M-am întors acasă zdrobit sufleteşte. Dar ce puteam să
fac? Viaţa a mers pe alt făgaş, totul s-a întors pe dos, nu se mai poate
îndrepta nimic. M-am întors la Tiraspol la lucrul meu. Am mai scris scrisori la
cei de sus, dar degeaba. Trebuia să-mi refac viaţa. Nu puteam trăi singur.
Trebuia să fie cineva lângă mine.
M-am căsătorit cu Valentina Sonova, o fată care practica
atletismul, sărituri în înălţime. Peste un an s-a născut fiica noastră –
Liliana. A început o viaţă nouă, bună, fericită, dar şi cu dureroasele amintiri
vechi, pe care nu le puteam uita şi nici spune cuiva, afară de mamei mele. Ca
antrenor eram bine apreciat, sportivii antrenaţi de mine lucrau bine, obţinând
locuri bune la competiţii. Devenisem respectat în acest oraş, unde nimeni nu
ştia istoria vieţii mele. Nici Valentina nu ştia nimic de toate prin câte am
trecut.
În 1964,
când eram şef de studii la şcoala sportivă a tineretului din Tiraspol, aveam
cea mai puternică echipă de canotaj academic din toată republica, cu vâslaşi
ruşi, militari al armatei sovietice din Budapesta cu sediul la Odesa. Am fost
cu echipa la un campionat al URSS la Tallin. Atunci am vizitat-o pe Amilda, pe
care o felicitam la sărbători. Avea o casă minunată pe şoseaua Paldiski,
într-un cartier nou al oraşului. I-am cunoscut pe tatăl şi mama ei, şi pe fiul
ei, care avea acum 20 de ani. Spuneam că bărbatul a părăsit-o când ea a
nimerit în puşcăria sovietică. Am fost cu ea la un restaurant unde am
petrecut o seară minunată, amintindu-ne de prietenia noastră la Iavas. Am
dansat cu ea un tangou vechi. Când dansam, am văzut conducătorul orchestrei şi
am înlemnit, era prietenul meu Ilmar, din Norilsk. Am avut o mare bucurie,
ne-am îmbrăţişat, am stat la masă împreună, aducându-ne aminte de robia
comunistă din Norilsk. Am făcut o cinste pentru toată orchestra şi ei ne cântau
tot ce doream, mai ales tangouri şi cântece vechi. Se uitau cum stăteam
îmbrăţişaţi cu Ilmar şi, când au aflat că sunt „spion român”, care a stat în
lagăr cu estonianul Ilmar, s-au ridicat de câteva ori în picioare,
aplaudându-ne. Ne-am despărţit, eu plecând în Moldova, ei rămânând în Estonia,
ţară cu oameni vrednici, care-şi iubesc cu adevărat pământul strămoşesc şi
neamul lor.
Tot pe atunci, când trăiam la Tiraspol şi lucram ca
antrenor, m-a căutat Crucea Roşie din Germania, din oraşul Essen. Germanul
Buschman se interesa dacă fostul deţinut Valentin Şerban din Dubrovlag se află
la Tiraspol. Într-o zi am fost invitat
la şeful KGBului din Tiraspol, fiul generalului Mordoveţ, care mi-a
propus să răspund afirmativ Crucei Roşii din Essen, că locuiesc în Tiraspol, că
lucrez antrenor, că sunt bine aranjat, că nu mă supără nimeni din organele
securităţii sovietice. După ce-am răspuns, am primit câteva colete de la Crucea
Roşie din Essen cu cearşafuri, cuverturi, uniforme de arbitru, bocanci nemţeşti
de foarte bună calitate. Toate coletele le primea fiul lui Mordoveţ, care le
controla, apoi mi le dădea. Bocancii i-am primit numai după ce fusese tăiate
tălpile, tocurile şi căptuşeala şi vroiau să-mi plătească recompensă, pentru că
nu mai puteau fi folosiţi. Am refuzat banii. Aşa am primit şi mi-au fost tăiate
trei perechi de bocanci minunaţi, de culoare maro, cu tălpi duble, groase.
Regretam că nu-i pot purta, căci prin anii 1958-60 încălţămintea sovietică era
proastă, mai mult din piele de porc şi toţi căutau încălţăminte din Iugoslavia,
Italia, Finlanda, Cehoslovacia, România, care era mai frumoasă şi de bună calitate.
Se putea găsi la Moscova sau Leningrad, unde mă aflam uneori, ca arbitru la
competiţii europene sau mondiale.
În 1967, la
cererea mea, am fost transferat cu lucrul în oraşul Hânceşti. Vroiam să fiu mai
aproape de părinţii mei, care trăiau la Nemţeni. La Hânceşti am fost ales
preşedinte al comitetului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”. Aici am
lucrat şi în postul de antrenor şi director al şcolii sportive, deschisă de
mine cu secţii de lupte – „Trânta”, „Sambo”, „Dziudo”, canotaj de caiac şi
canoie, atletism şi ciclism, până în 1977. În acest an am fost mutat la
Ialoveni, tot în postul de preşedinte al Consiliului raional al Asociaţiei
sportive „Colhoznicul”, unde am luat parte la organizarea multor secţii
sportive.
În 1981
m-am pensionat, dar am lucrat doi ani ca şef al taberei de pioneri „Poieniţa
veselă”, a sectorului raional de învăţământ Botanica din Chişinău. Aşa s-a
terminat cariera mea de antrenor.
Au venit alte vremuri, poporul nostru s-a trezit recăpătându-şi
independenţa. Veneam la Chişinău şi luam parte la toate marile adunări
naţionale. Aveam emoţii şi bucurii. În timpul lui Snegur, am reuşit să-mi
recapăt cetăţenie română, adresându-mă cu această chestiune chiar lui personal.
.I-am obţinut şi fiicei Liliana cetăţenie română. Datorită stăruinţelor mele
Liliana vorbeşte multe limbi: ruseşte, englezeşte, turceşte, dar pentru mine
principalul este că vorbeşte bine româneşte. La fel şi nepotul meu Maxim.
Datorită paşaportului românesc Liliana a plecat în Turcia, unde lucrează şi azi
profesoară de muzică, predând pianul.
Dacă
atunci, în anii 1990-1992, ni s-ar fi dat voie să ne recăpătăm naţionalitatea
noastră română, astăzi nu ar fi persistat minciunile unor degeneraţi, care au
împărţit poporul nostru în moldoveni şi români. Dar n-a fost să fie, am avut la
conducere oameni reduşi la minte, retrograzi şi laşi, care au luptat pentru
interese străine, pentru fotolii şi îmbogăţire peste noapte. Au vândut neamul
şi onoarea noastră.
În 1990, în una din zile, privind televiziunea de la
Moscova, am aflat că Asociaţia „Memorial” invită pe foştii deţinuţi politici
din lagărele din Norilsk să vină la comemorare. Era pe timpul lui Gorbaciov
încă... Am fost invitat prin Ministerul de Interne al Moldovei, invitaţie
confirmată telegrafic de către Comitetul executiv şi de miliţia raionului
(fost) Kutuzov, azi Ialoveni. Atunci i-am povestit soţiei Valentina toată
istoria mea, arătându-i garanţia „Memorialului” de restituire a tuturor cheltuielilor de transport cu avionul
de la Chişinău la Norilsk, oraş închis pentru toţi, unde puteai nimeri numai cu
permisuri speciale. Valentina s-a obijduit că am ţinut în secret viaţa mea şi
nu i-am povestit nimic trăind cu ea atâţia ani.
Am sosit la
Norilsk, fiind întâmpinaţi de organizatorii întâlnirii, am fost cazaţi şi
hrăniţi tot timpul. Am avut întâlniri cu lucrătorii uriaşei uzinei metalurgice,
construită cu mâinile deţinuţilor politici, cu profesorii şi elevii şcolilor
secundare, cu foştii deţinuţi politici, azi reabilitaţi, care am construit
oraşul lor. Când eram acolo ca deţinuţi şi mergeam la lucru sub pază, treceam
pe sub un pod, de pe care copii ne strigau: „Fasciştilor!” Şi aruncau în noi cu
pietre şi sticle goale...
Acum am văzut cum nişte femei tinere se aşezau în genunchi
în faţa noastră, cerându-şi iertare pentru acele insulte, pe care ni le-au
făcut fiind copii atunci. Ne mulţumeau pentru casele construite de noi, în care
ei locuiau acum, despre care părinţii le spuneau că au fost construite de
„duşmanii poporului”. Am luat apoi parte la serviciul divin, la rugăciunile şi
pomenirea tuturor acelora, care şi-au dat viaţa, construind Norilskul în anii
de prigoană stalinistă. S-a instalat şi o cruce pe locul din apropierea
muntelui „Şmit” (Şmitiha-aşa îl numeam noi), unde va fi construit un templu
creştin ortodox, în partea de nord a Smituhei, unde deţinuţii decedaţi nu erau
îngropaţi ci cufundaţi în zăpadă cu o tăbliţă mică din coletele care soseau la
Norilsk, legată de degetul mare al unui picior cu numele deţinutului şi anul
naşterii pe ea. Acum lucrau zeci de tractoare, care scoteau cadavrele pentru
identificarea răposaţilor pentru familiile lor.
Am văzut cu ochii mei un adevărat munte de cranii şi
oase, pe care le cercetau specialiştii în materie de identificare a celor morţi
după tăbliţele de la picioare. Fostele republici baltice sovietice, azi ţări
independente, şi-au construit acolo un templu mare, catolic lângă o şosea, care
leagă Norilskul cu orăşelul Colargon, pe marginea căruia au fost împuşcaţi un
mare grup de ofiţeri din serviciile militare ale acestor ţări, după ocupaţia
sovietică din 1939, şi ale acelora din timpul ocupaţiei germane în vremea
războiului.
Am fost duşi în excursie la ”Colargon”, un bloc cu pereţi
din beton armat cu o grosime de 2-3 metri, situat în apropierea Norilskului,
între Norilsk şi Kaierkan, unde se executau „în secret” deţinuţii politici din
lagărele de aici. Pe aceste jertfe enkavediştii îi ridicau noaptea, după orele
2-3, trezindu-i pe cei sortiţi la împuşcare fără zgomot, cu şoptirea primei
litere a numelui, întrebându-i „numele la prima literă”, de exemplu I - Ivanov,
sau Ş – Şerbacov...
Aşa am fost chemat şi eu din lagărul nr.4 din Norilsk la
maiorul Cerneak, în 1953, care mi-a arătat scrisoarea mamei mele adresată lui
Stalin şi am aflat că-i deportată în regiunea Tiumeni, raionul Iurghinsk, satul
Iurga Lesnaia. Când am fost trezit de enkavedist noaptea, la ora 3, vecinul
meu, Nicolai Degtiariov, mi-a strâns mâna, crezând că şi pe mine mă vor duce la
Kolargon. Mi-a spus atunci: „Ţine-te bine, Valentine!” A fost foarte mirat,
când m-am întors peste vre-o două ore viu. Degtiariov ştia multe cazuri cu acei
„neîntorşi” de la Kolargon. Şeful lagărului mi-a spus atunci:
- Du-te în baracă şi nimeni nu trebuie să ştie că ai
vorbit cu mine, altfel şi eu voi fi în baracă alături de tine. Se temeau şi
enkavediştii de Stalin. Aşa am aflat că părinţii mei sunt vii, deportaţi în
Tiumeni.
* *
*
După toate cele suferite, Valentin Şerbacov (fost Şerban cîndva) şi-a refăcut viaţa. Datorită
muncii cu abnegaţie, a reuşit să educe sportivi de clasă superioară, a devenit
Maestru emerit în sport al RSSM. Fiind cunoscut cu inimosul corespondent
sportiv Efim Josanu, acesta l-a adus la Bucureşti, la emisiunea Surprize,
surprize condusă de Andreea Marin. Aici el a dezvăluit viaţa sa zbuciumată,
calvarul prin care a trecut, fiind văzut şi ascultat de milioane de români.
După această emisiune a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul
Naţional „Serviciul Credincios” în gradul de Comandor, pentru tăria morală de
care a dat dovadă în anii prigoanei staliniste, pentru păstrarea identităţii
naţionale româneşti. Tot la Bucureşti a fost la fostul rege Mihai, care fusese
cândva membru onorific al Uniunii federaţiilor sportive din România. Valentin
Şerbacov l-a cunoscut pe rege în tinereţe în 1939, când şi prinţul Mihai
practica sportul. Acum regele dorea să fondeze un muzeu al Curţii regale,
pentru care Şerbacov dăruit un anuar, datat cu 1939, exemplar rar şi preţios
păstrat de mama Eugenia.
În 1978 Reta a venit la Nemţeni cu copii, care doreau
să-şi vadă bunica. Mama Eugenia le făcuse o chemare, scriind la Moscova de unde
a venit şi aprobarea. Eu eram căsătorit cu Valentina şi aveam un copil, pe
Liliana.
Reta Popescu a murit în anul 2004, nerecunoscând că nu a
fost dreaptă cu mine şi a plecat pe lumea cealaltă cu un mare păcat, lăsând
copii cu credinţa că eu i-am părăsit de mici şi ei au flămânzit în Bucureşti,
din cauza trădării mele, că au fost crescuţi numai de mama lor, nerecunoscând
nici azi că eu le sunt tată.
- Cum crezi
dta, omule necunoscut, ce trebuie să simt eu, Valentin Şerban, după o aşa dramă
familială, veşnic sângerândă, care nu se va vindeca niciodată, nici după
moartea mea?... Cum nu ar fi, am şi eu durerile mele sufleteşti, nimănui
destăinuite, decât dtale, domnule necunoscut, care ai binevoit să-mi asculţi
povestea într-un moment de slăbiciune, pentru că numai un om, care a trecut
prin aceleaşi momente tragice, poate să mă înţeleagă. Nu ştiu dacă ne vom mai
întâlni vreo dată, eu sunt prea bătrân şi cineva trebuie să ducă această
poveste, despre fărădelegile sistemului şi conducerii acestei mari şi
sângeroase ţări, mai departe ca să fie o învăţătură pentru alţii, pentru cei
cinstiţi şi naivi, chiar şi pentru lingăii, care sunt gata să-i pupe şi fundul
stăpânului pentru un loc mai călduţ în viaţa asta atât de amară.
Şi a tăcut acest venerabil bătrân iar lacrimile îi
curgeau pe obrazul brăzdat de cute adânci, săpate de chinurile şi suferinţele
îndurate. De jur împrejur era o linişte totală, numai uneori fluiera o mierlă
în pădurice. Eu stăteam pe buturugă alături de el cu sufletul răvăşit de
amintirile mele şi mă gândeam: oare a fost cu adevărat acest calvar, sau poate
a fost un vis rău, urât de lungă durată. Tăceam amândoi... O tristeţe profundă
ne acoperă sufletele... Azi unele popoare, ca cel evreesc, de pildă,
sărbătoresc, cinstesc, îşi aduc aminte de cei trecuţi prin genocidul neamului
lor, fac comemorări, ridică monumente, iar noi, basarabenii, români moldoveni,
cerşim de peste zece ani nişte semne
„în memoria” de la nişte guvernanţi laşi, hulpavi şi trădători, oameni fără
suflet, fără demnitate, fără conştiinţă naţională; şi totul e în van.
Cine suntem noi, cei care strigăm în gura mare „Ştefane,
nu ne lăsa!”, dar, din păcate, mulţi ca nişte berbeci ne ducem la urnele de
votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat
multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din
Chişinău şi în gările altor, localităţi de unde au fost mânaţi ca pe vite, la
ocnă, mii de oameni nevinovaţi, şi doar pentru că gândeau altfel, erau
creştini, şi buni români...
Foştii preşedinţi îşi dăruiesc unul altuia medalii pentru
mari fapte de eroism, în realitate - pentru mari crime, fără a se gândi că vor
intra în istorie ca nişte idoli, monştri, figuri sinistre, groaznice.
Ce puteam eu să-i spun acestui om, cu ce puteam să-i alin
durerea sufletului, chinuit de acea taină a vieţii lui, ascunsă de toţi cei
dragi? Pe acest pământ cu atâta popor rătăcit, unde fiul luptă împotriva
tatălui, unde mama îşi sugrumă copilul, unde preotul Moscovei din amvon, laudă
pe acei care au distrus lăcaşele lui Hristos, unde cei de pe scena politică
vând totul, taie neamul în două, ca să mai domnească o dată; ce-ţi rămâne să
vorbeşti? El, Valentin Şerban, a trăit o viaţă de naufragiat pe valurile unei
mări furioase şi zbuciumate, un adevărat calvar, dar nu s-a frânt. În faţa lui
trebuie să te închini. O merită!
Şi chiar la capătul disperării fiind, mai am speranţa în
ziua de mâine, în viitor, în cei ce vin după noi, în raţiunea omenească, în
sângele care nu se face apă, că ne vom uni cu Ţara, vom întregi şi pământul şi
poporul, vom ajunge în rândul naţiunilor libere şi prospere ale Europei.
Am spus asta şi
el a zâmbit, ca un copil, printre lacrimi, şi s-a înseninat.
A sosit o maşină cu anvelope de la Bălţi şi şoferul
autobuzului nostru, după ce le-a montat, a strigat:
- Îmbarcarea, plecăm mai departe, la destinaţie! Şi noi
am sărit toţi în picioare, şi mic şi mare, şi tânăr şi bătrân, şi am luat loc
în autobuzul care ne-a adus la Chişinău.
Pe acel moş venerabil l-am mai văzut de câteva ori, venea
la statuia lui Ştefan cel Mare, când se adunau acolo cei cu suflet mare, cu
dragoste de pământul strămoşesc, care mai luptă împotriva asupririi neamului,
pentru adevăr şi dreptate. La 31 martie 2005 venerabilul bătrân a decedat. S-a
dus la Domnul să-şi odihnească trupul şi sufletul chinuit, împuşcat fiind numai
de două ori. Dumnezeu să-l aibă în paza lui.
Veşnica lui pomenire!
Necunoscuţi prieteni de departe,
Curatei file daţi-I crezămînt
Şi tineţi minte că această carte
A fost odată sînge şi pămînt.
,,Aşa le-am scris”
Andrei Ciurunga
Cartea aceasta este despre un erou-martir – basarabeanul
Valentin Şerban; ea descrie prin cîte poate să trăiască un om fără a-şi clinti,
pentru nici un moment, verticalitatea cauzei naţionale.
Ce ştim despre acest om?
Trădat ruşilor sovietici de către
doi colegi cu care activase în cadrul serviciilor patriotice secrete ale
României în timpul celui de al doilea
război mondial, basarabeanul Valentin Şerban e arestat de sovietici, mult după
război, tocmai în 1948; şi nu pe teritoriu sovietic, nu în Basarabia
română reocupată barbar de Uniunea
Sovietică, ci la locul său de lucru civil, în Bucureşti, unde avea familie, soţie şi trei copii. Este
ameninţat cu omorîrea prin împuşcare, este maltratat cu atîta bestialitate,
încît ajunge a se gîndi ,,la moarte ca la o salvare”.
–
Trageţi,
călăilor! – le-a strigat Şerban schingiuitorilor cu armele îndreptate spre el.
Nu au tras într-însul, au tras
pe de-asupra lui şi l-au condamnat la
25 de ani închisoare cu regim sever, ducîndu-l spre nordicul Norilsk al Siberiei,
pe traseul: Bucureşti – Constanţa – Odesa – Moscova – Harkov – Kuibîşev – Ufa –
Celeabinsl – Kurgan – Petropavlovsk – Omsk – Novosoborsk – Kemerovo –
Krasnoiarsk – Dudinka şi, în sfîrşit, Norilskul, unde avea să robească ani în
şir, ca deţinut politic, apoi, alţi ani – în închisorile din Kenghir
(Kazahstan) şi Iavas (Mordovia).
Duşi în Siberia au fost şi
părinţii lui, din Basarabia. Familia sa, la Bucureşti, deşi persecutată de
comunişti, nu ştia nimic de dispariţia soţului şi tatălui (nu avea voie să
ştie).
Un alt basarabean – Vadim
Pirogan (şi acesta fost deţinut politic în închisorile siberiene din regiunea
Irkutsk) află de istoria dramatică a conaţionalului său, aşterne această
istorie pe hîrtie, spre neuitare, dar
pentru că, meditează Domnia sa, ,,din păcate, mulţi, ca nişte berbeci ne ducem
la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat
şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la
gara din Chişinău şi în gările altor
localităţi, de unde au fost mînaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni
nevinovaţi; şi doar pentru că gîndeau altfel, erau creştini şi buni români…”.
Aşa e… Poate că rîndurile de cuvinte sîngerînde ale acestei cărţi ne vor pune pe gînduri, poate că vor influenţa şi opţiunea ,,berbecilor”.
Victor CIRIMPEI
Doctor în ştiinţe,
etnolog.
Prietenul nostru mai vârstnic – Valentin Şerbacov (Şerban)
L-am cunoscut pe vestitul sportiv român basarabean încă de prin anii 70 ai veacului trecut, pe când eu eram la început de carieră sportivă.
Îl ţin minte ca antrenor la Tiraspol, apoi ca şef al şcolii sportive din
acest oraş nistrean, unde locuia în
acele vremuri.
Bărbat nu prea înalt, cu corp sportiv, frumos. Era destul de sever cu
elevii începători, cerându-le multe sforţări dar şi ajutându-i cu sfaturi
folositoare. Nu ştia nimeni pe atunci despre tragedia lui, despre familia lui
pierdută, în hăul războiului. Povestea că a venit de bună voie din România,
acasă, în Basarabia, căci aici trăiau părinţii lui, rudele….
Nu-i plăcea să povestească despre
cele întâmplate. A educat zeci de sportivi tineri, care au reuşit să aibă
rezultate foarte bune, unii devenind campioni. În tinereţe luase parte la
Olimpiada din Berlin, în 1936, unde, reuşind să învingă, a fost printre cei felicitaţi de însuşi
conducătorul Germaniei din acea vreme, vestitul Adolf Hitler.
Valentin
Şerbacov se bucura în lumea sportivă de respectul tuturor tinerilor sportivi şi
a conducătorilor acestora. La prima vedere părea un om retras, tăcut, închis în
sine, dar nu era aşa. Ajuns arbitru de talie republicană, apoi unională şi
chiar internaţională, era considerat de toţi drept om cinstit şi drept. La
judecarea competiţiilor avea o poziţie fermă, respecta adevărul şi nu recurgea
diferite compromisuri. Cu timpul s-a
mutat cu traiul în Hînceşti, unde a reuşit să organizeze tineretul de la
sate, să le ridice la nivel înalt cultura sportivă, găsea mereu sportivi
talentaţi. Datorită insistenţei sale s-a reuşit construirea la Hînceşti a unui
stadion modern, unde aveau loc şi competiţii republicane. Lucra mult cu tinerii
sportivi talentaţi, unii dintre aceştia ajungând campioni unionali (de exemplu
Sîtnic Valentin).
Era
recăsătorit la sovietici cu Valentina, o sportivă din Tiraspol. Venea la
competiţiile sportive cu soţia şi fiica lor, Liliana, era un bun familist. Era
bucuros de familie, de lucrul profesat şi de prietenii pe care îi avea. Fiind
deja pensionar nu-şi uita prietenii şi colegii, venea deseori de
la Hînceşti, vizitându-ne pe mine, pe Popovici Grigorie etc.
Era
prietenul nostru mai vârstnic, întotdeauna ne dădea sfaturi bune din bogata-I
experienţă din viaţă. El a reuşit să scape de iadul sovietic de acea mocirlă
ideologică şi datorită caracterului său
ferm a reuşit să se integreze în societate, cu tot ce avea mai bun din
anii tinereţii cutezătoare, fără a fi bolnav de ură şi dispreţ faţă de oamenii
care îi luaseră atâţia ani de viaţă, lipsindu-l de frumos şi omenesc.
Iubea mult
poezia, proza. Deseori ne recitea din poeziile lui Coşbuc, Eminescu în
pronunţare românească, frumoasă, curată. Ştia limbile franceză, germană,
ucraineană, era un om de o cultură aleasă. Începând cu anul 1988, Valentin
Şerbacov venea la Chişinău pentru a fi prezent la adunările mişcării de
eliberare de sub cizma sovietică şi căpătare a independenţii pentru Moldova. La
vârsta sa înaintată nu înceta să viziteze federaţia de atletism, să mai
stea de vorbă cu noi, prietenii lui.
Îi plăcea
mult să citească literatura rusă a
scriitorilor mari: Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Nicolai Gogol, Ivan Bunin
etc.
La
sărbătorirea zilelor aniversare de 70, 75 de ani, ne-a adunat pe toţi,
bucurându-se de prezenţa noastră. Cu toate cele suferite în lagărele sovietice,
nu ţinea, cum am zis, ură în suflet-toată politica lui era sportul atleţii pe
care-i promova, căutând să-i ajute să obţină cît mai multe victorii în
competiţii. Fiind deja grav bolnav, se străduia să ne vadă şi se bucura mult de
aceste întâlniri. Ne duceam la el spital să-I luminăm ultimele clipe…
Azi
Valentin Şerbacov (Şerban) nu mai este, dar amintirea lui a rămas şi va rămâne veşnic vie în sufletele noastre, a
tuturor acelora care l-au cunoscut, care au trăit alături de el.
Anatol Popuşoi
Preşedinte al Departamentului tineret şi
sport
Federaţia de atletism R. Moldova.
Cînd l-am
întâlnit pe acest om român basarabean Valentin şi am auzit povestea lui, am
plâns şi eu, plângea şi el. Numele lui trebuire să rămână pe coperta acestei
cărţi, el are dreptul la istorie…..
Suferinţele morale sunt mai
grele şi mai mari decît cele fizice…