apărut două aspecte, intervine maiorul  Chiriac, la convorbirile cu domnul Voican, când s-a pus problema succesiunii la comanda armatei, s-a amintit de persoana generalului Guşe, pe atunci şeful Marelui stat major, şi domnul Voican a spus, citez : “generalul Guşe a avut în acele momente o atitudine cel puţin echivocă”. Noi apreciem că generalul Chiţac a avut la Timişoara, în acele momente, cel puţin o activitate echivocă. În această privinţă vă ru-găm…

- Faceţi parte din comisia guvernamentală? întreabă premierul.

- Da! răspunde Chiriac. Vizavi de acest lucru, astăzi a apărut în presă un comunicat în contradicţie cu realitatea.

- Ştiu, cunosc, am primit comunicatul, confirmă pre-mierul, însă, la cererea mea, s-a dat o informare completă. Nu? Sau nu eraţi acolo!?

- Nu! Nici n-am fost consultaţi, răspunde Chiriac.

- Păi, nu! Astăzi am avut o discuţie cu această comi-sie, probabil că nu eraţi de faţă…

- Suntem trei membri, îl informează Chiriac

- Unde… era… procurorul… Vlad? încearcă să-şi amintească premierul. Nu! Nu nu ştiu cum se numeşte!

- Bălan, îi sare în ajutor Chiriac.

- În fine, era comisia pe care o coordonează, am în-ţeles, doamna… Giura sau… Giuran, cam în genul acesta… îşi încheie premierul  efortul de memorie.

Comisia guvernamentală a fost constituită pentru a se afla adevărul despre implicarea armatei în Revoluţia de la Timişoara. Importanţa acestei comisii se pare că era tra-tată de premierul Petre Roman cu multă superficialitate, din moment ce nu cunoştea nici măcar un nume din compo-nenţa comisiei. De fapt ce importanţă mai avea comisia şi ce rost ar fi avut încărcarea memoriei premierului cu nişte nume când în fruntea armatei se găsea generalul Stăncu-lescu, iar în fruntea Ministerului de Interne se afla generalul Mihai Chiţac?  

- Comisia este formată din locotenet-colonelul Şurcu, maiorul Chiriac, căpitanul Taşcău…

- Uitaţi ce se întâmplă, întrerupe premierul intervenţia lui Stănculescu, lucrurile sunt destul de… de… până la ur-mă destul de simple. Activitatea sau acţiunile pe care le-a desfăşurat generalul Chiţac la Timişoara fără îndoială că se vor lămuri prin depoziţiile, prin ancheta care trebuie făcută într-un cadru legal, pentru că dumneavoastră ştiţi foarte bine ce înseamnă o instruire juridică, trebuie probe coroborate. Problema aceasta a trecerii în rezervă este o chestiune cât se poate de evidentă în raport cu aceste acţiuni, fără nici un fel de dubii. Ceea ce nu pot să accept ca principiu şi repet, vă rog, să fie clar că nu-l accept niciodată, pentru că şi dumneavoastră personal puteţi fi incriminaţi la un moment dat…

- Bineînţeles! confirmă Chiriac.

- …şi vă rog să fiţi de acord cu mine, să nu acceptăm niciodată acest lucru, ca să incriminăm pe cineva fără să putem stabili adevărul mai înainte. Asta-i chestiunea! Asta-i tot! Aceasta este principala atitudine pe care trebuie să o adopt. Asta-i tot! În rest, nu există nici un fel de prejudecată, de dorinţa de a… mda!

Premierul are dreptate. Acum nu deţine dovezi, însă, ulterior, spre sfârşitul lunii martie 1990, Comisia guverna-mentală i-a înmânat dosarele penale care dovedeau vinovă-ţia atât a generalului Chiţac cât şi a generalului Stănculescu. Fără “nici un fel de prejudecată, de dorinţă de a… mda !”, premierul l-a menţinut în funcţia de ministru al apărării pe generalul Stănculescu şi a acceptat, tot fără “nici un fel de…” etc… numirea generalului Chiţac ca ambasador al României în Turcia. Dacă analizăm şi momentele mineriadei din 13-15 iunie 1990, observăm o altă gravă vinovăţie a ge-neralului Chiţac. Şantajat cu dosarul comisiei guvernamen-tale, acesta acceptă un scenariu josnic. Ordonă poliţiştilor să-şi incendieze propriile autobuze în scop diversionist. S-a creat, astfel, impresia că militanţii din Piaţa Universităţii sunt violenţi, distrug şi incendiază. Se ştiu consecinţele care au urmat. Mii de mineri au venit în capitală. Bineînţeles că nu de capul lor. Au fost chemaţi de către preşedintele Ion Iliescu. Incitaţi de cuvintele rostite de acesta, precum că democraţia noastră, (a lui, probabil), este în pericol, şi înverşunaţi de imaginile cu autovehiculele incendiate, pre-zentate obsesiv de Televiziune Română, aservită şi aceasta eşalonului doi comunist, minerii au devastat Bucureştiul, au rănit şi au ucis oameni. Din acel moment, România a fost izolată de lumea occidentală. Triumf pentru Ion Iliescu. Acest comunist notoriu, incapabil să-l înfrunte pe Ceau-şescu, până în decembrie 1989 a stat ascuns, jinduind, pe furiş, la funcţia de secretar general al P.C.R. Adus la televiziune şi introdus pe uşa din dos, Iliescu a profitat de conjunctură şi cu ajutorul generalilor din armată, generali care au însângerat oraşele ţării, a ocupat abuziv funcţia de preşedinte al României. Crimele săvârşite înainte şi după 22 decembrie, cât şi cele din timpul mineriadelor au fost şi sunt considerate, probabil, pierderi colaterale. Nu trebuie să ne mire. Ion Iliescu avea şcoala sovietică. Era convins că nu va putea guverna după bunul plac, nu îşi va putea impune acoliţii pe scena politică dacă opoziţia nu va fi înfrîntă, mai ales că aceasta era pro-vest, iar el, era pro-sovietic. Astfel nu se explică graba cu care a fost încheiat tratatul cu URSS, prin care România s-a angajat, ca timp de 15 ani, să nu facă alianţe cu occidentul. Am avut totuşi noroc. URSS s-a destrămat. A început, în schimb, o altă dramă a României. Trecerea bruscă a lui Ion Iliescu la capitalism. Nu oricum, ci prin închiderea ochilor la jaful economiei naţionale, şi nu cu orişicine, ci doar cu acoliţii săi, cu foştii tovarăşi. Pentru a-şi proteja progeniturile comuniste, lansează deviza că „ vrea să moară sărac şi cinstit”, când de fapt ar fi trebuit mai de grabă să spună „Îmbogăţiţi-vă tovarăşi!” În ce priveşte sără-cia preşedintelui este un mare bluf. Salariile primite, îmbră-cămintea, hrana, alte facilităţi, precum excursii, concedii, toate gratuite, i-au permis să acumuleze o avere care nu îl situează în rândul săracilor. Poate că Ion Iliescu a dorit să spună că vrea „să moară sărac” din punct de vedere ideo-logic, adică, doar cu ideologia comunistă primită de la ruşi. În sensul acesta are dreptate. Va muri sărac…

Pauza făcută de “Mda-ul” premierului îmi dă ocazia să intervin. Trebuia, conform înţelegerii cu colegii mei, să mă refer exclusiv la decembrie ’89 din Timişoara, însă, am hotărât ca aroganţa cu care ne trata Petre Roman să fie răsplătite pe măsură. Decid să-l pun în dificultate:

- Domnule prim-ministru, mă adresesz eu respec-tuos, în legătură cu stabilirea adevărului, am înţeles de la dumneavoastră că lucrurile sunt destul de simple. Eu am să pun în discuţie, în schimb, o problemă ceva-ceva mai com-plicată. Pentru stabilirea adevărului despre Timişoara ar trebui să pornim de la evenimente mai recente, şi anume, elucidarea incidentului din Piaţa Victoriei, din 18 februarie anul curent, în sensul că această zi seamănă perfect cu ziua de 17 decembrie ’89 din Timişoara.

- 18 februarie din Bucureşti?! mă întreabă nedumerit premierul.

- Ziua de 18 februarie din Bucureşti seamănă perfect cu ziua de 17 decembrie din Timişoara, repet eu, pentru a fi  bine înţeles.

- Spuneţi! mă îndeamnă premierul cu o curiozitate nedisimulată.

- În data de 18 februarie, în Bucureşti, a avut loc o confruntare între manifestanţi şi forţele de ordine. Nişte indivizi care nu făceau parte din grupul de manifestanţi au spart geamurile, au devastat clădirea guvernului, au lovit cu răngi şi topoare militarii, au incitat pur şi simplu armata. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în decembrie ’89 la Timişoara. Profitor în acea perioadă, la Timişoara, era regimul ceauşist şi se încerca, prin acele acte de vandalism, produse de niş-te grupuri fidele regimului comunist, să se creeze imaginea acţiunii unor răufăcători, să se ascundă ridicarea populaţiei împotriva dictaturii. Nu facem politică, domnule prim-minis-tru, dar să nu se înţeleagă greşit, cum că noi nu pricepem politica, sau că nu putem face analogie între ceea ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă. Cine a încercat, sau ce s-a încercat să se acopere în 18 februarie în Bucureşti prin acele acte de vandalism? În Timişoara ştim ce scanda mulţimea şi ce dorea… să-i analizăm pe cei din Piaţa Vic-toriei. Ce scandau, ce doreau, ce urmăreau de a trebuit să intervină grupul de vandali şi să transforme totul în violenţă? Practic s-a incitat armata, dar aceasta, având trista expe-rienţă din decembrie ’89, nu a reacţionat cu violenţă, cum probabil s-ar fi dorit. Noi încercam, la prima întâlnire cu dumneavoastră, să scoatem armata din diferendele politice. Iată rezultatul, la postul de televiziune armata este incrimi-nată că nu a răspuns violenţei prin violenţă, că nu a exe-cutat nişte ordine. Ordine care de fapt nu sunt legiferate niciunde. Unităţile militare păzesc instituţii guvernamentale, dar acestea nu sunt declarate, conform Regulamentului de Gardă şi în Garnizoană, obiective militare. Guvernul ar tre-bui să explice public ce înseamnă paza militarizată, execu-tată de armată. De exemplu, mâine, la Timişoara, începe procesul lotului 22 şi unitatea militară din care fac parte trebuie să asigure paza clădirii, fără ca acţiunile armatei să fie legiferate…

- Între timp a apărut un Decret-lege, mă întrerupe premierul. Acum, totuşi, ce spuneţi dumneavoastră mi se pare remarcabil de grav prin această analogie. Insinuaţi cumva că noi, guvernul, ne-am trimis 2-300 de oameni ca să ne ocupe? Sau cum?!

- Nu! îi răspund eu categoric 

- Eu asta am înţeles din ce aţi spus dumneavoastră.

- Eu am cerut elucidarea incidentului din data de 18 februarie, pentru că, la fel ca şi în decembrie, sunt aceleaşi forţe participante: populaţie, armată, securitate, poliţie, grup de incitatori, şi, deci, aflându-se substraturile acţiunilor re-cente ale fiecăreia dintre aceste forţe, ne va fi mai uşor să aflăm ce s-a întâmplat la Timişoara, fiindcă se pare că inci-tatorii au fost şi sunt conduşi de acelaşi grup de interese.

- Nu, domnule căpitan! strigă nervos premierul. Vă rog să ne oprim aici şi mai departe nu mergem până nu lă-murim chestiunea aceasta. Dumneavoastră aduceţi o acu-zaţie gravă guvernului.

- Nu, guvernului! îl contrazic eu.

- Ba da! replică premierul. Dumneavoastră aţi adus o acuzaţie guvernului şi anume, că el şi-a pregătit 2-300 de oameni care să forţeze acest sediu, pentru ca să ilegitimeze ceea ce  s-ar fi întâmplat, pasă-mi-te, în piaţă. Eu personal nu eram aicea, dar nu are nici o importanţă…

- Domnule prim-ministru, mă acuzaţi…

- Vă rog! Vă rog! Vă rog! protestă cu vehemenţă pre-mierul, chestiunea trebuie să fie foarte clară. Foarte clară! Persoanele care au pătruns în sediu, au pătruns şi armata nu s-a opus, pentru că acesta era ordinul pe care îl dădusem noi, în acord cu principiul nostru fundamantal, fără violenţă, deci, armata nu s-a opus şi nu era vorba de a tra-ge, nicidecum, că există şi alte mijloace de a se opune în situaţia asta… puteau pur şi simplu să nu le permită  trece-rea prin… o… un baraj fizic, pur şi simplu. Ce vrea să însemne chestiunea asta, că ei au intrat, pentru ca după aceea… să fie… arătaţi cu degetul că sunt huligani? Dum-neavoastră aicea nu numai că nu faceţi politică, dar faceţi o anumită politică şi încă una foarte precisă, aceea prin care se afirmă că aceşti huligani, aceşti golani, aceşti oameni care au fost prinşi asupra faptului cu răngi şi violenţă ar fi fost, de fapt, într-o anumită măsură, incitaţi tocmai pentru ca să se ia o măsură cu caracter general împotriva ideii de libertate, de manifestare. Vă rog foarte mult, această confu-zie n-o accept, o resping complet şi vă rog foarte mult, per-sonal să vă gândiţi bine la ceea ce spuneţi, nu în sensul…

- Dar…, încerc eu să intervin.

- Taci! strigă Stănculescu.

- …nu în sensul de a vă reconsidera ideile pur şi simplu pentru că nu le accept eu, continuă premierul, ci de a vă gândi foarte bine dacă ele au acoperire sau nu.

- S-a creat o confuzie… insinuă Stănculescu cu o încetineală calculată, pentru a-şi ascunde nervozitatea.

- Este foarte clar! trage concluzia premierul, cei care au intrat în sediu au putut fi o sută… 

- O sută nouă, îl informează consilierul Liviu Mure-şan.

- O sută nouă au putut fi arestaţi. Asupra lor s-au gă-sit suficiente elemente, au fost anchetaţi, instruiţi judiciar şi, mă rog, asupra lor s-au luat măsurile prevăzute de lege. Ce legătură este între asta şi Timişoara? Eu nu văd nici o le-gătură!

- Noi, în Timişoara, îi răspund eu, nu putem să facem aceeaşi anchetă şi să demonstrăm că soldatul a executat foc asupra unui ins aflat in stare de ebrietate şi care, înar-mat cu rangă sau topor, a recurs la violenţă împotriva mili-tarilor. Asta vreau eu să arăt. Dumneavoastră îi aveţi pe acei indivizi, pe când în Timişoara grupul care urmărea mer-sul demonstranţilor şi care spărgea vitirine şi incita militarii la violenţe a dispărut. A arăta violenţele exercitate asupra militarilor, în 18 februarie, şi faptul că aceştia nu au tras, în anumite situaţii, în Timişoara, armata a tras…

- Nu vreţi să înţelegeţi, mă întrerupe premierul, că nici nu se punea problema să tragă cinevă? De ce mai vorbiţi despre lucruri care sunt absurde?! Cine credeţi că aici la Bucureşti ar fi tras? Armata a primit ordin nici măcar să nu intervină.

- Soldatul care a fost lovit cu ranga, soldaţii care sunt acum răniţi în spital, aceia, exemplific eu pentru a fi înţeles. Dacă unul dintre ei, aflat deja în panică, pentru a-şi proteja viaţa ar fi tras asupra atacatorilor? Doar unul… gândiţi-vă la consecinţe.

- Ei ştiau foarte bine ce ordin au primit în sensul ăsta. Ordinele erau foarte clare, îmi răspunde premierul.

- Cred că paralela nu merge, apreciază generalul Stănculescu, gândindu-se probabil la acţiunile sale în Timi-şoara, dar, spuse mai departe generalul, trebuie avut în ve-dere modul de la care plecăm când facem analiza situaţiilor de atunci, iar pentru reglementările viitoare, toate precizările pe care le vom da, plecând de la Decretul-lege care stabi-leşte misiunile Ministerului de interne şi în cooperare cu armata, le vom defini şi vom da toate dispoziţiile viitoare.

- Aş vrea să fac doar o precizare ca să înţelegeţi exact dimensiunile afirmaţiilor domnului căpitan Durac, inter-vine căpitanul Nicolae Miulescu. Nu cred că dânsul vrea să facă o paralelă  între cele două evenimente, decât în sensul că aşa cum atunci s-a încercat implicarea armatei şi de-monstrarea faptului că armata ar fi un instrument de repri-mare în slujba regimului ceauşist, forţe oculte au încercat să demonstreze, în 18 februarie, că armata este strict în slujba actualului guvern provizoriu, deci, cred că în sensul ăsta trebuie înţeleasă afirmaţia domnului căpitan şi nu aşa cum poate în mod eronat aţi încercat să explicaţi.

- Nu! Nu! infirmă categoric premierul. Dacă aveţi dubii în ceea ce priveşte capacitatea mea de înţelegere în ceea ce mi se spune, vă rog să avem o discuţie pe orice altă temă, deci, dacă evenimentele au fost dramatice, pen-tru că s-au soldat cu rănirea unor militari, eu îmi asum răs-punderea pentru faptul că am dat ordinul ca armata să nu intervină şi aceasta am făcut-o pentru că sunt unul dintre aceia care am participat şi am strigat în mod direct, “Fără violenţă!” Este un principiu fundamental al revoluţiei noastre pe care, până acum, am reuşit… am reuşit să-l conservăm şi sperăm să-l conservăm, indferent de ce condiţii, de ce variaţii politice ar urma cursul vieţii sociale din România. Eu cred că armata şi cu acest prilej şi-a făcut datoria, deci, a respectat ordinul primit, dar, este inadmisibil că nişte militari au fost loviţi şi acesta este sensul Decretului-lege care a fost adoptat în consiliul provizoriu, practic fără nici un fel de obiecţiuni. Este foarte clar că trebuie să împiedicăm aseme-nea manifestări cu caracter de pur şi simplu de perturbare a ordinii publice şi a vieţii paşnice a cetăţenilor. Nu este vorba despre altceva.

Justificările premierului pot fi reale sau improvizaţii de moment şi, pentru a înlătura dubiile, voi recurge la o altă analogie, anume, la declaraţia de “nonviolenţă” făcută de premier, comparată cu practica “nonviolentă” a guvernului pe care cu “onor” îl conducea domnul Petre Roman… Să luăm cazul 13-15 iunie din Bucureşti. Premierul Petre Ro-man, convins adept al “nonviolenţei”, păstoreşte, bineînţe-les, prin membrii guvernului său, evacuarea participanţilor la mitingul “maraton” din Piaţa Universităţii, cu o violenţă de tip stalinist, umplând penitenciarele cu arestaţi şi spitalele cu răniţi. De asemenea, subordonaţii dumnealui, din ministerul de interne şi din ministerul apărării, nu s-au opus, ci au în-curajat violenţele săvârşite de mineri în capitală. Nu este de mirare că păstorirea unor asemenea “nonviolenţe” a dus în septembrie 1991 la căderea guvernului domniei sale, minerii recurgând atunci la ce învăţaseră mai bine… la “nonvio-lenţa  bâtei”. Ulterior, domnul Petre Roman a acuzat şi con-tinuă şi azi să acuze brutalitatea cu care a fost detronat. Se pare că a fost obişnuit doar să lovească, nu să şi primeas-că. Violenţele asupra celor care, pe parcursul anului 1990, se opuneau eşalonului doi comunist, sunt considerate de fostul premier ca fiind, probabil, acţiuni fireşti. Cum era posibil să se ridice careva împotriva domniei sale?  

- Chestiunea se poate rezuma foarte scurt, vrea locotenent-colonelul Petru Liţiu să lămurească şi el spusele mele. Noi am discutat anterior această problemă şi căpita-nul Durac a vrut să spună altceva, şi anume că trebuie demonstrat ce au vrut aceşti huligani, care a fost sensul acţiunii lor şi cine s-a aflat în spatele acestei acţiuni. Aceasta este problema care se pune.

- Credeţi că este cineva care nu vrea asta? întreabă cu subânţeles premierul.

- Nu se aduc acuzaţii guvernului, adaugă Liţiu, evi-tând diplomatic să intre în jocul periculos prefigurat de între-barea premierului.

- Cred că s-a făcut tot ce s-a putut în sensul ăsta. Cei care au pătruns, explică premierul, şi au comis acte de violenţă, s-au dovedit a fi oameni manipulaţi, dar incapabili de a spune cine i-a manipulat. Au avut asupra lor şi bani şi aşa mai departe, iar cei care i-au împins… marea masă care era afară pur şi simplu a urmărit ceea ce se întâmpla înăuntru sau, mă rog, ceea ce se… şi în mod evident, să zicem, că organele de ordine şi poliţia în primul rând au fost luate prin surprindere. Stabilirea cauzelor şi, mă rog, să zicem, a spatelui acelei afaceri, este din păcate la ora asta o chestiune care e încă de văzut şi să vedem dacă şi în ce măsură ea va fi posibil de elucidat. Ipoteza pe care a avansat-o domnul Durac aicea, privitor la ceea ce s-a întâm-plat la Timişoara în 17 decembrie, este foarte plauzibilă. Adică, eu cred, este într-adevăr în… era în sarcina orga-nelor de securitate de la Timişoara, ca să dea senzaţia că nemulţumirea populară şi demonstraţia respectivă, de fapt, erau cu caracter huliganic. Asta mi se pare destul de plau-zibilă. Eu personal în ziua de 19 decembrie am făcut aceeaşi afirmaţie, mă rog, sigur cu alt preţ, pentru că atuncea încă lucrurile erau departe de a fi clare, dar am făcut-o şi, deci, în privinţa asta sunt de acord, dar de aicea, a spune că asta a devenit o practică şi o metodă, eu zic să fim foarte atenţi.

- Dumneavoastră, domnule prim-ministru, intervine maiorul Enache şi schimbă subiectul discuţiei, aţi făcut o afirmaţie, că o comisie la nivelul marelui stat major, sau mai bine zis la nivelul Ministerului apărării, este posibilă. Am datoria să vă raportez că începând cu data de 22 decembrie ’89, în zona unităţilor militare ale ministerului apărării, în mod deosebit în zona Marelui stat major, s-au întâmplat nişte evenimente care au costat viaţa unor ofiţeri şi militari. Din acest punct de vedere credem în necesitatea instituirii unei astfel de comisii guvernamentale.

- Asta este o altă problemă, spuse premierul surprins de noul subiect. Fără îndoială că ea reclamă o acţiune ener-gică, deci, e cu totul altă problemă

- Îmi pare rău că s-a ajuns la… încearcă Enache să adauge ceva numai de el ştiut.

- Nu! Nu! negă premierul intuind probabil numai dumnealui ce a vrut să spună ofiţerul, dar e cu totul altă problemă şi ea merită o atenţie specială şi, de asemenea, vă rog să fie  considerată  ca atare, ca o problemă în sine. Adică, de ce s-au pierdut sau dacă s-au pierdut vieţi ome-neşti din incompetenţă.

- Am înţeles! exclamă milităreşte Stănculescu, de parcă ar fi vrut să fugă imediat şi să rezolve prompt cazurile de incompetenţă care au dus la pierderi de vieţi omeneşti.

- Domnilor, încheie premierul, eu vă rog să mă iertaţi că nu mai pot să mai stau la şedinţa dumneavoastră, fiindcă mai am câteva întâlniri. Cred că am ajuns la nişte concluzii, apropo de acea formă în structura militară, apropo de cooperarea guvernamentală cu această formă de structură, pentru studiul şi analiza de calitate a armatei şi apropo de această problemă pe care aţi ridicat-o dumneavoastră.

- Domnule prim-ministru, intervine locotenent-colo-nelul Petru Liţiu sătul de atâtea “apropouri”, faţă de acele puncte din “Apelul” nostru, care sunt de competenţa dum-neavoastră, până acum aţi exprimat păreri. Îmi cer scuze dacă lezez cumva persoana dumneavoastră, dar noi am vrea să luaţi decizii în acest sens. Vă mulţumim!

- Tot ce înseamnă… eu cred că tot ce înseamnă rezolvarea problemei înseamnă decizie, spuse premierul Petre Roman părăsind sala cu un zâmbet triumfător.

Probabil că zâmbetul premierului nu avea subînţeles aparte. Era direct şi sincer. Era cauzat de bucuria normală a învingătorului. Ceea ce şi-a propus a rezolvat. Ne-a păcălit! A spus de toate şi nimic, ne-a plimbat prin labirintul teoriilor sale, fără ceva concret. Nu şi-a luat nici un angajament. Nu a luat nici o decizie. Timpul pe care ni l-a acordat a fost umplut excelent cu de toate şi cu nimic concret, bineînţeles şi cu sprijinul nostru. Cu noi a terminat definitiv. Vrem ade-vărul despre implicarea armatei în revoluţie? Să ne adresăm ministrului Stănculescu, şi acesta sigur ne va sătura pentru totdeauna de adevăr.   

                                                

*

 

Am rămas să finalizăm, împreună cu Stănculescu,  ideile de democratizare, presupuse că ar fi rezultat în urma discuţiilor purtate cu premierul.

Generalul s-a aşezat pe un scaun aflat ceva mai departe de masă. În jurul lui, în picioare, susţinătorii minis-trului au făcut cerc. Aceştia pun în discuţie doar probleme materiale, nu cu gândul de a fi şi rezolvate ulterior, ci pentru a avea ocazia să-şi decline numele, în speranţa că vor fi remarcaţi şi reţinuţi în memoria ministrului. Poate aşa reu-şesc să prindă şi ei vreo firimitură de la masa plină cu funcţii şi cu multe, multe grade.

Stănculescu spune “Da!” la orice şi la oricine, fără completări, fără comentarii, cu o seninătate atât de bine disimulată, încât i-a dezorientat chiar şi pe favoriţii dum-nealui. Era prea din cale-afară. Chiar toţi erau în graţiile ministrului? se întrebau, probabil cu teamă că li se dimi-nuează şansele, cei care se îmbulzeau şi dădeau din coate în jurul generalului.

Perioada februarie-martie a fost, pentru armată, şan-sa democratizării reale a acesteia, şansa de a scoate tică-loşii şi nomenclatura comunistă din rândurile ei, şansa de a depolitiza în mod concret organismul militar, nu numai de-clarativ, şansa de a face dreptate martirilor revoluţiei, însă unii s-au lăsat atraşi de avantajele promise de Stănculescu, iar alţii, mai naivi, s-au lăsat înşelaţi de cuvintele rostite de premierul Petre Roman: “am făcut revoluţie pentru adevăr şi dreptate” .

Standardul de viaţă al cadrelor militare era scăzut, însă ai cere tocmai generalului Stănculescu să-l ridice în-semna compromis total. Însemna să renunţăm la principii în favoarea unor avantaje materiale, însemna, practic, o capi-tulare ideologică, însemna, în fine, un contract tacit de vân-zare-cumpărare a moralităţii.

Stănculescu, la fel ca şi Petre Roman, a biruit. Era foarte mulţumit. Fruntea i s-a descreţit, paloarea i-a revenit la normal. Este mai degajat. A prins curaj chiar şi în priviri. Ne cercetează amănunţit. A stat prea mult cu privirea în jos pe timpul discuţiilor cu premierul şi nu a avut timp să-şi stu-dieze potrivnicii. Ne-a zărit şi a zâmbit, cei drept, la început crispat, apoi, pe parcurs, mai degajat şi, cine ştie, poate că ar fi râs în hohote de credulitatea pe care i-o acordau susţinătorii.

Întrevederea  cu ministrul  Stănculescu s-a încheiat. S-a încheiat, de fapt, acţiunea oficială de promovare a ideilor cuprinse in “Apel”. Generalul Stănculescu şi-a dat seama că i se oferă posibilitatea să distrugă definitiv mişca-rea C.A.D.A., aşa că preia iniţiativa. În primul rând, recu-noşte oficial existenţa mişcării, chipurile, ca o necesitate a participării acesteia la reformarea organismului militar, apoi, mediatizează “gruparea Stănculescu” ca fiind “Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei”.

Pentru credibilitate, defilează în mass-media cu ofi-ţeri cunoscuţi opiniei publice, recrutaţi dintre participanţii la discuţiile purtate cu Gelu Voican în data de 12 februarie. Celorlalte cadre militare li s-a interzis ieşirea în mass-media, astfel că, încet, dar sigur, “gruparea Stănculescu” face jocul ministrului. Comunicatele şi discursurile ofiţerilor aflaţi în preajma lui Stănculescu au eliminat din conţinut aflarea ade-vărului şi eliminarea din rândurile armatei a politrucilor şi a celor compromişi pe timpul dictaturii, fapt ce a pus sub semnul întrebării seriozotatea mişcării. Mai mult, s-a creat ideea că, în fapt, C.A.D.A. a fost iniţiată doar pentru a pro-teja fosta pleiadă comunistă din aramată. Compromiterea deja a început să bată la uşă…

Ne întoarcem la unităţile de reşedinţă. Unii deza-măgiţi, alţii visând la grade şi funcţii viitoare...

            A doua zi, un grup de ofiţeri a dat un comunicat privind discuţiile cu premierul Petre Roman. (Anexa12).

                                      

*

 

Generalul Gheorghe Popescu, comandantul Divi-ziei 18 mecanizate şi al garnizoanei Timişoara, este trecut în rezervă. În funcţia rămasă vacantă revine celebrul colo-nel Ilie Marin, cunoscut pentru osanalele dedicate lui Ceau-şescu. Spun că revine, întrucât cu doar 6-7 luni în urmă părăsise Timişoara, fiind avansat în funcţia de şef de stat major al Armatei a 3-a de la Craiova. Militar înăscut, cu fizic, pieptănătură şi comportament de tip napoleonian, dar nu lip-sit de originalitate, colonelul Ilie Marin era recunoscut pentru ambiţia sa de a cuceri treptele ierarhiei militare şi, deci, revenirea domniei sale pe o funcţie inferioară era bănuită ca fiind cel puţin suspectă.

Ajuns în Timişoara, colonelul Ilie Marin se declară a fi garantul democratizării organismului militar. Ajutat de foştii şi, mai nou, actualii săi subordonaţi, comandanţi şi foşti ofi-ţeri politici, reuşeşte să dezamorseze starea de tensiune din unităţile militare ale diviziei, folosind, în acest scop, metoda care s-a dovedit a fi ce mai eficientă: avansarea în grad. Cu o “mică şi nevinovată” condiţie… propuşii pentru avansare să nu mai sprijine iniţiative de genul C.A.D.A., fără aproba-rea ministrului.

Este luna mai. Aflu cu surprindere că domnul colonel Ilie Marin m-a propus şi pe mine pentru a fi avansat, cu un an înainte de termen, la gradul de maior. Surprinderea mea a fost destul de mare, fiindcă avansare nu mi-a fost condi-ţionată. Am crezut că s-a renunţat la constrângerea cadrelor militare şi, curios, am întrebat cine mai beneficiază de ase-menea recompense. Am descoperit că, pe lângă un număr mic de cadre militare merituoase, toţi, dar absolut toţi ofiţerii politici din divizie erau propuşi pentru avansare. Incredibilă era fraza de început : “Pentru merite deosebite în revoluţie, se avansează în gradul următor…” Era prea sfidător şi, totuşi, era adevărat. Am anunţat comanda unităţii că refuz gradul…

Ministrul Stănculescu era prezent şi dumnealui în Timişoara, pentru a participa la festivitatea de depunere a jurământului militar, fapt ce îi dă posibilitatea colonelului Ilie Marin să-şi dovedească perfidia. Vehiculează ideea pre-cum că ministrul va anula toate propunerile de avansare datorită refuzului meu. Încep presiunile. Cadrele militare de-vin nervoase şi ostile mie. Doresc să profite de conjunctură şi nu vor să piardă ocazia din pricina mea. Sunt nevoit să renunţ. Involuntar, loveam în recompensa celor care o me-ritau, deşi, ulterior s-a dovedit că, de fapt, merituoşii repre-zentau paravanul înapoia căruia se aflau profitorii.

Colonelul Ilie Marin a ştiut excelent să profite de situaţie. Au fost avansaţi, la propunerea lui, în prima etapă, după cum am spus anterior, câţiva merituoşi dar şi toţi tică-loşii. O a doua etapă, conform promisiunilor, nu a mai exis-tat. Motivul? Este simplu şi la obiect. Toţi acoliţii fuseseră recompensaţi. Nu conta faptul că multi dintre cei care nu au beneficiat de gradul următor au avut cu adevărat merite în revoluţie, au refuzat în perioada 16-19 decembrie ordinele criminale, au fraternizat cu demonstranţii în 20 decembrie.

Odată cu pornirea cursei avansărilor şi cu promisiu-nea că va exista şi o a doua etapă de avansare, se risipeşte şi starea de tensiune din unităţi. Cadrele militare sunt liniş-tite şi aşteaptă gradele promise. Nimeni nu mai vrea să-şi rişte viitorul epolet. Nu mai contează nici faptul că politrucii devin comandanţi chiar dacă nu au pregătirea necesară. Nu contează că încet, dar sigur, fosta nomenclatură comunistă din aramată preia comanda organismului militar şi totodată privilegiile de care s-au bucurat pe timpul dictaturii.

Succesul obţinut de colonelul Ilie Marin este apreciat şi, ca atare, ofiţerul este “bine” recompensat. Ministrul Stăn-culescu îl avansează general, îl repune în funcţia de şef de stat major al Armatei a 3-a, apoi îl numeşte comandantul aceleiaşi armate. Acum se înţelege clar motivul  revenirii sale în Timişoara.    

 

*

 

12 martie 1990. În sala de concerte a Radio Tele-vizunii Române are loc întâlnirea conducerii Ministerului apărării cu comandanţii de mari unităţi şi de unităţi, cu mem-brii grupului de iniţiativă C.A.D.A. şi, în plus, cu reprezen-tanţii aleşi din unităţi şi instituţii militare de învăţământ din întreaga armată. “Gruparea Stănculescu” a organizat în detaliu desfăşurarea întrunirii şi nu este de mirare că au apărut surprize. Listele cu participanţii din partea iniţiatorilor C.A.D.A. au fost întocmite după preferinţe, în scopul de a diminua numărul celor care îl contestau pe Stănculescu. Este de remarcat şi faptul că numeroase cadre militare au venit din teritoriu pentru a raporta ministrului că, în unităţile lor, reprezentanţii au fost numiţi de către comandanţi din rândul foştilor activişti de partid şi nu au fost aleşi conform ordinului dat de ministru. O altă surpriză a fost aceea că membrii C.A.D.A., opuşi “Grupării Stănculescu”, şi delega-ţiile reprezentanţilor aleşi, venite din Timişoara, au fost  acceptate doar după multe tergiversări şi după ce un secu-rist din pază a dat un telefon şi a primit aprobarea cine ştie cui… De asemenea, membrii delegaţiilor în cauză au fost condiţionaţi să ocupe lojile cinci şi şase de la balcon… în caz contrar vor fi evacuaţi.

În sfârşit, intraţi în sală, am rămas în picioare. Depă-şeam cu mult cele câteva locuri existente în lojile destinate.

Adunarea este deschisă de ministrul Stănculescu. Acesta prezintă în sinteză, (vezi revista de istorie nr.2 din 1990, pag.17), “starea precară în care a fost adus organismul militar românesc în perioada dictaturii, ca urmare a imixtiunii clanului Ceauşescu în organizarea şi conducerea armatei, în principiile de promovare a cadrelor, în orientarea învăţământului militar, în conceperea şi reali-zarea programului de dotare, etc…(…) Oştirea ţării a fost premeditat dezinformată, îndeosebi în faza  premergătoare declanşării revoluţiei la Timişoara. S-a urmărit ca în armată să se creeze imaginea unei agresiuni străine care ar peri-clita independenţa Românei şi integritatea teritorială a pa-triei noastre. Aşa se explică - a relevat în continuare minis-trul apărării naţionale - că personalul armatei a fost pus să conştientizeze la faţa locului adevărul şi să hotărască fraternizarea cu manifestanţii, făcând posibilă marea bucurie generală exprimată sintetic în lozinca <Armata e cu noi !> şi victoria revoluţiei. Sunt cu totul nejustificate încercările unor pescuitori în ape tulburi sau ale celor care acum se află în boxa acuzaţilor de a pune pe seama armatei crimele comise la Timişoara în perioada 16-20 decembrie. Se ştie că la ocuparea dispozitivului de către unităţile militare, acestea au găsit aici instalate forţe de securitate şi miliţie, multe îmbră-cate în civil precum şi alte trupe speciale. Desigur nu ex-cludem posibilitatea ca unele cadre militare sau ostaşi să fi folosit armamentul din dotare, dar numai în cazuri izolate şi ca răspuns la provocări, pentru că nici o forţă revoluţionară nu a contactat armata în acea perioadă. (…)”

În continuare, ministrul s-a referit la problemele de ordin material care se vor lua pe parcurs în armată.

Nu vreau să fac referiri asupra întregului conţinut al spuselor lui Stănculescu. Ar trebui să repet replica dată arti-colului scris de politrucii din Timişoara. Doresc, totuşi, să mă opresc asupra unei noutăţi apărute în discursul ministrului şi anume, asupra afirmaţiei precum că “nici o forţă revoluţio-nară nu a contactat armata”. Ce a însemnat asta? Că inexistenţa unei forţe revoluţionare legitima acţiunile armatei din perioada 16-22 decembrie ’89? Ce s-ar fi întâmplat da-că, în 22 decembrie, puterea politică era preluată de forţe democratice şi nu de către eşalonul doi comunist? Nomen-clatura comunistă din armată ar fi acceptat o asemenea situaţie? Ar fi reuşit să-şi negocieze păstrarea privilegiilor sau ar fi continuat să ordone masacrele pentru a facilita pre-luarea puterii de către forţe politice convenabile comuniştilor din sistemul militar?

Înscrişii la cuvânt au omis să pună în discuţie reor-ganizarea şi restructurarea armatei într-o formulă care să permită înlăturarea celor compromişi, în schimb, au elogiat eroismul armatei dovedit după 22 decembrie cât şi perso-nalitatea generalului Stănculescu. A existat şi o excepţie. Doamna căpitan Doina Dincă, trecută din greşeală pe lista înscrişilor la cuvânt, a atacat virulent atitudinea răuvoitoare pe care generalul Dumitru Roşu a avut-o în timpul revoluţiei. Fiind încadrată în comandamentul Armatei a 3-a de la Cra-iova, deci, subordonată direct generalului acuzat, doamna Doina Dincă a fost ulterior trecută abuziv în rezervă.

Prima parte a întrunirii s-a încheiat cu o lovitură de teatru. Reabilitarea generalului Ştefan Guşe, participantul zelos la represaliile din Timişoara. Când acesta a luat cu-vântul, ca un arc au sărit în picioare comandanţii de mari unităţi şi unităţi, generalii şi foştii activişti de partid, prezenţi în sală într-un număr impresionat de mare, scandând fre-netic: “Guşe! Guşe!”

Isterizat de susţinători, generalul Guşe îşi ţipă stri-dent discursul : “Armata a dat stabilitate revoluţiei şi trebuie să dea stabilitate ţării. Este imperativul momentului! Poprul a avut şi trebuie să aibă încredere în organismul nostru militar. Pentru asta trebuie să fim uniţi. Să nu ne lăsăm dez-binaţi pentru nimic în lume ! (…) “

Cuvintele rostite de fostul şef al Marelui stat major au pătruns adânc în conştiinţa foştilor subordonaţi, astfel că, începând din acel moment, au fost promovaţi în funcţii doar cei fideli nomenclaturii comuniste, doar cei care respectă „Omerta”. Aşa se explică de ce nimeni nu a mai putut dis-truge unitatea ticăloşilor din armată, nimeni nu a mai putut să aducă în faţa instanţei pe cei vinovaţi de crimele săvâr-şite în decembrie 1989, nimeni nu a mai putut îndepărta ofiţerii politici din armată. La încheierea mascaradei, s-a scandat din nou, cu multă patimă, “Guşe ! Guşe !”, gata să-l facă gelos pe ministru.

Stănculescu se vede obligat să oprească isteria, pentru că soseşte preşedintele Ion Iliescu. În acele mo-mente mă gândeam că celor doi generali, Stănculescu şi Guşe, le lipsea ceva. M-am dumirit. Le lipsea prezenţa ves-titului general Mihai Chiţac. Fără el, tabloul represaliilor din Timişoara era, la această adunare, incomplet.

Soseşte preşedintele. Este şi dumnealui ovaţionat şi, ca atare, se simte obligat să răsplătească efortul foştilor şi actualilor săi “tovarăşi”, aşa că se arată bucuros că parti-cipă la “Activul de comandă din armată”.

Un ofiţer tânăr, aflat cu noi în lojă, a replicat că întru-nirea nu este “Activ de comandă”. S-a făcut o linişte totală. Capetele întoarse spre lojă dovedeau că s-a auzit replica tânărului ofiţer. Căpitanul Renga Sorin a intervenit imediat. L-a luat de braţ pe respectivul ofiţer, “neexperimentat”, şi l-a liniştit... I-a explicat că preşedintele are dreptate, fiindcă în sală sunt prezenţi toţi cei care înainte de revoluţie, chiar în toamna anului 1989 au participat la “Activul de bază de comandă şi de partid din armată”, iar acum doar preşe-dintele este altul…

Discursul domnului Ion Iliescu a fost steril. Nici nu se putea altfel. Nici noi nu ne aşteptam ca preşedintele să ia taurul de coarne şi să ceară îndepărtarea din armată a celor compromişi, dar aşteptam, totuşi, măcar o atitudine critică la adresa celor care au însângerat oraşele ţării. Discursul pre-şedintelui Iliescu a dovedit, de fapt, că unitatea cerută cu atâta isterie de generalul Guşe se întindea mai departe de organismul militar.        

                                  

*

 

Întrunirea s-a încheiat. După modul cum s-a des-făşurat şi din ideile expuse de generalii şi comandanţii militari ai vechiului şi rămaşi aceeaşi în noul regim politic neocomunist, am înţeles că ne lipsesc uniforme, grade, sa-larii şi, pentru a le obţine, este imperios necesar să fim ascultători faţă de cei care ne-au condus timp de 45 de ani, să fim tăcuţi, adică să dovedim complicitate faţă de repre-saliile din decembrie. Să fim uniţi ca nu cumva să fie acuzaţi şi îndepărtaţi din armată generali de teapa lui Guşe, Chiţac, Stănculescu, Roşu şi alţi purtători doar de caschete, (fiindcă onoarea şi demnitatea militară le sunt străine…).

Părerile expuse într-o întrunire la nivel naţional au întărit convingerea că puterea neocomunistă obstrucţio-nează prin toate mijloacele procesul de democratizare a or-ganismului militar şi că este hotărâtă să-şi păstreze şi să-şi apere privilegiile. În această situaţie era imposibil ca idei novatoare să aibă succes, atâta timp cât analiza acestora se făcea de către cei compromişi pe timpul dictaturii co-muniste.

Seara  zilei de 12 martie a fost furtunoasă. Celor din “gruparea Stănculescu” li s-au cerut explicaţii referitoare la parodia întrunirii. S-a pus în discuţie duplicitatea generalului Stănculescu, s-a atras atenţia asupra pericolului de mani-pulare a acelora care se erijează în lideri, s-a explicat faptul că în februarie noi ne-am ridicat împotriva fostului ministru Militaru pentru promovarea unor principii şi nu pentru a cere drepturi materiale, sau, mai grav, pentru a da posibilitatea unor generali, precum Guşe, să-şi ascundă ticăloşiile şi crimele prin discursuri rostite în cadrul unor întruniri la nivel naţional, însă, toate cele puse în discuţie au fost fără efect asupra celor care îi cântau în strună ministrului şi care cre-deau că momentul le este favorabil pentru accederea rapidă în ierarhia militară. Spun că ei credeau, pentru că, ulterior, au rămas cu “buzele umflate”. S-au ales cu un picior în dos din partea generalului Stănculescu. Aceşti ofiţeri, aflaţi în preajma ministrului, ar fi putut intra în istorie, dacă bruma de conştiinţă nu le juca feste.  

                                               

*

 

Întrunirea la nivel naţional a avut ca efect o altă compromitere a mişcarii C.A.D.A.. Personalul armatei, (ne-ştiind despre manevrele “grupării Stănculescu”), se aştepta ca întrunirea să promoveze măsuri serioase, capabile să orienteze organismul militar spre performanţă şi nu se aş-tepta la menţinerea şi întărirea privilegiilor celor care au profitat din plin pe timpul dictaturii comuniste. Convinse că au fost trădate, cadrele militare şi-au pierdut şi ultima fărâmă de încredere în C.A.D.A.. Fără susţinere, mişcarea nu mai reprezintă un pericol pentru nomenclatura comunistă din armată. Este la cheremul lui Stănculescu şi acesta nu întârzâie să ia măsuri dure împotriva potrivnicilor săi. Încep primele treceri abuzive în rezervă…

 

*

 

Prima decadă a lunii mai, 1990. Ne aflăm în toiul campaniei electorale. Sub egida C.A.D.A., “gruparea Stăn-culescu” iniţiază dialoguri cu cele trei personalităţi politice, Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, candidate la pre-şedinţia ţării. Formatorii de opinie din televiziunea română, aserviţi guvernanţilor neocomunişti, au mediatizat doar jalni-ca întrebare a unui ofiţer participant la întâlnire: “Domnule Câmpeanu, ţinând cont că majoritatea cadrelor militare au fost membre ale partidului comunist român, ce veţi face cu ele?“

Întrebarea pusă de acel trepăduş nu a fost destinată urechilor candidaţilor sau ale armatei, ci a fost destinată opiniei publice, întrucât se dorea ca populaţia să aibă impre-sia că instituţia militară este formată aproape în întregime din comunişti notorii şi ar fi fost periculos pentru ţară dacă un altul şi nu un comunist ar fi câştigat alegerile. Practic era o ameninţare voalată. Nu se putea juca nimeni cu nişte comunişti care ţin în mână arsenalul militar. Chiar dacă au apărut voci din rândul armatei care au explicat clar că doar şleahta profitorilor comunişti este speriată, nu s-a mai putut face nimic. Ce au gândit oamenii în ziua alegerilor din 20 mai, când secţiile de votare din Timişoara erau înconjurate de tancurile şi transportoarele blindate ale unei armate care era considerată a fi în totalitate comunistă şi capabilă să-şi apere cu orice preţ privilegiile?