După
răscoala din Norilsk, mulţi deţinuţi au fost trimişi în alte lagăre. Aşa am
nimerit în Kazahstan, în regiunea Djezkazgan, în orăşelul Kenghir, unde erau
mine de aramă. Am fost repartizat în lagărul de bărbaţi pentru lucru în minele
de aramă şi de magneziu, în care majoritatea deţinuţilor erau ucraineni din
vestul Ucrainei, câţiva polonezi, restul sovietici ruşi, foşti prizonieri la
nemţi. Între ei era şi un fost general sovietic, Terentiev, de care îşi bătea
joc conducerea lagărului, numindu-l asanizator, curăţitor de veceuri. Pe acest
fost general îl ajuta un tânâr pictor, care lucra în lagăr „fochist”, încălzea
cazanul cu apă pentru baie, căci cei ce ieşeau din mină trebuiau să se spele.
Acest general, Terentiev, fără un dinte în gură, era de statură mică, un
distrofic, ca şi mulţi alţii. Odată el ne-a povestit un banc, auzit de la
prizonierii nemţi:
- În
Elveţia a avut loc o conferinţă cu tema reducerii populaţiei pe glob. Toţi
afirmau că pentru asta trebuie războaie. Numai Stalin a zis că asta e o metodă
neştiinţifică. El a propus:
- Lucru cu
normă, mâncare de formă şi la fiecare al doilea cincinal va dispare o
generaţie.
Mă apropiasem şi eu de el, îl ascultam şi nu
înţelegeam cum de un general sovietic, educat în spiritul ideologiei comuniste
şi care nu putea fi trădător, a putut să ajungă în acest lagăr. Dinţii erau
dezbătuţi la anchete, la care a participat personal şi Beria, prietenul lui
Stalin. Beria îi dezbătuse dinţii cu un pumnal de metal şi cu pistolul. El era
într-o stare deplorabilă, bolnav, slab, abia se mişca şi încă mai trebuia să
cureţe tualetele. Eu i-am spălat de câteva ori cămaşa şi indispensabilii. De la
el am aflat că şi soţia şi fiul lui erau deportaţi în regiunea Vladivostokului.
Peste vre-o
lună, şefii observându-mă în anturajul generalului şi locuind în baracă cu
ucrainenii din vest, care se interesau despre evenimentele din Norilsk, am fost
mutat în închisoarea lagărului, care se afla după gardul de sârmă ghimpată şi
un zid care despărţea lagărul femeilor, majoritatea ucrainene din vest, din
regiunile Lvovului, Stanislavului şi Carpaţilor. Şeful închisorii era un
„starşina” foarte crud, cu numele Gubin. Ţinea un regim foarte sever în
închisoare.
Generalul
Terentiev, pe care-l ajutam în lagăr, de care îşi băteau joc enkavediştii, a
fost reabilitat. I s-a trimis uniforma din Moscova cu avionul. A fost spălat,
îmbrăcat în uniformă şi enkavediştii acum îl salutau. A plecat la Moscova şi la
plecare, luîndu-şi rămas bun de la noi, ne-a spus:
- O să fiţi
şi voi în curând liberi, o să lupt pentru asta, îi ştiu pe toţi câinii de la
Moscova. Şi a plecat din zonă, urmărit de privirile invidioase ale deţinuţilor
politici, care acum trăiau şi ei cu speranţe mari de eliberare, de întoarcere
la familiile lor.
Pe cei
aflaţi în închisoare, eu, Tatarinov-tânărul, Berşadskaia, Potoţkaia, şeful
închisorii ne-a evacuat peste gard, împreună cu paznicii de pe turelele de
pază. Ne-au urcat într-o maşină şi ne-au dus la vre-o 15 km de lagăr în câmp,
într-un sarai din scânduri, acoperit tot cu scânduri, cu nişte paturi tot din
scânduri, se vede era un loc de odihnă a ciobanilor sau păstorilor de cămile în
timpul furtunilor de nisip, care te orbesc dacă nu ai unde să te adăposteşti.
Pe regizorul evreu Mişa nu l-au adus, nici pe Olesea - i-au lăsat în închisoare.
Ce-a fost cu ei mai departe nu am aflat.
Eu am luam
cu mine un geamantan din placaj, cu fund dublu, făcut pe „mahorcă”, în curtea
gospodăriei, care avea în capac ascunse listele multor persoane marcante,
întâlnite la Norilsk, iar în fundul dublu era bine ascunsă o lamă de cuţit
oţelit, pe care am avut imprudenţa s-o scot din lagăr înainte de răscoală. Îi
făcusem un mâner în cazangerie, dar mă văzuse Tatarinov. Am scos şi am pregătit
cuţitul pentru orice eventualitate, în caz de răscoală să am cu ce mă apăra,
sau să mă apăr în caz de provocare din partea hoţilor ruşi, căci şefii
organizau aşa bătălii ca să se ucidă între ei hoţii cu ,,politicii”.
Pe
Tatarinov, hoţii din lagărul Kenghir, îl numeau Pahan, era un fel de şef de al
lor. El vorbea cu ei într-o limbă specială, jargonul lor, şi se considera unul
din cei mai mari şi vestiţi hoţi din Rusia. Aflându-ne în baracă împreună,
Tatarinov şi tânărul s-au aşezat să
doarmă mai departe de mine, aproape de ieşirea din sarai. Aveau cu ei un ziar
sovietic, nu ştiu de unde l-au luat sau poate i l-au dat, şi el scria ceva pe
el. Era foarte atent, aplecat pe patul său. Peste câteva minute m-a chemat
paznicul să vin la dânsul cu geamantanul. Am înţeles că voi fi percheziţionat.
I-am spus că mă duc întâi la veceu. Am ieşit afară cu geamantanul, am scos lama
cuţitului, care era fără mâner, şi am îngropat-o adânc în nisip. Venind la
paznic, i-am întins geamantanul şi el a deschis numai capacul dublu, dar nu a
găsit nimic. Nu s-a priceput să deschidă fundul. Atunci am înţeles că am fost
turnat de Tatarinov.
Când mă
aflam în adăpostul de lângă Kenghir, am stat de vorbă cu un cioban, care păştea
oile prin apropiere şi venise, ca de obicei, să se odihnească puţin în acel
sarai. Venise vorba despre scorpionii şi falangele, care mişună în stepele
Kazahstanului, muşcătura cărora este foarte veninoasă, producând nu numai
dureri grozave, dar deseori chiar şi moartea. Scorpionii sar mai sus de
genunchii omului ca să-l muşte. De aceea ciobanii, ca şi vânătorii de şerpi,
poartă cizme înalte şi pantaloni groşi.
Dar pe
scorpioni îi mănâncă oile, ei pârâie în dinţii lor şi de aceea ei şi falangele
ocolesc oile, nu suportă mirosul lânii. Când ciobanii se odihnesc în pustiurile
Kazahstanului, aştern un cojoc de oaie sau se înconjoară cu obiecte sau
îmbrăcăminte din lână sau chiar cu lână curată şi scorpionii fug. Localnicii,
kazahii, pentru a-şi asigura imunitatea împotriva muşcăturilor scorpionilor,
mănâncă câte unul cel puţin în viaţa lor. Unii chiar câţiva... Auzind aceasta
şi văzând cum în saraiul cela umblau scorpionii şi trebuind să ne găsim acolo
câteva zile, m-am gândit că ar fi bine să mănânc şi eu unul. Zis şi făcut. Am
strivit un scorpion, l-am învelit într-o bucăţică de pâine şi l-am „hălit”.
Ciobanul s-a mirat că un străin s-a încumetat să înghită aşa ceva şi mi-a spus:
- Eşti
băiat curajos! La noi vin mulţi studenţi, ne ajută la lucru, dar nici unul nu
s-a încumetat să mănânce un scorpion. Se temeau că o să moară.
Eu n-am
avut ocazia să fiu muşcat de scorpioni, ca să mă conving de acest fapt, dar
n-am murit şi am rămas cu veninul în sângele meu. Se vede că de aceea sunt aşa,
dat dracului. Nu mă tem de nimic şi de nimeni. Am crezut că ar fi bine să ştie
şi alţi oameni aceasta. De altfel, cum am spus, am mâncat şi carne de câine la
Norilsk.
După
împuşcarea lui Beria toţi din conducerea ţării şi societatea civilă se uitau la
organele NKVD-ului cu răceală şi chiar dispreţ. Cuvântarea lui Hruşciov la
congresul XX al partidului comunist a spulberat miturile despre eroismul
organului de securitate şi visul de-a ajunge la victoria comunismului în
Uniunea Sovietică. Enkavediştilor li s-a redus a doua leafă, pe care o primeau
pentru steluţele de pe epoleţi, ce a afectat foarte mult lucrătorii
organizaţiei, deoarece era o lovitură puternică la buzunarul lor. Atunci
enkavediştii au dorit să se reabiliteze şi s-au gândit să-şi reîntoarcă faima
şi cinstea pierdută. Totul s-a început cu provocări şi incidente ca să arate
cât de bine lucrează şi că fără ei s-ar prăbuşi această ţară uriaşă.
Au început
să apară cazuri de revolte în lagăre, unde unii deţinuţi au fost împuşcaţi. Li
se punea în vînă că ar fi dorit să treacă peste sârma ghimpată şi să ajungă la
libertate. Mizeria în care trăiau, torturile, carcerele, dezmăţul în lagăre îi
revoltau pe deţinuţii care au început să riposteze, să facă gălăgie. Ei nu mai
doreau să tacă, căci după moartea celor doi călăi, Stalin şi Beria, aşteptau
schimbări şi reabilitări, cerând să li se cerceteze din nou dosarele, iar
cadrele din NKVD nu doreau asta.
Aşa, în
lagărul nr. 3 din Kenghir, după împuşcarea unui chinez, care se apropiase de
sârma ghimpată, deţinuţii nu au ieşit la lucru trei zile la rând, cerând ca
vinovatul să fie pedepsit. A sosit o comisie care le-a spus că santinela nu are
nici o vină şi că cei ce vor încălca regimul din lagăr vor fi şi mai departe pedepsiţi. Deţinuţii au fost
nevoiţi să iasă la lucru, iar agitatorii-trimişi la carceră.
În 1954
convoiul a ucis un deţinut, Saşa (aşa
îl numeau toţi), care ieşind de la locul de muncă se urina lângă sârma
ghimpată, la distanţă permisă. Acestui deţinut, condamnat la 10 ani, i se
termina sorocul, împlinise 9 ani şi 9 luni, îi mai rămâneau câteva luni până la
eliberare. Se vedea clar că fusese o provocare din partea pazei. Imediat au
venit doi enkavedişti şi l-au tras mai aproape de sârma ghimpată, ca să
dovedească că el e vinovatul. Să vadă toţi deţinuţii că Saşa a încălcat legea
lagărului. Deţinuţii s-au revoltat şi din alte barăci şi, n-au ieşit la lucru.
Dimineaţa
şi din lagărul nr. 2 n-au ieşit la lucru, fiind solidari cu cei din lagărul
trei. În lagărul nr. 2 aproape toţi deţinuţii erau condamnaţi la câte 10 ani.
Conducătorul lagărului, ofiţerii şi supraveghetorii, au intrat în barăci şi cu
forţa îi dădeau afară să meargă la lucru în minele de aramă. Să folosească
armele şi să tragă în deţinuţi ofiţerii se temeau, căci după moartea lui Beria
lucrurile se mai schimbase. Mulţi ofiţeri superiori fuseseră împuşcaţi, ca
aliaţi ai lui Beria, alţii fuseseră daţi afară, trimişi la pensie. S-au gândit
ofiţerii şi din lagărul nr. 2 au transferat în lagărul nr. 3 vre-o 700 de
deţinuţi de drept comun, ca să-i provoace pe deţinuţii politici la o ceartă, şi
ca ei să intervină şi să folosească armele. Hoţii veniţi au început să-i fure
pe ,,politici”, provocând certuri şi indignare. Dar s-a întâmplat ceea ce nu se
aşteptau enkavediştii. La o întâlnire cu hoţii recidivişti, au venit câţiva
deţinuţi politici şi le-au spus:
-
Ascultaţi, băieţi, noi suntem vre-o 3000 de ,,politici” în lagăr, voi vre-o
700. Noi putem, ca şi voi, să luăm cuţitele, şi fiind mai mulţi, să vă ucidem
pe toţi. Gândiţi-vă!
Recidiviştii
şi-au spus cuvântul lor:
- O să fim
cu toţii împreună şi nu o să vă facem neplăceri.
Planurile
ofiţerilor nu s-au împlinit ca să-i provoace pe unii împotriva altora. Tot
lagărul a încetat lucrul. Nu ieşea nimeni la lucru, dar se duceau după mâncare
la cantină. Hoţii recidivişti au încercat să prade depozitele cu alimente, dar
paza a tras şi mulţi hoţi au fost ucişi. În jurul lagărului se postaseră
enkavediştii cu mitraliere şi pistoale automate. Acum hoţii şi deţinuţii
politici luptau împreună împotriva enkavediştilor. Ei au năvălit în alte zone,
au spart geamurile, au distrus acoperişurile depozitelor alimentare, zidurile
între zone. Au găsit cuţite, şi-au făcut paveze. Au apărut şi pancarde în
lagăr:
- Fraţilor,
bateţi-i pe cekişti!
Ei cereau
să fie judecaţi comandantul lagărului şi acei care trăseseră, ucigând hoţii.
Revolta şi greva se răspândea tot mai mult.
În lagăr
aveau loc mitinguri gălăgioase, cu înjurături împotriva enkavediştilor. Au
sosit şi comisii regionale de la Moscova. Deţinuţii se jeluiau că soldaţii au
bătut şi femeile din lagăr. Mai ales striga Liuba Berşadskaia, una dintre
femei. Comisia, ca să aplaneze conflictul şi să scoată deţinuţii la lucru, le-a
făgăduit totul: să nu se închidă barăcile noaptea cu lacăte, să nu fie garduri
între barăcile din lagăr, deţinuţii să umble liber prin curtea lagărului ziua
şi noaptea. Comisia a aprobat totul, dar a spus că vinovaţii instigării vor fi
pedepsiţi. Unii deţinuţi se bucurau de libertăţile promise, alţii nu aveau
încrederea în spusele lor. Dar ce le mai rămâne acestor nenorociţi decât să
creadă şi să spere la nişte
îmbunătăţiri în viaţa lor mizerabilă din lagăr? Şi au ieşit cu toţii la lucru
în minele de aramă.
Dar
generalii veniţi şi ofiţerii lagărului nu puteau suporta această înfrângere şi
conducerea a hotărât să restabilească din nou zonele lagărului, să izoleze
baraca femeilor. Au fost nevoiţi să mobilizeze toţi enkavediştii, ofiţerii,
supraveghetorii, invalizii rămaşi în lagăr, pe toţi care puteau face ceva la restabilirea zidurilor. Acum vroiau să
pună între zonele lagărului santinele cu mitraliere, care ar fi tras la cea mai
mică încercare de revoltă din partea deţinuţilor, dacă aceştea vor încerca din
nou să distrugă pereţii zonelor şi clădirilor.
Seara, când
deţinuţii s-au întors de la lucru au văzut totul. Au înţeles că au fost amăgiţi
şi s-au revoltat din nou, atacându-i pe enkavedişti cu cuţite, suliţe, pietre,
cu tot ce le cădea în mâini. Supraveghetorii au fugit, dar santinelele au
deschis focul, ucigând câţiva oameni. Atunci deţinuţii au spart felinarele şi
pe întuneric au distrus pereţii nou construiţi de enkavedişti.
Deţinuţii
s-au revoltat şi în alte lagăre, distrugând birourile securiştilor, eliberând
închisorile care erau în zonă. Enkavediştii au fugit cu toţii. Din puşcărie a
ieşit colonelul Kuzneţov, fost comandant de regiment în armata sovietică de
ocupaţie din Germania socialistă, condamnat la ani grei de lagăr, fiindcă un
ofiţer din regimentul lui a fugit în Germania
capitalistă. Aşa s-a întâmplat că acum 8000 de oameni deţinuţi erau
liberi în curtea lagărului.
Ei simţeau
gustul libertăţii, se întâlneau cu prietenii, cu femeile din lagărul vecin şi
nu mai erau piedici în calea lor. Unii dintre ei şi-au rupt numerele de
deţinuţi cusute pe spate, pe mânecă, pe genunchi, alţii şi-au luat hainele lor
civile din magaziile ocupate de ei. Cei religioşi se rugau lui Dumnezeu liber,
nimeni nu-i împiedica. Aşa cum depozitele erau în mâinile lor, aveau ce mânca.
Dacă asta s-ar fi întâmplat în timpurile lui Stalin sau Beria, encavediştii ar
fi împuşcat deţinuţii fără nici o remuşcare, pe toţi cei 8000. Dar acum nu mai
era Beria şi şefii se temeau de pielea lor.
Fostul
colonel Kuzneţov a luat conducerea în mâinile sale. El a înţeles că trebuie
aplicată o altă tactică, nu acea antisovietică, pe care o practicau deţinuţii
politici, mai ales ucrainenii din vest, care luptaseră pentru independenţa
Ucrainei şi căpătaseră câte 25 de ani de închisoare. Pancardele : ,,Jos
NKVD-ul!”, ,,Jos conducerea sovietică!”
trebuiau înlocuite. A luat cuvântul în faţa oamenilor şi le-a explicat că nu
trebuie lozinci politice, antisovietice, ci dimpotrivă.
Oamenii l-au înţeles şi l-au ascultat. S-au ivit pancarde noi: ,,Trăiască
Constituţia sovietică!”, ,,Trăiască
prezidiul partidului comunist!”, ,,Jos cu criminalii lui Beria!”, ,,Cerem
comisie din comitetul central!” Afost formată conducerea revoltaţilor, în ea
erau şi feme: învăţătoarea Suprun, din Ucraina de peste Carpaţi, care
aparţinuse până la război Cehoslovaciei, Liuba Berşadskaia ş.a... Conducător a
fost ales fostul colonel Kuzneţov.
Deţinuţii
s-au apucat să astupe toate găurile în pereţi, de unde puteau ataca
enkavediştii. Se făcea cu saman, se puneau scânduri, paturi, pietre, tot ce
cădea sub mână. Baricadele erau înconjurate cu sârmă ghimpată, găsită în
depozitele sparte de deţinuţi. Unii deţinuţi au şi scris în unele locuri mai
primejdioase: ,,Fiţi atenţi, mine!” Toţi deţinuţii au fost împărţiţi în companii,
grupuri, fiecare îşi ştia locul său în
caz de un atac al enkavediştilor. Şi-au făcut cuţite, suliţe, au adus
lăzi cu sticlă fărămiţată să dea în ochi enkavediştilor. Multe dintre femei
erau gata să lupte alături de bărbaţi. Forţa acestei revolte era în unitatea
tuturor deţinuţilor. Peste tot era o ordine de neînchipuit, nu aveau loc nici
furturi, nici violuri, hoţii recidivişti deveniseră oameni ca toţi ceilalţi. Ei
respectau deţinuţii politici, ceea ce nu se aşteptase enkavediştii. Chiar şi în
magazinele din zonă se vindeau produse şi nimeni nu le prăda, iar casierul, o
femeie din slujba encavedeului, venea în fiecare seară şi strângea banii în
casa lagărului. Encavediştii au tăiat firele electrice, medicamente nu dădeau
în timpul grevei. Numai apa nu au închis-o.
Şeful
lagărului era Bocikov. Cu avionul au sosit de la Moscova alţi generali cu
ministrul adjunct de Interne Egorov. În viaţa lagărului era linişte, fără
certuri, pogromuri, crime, violuri, totul era normal. Comisia lucra, venea în
zonă, vorbea cu deţinuţii şi încerca să facă tot posibilul ca greva să înceteze
şi deţinuţii să iasă la lucru. Deţinuţii cereau obligatoriu:
Pedepsirea
acelor enkavedişti, care au împuşcat oamenii, pedepsirea acelora care au bătut
femeile, scoaterea numerelor de pe îmbrăcămintea deţinuţilor, 8 ore de muncă şi
nu 12, permis de a scrie la rude,
dosarele să fie cercetate din nou, fiindcă ei sunt nevinovaţi... Această grevă
generală care dura atâtea zile, aducea mari prejudicii financiare şi generalii
făgăduiau totul deţinuţilor, numai să înceapă să lucreze, căci şi oamenii
liberi de după zonă nu puteau lucra în mine fără deţinuţi. Dar deţinuţii nu-i
credeau, se temeau să nu fie înşelaţi din nou.
- Să vină aici un membru al Prezidiului
Comitetului Central! cereau ei.
Generalii
le spuneau:
- O să fie
mai rău, luaţi seama!
Dar
Kuzneţov le răspundea:
- Dacă veţi
intra cu forţa în lagăr, nu uitaţi că aici sunt oameni, care au luat Berlinul,
ei ştiu să lupte! În comitet era şi un fost locotenent Slucenkov, care se purta
obraznic cu generalii. Enkavediştii vroiau să organizeze nişte vărsări de sânge
între diferite naţionalităţi, încercând pentru asta să-l cumpere pe Slucenkov,
cu condiţia că el va rămâne viu, nu va fi împuşcat. Dar el a refuzat. Între
deţinuţi erau foarte mulţi ucraineni banderovişti, condamnaţi la 25 de ani,
care nu se temeau de nimic. Moartea ar fi fost o fericire pentru ei, o scăpare
de viaţa mizerabilă de lagăr.
Minele nu
lucrau, trenurile staţionau pe căile ferate, aşteptau minereu care nu mai
apărea. Enkavediştii le spuneau celor liberi de după zonă că bandiţii din
lagăre nu vor să lucreze, mulţi dintre ei îi credeau şi-i înjurau pe grevişti.
Cu toate că radioul lucra şi deţinuţii ştiau tot ce se petrece în jur, cei liberi
nu-i auzeau şi nu erau informaţi de ce a început această grevă. Printre
deţinuţi s-au găsit şi trădători, care îi ascultau pe enkavedişti şi treceau la
ei. Dar din 8000 de oameni numai vre-o 20 au trecut.
La ce se
gândeau cei rămaşi? La victoria lor de scurtă durată, sau că vor fi înfrânţi şi
vor fi împuşcaţi? Le era jale de copiii lor, de nevestele care îi aşteptau,
fiind mereu persecutate de organele NKVD-ului acasă. Oamenii ar fi trebuit să
se predea sau să fugă cu toţii, dar ei stăteau pe loc, parcă erau beţi de
această libertate, de speranţe deşarte.
Era deja a
cincia săptămână de grevă şi nimic nu
se întâmpla. Mulţi dintre deţinuţi credeau că oamenii liberi din sate, oraşe se
vor ridica şi ei la luptă împotriva regimului...
Dar nimeni
nu s-a ridicat... Să fugi în pustiu nu avea rost, peste tot erau soldaţi cu
arme, dormeau în corturi aşteptând prada. Era o speranţă că va veni Malenkov şi
totul se va termina cu bine. Va veni, se va uita, şi va spune: „Cum aţi putut
face aşa ceva, aşa trăi în lagăre, aşa mizerie, doar sunteţi oameni şi încă
sovietici! Să-i împuşcăm pe aceşti călăi, ei merită!” Dar n-a venit.
Credincioşii
se rugau mereu lui Dumnezeu, poate vor scăpa de pedeapsă. Tinerii îşi alesese
fete şi se bucurau de minutele de iubire, gingăşie, de fiecare zi de libertate
sub acest cer făcut pentru toţi de pe această lume.
Conducătorii
grevei ştiau ce-i aşteaptă, le mai rămăsese câteva zile până armata va intra
şi-i va forţa, va împuşca. În ziua de 22, luni, a apărut un zvon că a sosit
reprezentantul Comitetului Central. Toţi sperau şi aşteptau... Dar la 25 iunie
a început atacul soldaţilor. Trăgeau din avioane, ucigând deţinuţi. Tancurile
se îndreptau spre spărturi şi dărâmau zidurile. Era încă întuneric, dar
rachetele luminau cerul ca ziua. Peste tot urlete, strigăte, gălăgie şi gloanţe
ce şuierau. Avioanele zburau jos de tot, trăgând cu mitralierele. Luptau acei
din lagărul nr.3, ei aveau câte 25 de ani, ştiau ce-i aşteaptă. Aruncau cu
pietre, cu cuţite în soldaţi, dar ce puteau ei face împotriva armelor.
Tancurile striveau oamenii, care fugeau în toate părţile. Îi urmăreau şi îi
striveau... Peste tot răcnete, urlete, aşa ceva nu se mai văzuse pe lume...
Tancurile trăgeau fără ghiulele, dar exploziile ridicau acoperişurile, care se
prăvăleau peste oameni, calicindu-i. Din pistoale trăgeau cu gloanţe adevărate,
mortale. Ofiţerul Belekov cu mâinile sale a ucis vre-o 20 de oameni. După
victoria soldaţilor, oamenii vedeau cum el punea în mâinile celor ucişi cuţite
şi suliţe, apoi un fotograf făcea imagini cu aparatul, ca să spună că deţinuţii
au început lupta şi enkavediştii s-au apărat. Mulţi se ascundeau în veceuri,
dar soldaţii îi împuşcau şi acolo. Colonelul Kuzneţov a fost arestat în baie,
unde era sediul comandamentului comitetului de grevă, iar pe locotenentul
Slucenkov, cu mâinile legate, soldaţii îl ridicau în sus şi-l trânteau de
pământ.
În sfârşit
împuşcăturile au încetat. Enkavediştii strigau: „Ieşiţi din baracă, nu o să mai
împuşcăm!” Îi băteau pe toţi cu patul armei. I-au scos în stepă, i-au culcat pe
nisipul fierbinte şi se străduiau să-i recunoască pe conducători şi agitatori.
Peste 600 de oameni împuşcaţi au fost îngropaţi de militari. Răniţii erau duşi
cu pază la spitale. Celor liberi li se spunea că soldaţii au împuşcat cu
patroane oarbe. Toată ziua de 25 iunie deţinuţii au sat culcaţi în stepă sub
soarele dogoritor, fără apă. Membrii comitetului au fost duşi la închisoare,
alţii cu etapa spre Kolâma. În ziua următoare s-a făcut curăţenie în zonele
lagărului, s-au ridicat din nou pereţii între zone.
În ziua de
27 iunie toţi au ieşit la lucru. Judecata a fost toamna, o judecată cu uşile
închise, cu verdicte de împuşcare şi condamnare la 25 de ani. Nimeni nu a
ascultat durerile lor, nu i-a întrebat de ce s-au ridicat la grevă.
După
această răscoală, pe care am văzut-o din curtea închisorii, am fost dus în
Dubrovlag, în Mordovia. Venise un ordin ca toţi prizonierii de război să fie
trimişi în Dubrovlag pentru o eventuală eliberare. Guvernul sovietic nu mai
putea ascunde revoltele şi adevărul despre crimele ce se săvârşeau. Am fost dus
cu o maşină la Petropavlovsk şi de aici cu trenul am ajuns la Dubrovlag. Lucram
la tăiatul pădurilor. Trăiam în zonă în orăşelul Iavas.
În 1955
mama Eugenia şi tatăl Gheorghe au scăpat din deportare. Li s-a dat voie să
plece acasă. Aşa cum mama ştia unde sunt eu, au venit la Iavas. Primise învoire
de la Voroşilov, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Eu lucram
deja în oraşul Iavas, la construcţii fără pază, aveau încredere în mine. Seara
mă întorceam în zona lagărului. Chiar să fi încercat să fugi, nu aveai nici o
şansă, căci te-ar fi predat orice cetăţean sovietic şi mai erai încă odată
judecat şi-ţi mai adăugau câţiva ani de detenţie.
Tatăl şi
mama au venit la biroul şefului, care a dat ordin să fie adus Şerban,
deţinutul. În acea zi eu eram chiar în zonă. A venit paza după mine în baracă,
spunându-mi că mă cheamă şeful. Alături de mine dormea episcopul Nestor. Când
m-a chemat paza, eu l-am rugat pe episcop să mă binecuvânteze. Mă temeam, poate
că mă cheamă să mă împuşte. Se întâmplau şi lucruri de astea. Episcopul m-a
binecuvântat şi m-am dus cu paza. Întrând în comenduire am văzut părinţii, mama
Eugenia şi tatăl Gheorghe. Era şi şeful lagărului acolo. Mama când m-a văzut, a
căzut în genunchi, plângând.
- Fiule,
iartă-mă, că te-am născut pentru aşa chinuri şi suferinţe! De ce Domnul m-a
pedepsit aşa de tare! striga ea plângând. Şi eu plângeam. Şeful lagărului a
ridicat-o de jos, i-a dat un pahar de apă, rugând-o să se liniştească. Părinţii
au stat cu mine vre-o două ore. Şeful ne-a hrănit pe toţi şi, când a auzit că mama vrea să se ducă din nou la
Voroşilov, i-a spus:
- Dacă
nimeriţi la tov. Voroşilov, să-i spuneţi că noi, conducerea lagărului, nu avem
pretenţii faţă de Şerban, el se poartă bine, lucrează conştiincios, e om liniştit,
de treabă.
Părinţii au
plecat spre casă, iar eu am rămas încă după sârma ghimpată.
Episcopul
Nestor a cerut paznicului o scară şi s-a urcat pe acoperiş. Când părinţii
plecau, el i-a văzut şi i-a binecuvântat din depărtare, mama l-a observat şi
s-a închinat în genunchi.
Mama a fost
la Voroşilov, a stat de vorbă cu el. El i-a dat o hârtie să i se întoarcă
averea, dar venind acasă, la Nemţeni, nu i s-a întors nimic.
Din alte
lagăre veneau prizonieri de război, îi aduceau aici. Erau nemţi, polonezi,
unguri, români, ucraineni şi alte neamuri. Era deja o lege ca dosarele să fie
din nou cercetate.
Într-o zi a
venit o comisie de la Moscova în frunte cu Malenkov. Ne-au strâns pe toţi în
curte, ne-am aşezat pe iarbă. Malenkov a vorbit:
- Lucrurile
s-au schimbat, noul guvern a cercetat dosarele Dstră, nu sunteţi vinovaţi, a-ţi
ispăşit o pedeapsă, veţi fi eliberaţi, trimişi acasă toţi.
Era 1955,
Beria şi complicii săi fuseseră împuşcaţi de mult şi acum noul guvern sovietic
se străduia să facă dreptate, fiind şi forţat de opinia publică internaţională.
Conducătorii Kremlinului înlăturaseră pe oamenii lui Beria de la conducere şi
acum securitatea trecuse în mâinile partidului, nu mai avea acea putere ca
înainte.
Aici, în
Dubrovlag, la Iavas, am găsit şi mulţi români. Am făcut cunoştinţă cu oameni de
vază: episcopul Nestor, capitanul Ion Tobă, zis „Hatmanul”. Regimul devenise
mai loial, umblam la lucru în oraş fără pază, aşteptând să-mi vină rândul să
fiu eliberat.
După atâţia
ani de lagăr, am auzit atâtea istorii despre soarta oamenilor, că acum îmi era
clar ce ţară este asta, care îşi ucide propriul popor. Aşa femei ca Tatiana
Novak, Lidia Ivanova şi alte pe îşi iubeau patria cu adevărat, dar au scormonit
cu ranga pământul îngheţat al Norilskului, blestemându-şi soarta şi cerând de
la Dumnezeu sfârşitul. Ian Jiugs, fost colonel leton, ataşat militar în Suedia
şi Norvegia, om inteligent, cult, manierat, pe care îl respectau chiar şi şefii
lagărului, lucra alături de mine şi îşi pierdea aici cei mai buni ani din
viaţă. Deseori vorbeam cu el, aflând multe lucruri despre viaţa letonilor
înainte de ocupaţia sovietică. Mă servea cu delicatese primite de la familia
lui din Letonia. Înalt, frumos, nu
fuma, ofiţer din garda veche, care îşi onora cuvântul dat. După lucru rătăcea
prin sala bibliotecii din lagăr, citind literatura clasică rusă.
Tot aici
l-am cunoscut pe un comunist german, vestit la el acasă, în oraşul Essen, unul
Buschman, cu un grup de germani, ce aşteptau eliberarea, şi cu care am
corespondat mai târziu, pe când eram la Tiraspol. Şi mulţi, mulţi alţii...
Fiecare avea soarta lui, una mai grea şi mai straşnică decât a altuia. Câţi au
rămas în pământurile veşnic îngheţate ale Norilskului, dar oare numai aici?
Milioane de familii distruse, copii rămaşi pe drumuri, fără mamă, fără tată -
în numele cui? O ţară bogată, cu oameni săraci, agresivă, belicoasă cu toţi
vecinii, hrăpăreaţă de pământ străin.
În
Dubrovlag, în orăşelul Iavas, lucram, cum am zis, fără pază. Ştiam că vom fi
eliberaţi şi aveam permis de a merge în oraş şi a lucra la construcţii. Unii
deţinuţi străini, fiind eliberaţi, de pară, trăiau la gazdă, alţii îşi găseau
prietene de viaţă temporar, din femeile libere. Multe dintre ele aşteptau să li
se dea drumul acasă, dar erau libere şi lucrau în orăşel.
Lucram la
construcţii, eram în brigada căpitanului Ion Tobă, numit „Hatmanul”, împreună
cu alţi români. Căpitanul Ion Tobă era un om vestit, el fusese în grupul lui
Scorţeni, care-l eliberase pe Musolini din închisoare. Primeam o leafă care îmi
ajungea pentru o viaţă modestă, căci nu fumam şi nici de băut nu mă ţineam. Îmi
cumpărasem de la nişte germani represaţi două costume franceze moderne. Într-o
zi am intrat la Iavas într-o croitorie să-mi prefac o pijamă de mătase
cumpărată într-un magazin. Comanda mi-a primit-o şefa atelierului, o
croitoreasă, tot o deţinută fără pază, care aştepta şi ea eliberarea, Amilde
Kiuemalis, estoniană din Tallin, modelieră de haine. Era judecată pentru
spionaj în timpul ocupaţiei sovietice din Estonia. Cu ea am avut un roman. Am
început să ne întâlnim la un club mare şi bun, unde vizionam filme şi concerte,
pe care le dădeau fostele deţinute politice. O invitam pe Amilde la club, luam
masa cu dânsa duminică la restaurantul din oraş. Mi-a plăcut că era o femeie
fină, cu maniere alese, curăţică, care-mi povesti că după arestare i-a rămas
soţul, care renunţase la ea. Avea un fiu de la dânsul, cu care coresponda şi
care o aştepta să se elibereze. La unul
din concerte am recunoscut-o pe scenă, pe cine credeţi? Pe Liuba Berşadskaia,
care recita cu mult suflet o bucată literară „Mama”, care te mişca adânc. La
pauză m-am dus în vestiar şi am felicitat-o
şi am stat cu ea de vorbă.
Relaţiile
mele cu Amilde au durat până la eliberarea definitivă din a.1956, când, la
despărţire, m-a invitat să vin la ea după întâlnirea cu părinţii mei, dorind
să-i devin soţ şi să trăim la Tallin. Întru cît eram decis să mă întorc la
familia mea din Bucureşti, i-am spus că lucrul acesta se poate întâmpla numai
în cazul că nu voi putea să mă întorc în România. Atunci Amilde mi-a dat timp
de „cugetare” un an de zile. Acasă, la Bucureşti, n-am putut să mă întorc, dar
şi termenul dat de Amilde a expirat. Mama mea Eugenia ştia de relaţiile mele cu
Amilde. Am continuat să corespondez cu ea, scrisorile ei veneau pe adresa
mamei, la Nemţeni. Nu puteam coresponda direct cu ea, acuzată de spionaj,
fiindcă şi eu eram sub control sever din partea KGB-ului, condus de fiul
generalului Mordoveţ, pe când lucram la Tiraspol.
Stingher şi
trist, învins de primăvară,
îmi strâng
la piept trecutul ca pe-o carte
şi pe
poteca faptului de seară
mă-întorc
în ţara cu hotare sparte...
Întoarcere – Andrei Ciurunga
*
* *
Şi cum
spuneam, în luna iulie 1955 în Dubrovlagul din Iavas, la Potima, raionul
Zubovopoliansk, Republica autonomă Mordovia, au fost aduşi din toate lagărele
sovietice toţi cetăţenii străini din ţările Europei de Est „eliberate” de
Armata Sovietică. Erau din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria,
Cehoslovacia, Germania, Polonia, inclusiv şi cetăţeni ai fostelor provincii ale
României Mari – Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi din Ţările
Baltice, toate acum „fericite” de prezenţa sovieticilor. După moartea tătucului
Stalin, cu o întârziere de câţiva ani, la cererea şi insistenţa ţărilor din
Vest, Uniunea Sovietică a hotărât amnistia generală a „duşmanilor poporului”,
care mâncau pâinea sovietică timp de peste zece ani, construindu-i ţara.
Foştii
deţinuţi au început să elibereze lagărele şi să plece acasă. Acolo pe mulţi
nu-i aştepta nimeni, ba mai mult, unii au nimerit din nou în închisoare, pentru
că au luptat în război împotriva ţării socialismului, care dorea să-i facă pe
toţi oamenii din lume „fericiţi”.
În una din
zile au plecat şi românii. Eram şi eu printre ei. După ce i-au strigat pe toţi,
am rămas singur.
- Dar
eu? - am strigat.
- Tu eşti
cetăţean sovietic, eşti din Basarabia, pământ sovietic, a răspuns şeful care citea listele.
- Eu sunt
român! Sunt din România! Am familie acolo!
- Nu este
scris nimic în actele dtale despre aceasta. Eşti de-al nostru!
-
Eu am soţie
şi trei copii la Bucureşti. Cum să rămân aici?
Şi lacrimi
de obidă mi s-au prelungit pe obraji. Stăteam în faţa camarazilor cu care
îndurasem atâtea împreună şi plângeam ca un copil. În ochii lor vedeam
compătimire, o jale de nedescris. Ei tăceau cu toţii.
- Nu pot să
fac nimic, a zis operul. Ai să pleci în Basarabia şi acolo ai să te lămureşti.
Acolo îţi vor hotărî soarta.
Trenul a
dat un şuier lung, parcă şi el se bucura să-i ducă pe aceşti nenorociţi acasă
şi roţile s-au învârtit vesel.
Am rămas cu
lacrimi în ochi în gara fără clădire, făcând din mână acelor rămaşi vii, care
părăseau acest infern, această ţară a
răului, neştiind ce-i aşteaptă în viitor, dar fiecare purtând în suflet o
speranţă că va avea o altă viaţă, mai bună, mai fericită, de care au fost
lipsiţi atâţia ani.
Eu,
Valentin Şerban, cetăţean român, m-am întors şi cu paşi grei, amărât, am luat-o
spre zonă, spre baraca unde dormeau deţinuţii eliberaţi, în aşteptarea altui
tren să-i ducă acasă în braţele familiei. Ce puteam să fac, un om pierdut în
această ţară fără margini, ţara „dreptăţii şi fericirii”, cum trâmbiţa
propaganda sovietică.
Peste
câteva zile, cu alt tren, am plecat şi eu, nu la Bucureşti, nu la familia mea,
ci în Basarabia ocupată de ruşi, să-mi caut părinţii întorşi din deportare.
Era 1955,
trecuseră 8 ani de când părăsisem Bucureştiul. În sfârşit ajunsesem şi eu la
libertate. Aveam 37 de ani, o familie la Bucureşti, cu soţie şi trei copii,
care mă aşteptau şi pentru care am îndurat toţi aceşti ani chinuri amare,
suferinţe greu de descris, fiind zile şi nopţi întregi cu gândurile la ei. Am
trăit toţi aceşti ani într-o ţară străină, barbară, care datorită victoriei în
cel de-al doilea război mondial, avea la început un prestigiu enorm în lume.
Privirile celor obijduiţi de viaţă se îndreptau spre ea, sperând la o viaţă mai
bună, fericită. Propaganda sovietică continua să mintă o lume întreagă, să
spele creierii acelora care nu ştiau adevărul, crezând în lozincile de pace,
dezarmare, dreptate, de crearea unei vieţi normale, bună pentru toţi. În
acelaşi timp milioane de oameni sufereau în lagărele de muncă forţată în ţara
„fericirii”, mureau de foame în cea mai bogată ţară din lume, fiind umiliţi îşi
batjocoriţi.
Unii trăiau
în această ţară, ştiind prea bine ce viaţă e după cortina de fier, care o
despărţea de lumea liberă, dar tăceau. Alţii au trăit o viaţă întreagă neştiind
nimic despre aceste tragedii umane, crezând că totul se face pentru fericirea
lor. Dar mai erau şi alţii, care erau indiferenţi faţă de totul ce se face în
jurul lor, trăindu-şi viaţa cu un singur scop, pentru burtă, pentru acapararea
a cât mai multor bunuri în viaţa asta atât de scurtă.
Trenul mă
ducea tot mai de parte de locurile de surghiun. Gândurile nu-mi dădeau pace.
Trebuia să încep o viaţă nouă, să mă feresc de toate primejdiile, ca să nu cad
din nou în mrejele securităţii, care-şi căuta mereu jertfe noi, dar nici pe
cele vechi nu le uita. Ştiam deja din lagăr că mulţi din cei eliberaţi fuseseră
din nou arestaţi şi aduşi în acel iad. Nimeni nu trebuia să ştie ce s-a
întâmplat cu mine, nimeni. Trebuia să mint la fiecare pas, în fiecare clipă, să
am aceeaşi poveste pentru toţi, care mă vor înconjura, doar ştiam că doi din
trei oameni erau informatorii KGB-ului. Stăteam în vagonul care mă ducea spre
Moscova între oameni liberi, care vorbeau, îşi povesteau necazurile şi
bucuriile, lăudau partidul şi conducătorii, îşi dezlegau limba la un pahar de
vodcă... Trebuia să fiu atent la toate, să te gândeşti ce să răspunzi, ce să
întrebi, cum să te porţi, să fii precaut în toate. Uneori nici nu-mi venea să
cred că sunt liber, că merg spre casă, că o să-mi văd soţia, copiii. Cum arată
ei acum? Doar au trecut atâţia ani de atunci, de când i-am văzut ultima oară...
Atunci, în 1948, Pompiliu avea 6 ani, Eugenia 4, iar Carmen, numai doi... Îmi
va fi greu să-i recunosc. Ce vor spune ei, cum mă vor primi? Poate că Reta le-a
spus că nu mai sunt în viaţă, am murit pentru patrie, poate că alături de ea
este un alt bărbat, mai bun decât mine, care nu se ocupă cu „aventuri”, cum
spunea Reta, cum am făcut eu, care i-a adus o viaţă liniştită, fericită,
îmbelşugată... Cine ştie? Au trecut atâţia ani fără a putea da o veste, a-i
scrie o scrisoare. Nu aveam dreptul, dar nici nu ştiam adresa. Nici părinţii
mei nu ştiau nimic despre nepoţeii lor, doar fuseseră şi ei în deportare. Apoi
şi graniţa de la Prut era închisă cu lăcate grele, pentru românii din Basarabia...
În dosarul
pe care-l completai, când te aranjai la lucru, trebuia să scrii dacă ai rude
peste graniţă şi dacă aveai, era ceva suspect... Chiar dacă trăiau în ţările
socialiste... Ochiul vigilent al KGB-ului vedea totul. Mi se părea că trenul
mergea prea încet, că opririle sunt foarte dese şi lungi Când mă gândeam la
întâlnirea cu familia mea de la Bucureşti, mă apuca o frică, o deznădejde.
Această rană sângera tot timpul. În aceşti 8 ani de calvar nu trecuse nici o zi
să nu mă gândesc la Reta, la copilaşii mei.
În sfârşit,
după cîteva zile de mers, trenul s-a oprit la Moscova.
Ieşind din
gară, m-am îndreptat spre Ambasada României. Am găsit-o pe o stradă frumoasă şi
m-am apropiat de poartă. Aici la post era un soldat sovietic. Clădirea avea
două etaje.
- Ce
doriţi? - m-a întrebat.
- Sunt
cetăţean român şi vreau să vorbesc cu ambasadorul României. S-a uitat în
documentul meu, paşaportul primit din Dubrovlag.
- Nu merge,
mi-a spus, dta eşti cetăţean sovietic, trebuie un permis de la KGB, de la
Liubeanka.
Am plecat
la Liubeanka. O clădire impozantă. Doamne, câţi oameni au fost nenorociţi în această clădire? La
uşa de la intrare m-a întâmpinat un căpitan.
- Ce
doriţi?
- Eu sunt
cetăţean român, vreau să vorbesc cu şeful KGB-ului.
- Ce
întrebare?
- Mie nu-mi
dau drumul acasă, în România, vreau să rezolv această problemă, am răspuns:
- Şeful nu
primeşte, pot să vă înscriu la adjunctul lui, la generalul Rudenko. Acest nume
mi-a adus aminte de revolta din Vorkuta, unde acest călău a împuşcat sute de
oameni.
- Bine, dar
când să vin?
- Mâine o
să aflaţi aici în ce zi o să vă primească.
Am venit a
doua zi. Mi s-a fixat data audienţei peste cinci zile. Ce să fac? Unde să dorm,
ce să mănânc? Mi-am adus aminte de episcopul Nestor, care se eliberase şi acum
era la Peredelkino.
Am urcat în
autobus şi am plecat la el, poate mă va ajuta cu ceva.
Îl
cunoşteam din Dubrovlag, dormeam alături pe narele de lemn. El fusese cândva,
înainte de arestare, şeful misiunii ortodoxe ruse al Indiei, Chinei, Alaskăi şi
Australiei cu sediul în Ceylon (azi Sri Lanka). A fost furat din Ceylon de
nişte diplomaţi ruşi, bineînţeles kaghebişti, care l-au adus în Uniunea
Sovietică. Motivul a fost că Nestor refuzase să se întoarcă în Rusia după
revoluţie şi făcea propagandă antisovietică în străinătate. Era bine cunoscut
în Moscova, vizita casa ţarului Nicolai, de câteva ori se întâlnise cu Rasputin.
Povestea
multe lucruri interesante, când eram acolo în lagăr. Îi plăcea că sunt un om
religios şi îmi făceam rugăciunea în fiecare zi.
Am ajuns la
mitropolie şi i-am spus preotului de la intrare că vreau să-l văd pe episcop.
- El nu
primeşte astăzi mi-a răspuns. El e mitropolit acum.
- Spuneţi-i că a venit Şerban
la el. El a plecat în palat şi s-a
întors repede. - Mitropolitul Nestor vă aşteaptă, mi-a spus el.
Vedeam că era foarte mirat. Când l-am văzut
pe mitropolitul Nestor am rămas foarte impresionant, aducându-mi aminte de
puşcăriaşul din Iavas, îmbrăcat în buşlatul de lagăr, azi în odăjdii scumpe, cu
podoaba de pe cap, cu crucea masivă de aur, cu câteva odăjdii presurate cu
pietre scumpe, înconjurat de un mare sobor de preoţi. M-a primit cu bucurie, îmbrăţişându-mă.
După un schimb de vorbe ne-am aşezat la o masă bogată, plină de bunătăţi, pe
care nu le văzusem de mulţi ani: icre roşii, icre negre, ananas, struguri,
banane... Mi s-a părut că totul e un vis...
Toţi
preoţii stăteau în picioare în jurul mesei noastre, la despărţire mi s-a făcut
un pachet de alimente, mi-a dat şi nişte ruble zicându-mi:
- Dragă
Valentine, eu trebuie să fiu patriarhul Rusiei, dar n-am bilet de partid. Ăştia din jurul meu sunt majoritatea
kaghebişti... Să vii la mine, la Odesa, unde am să plec în curând. Acolo, în
cartierul Moldovanca, am o căsuţă... Voi fi bucuros să ne întâlnim. (Cu
mitropolitul Nestor m-am întâlnit şi la Odesa, unde fusese transferat de
patriarhul Rusiei. Am fost la el, m-a primit la fel de bine, ca şi la Moscova,
era un om cu suflet mare. Am stat la masă, eu nu am băut alcool. Pe masă erau
de toate. Şi iarăşi toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei în semn de
respect). M-am întors după vre-o două zile la Moscova, ca să răzbat la şefii
cei mari. Am mai dormit prin gări la Moscova până a venit ziua audienţei. Am
venit la Liubeanka, unde un colonel m-a introdus la călăul Rudenko.
Într-o sală
mare, cu covoare grele, în fund, la un birou, stătea Rudenko în uniformă de
general. M-a întâmpinat cu o privire crudă, nici nu s-a uitat la mine, parcă nu
eram în faţa lui.
- Ce vrei?
M-a întrebat cu un ton dur.
- Sunt
cetăţean român, vreau să mă întorc acasă, la familia mea, la copiii mei.
- Dta eşti
cetăţean sovietic, născut pe pământul Basarabiei, care este pământ sovietic, a
spus el cu un ton brutal şi hotărât.
- Bine, dar
eu eram cetăţean român, am fost luat la Bucureşti, am dreptul să mă întorc la
familia mea, care trăieşte acolo, am soţie, trei copii, nu i-am văzut de 8 ani
de zile, nici n-am putut scrie, nu ştiu nimic despre ei...
- Tovarăşe
Şerban, după lege dta eşti cetăţean
moldovean, din Basarabia sovietică, noi v-am eliberat de boierii români,
întoarce-te acasă şi trăieşte liniştit.
- Nu doriţi
să mă înţelegeţi, soţia şi copiii mei sunt acolo...
- Nu pot să
fac nimic, aşa-i legea şi Constituţia Uniunii Sovietice.
- Bine, dar
ce constituţie, ce lege poate să-mi interzică să mă întorc la familia mea, la
soţia şi copiii mei. Apoi cu ce drept m-aţi arestat din România, era altă ţară
şi, după legile internaţionale, nu aveaţi dreptul! Am spus eu furios.
- Dta uiţi
că în România acum la putere sunt comuniştii şi poporul trăieşte bine, nu mai
sunt capitalişti, boieri, jandarmi, e o altă viaţă, cum poporul român nici n-a
visat! - a răspuns generalul KGBist zâmbind. El îşi bătea joc
de mine, l-am înţeles, dar în mâna lui era puterea, acea putere care a distrus
fără milă milioane de vieţi omeneşti. Ce contam eu, un om rătăcit prin stepele
Rusiei sălbatice şi barbare. Dar am îndrăznit:
- Daţi-mi
permisiunea de a vorbi cu ambasadorul României, vă rog!
El s-a
uitat la mine cu acelaşi zâmbet perfid, măsurându-mă cu ochi reci. Poate
înainte de moartea lui Stalin, tătucul şi călăul popoarelor, nici nu m-ar fi
primit, dar anii aceea trecuse şi erau unele momente dificile pentru călăii din fosta armată a lui Beria, căci pe toţi
nu-i puteau schimba, şi aceştea aveau o mare experienţă cum să ţie poporul în
mâini, iar pe alţii noi, trebuiau să-i înveţe să fie cruzi şi răi...
Mi-a scris
permisul şi eu am zburat spre Ambasada
Română. Soldatul, era acelaşi, s-a uitata la permis, spunându-mi:
-
Vezi, acum e
altceva! Şi a surâs, arătându-şi dinţii galbeni de mahorcă.
M-a primit
un consilier şi, aflând de problema mea, mi-a spus să aştept. Peste câteva
minute a ieşit un bărbat de vre-o 40 de ani, îmbrăcat în costum negru, cu
cravată albă de mătasă. Când l-am zărit mi-am amintit de Bucureşti, de viaţa
cea veche, de „Carul de bere”, de cinematograful „Trianon”, de toate cele ce au
fost cândva. „Ăsta o să-mi facă dreptate”, mi-am zis. I-am povestit pe scurt
totul despre viaţa mea atât de amară, despre copii şi soţia mea Reta... Nu m-a
întrerupt niciodată, dar mi s-a părut că gândurile lui erau departe de problema
şi durerile mele. Am tăcut aşteptând un răspuns.
- Tovarăşe
Şerban, acum sunt alte vremuri, noi avem legături de prietenie cu Uniunea
Sovietică şi nu putem încălca legea, dta eşti basarabean şi trebuie să mergi în
Basarabia. Acolo poate o să poţi rezolva ceva. Eu nu pot să-ţi ajut cu nimic,
şi glasul lui a devenit rece, rece. Am
simţit bine această răceală.
- Bine, dar
eu am suferit pentru ţară, am fost soldatul ei.
- Dta ai
fost soldatul regimului burghez, nu al celui de astâzi! Mi-a răspuns sec omul
în costum negru cu cravata albă de mătasă. Eu m-am înfierbântat:
- Ce să fac
eu acum, familia, copiii, să-i las în voia soartei? Cum să trăiesc mai departe?
- Copiii
dtale te-au uitat, cred eu, chiar şi soţia. Ce rost are să te mai vezi cu ei?
Şi a zîmbit sarcastic. Îmi tremurau mâinile, dacă aş fi putut, i-aş fi dat la
bot. Dle, tovarăşe ambasador, sunt doar cetăţean român, nimeni nu mi-a luat
cetăţenia, de ce nu vreţi să mă ajutaţi?
- Şerbane,
tu ai fost în serviciul secret, ai nenorocit comuniştii noştri şi acum ce vrei?
Se făcuse rău, roşu la faţă şi se ridicase de pe scaun, semn că trebuia să
plec.
Îmi tremura
tot corpul, nu mă puteam stăpâni.
- România
nu are nevoie de terorişti! A strigat el enervat. Pleacă. Şi a ieşit din sala pompoasă cu candelabre
mari, aurite, aşa mi s-a părut mie, dar poate erau din alamă, bine lustruite. A
intrat consilierul, care m-a condus la uşa din faţă.
- Cum stă
treaba, m-a întrebat santinela. Am tras o înjurătură de lagăr din alea
mustoase. El a râs, înţelegând totul.
Nimeni
n-are nevoie de mine. Ţara mea refuză să mă primească. Cum se poate? Eu nu ştiam
ce lichele sunt la conducerea ţării, că oamenii cu suflet mare, patrioţi, stau
prin puşcării, iar proştii, neisprăviţii, stau în fotolii, distrugând tot ce a
fost bun cândva în România.
Trebuia să
mă întorc în Basarabia, azi republică socialistă, cu capitala la Chişinău.
*
* *