Vadim Pirogan
Valentin Şerbacov
CALVARUL
(Pe valurile vieţii)
Chişinău 2005
,,Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor
şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi.
Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”.
Sincere mulţumiri
domnului profesor Iurie Ilaşcu pentru ajutorul acordat la editarea acestor
mărturisiri...
Redactor – Boris Movilă
coperta, pictor
Sergiu Musteaţă
Procesare
Aliona Dragomir
Calvarul. V.Pirogan, V.Şerbacov
editura.................................. 2005
Dorm eroii
somn uşor,
înşirând
ca la paradă,
frunţi
culcate lângă zbor,
braţe care-au fost
să cadă.
Ard
luceferi în caştani
peste
cruci, peste morminte,
anii lor,
frumoşii ani,
râd în
hârci şi oseminte.
Cimitir
- Andrei Ciurunga
Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea
în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au
distrus elitele conducătoare...
Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim
totalitar, - a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea
masivă a unor straturi ale populaţiei... Ei distrugeau categorii sociale, nu
indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei
mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai
mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a
distruge orice formă de rezistenţă a societăţii... V.Bukovski la Sighet, 2002
Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce
s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a
existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă
în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea
s-au petrecut în realitate.
Karl Jaspers
Încotro pe noapte şi
pe ger
şi desculţ
pe câmpuri de zăpadă,
când târâş, când
prăvălit grămadă,
dus de baionetele de
fier?
Mâna rece,
înlemnind pe lemn,
Trage
târnăcopul greu spre glie.
Vântul
care arde pe câmpie
ne-a
cuprins pe toţi ca la un semn.
Dar aşa-i sau poate
nu-mi dau seama?
Azi îmi pare frigul
mai domol.
Sub cămaşă duc, pe
sânul gol,
cea dintâi scrisoare
de la mama.
Cea dintâi – Andrei Ciurunga
În Republica Moldova sunt foarte puţine documente - cărţi despre tragedia
poporului nostru în timpul ocupaţiei sovietice, care a adus numai nenorociri şi
suferinţe, cu deportări, închisori, lagăre; cu
împuşcarea ai oamenilor care au luptat pentru adevăr şi dreptate. Anii
trec, vin alte generaţii noi, care nu ştiu adevărul despre acele evenimente,
despre crimele sovietice săvârşite pe pământul nostru: Basarabia.
Ne-au furat pământul strămoşesc, ne-au distrus credinţa, sufletul, cinstea,
conştiinţa naţională. Am rămas fără Marea Neagră, fără Dunăre, fără Carpaţi, şi
acum doresc să ne distrugă ca neam, alungându-ne de pe acest pământ de milenii
al nostru. Ei găsesc în rândurile noastre trădători, mancurţi, profitori care
pentru un loc călduţ, pentru un blid de linte îşi vând sovestea, neamul şi
baştină. Datoria noastră este să dezvăluim şi să propovăduim adevărul istoric,
adevărul ştiinţific, să luptăm împotriva minciunii şi perfidiei duşmanilor
neamului nostru.
Această carte este o fărâmă din acel adevăr straşnic despre un regim hain,
barbar şi sângeros, care a exterminat sute de mii de vieţi omeneşti în
Basarabia, care n-au avut altă vină decât că şi-au iubit patria, pământul
strămoşesc, au dorit să-şi crească copii în pace şi dreptate.
Autorii
Anii
mei tinerei i-a strigat cineva,
tocmai
când îi hrăneam cu seminţe de stea
şi
era cât pe ce să pun mâna pe ei,
cineva
i-a strigat şi s-au dus anii mei.
Anii – Ion Hadârcă
Într-o frumoasă zi de vară, mă întorceam la Chişinău cu autobuzul, de la
Bălţi, unde fusesem la judecata, care, în sfârşit, mi-a dat dreptate - mi-a
întors casa părintească din mahalaua Pământeni, după 50 de ani de chinuri.
Acolo am trăit 16 ani până la venirea barbarilor de la răsărit, care au întors
lumea pe dos, nenorocind milioane de oameni nevinovaţi, oameni care doreau să
trăiască în pace, în sânul familiei, să-şi crească copiii, să muncească şi să
se bucure de viaţă.
Dar după o oră de mers, i-a plesnit autobuzului o roată, apoi şi a doua,
fiind nevoiţi să ne oprim lângă o pădurice de copăcei tineri. Cît şoferul se
porăia cu reparaţia, m-am aşezat pe un buştean la marginea păduricii, la umbră,
lângă un omulean, bătrân ca şi mine, care făcea cu un baston de nuc nişte semne
pe pământul nisipos. Era mic de statură, suplu, părea să fi fost un bun
sportsman în tinereţe. Îmbrăcat într-un costum cafeniu deschis, era îngrijit,
curăţel - se vedea că nu e chiar de la coarnele plugului. Avea o înfăţişare
care te atrăgea, era pur şi simplu un bătrânel frumos, cum sunt mulţi pe acest
pământ, dar pe care nu-i vezi în forfota acestei vieţi mereu în fugă.
– Frumoasă pădurice, zice el.
– Frumoasă, da nu ca cele din Siberia, am strecurat eu printre dinţi.
Bătrânul s-a uitat lung la mine, cu un zâmbet cercetător. Ochii lui mă sfredeleau.
– Dumneata ai fost în Siberia? – m-a întrebat.
– Da… m-au dus ruşii în 1941, să mă înveţe minte…
– Şi dumneata spui ca, să ştie şi alţii, ce prăpăd a făcut rusul în Basarabia
noastră românească?
– Dar dumneata de unde eşti? – l-am întrebat.
A urmat o
tăcere lungă, parcă se gândea să răspundă sau nu.
– Şi pe unde ai fost în Siberia? - a răspuns el la întrebarea mea.
– Păi, am fost dus fără judecată în Taişetlag, (numit apoi Ozerlag), în
regiunea Irkutsk. Acolo trebuia să-mi rămână oasele, dar m-a scăpat Dumnezeu...
– Dar eu … de trei ori am murit, de trei ori am înviat, s-au găsit oameni
cu suflet care mi-au întins mâna...
A urmat iarăşi o tăcere lungă, de parcă se gândea să-mi povestească ceva
sau mai bine să tacă. Apoi, cu glas răguşit, a mai adăugat:
– Am fost prin părţile celea, am trecut prin iadul sovietic.
Şi iarăşi a
tăcut. Şoferul ne-a spus că va trebui să aşteptăm până o să-i aducă alte roţi
de la Bălţi. Nu avem ce face. I-am povestit câte ceva bătrânului din viaţa
mea... Povestea mea i-a insuflat încredere şi mă privea de acum cu alţi ochi.
Şi acolo, la umbra unui copăcel, am
auzit o istorie care a întrecut-o pe a mea.
Vorbea lin, cîntărindu-şi parcă fiecare cuvânt, vorbindu-mi, într-o curată,
şi frumoasă limbă românească.
– Mă cheamă Valentin Şerban. Baştina mea este satul Nemţeni, de pe malul
stâng al Prutului – rîul care de atîtea zeci de ani desparte România noastră de
năpăstuita Basarabie.
Străbunelul meu, Constantin Şerban, numit încă şi „moşierul Costache”, era
un bătrân de statură mijlocie, spătos, purta mustăţi lungi, resfirate. Ţin
minte că în fiecare dimineaţă îi plăcea să bea câte două ouă crude, pe care i
le aducea bucătăreasa, „tiotea” Dunea.
Soţia lui, străbunica Anica sau
Anişoara, cum o striga străbunelul Costache, era mai înaltă decât el, avea un
piept mare, purta întotdeauna rochii sau fuste de mătase de culoare surie,
culoarea şoarecilor.
Bunelul, moş Grigore era înalt, de un
metru şi şaptezeci, bine bărbierit, cu briciul, pe care-l ascuţea de o curea
lată de marinar. Purta cizme, vorbea puţin. Moldovean din neamul Şerbenilor, învăţase carte rusească, deoarece
„gubernia” basarabeană era în stăpînirea ţarului şi nu existau şcoli româneşti.
Acest bunel a făcut serviciu militar la ruşi mai bine de 25 de ani, cum era pe
timpul ţarilor.
Era din oameni înstăriţi, gospodari, cu multe rude şi cunoştinţe, avea
mulţi cumetri, fini şi alte rubedenii. Unele rude trăiau chiar în oraşul Leova.
Avea mulţi cunoscuţi în satele de-a lungul Prutului. Aşa cum avea carte
rusească, a fost sfătuit, să se înroleze în armata ţaristă. Străbunelul meu
Costache, sfătuit de comandantul pichetului de grăniceri din Nemţeni, care
păzea graniţa pe sectorul Ungheni - Cahul, l-a dat pe Grigore în armata
ţarului. Grigore a fost trimis la nişte cursuri militare, de unde a ieşit vahmistru şi a fost încadrat ca ajutor
al comandantului pichetului de grăniceri de la Nemţeni.
Comandantul avea o fiică, Maria,
viitoarea mea bunică. Aceasta, din nefericire, în copilărie, şi-a spart un ochi
cu acul, cosând o cămaşă de in. Părinţii ei nu mai aveau nici o speranţă s-o
mărite cu cineva, căci cine ar fi luat o fată chioară de un ochi? Dar s-a
întâmplat că l-au convins pe bunelul meu să se însoare cu ea, căci avea deja
vârsta de 15 ani, iar Grigore era holtei la 43 de ani ai săi. Aşa era pe atunci
obiceiul, că după o slujbă de 25 de ani, bărbaţii, întorşi acasă, se căsătoreau
cu fete tinere.
Bunica Maria, îmbla cu şorţ colorat,
era foarte vioaie, veselă, se deosebea de soţul ei. Singură mulgea cele vre-o
trei vaci din gospodărie, singură turna laptele în ulcioare, apoi le cobora în
beci. Îi plăcea să joace cărţi şi să citească romane, mai ales dintre cele de
dragoste. Doar se căsătorise tinerică şi pe umerii ei căzuse lucru mult, căci
gospodăria era mare.
În urma acestei căsătorii s-a născut
mama mea, Eugenia, în anul 1897. În familia bunelului erau zece copii – şase
fete şi patru băieţi. Unii au murit, dar eu îi ştiam pe unchii: Petru, Constantin, Alexandru şi pe mătuşile Nina, Niusea şi
Dusea.
Unchiul Alexandru (Şura,
aşa îl numeau toţi) a murit în revoluţia din 1917, era în armata albă a lui
Denikin, care lupta împotriva bolşevicilor.
Unchiul Petru a fost căpitan de vapor
şi plutea pe Dunăre de la Reni în Grecia. La una din întoarcerile din Grecia,
grăbindu-se acasă unde îl aştepta iubita sa, a dat comandă mecanicului să
mărească viteza. Cazanul vaporului a explodat, iar Petru a fost opărit, căci
stătea pe punte, taman de asupra lui, şi a fost rănit straşnic. S-a chinuit
cîteva zile cu hainele lipite de piele, cerând să fie mai bine omorât, decât să
suporte aşa dureri. A murit săracul, Dumnezeu să-l ierte, că bun om era şi-l
iubeau marinarii.
Unchiul Constantin, fiind bun meşter
tâmplar şi iscusit sculptor în lemn, şi-a găsit de lucru la Bucureşti. Mama
mea, Eugenia, a terminat la Chişinău o şcoală de doi ani. Clădirea acelei şcoli
este şi azi pe strada Mateevici, colţ cu Hânceşti, o casă cu două etaje. După
terminarea şcolii din Chişinău mama a învăţat la Petrograd la o şcoală de
învăţători. În acele timpuri era la modă ca fetele să lucreze ca învăţătoare
pentru luminarea tineretului sau ca surori de caritate. Mama s-a cerut să fie
învăţătoare şi a fost trimisă în comuna Barta, lângă Ismail, aproape de comuna
Hagi-Abdul; acolo în spitalul din sat, m-am născut, în 1918.
Tatăl meu, Nicolae Nicolau, era şi el
învăţător. Dar după vre-o doi ani mama s-a despărţit de el, fiindcă lui îi
plăceau fetele. Din clasele superioare şi în familie erau mari scandaluri. După
ce l-a prins într-o grădină cu o fată, l-a gonit de la casă, căci pe vremea
aceea adulterul era o mare ruşine. Mama s-a mutat cu lucrul din comuna Barta la
Leova, unde era mai aproape de Nemţeni, de părinţi.
Mama mea, (Eugenia) era micuţă, purta
pantofi nr.33, se îmbrăca cu gust, îi plăceau culorile roz şi bleu. Purta
ciorapi numai negri. Îşi făcea părul cu nişte foarfece pe care le încălzea la
„o spirtovkă”, un fel de primus mititel. Avea voce frumoasă şi cânta minunat.
Într-o vreme a cântat la catedrala din Chişinău, dirijor fiind Lialicovschi.
Când făceam şotii, mă punea în genunchi pe grăunţe. Străbunelul Costache a
murit la 99 de ani, iar sărmanul bunel Grigore a murit de foame în 1947, când
mureau oamenii cu sutele în sate. Mama atunci a scăpat cu viaţă, căci lucra
învăţătoare la sovietici şi primea o raţie de merinde – îi spuneau ,,paiok”.
Era deja anul 1922. După unirea cu Ţara, din 1918, în Basarabia era nevoie
de învăţători, care să ştie limba română, pe care basarabenii o numeau
moldovenească. S-au organizat cursuri de limbă română, pentru că în timpul
ocupaţiei ţariste ruşii au avut grijă ca să dispară limba natală a
moldovenilor; toate documentele, erau în limba rusă, slujbele în biserici
preoţii le făceau în ruseşte. Mitropolitul Pavel Lebedev, unul din cei mai mari
şovini ruşi, interzicea slujba în biserici în limba română. Mai mult chiar - a
confiscat toate cărţile româneşti din biserici şi mănăstiri, aruncîndu-le în
foc. Regimul ţarist făcea totul ca să-i despartă pe românii basarabeni de
ceilalţi români, din dreapta Prutului, ca şi cum ar fi fost de neamuri
diferite.
Aceasta era politica ţarilor, care vroiau să ascundă răpirea în 1812, a Basarabiei şi să-i facă pe moldoveni ruşi. N-au reuşit însă barbarii de la răsărit să-i rusifice pe moldoveni, cu toate eforturile lor de asuprire, de interzicere a limbii naţionale, a adevăratei istorii. Aşa cum mama ştia bine limba română, căci acasă vorbeam româneşte, a fost trimisă la Galaţi la cursuri de calificare a învăţătorilor. A terminat cursurile cu nota bine şi s-a întors la Leova.
Mama şi-a găsit un bărbat de treabă şi
eu am căpătat un tată adoptiv – Gheorghe Baldovici. Era un om înalt, drept,
puternic, bărbat bine, cu favoriţi mari. Umbla în cizme înalte, negre, strânse
bine pe picior, le dădea cu cremă neagră („Gladys”, se numea). Luceau ca
soarele. Se descălţa cu ajutorul unui taburet. Stătea mult în faţa oglinzii,
pieptănându-se şi admirându-se, că era bărbat frumos. Îi plăcea să joace cărţi
pe bani, la clubul Partidului liberal. Pierdea uneori mii de lei, dar mai des
câştiga, curăţându-i pe alţii. În 1947, la sovietici, în timpul foametei, au
dat năvală hoţii în gospodăria noastră. Erau înarmaţi, au furat totul, au
împuşcat-o pe bunica Maria, ceilalţi au scăpat.
Tatăl adoptiv murit la 83 de ani, după ce s-a întors cu mama din Siberia.
În curând s-a născut şi fratele meu
vitreg – Vladimir. Pe noi, copiii, mama ne învăţa de la vârsta de 3-4 ani să
citim şi să scriem. De la patru ani eu am umblat şi la grădiniţa de copii din
Leova, unde educatoare era doamna Georgescu, venită din regat, care ne-a învăţat foarte bine limba română. Mamei i
s-a promis c-o să fiu primit la şcoala primară la vârsta de 6 ani şi nu de 7.
Doamna Georgescu a fost şi ea de aceiaşi părere şi mi-a dăruit un penar cu
creioane colorate „Hardtmut”, pentru că învăţăm bine şi citeam frumos poeziile.
Am fost trimis la şcoala primară de
băieţi nr.1, nu la şcoala mamei, mixtă. Acolo era director un învăţător venit
din regat, Anton Alistar, om bun, dar sever, care se mira de cunoştinţele mele
la limba română în comparaţie cu ale altor copii, mai ales îi plăcea când
reciteam poezii. Când veneau revizorii şcolari din Cahul sau Leova, începeau
controlul cu şcoala lui Alistar.
Eram în banca întâia şi, la orice
întrebare, fie de română, fie din aritmetică, eu ridicam întotdeauna mâna să
răspund. Când citeam poeziile, revizorii mă mângâiau pe cap sau pe umăr,
întrebândul pe director: „Bun băieţel, al cui este?” Eu îl stimam foarte mult
pe dl Alistar, dar mă temeam de el, căci uneori ne dădea şi bătaie cu crenguţe
subţiri de plop pentru orice ştrengărie. Îmi dădea de citit cărţi din
biblioteca lui, de ale lui Ion Creangă, poveşti frumoase, spunându-mi:
„Valentine, cel mai bun prieten al omului este cartea”.
De fapt şi acasă citeam foarte mult.
Mama ne cumpăra regulat reviste colorate cu poveşti şi năzdrăvănii pentru
copii. Cea mai frumoasă poveste pe care am citit-o pe acele vremuri şi pe care
nu am uitat-o nici astăzi a fost „O călătorie în lumea basmelor”, scrisă de scriitoarea
suedeză Selma Lagherlof, pe coperta căreia şedea călare pe gâtul unei lebede
albe, cu aripile larg desfăcute, un copilandru care plutea în lumea basmelor.
Apoi mai era o revistă pentru copii „Haplea”, numele unui flăcău hazliu şi
năzdrăvan din care reţin şi azi câte ceva: cum:
,,Haplea a
plecat la vânătoare
să vâneze
zburătoare;
Vulturi,
bufniţi, cucuvele,
fug
speriate, vai de ele,
că le prinde
şi le înghite
chiar şi
vii, nejumulite”.
Ne abona mama şi la revista „Cei trei cercetaşi”, o descriere a aventurilor
a trei băieţi curajoşi, în Africa, cu foarte multe momente captivante din
pădurile virgine cu negrii mâncători de oameni albi. Mama avea acasă biblioteca
ei, de fapt toţi învăţătorii aveau aşa ceva. Citeam chiar şi unele romane
interzise pentru vârsta mea, îmi amintesc de „Roabă de bună voie”...
În biblioteca familiei noastre erau
cărţi de literatură artistică, filozofie, de istorie, de drept, despre
călătorii prin lumea întreagă. Pe mine mă interesau cele de călătorii şi despre
dreptul roman; mai cu seamă când începusem să învăţăm dreptul, constituţia,
legile, începând din clasa a III-a şi a IV-a de gimnaziu, cum ar fi azi clasele
VII-VIII.
*
* *
Valentin Şerban se opri. Privirea
bătrânului se îndreptă spre cerul senin de unde râdea către noi soarele. În
pădurice se auzea un ciripit de păsări. A tăcut puţin şi a zis:
– Mi se pare că am luat-o razna. Să ne întoarcem unde trebuie.
– Am învăţat la şcoala primară nr.1 patru ani. Lecţiile începeau la ora 8
dimineaţa. Dar mai întîi ziceam ,,Tatăl nostru”. Apoi cântam cuvintele de
o frumuseţe rară:
Mult e dulce
şi frumoasă
limba ce-o vorbim,
altă limbă
armonioasă
ca ea nu
găsim...
Saltă
inima-n plăcere,
când o
ascultăm
şi pe buze -
aduce miere,
când o
cuvântăm;
românaşul o
iubeşte ca sufletul său.
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
pentru
Dumnezeu!
După patru ani de şcoală primară am intrat la gimnaziul mixt din Leova.
Pe atunci erau cluburi de cultură şi de adunări pentru tineret şi cei mai
în vârstă. Tatăl meu adoptiv, Cheorghe Baldovici, frecventa un club. Într-o zi
dl Alistar s-a apropiat de tatăl meu şi i-a spus:
– Dle Baldovici, aşi vrea să ştiţi că, băiatul d-tale Valentin, este foarte
capabil, că cea mai bună lucrare la admitere este a lui.
Îmi aduc aminte: mă bălăceam în apa
Prutului când m-au strigat colegii de clasă:
– Valentine, vino repede să mergem să dăm examenele de admitere. M-am dus
într-un suflet. Pe bancă erau două caiete. Profesorul Alistar ne-a dictat
câteva propoziţii şi o problemă de aritmetică. Am rezolvat totul, apoi ne-am
dus acasă.
Aşa am intrat la gimnaziul mixt de la
Leova.
Îmi plăceau scriitorii, poeţii greci
şi romani, filozofii. Am citit aproape tot ce s-a scris despre Aristotel,
Homer, Sofocle, Seneca, Freud, Schopenhauer, Stefan Zweig, nemaivorbind de
literatura română, începând cu Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale,
Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Victor
Eftimiu, Octavian Goga, Panait Istrati, Petre Belu, astea cât îmi mai aduc
aminte. Dar câte reviste nu le-am frunzărit: Realitatea, România ilustrată, România pitorească!...
Pe vremea mea tineretul citea foarte
mult, deoarece alte mijloace de informare – ca radioul, televizorul, computerul
– nu erau. Începând cu şcoala primară şi mai cu seamă cu liceul, profesorii
recomandau elevilor ce cărţi trebuie citite sau despre care trebuia să
povesteşti în clasă, să scrii compuneri. Am avut norocul să-l am ca profesor de
istorie pe Teodor Golescu, un regăţean, care era şi dirigintele clasei noastre.
El ne ducea în zilele de sărbători, în special la cele de Paşti, peste Prut în
pădurile Bumbătei, Vetrişoarei, peste drum de Leova, unde jucam fotbal.
Înnoptam la ciobanii bogătaşului Adam Mitache, care avea 5000 de oi, ascultam
noaptea doinele cântate de ciobani la fluier. Ne hrăneau cu jintiţă, cu urdă şi
cu caşcaval proaspăt, mâncam dintr-o mămăligă mare cât o roată de căruţă.
Când ieşeam în vacanţă, ni se spunea ce cărţi trebuie să citim ca să scriem
compunerea: „Cum am petrecut vacanţa?”. Eu eram slab la matematică, nu-mi plăcea,
dar la română eram puternic, scriam foarte bine compunerile şi, în general, îmi
plăcea mult limba română.
În 1933 a avut loc un concurs la Bucureşti pentru elevii liceelor din toate
provinciile ţării. Subiectul compunerii era: „Cum ai petrecut vacanţa,
impresii” şi ce cărţi ai citit din cele recomandate de profesori. Eu am scris o
compunere pe 12 pagini, pentru care am fost premiat (cu o excursie la Predeal
şi Constanţa).
Eu, care nu fusesem nicăieri în afară
de Nemţeni şi Leova, am fost puternic impresionat de toate ce-am văzut în acea
călătorie. Marea Neagră, cu apele ei fără de sfârşit, cu valurile ei puternice
şi înalte care m-au speriat la început, apoi m-am deprins, iar acele impresii
mi s-au pecetluit pe toată viaţa. Visam să mă fac marinar, să cutreier alte
ţări – nevăzute, necunoscute.
După terminarea cu succes a gimnaziului, am intrat la Şcoala superioară de
Comerţ din Leova, unde am îndrăgit limba italiană.
Cu toate că trăiam în Basarabia, eu nu ştiam ruseşte; acasă se vorbea numai
româneşte.
La vârsta de 14-15 ani umblând la
păscut caii, împreună cu prietenii de la şcoala primară, ne duceam uneori la
furat, prin grădinile vecinilor şi ale altor oameni din sat - luam harbuji,
zămoşi, acoperindu-ne cu saci pe timp de ploaie. Ne mai ocupam cu coptul
cartofilor, cu vânatul, cu prinsul vrăbiilor, pe care le frigeam pe cărbuni, cu
prinsul racilor în cotloanele de sub malurile Prutului. Racilor le mâncam
picioarele şi cozile încărcate cu icre.
Odată, ţin minte, am plecat cu o tabără ţigănească spre satul Hânăsenii
Noi, la 7 km de la Leova. Porneam cu ţiganii, ascultam cântecele lor la vioară,
de ţi se strângea inima de jale, de aceste melodii duioase. Acasă m-au căutat
pe malul Prutului vre-o câteva zile, căutau măcar hainele, gândindu-se că m-am
înecat. Pentru această aventură am mâncat o bătaie soră cu moartea de la tatăl
meu vitreg cu biciuşca de nu mă puteam aşeza vre-o câteva zile. Aşa m-am lecuit
de umblatul cu ţiganii.
Vara, în vacanţă, mă duceam pe jos până la Nemţeni, 40 de km pe malul Prutului,
prin păduri. Îmi plăcea când mă apuca vre-o ploaie în pădure cu tunete şi
fulgere. Pădurea mi se părea ca în basme, lucind la lumina fulgerelor, cu
crengile care trosneau şi cădeau de puterea vântului.
Mă iubeau tinerii mai în vârstă ca
mine cu câţiva ani, pentru că le povesteam multe din cele citite.
Vecinul nostru, moş Hânganu, avea un fecior Ion, de fapt toţi îl numeau
Vanea Hânganu, mult mai mare ca mine, că terminase gimnaziul din Leova prin
anii 1928-1929, căruia îi plăcea fizica. Dormeam vara cu el şi toamna târziu în
„pătul”, o uşă mare, pusă pe creanga unui nuc bătrân. Acest Vanea Hânganu a
învăţat la liceu la Iaşi şi după ce şi-a rupt un picior a lepădat învăţătura.
Îi plăcea fizica. A cumpărat nişte fire electrice şi becuri de lanternă şi,
făcând nişte lichid din chimicale, a tras lumină electrică ce nu era încă în
Leova... Tot el a construit din plumb un model de ,,parovic”, (motor cu aburi),
a găsit şi o roată şi i-a dat foc ,,parovicului”, pe care l-a dăruit părintelui
Tomşa, care ne preda fizica la gimnaziul din Leova. Toată Leova s-a mirat de
invenţia lui Vanea, care s-a păstrat mulţi ani în gimnaziu. În ’39, când am
plecat în armată, am văzut în gimnaziu cum ,,parovicul” era păstrat într-un
dulap special, avînd inscripţia: ,,invenţia elevului Ion Hânganu”. După
întoarcerea mea din Siberia am fost la Leova, dar gimnaziul era dărâmat şi în
locul lui era un bloc locativ.
La gimnaziul din Leova, într-o clasă
cu mine erau 28 de băieţi şi trei fete - moldoveni, greci, nemţi, evrei,
găgăuzi.
În Leova, evreii aveau liceul lor - „Tarbut”, unde mama mea preda româna
şi matematica. Evreii aveau o asociaţie „Gordoni”, sionistă, cu clubul lor.
Aici strângeau bani pentru „MOPR” – asociaţie comunistă pentru ajutorarea
muncitorilor. Moldovenii erau mai săraci, singura baie în oraş era a evreilor,
care se duceau regulat să se spele, fie sărac, fie bogat.
Limba italiană o preda profesorul Ion
Chiriac. Vorbea frumos şi sunetele acestei limbi răsunau melodios în clasă. Îmi
plăcea şi limba franceză, predată de dna Catz. Germana era predată de dna Lang.
Toţi elevii aveau uniformă de culoare ,,kaki”, cu chipiu, şi fiecare avea pe
mâna stângă, cusut cu fire aurii, numărul său. Eu purtam numărul 92. Dacă
făceai vre-o năzbâtie în oraş, era de ajuns să-ţi înscrie cineva numărul şi
să-i telefoneze directorului sau să depună o plângere. Puteai fi eliminat din
şcoală, (dacă năzbâtia era mare) pe o săptămână, două; atunci nu aveai voie să
vii la lecţii; aflînd şi părinţii, primeai o chelfăneală care îţi punea mintea
la loc.
În clase, când vorbeau sau predau profesorii, se auzea musca - era tăcere
şi o atenţie absolută. Respectul elevilor faţă de profesori era mare şi păstrat
de toţi.
După ora 20 seara nu aveai voie să te plimbi prin oraş. Cu fetele nu aveai
voie să te plimbi, era interzis, numai acei din ultimul an de liceu aveau voie
să umble în haine civile şi să se plimbe cu fete. Era o disciplină
supravegheată de pedagogi şi profesori şi nu se încălca de nimeni.
Bătrânii erau respectaţi, li se cedau locurile în autobuse, tramvaie şi
parcuri. Majoritatea elevilor erau foarte politicoşi cu toţi oamenii şi cedau
locurile lor fetelor, în tramvaie, autobuse. Era un respect deosebit faţă de
sexul feminin.
Aveam o fire vioaie, mai făceam
năzbâtii, nu avea cine să mă pedepsească, doar tatăl plecase din casă, iar cel
adoptiv se purta bine cu mine. Odată, la Leova, l-am bătut pe fiul şefului de
poliţie – Antonescu. Eu învăţam cu sora lui. I-am dat două palme fiindcă acela
mă insultase, când citeam nişte poezii. Venit la o serbare la şcoală, Antonescu
tatăl i-a spus directorului Alistar:
– Uite, acest golan l-a bătut pe fiul meu...
Anton Alistar i-a răspuns:
– Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Valentin e un băiat de treabă, învaţă
foarte bine.
Atunci Antonescu tatăl mi-a spus :
– Lasă că o să te prind eu cândva. Pentru asta am avut neplăceri cu unchiul
meu Dumitru Baldovici, care lucra la poliţie comisar.
– N-ai avut ce face, mi-a zis supărat unchiul Baldovici.
– Păi a meritat şi i-am dat! – i-am zis eu. Unchiul a dat din mână şi m-a
lăsat în pace.
Am terminat şcoala comercială şi mă gândeam să învăţ mai departe la Iaşi
sau la Bucureşti. Măcar că mama şi tatăl adoptiv aveau salarii bune, erau doi
fraţi în familie şi nu ne puteau întreţine pe amândoi la liceu. Era greu, se
cereau bani mulţi. Doream să învăţ la Bucureşti, văzusem deja acest oraş „micul
Paris”, şi îmi plăcea foarte mult. Aveam un prieten bun, Ilie Spătaru, care era
student la facultatea de drept de la Iaşi. Era fratele colegului meu de liceu,
Mihail Spătaru. Tatăl lor era director la şcoala primară nr.3.
*
* *