ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (6)

Era pe la sfîrşitul lunei mai. Gerul a trecut, omătul a început să se topiască, pe rîuri s-a făcut apă, pe lîngă mal ghiaţa a început să crepe, să se facă sloiuri, căci ghiaţa era mai groasă de un metru. Nu putiam nici într-un chip să mă întorc la copii. Bărbaţii care erau mai puternici mergeau cu sania cu cîni, de pe sloi pe sloi, uneori putiau sări cînii, alteori mai înotau, dară era periculos. Au trimis şi după mine băieţii o sanie cu cîni, dară eu m-am temut să mă pornesc pe aşa drum. Am mai rămas încă aproape o lună. Am trăit în baracă unde trăia lume adusă aşa ca noi, căci nu era chip să pot pleca la copii. Aviam o rochie de sac pe mine care în aieştia aproape trei luni s-a rupi. Noroc că mai aviam cu mine un sac, în care mi-am luat cu mine vro două rufe de schimb şi o bucăţică de pîne pe drum. Am luat sacul cela, l-am descusut şi am făcut o rochie să o am de drum cu ce ajunge la copii. Pe la sfîrşitul lunei iunie a venit primul vapor. M-am urcat în vapor şi m-am întors la copii. Cînd am ajuns la Şuga, aşa să chema «pasiolca» în care trăiam, mi-a eşit înainte numai băietul cel mic, căci cei doi mai mari erau plecaţi pe mare. Am avut noroc de femeile cu care trăiam în casă, Antemia Paraschiva şi Teşciuc Nadejda, cu care am devenit ca surori de suferinţă, şi au avut grije de copii în timpul cît am lipsit cu. Asta a fost prin anul 1946.

După ce am ajuns acasă, nu peste mult timp m-au chemat înapoi la lucru. Am lucrat mai departe tot ceea ce am lucrat pînă atunci, căci alta nu aviai ce face, dacă nu lucrai nu îţi da carte să poţi cumpăra o bucăţică de pîne. Băieţii lucrau bine. Nu numai ai mei, dară tot tineretu s-a pus pe lucru cu nădejde, căci altă scăpare nu era. «Nacialnicii» au prins încredere în lumea noastră. Peşte să prindia bine şi au început să cîştige oliacă de bani. Războiul s-a terminat şi a început oliacă altfel de viaţă.

Dar uitam să spun, ce s-a petrecut cu «nacialnicii» care m-au pus pe mine la închisoare. Pînă m-am întors eu înapoi, unu dintre cei doi era de acuma arestat. A furat casa cu bani din «cantoră» şi l-au prins. L-au dus tot acolo la Nîda, unde am fost şi eu. Tot în cursu acelui an a picat şi celalalt la închisoare. Mai spre toamnă m-au trimis pe mine iar la Nîda la raion, la o comisie în spital, că nu eram bine cu sănătatia. Cînd am ajuns la Nîda, mergînd spre spital, am trecut pe lîngă închisoare, unde, în ograda închisorii, i-am văzut că tăiau lemne. M-am dus anume pe aproape de gard şi le-am zis «zdrasţuchi» ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot s-au gîndit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice. Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot primăvara pe cînd să hrintuia ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici pînă astăzi. Se vede că el s-a pornit printre sloiurile de ghiaţă şi s-a prăpădit pe drum. Aşa cum zice vorba bătrîniască: nu săpa groapa altuia că ai să cazi singur în ca. Aşa că puterea lui Dumnezeu e tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cît am fost pe meleagurile cele amară. Mult am suspinat cu amar şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi ajute să pot trece peste toate greutăţile cîte îmi stau înainte şi cu puteria şi ajutorul lui le-am trecut toate.

Aşa că de acuma ne-am mai deprins cu locurile, cu lucru, cu lumia de pe acolo. «Nacialnicii» au prins să aibă încredere în lumia noastră, tineretu a început să se ridice prin muncă cinstită, au început să pună băieţi de-ai noştri «zvinavoi», brigadiri, ca să conducă pescuitu, lucru mergia destul de bine. Din familia noastră lucram trei de acuma. Băietul cel mare lucra «zvinavoi» la pescuit, aist de a doilea a lucrat o vară ca «matroz» la «rîbniţăle» care aduciau peştele de la pescari, pe urmă i-au dat lui «rîbniţa», adică vasul cu care cară peştele. El primea peştele de la pescari, îl aducea şi-1 preda la «labaz». Era lucru cu destul de mare răspundere, cu multă grije ca peştele să se păstreze bine. Se întîmpla că îl prindia un «ştorm», un vînt mare, şi asupra vîntului nu putia să vie cu «parusu», cu pînzele. Zăbovia patru cinci zile, poate şi mai mult, pînă se liniştea timpul. Valurile apei zbătiau barca pe toate părţile, peştele trebuia mereu să-1 îngheţe, că de altfel să strica tot peştele. Aşa că era cu mare grije şi răspundere, dar nu a păţit niciodată nimic. A lucrat aşa «priomcic», cu «parusu» pînă prin anu 1949.

Ei plecau pe apă, eu îi petreciam cu ochii cît îi vediam. Eram cu gîndul numai la Dumnezeu şi mă rugam, mărgînd pe drum sau lucrînd, în gînd mă rugam, ca Dumnezeu să-i aibă în paza lui, să-i firească de orişice nenorocire. Era un dîmb mai înalt, de unde să vedia departe pe apă şi cînd gătiam lucru mergiam acolo şi mă uitam. Vediam în depărtare mare, cîte opt nouă bărci «ribniţi» într-o parte, altă grămăjoară în altă parte. Acelia erau cîte o brigadă. Mă liniştiam, parcă îmi paria că i-am văzut pe ai mei unde-s şi îmi vediam de triabă. Cînd începia cîte un vînt tare, iarăşi fugi am la dîmbu cela şi mă uitam în ce pane am să-i văd. Dară cînd îi prindiau valurile celia înfuriate tare îi mai zbuciumau. Numa vediai că îi rădică valurile mai sus decît o casă şi, cînd îl da valul în jos şi alt val înalt venia din urmă, sta inima rece. Iţi paria că gata, 1-a acoperit valu din urmă, dar îndată vediai că îl rădică iarăşi sus şi iarăşi înapoi în jos. Era de groază cînd te uitai de pe mal, dar cum să simţiau oare aceia care erau pe valuri. Care nu avia pe nime acolo pe apă, se uita oliacă şi se întorcia şi pleca, dar eu nu vram nici să mănînc, nici să mă odihnesc, numai să stau să văd încotro i-or duce valurile. Dacă să întîmpla că era vîntul potrivit, putia cîrmi cu «parusu» şi întră cu «rîbniţele» în rîul care venia spre «pasiolca» unde locuiam, dar dacă era vîntul contra, apoi mergiau unde îi ducia vîntu. Stăm cu inima rece pînă înceta vîntu şi venia cineva dintre pescari şi povestia care şi pe unde s-a oprit de vînt. Aviam mare grije, cu toate că ştiam bine că nu le pot ajuta nimic, dar aşa-i mama.

Cînd se întorciau ei de pe mare, eu le povestiam cum alergam cînd să pornia «ştorm» pe cutare dîmb şi mă uitam cum îi zbătiau valurile. Ei mă ocăriau: da de ce alerg eu pe dîmb şi mă uit că nu-i nimic aşa straşnic. Se îmbărbătau înaintea mea, ca să fiu cu mai liniştită. Dară cîteodată iarna, cand aviau zi de odihnă, să strîngiau mai mulţi băieţi, sfătuiau, îşi aduceau aminte cum au pescuit şi în ce pericole au fost cînd îi prindia «ştormu» chiar în timpul cînd pescuiau şi cu cîtă greutate să putiau trage undeva la un ungheri unde putiau fi puţin scutiţi de valuri. Intîi pînă putiau strînge năvoadele în bărci, apoi pînă ajungiau cu bărcile la «rîbniţăle» cele mai mari. Bărcile erau încărcate cu peşte, mai erau năvoadele şi ei cîte trei oameni în barcă. Cîte pătimeau numai ei ştiu, căci cum îşi dădeau seama că ascult şi eu îndată schimbau vorba. Povestiau multe, nu mai pot să le spun toate aici, atîta una dintre toate, că iera şi de plîns şi de rîs. Cum venia o barcă încărcată, plină cu peşte şi trei oameni în ca, căci fiecare «lotcă», adică barcă, tot greşesc, după cum să zicia acolo, cu trei oameni să numia un «zvinovoi», şi aşa cum veniau, cu barca plină cu peşte înspre «rîbniţă», unde să-1 predeie, deodată a început un «ştorm». Valurile au răsturnat barca, peştele s-a dus tot în apă, oamenii s-au ţinut de barcă şi s-au salvat, dar năvoadele mergi au pe apă. Au mai prins din ele cîte au putut, dar a fost bine că s-au salvat oamenii. Cînd au ajuns aproape de «rîbniţă», unde trebuia să deie peştele, printre toate năvoadele au mai rămas doi peşti încîlciţi. Acela care era «zvinovoi» a luat acei doi peşti în amîndouă mîinile şi tot şi-i vîra singur în ochi zicînd: iacă voi sînteţi vinovaţi, ochilor, că aţi fost pria lacomi şi pentru voi am perdut tot, căci în barcă ar fi fost cel puţin două tone de peşte. Totdeauna înainte de a se porni «ştormul», peştele juca mai tare şi să prindea bine, dar acei care nu au fost aşa lacomi au presimţit timpul şi au fugit la «rîbniţă». Cînd a venit aista, au avut ce rîde, că aşa îşi făciau din nivoie, voie, şi rîdiau şi glumiau să triacă timpul.

Aşa au lucrat vro cîţiva ani, băietul cel mare lucra «zvinovoi», cel de-al doilea a lucrat la început «matroz», pe urmă «priomcic». Şi-au crescut de acuma vro patru cîni, şi-au făcut o săniuţă. Iarna îi înhămau, mergiau la pădure, aduciau lemne, ba au învăţat şi unu de vînătoare. Primăvara îi tundiam şi eram fericită că aviam acum din ce le face mânuşi şi culţuni pentru iarna. Torciam şi împletiam pentru ai mei, nu mai mergiam pe la rusoaice. «Nacialnicii» au prins multă încredere în lumia noastră, nu ne mai socoteau cei mai răi oameni din lume, ca la început. Aşa că de acuma mergia mai bine cu lucru, cîştigam cîte oliacă de bani, au început să aducă prin magazine cîte ceva de îmbrăcat, putiai să-ţi mai ascunzi goleciunea. Din partia gurii, mai aduciau cîte un peşte ceva mai gras acasă, iar «nacialnicii» se mai uitau în altă parte cînd treciau ei spre casă. Dacă au crescut băieţii mai mari, au prins încredere în ei şi s-a schimbat oliacă viaţa. Au făcut cerere la «Comendatura» care ne păzia pe noi şi li-a dat permis pentru armă de vînătoare. De acum nu să mai năcăjiau cu laţurile de aţă. Primăvara cînd era timpu de vînătoare îşi luau barca, căci nevoia i-a învăţat şi meseria la lemn, şi au făcut o barcă micuţă. Luau cînele, arma şi să puniau pe barcă. Mergiau cinci şase chilometri, stau toată noaptia, după cum era timpul, şi dimineaţa veniau cel puţin cu cinci şasă reţe sălbatice. Dacă era timpul potrivit aducia şi zece, altă dată şi mai multe, aşa că ne mai împăcăm foamia de acuma. Eram foarte împăcată şi mulţumită cu copiii, căci au fost foarte ascultători, au ţinut foarte mult unu la altu şi au avut grije şi de mine, să nu mă supere cu nimic. Cu mîngîierea asta am trecut peste toate greutăţile cîte au fost împotriva noastră. Au fost foarte stăruitori la lucru, după cum am spus mai sus, de nevoie au învăţat şi meseria la lemn fără nici o şcoală. Vara erau pe apă la pescuit, dar iarna «plotnici», aşa le zicia acolo la cei care lucrau la lemn, construiau bărci şi chiar şi «rîbniţe» de cele mari, cu care îmbiau pe apă, pe care le reparau, dar chiar le şi făcia din nou. Au devenit de acuma foarte văzuţi, căci aviau nivoie de aşa lucratori.

Prin anu 1948 au început să aducă mecanizaţie pentru lucru pe apă. Au adus cîteva «cachere», nişte vaporaşe micuţe, ca să tragă «rîbniţele», să nu se munciască cu «parusele».

In anu 1948 iarna l-au trimăs pe băiatul cel mare cu avionul la Tabolschi, un oraş cam la vro cinci sute de chilometri depărtare de unde trăiam, ca să înveţe a lucra pe «cacher». A stat vro trei luni şi spre primăvară s-a întors înapoi. Pe la jumătatea lui iunie, căci pe atunci se curăţia ghiaţa de pe ape, au eşit la pescuit. Pe dînsu l-au pus pe «cacher» să lucreze cu încă opt oameni, căci aşa lucrau şi pe «rîbniţă» cîte nouă oameni. Acuma le era mai uşor, căci «cacheru» avia motor şi îl conducia unde le trebuia, nu ca «rîbniţa» cu «parus» care mergea cum bătia vîntul. Cel de-al doilia a mai lucrat la «priomcă» vara aceia, adică primia şi căra peştele de la pescari.

De acuma s-a rădicat şi băietul cel mai mic. Vrea şi el să lucreze, să capete o bucăţică de pîne mai marişoară. M-am gîndit să nu margă deodată pe apă. S-a apucat să lucreze cu un cal, să-l poarte pe «nacialnicu» de la organizaţia care primia toate productele de la vapor pentru mai multe «pasiolci», satişoare, împrejur. Organizaţia ceia se numia «rîbcop». în primăvara anului 1948, prin luna mai, cînd începia ghiaţa să crepe sloiuri, i-a trebuit «nacialnicului» să meargă la o «pasiolcă» cam la vro 80 chilometri. Era de acuma periculos, căci ghiaţa era croită sloiuri, groase de un metru şi mai bine. Sloiurile mari ţin mare greutate pe ele şi apa nu-i repede curgătoare să le ducă, plutesc aşa aproape o lună, pînă încet să curăţă apa. Atunci i-a trebuit «nacialnicului» numaidecît să miargă. S-au pornit numai ei doi în sanie, deşi a văzut bine că e periculos. Băietul era tînăr, încă nu a îmbiat drumuri lungi să judece ce să poate întîmpla, dar «nacialnicu» şi-a făcut curaj, hai că o să ajungem, şi s-au pornit. El, mai în vîrstă, ştia bine ce să poate întîmpla. A luat o funie bună, i-a făcut la un capăt juvăţ şi a pus-o în sanie lîngă ei. Băietul s-a uitat, dar nu ştia pentru ce a pus-o. Au mers ci mai bine de jumătate de drum, cînd deodată sloiurile se depărtează unu de altu şi calul pică în apă. «Nacialnicu» apucă repede funia ce era pregătită cu juvăţ, o aruncă calului de gît şi trag amîndoi de funie de-l înăduşe pe cal. Atunci apa l-a ridicat pe cal în sus şi l-au scos. I-a dat drumu juvăţului, calul şi-a venit în fire şi au plecat mai departe. Acest lucru era obişnuit la ei, de asta ci şi-a pregătit la îndemînă funia. Au ajuns la «pasiolcă» unde erau porniţi, şi-a făcut treburile şi s-a grăbit să se întoarcă înapoi. La întoarcere, a venit bine o bucată de drum, cam vro patru chilometri pînă a ajunge la o altă «pasiolcă». Văzînd că e ceva rău înainte, 1-a trimis pe băiet să vadă ce-i. Băietul s-a coborît din sanie, merge înainte şi se uită ce-i. Ghiaţa era depărtată sloi de sloi, dară nu să cunoştia, că era astupai cu omăt, şi cînd calcă baietu, să duce în apă pînă subsuori. S-a oprit cu mînile pe ghiaţă, 1-a prins «nacialnicu» şi 1-a scos, dar să se schimbe nu avia cu ce. Au mers încă vro patru chilometri pînă au ajuns la «pasiolcă» care le era mai aproape. Acolo erau la lucru băieţi de-ai noştri, care i-au dat cîte ceva uscat şi a lepădat hainele cele ude de pe dînsu. Dară vă puteţi închipui cît de plăcui a fost să mergi patru chilometri cu toate straiele ude pînă la chele. In fine, a ajuns acasă năcăjit ca vai de dînsu. Mi-a dai straiele celea cu care a fost îmbrăcat, un bolomoz ud, îngheţat, nici nu mă pricipiam ce poate fi aceia. Cînd a intrat în casă, s-a dezbrăcat de «pinjiac», a rămas în pielia goală şi îmi cere să-i dau schimburi să se îmbrace. I-am dat, s-a îmbrăcat şi pe urmă a început să-mi povestească de toate cîte a petrecut, cum s-au dezbrăcat băieţii şi i-au dat unu «pinjiac», altu pantaloni, camaşe. Izmene nu au avut de unde să-i deie, căci nu aviau mai multe rînduri cu ei. De aiestia întîmplări erau multe.

In iarna anului 1949 l-au trimis pe băietul cel mare, Mitruţă, la pescuit cu «silele» pe sub ghiaţă, căci aşa pescuiau totdeauna. Să întorciau pe la sfîrşitul lui septemvre de pe apă, de la pescuit, stătiau vro jumătate de lună, pînă să întări a oliacă ghiaţa, schimbau uneltele de pescuit, luau altele pe care le da drumu pe sub ghiaţă şi prindiau peşte. In acea iarnă l-au trimis pe Mitruţă, băietul cel mare, ca brigadir cu pescarii aceia de iarnă, să le poarte grijia, să le ducă pîne, lemne, dacă «sîtele» acelia să rup, să farmă, să le ducă altele. Pentru transport i-o dat un cal şi o sanie să aibă cu ce îmbla, căci era depărtare cam de vro optzeci de chilometri. Pescuitul acesta de iarnă dura cam pînă la sfîrşitul lui februarie, începutul lui martie.

Cam prin luna decemvre, într-o zi a început oliacă de «buran», de viscol, care pînă către siară s-a întărit, gerul era peste 40 grade şi de «buran» nu vediai doi paşi înaintia ochilor. Ni-am strîns siara de la lucru, ni-am oploşit pe langă sobă şi mai povestiam care şi de-ale lui, căci trăiam mai multe familii într-o casă. Unu zice, un stăpîn bun nu ar scoate nici cînele afară pe aşa un timp. Altu zice, vai de capul acelora pe care i-a prins în drum «buranul» acesta. Mie mi s-a făcut inima parcă o piatră şi nu putiam vorbi nimic. Mă întrebau femeile de ce şed aşa, îs bolnavă ceva sau ce-i cu mine. Eu le spuneam, nu-s bolnavă, dar aşa mi-i de greu pe inimă, că nu mai pot. Şi asia ni-am culcat. A doua zi am mers la lucru, a treia zi după asta a venit Mitruţă de la pescarii de pe mare. Ne-am bucurat că l-am văzut, dar nu am avut cînd sta mult de vorbă, căci el au mers pe la «cantor», şi-a făcut treburile lui.

După ce au fost venit, s-a făcut siara, a dormit cu noi o noapte şi ni-a povestit despre drumul lui, ce a pătimit. S-a pornit în ziua aceia să vie după pîne şi lemne pentru lucrători. Cînd s-a pornit de acolo, începia aşa oliacă de «buran», dar pe la o bucată de drum s-a făcut din ce în ce mai tare. A început să se întunice şi «buranul» şi gerul s-au făcut şi mai tari, dar dacă era pornit în drum, a mers tot înainte. Dar acolo, de geruri aşa mari, ghiaţa crapă şi să depăniază una de alta de un metru, poate şi mai bine. Şi cum venia el cu sania cu cal, deodată cade calul într-o crăpătură de ghiaţă. El şi sania au rămas pe ghiaţă. Na, de acuma fă ce ştii. Era un ger cu «buran» nemaipomenit. Să lase calu acolo să se înece, îl aştiaptă criminalul. I-a aruncat funia pe gît şi l-a înăduşit, după cum era obiceiul. Dacă l-a înăduşit, apa 1-a aruncat diasupra, dară cum să-1 scoţi afară pe ghiaţă de unu singur. A doilia, ghiaţa era lucioasă ca sticla. Te apropii de marginia gheţei să tragi calul şi aluneci singur în apă, n-ai de ce să te ţii. Avia un topor cu el, a farmat sania, a făcut cu toporu o gaură în ghiaţă şi a pus în gaură aşa ca un stîlp, să aibă de ce să ţine, să nu lunice şi el în apă. După o muncă destul de grea, a reuşit şi a scos calul pe ghiaţă. Dară ce să vezi, calul cît a stat în apă rece, dacă 1-a scos pe ghiaţă la ger şi omăt a îngheţat şi abia cu mare greu 1-a rădicat pe picioare şi a pomit încet înapoi spre «palatcă». De coama şi coada udă s-a mai lipit omăt şi s-au făcut ca doi bolovani. Calul ud şi îngheţat abia păşia. Mitruţă mergia de partea vîntului să nu-l deie jos, că mai mult nu-l mai putia rădica. Era destul de departe pînă înapoi la «palatcă», poate ca vro douăzeci de chilometri. Cu mare greu au început să se apropie, dar cînd a început să se vadă «palatca» cînii au pornit să latre, căci lucrătorii aviau şi cîni cu ei. Lucrătorii au eşit să vadă de ce latră şi cînd s-au uitat au văzut departe în zare că vine ceva, o vămîi mare asupra lor. Ei s-au dat îndărăt în «palatcă» şi şi-au luat armele. Aveau cu ei puşti de vînătoare, alţii «lomurile», nişte druci de fier cu care dezbătiau ghiaţa, căci s-au spariet că cine ştie ce dihanie sălbatică vine la ei. Şi aşteptau gata cu toţii să se apropie mai bine ca să tragă cu armele. A avut noroc căci cum s-a mai apropiat, cinii au alergat şi l-au cunoscut şi nu au mai lătrat. Atunci au stat cu armele şi nu au mai tras. Dacă a ajuns la «palatcă», a vîrit calu în «palatcă», a făcut foc, l-au dezghiţat, l-au uscat şi a doua zi au pornit iarăşi Şi a ajuns cu bine. De aiestia au fost nenumărate cazuri, dară toate e pria mult să le scriu.

Pe dînşii îi trimitiau unde le trebuia. Că era drumu cu pericol sau cu alte greutăţi, nu putia să deschidă gura, să spuie că nu poate sau că îi e frică sau altceva. Dacă ţi-a spus, trebuia să împlineşti. Ei trebuiau să plece. Eu îi pregătiam cu ce putiam. Parcă ce aviam? Cu ce putiam să-i prigătesc? Spălam o rufă ce o avia, o mai cîrpiam, le puniam şi mă uitam în urma lor cît îi putiam vedia. Mă întorciam înapoi, dară numai Dumnezeu îmi ştia cum îmi era mie inima. Cu toate că ştiam că nu le pot ajuta cu nimic, eram tare neliniştită şi mă munciau felurite gînduri pînă îi vediam întorşi înapoi. Numai cu gîndul la Dumnezeu eram şi mă rugam neîncetat, mărgînd pe drum, lucrînd, ca el să-i păziască şi să-i firiască de toate nenorocirile. Şi am cunoscut că puteria lui Dumnezeu e foarte mare şi te poate ajuta.

Aşa au terminat pescuitul de iarnă. Prin luna martie s-au întors de la pescuit, au lucrat pe loc şi am fost împreună pînă în primăvară, prin luna iunie. Cum s-au curăţit apele de ghiaţă, au mers din nou la pescuit. Băietul cel mare a mers cu «cacheru», a doilea băiet a mers mai departe cu «parosu» la carat peşte şi a treilia lucra cu calu pe uscat.

De acuma ci nu m-au mai lăsat pe mine să lucrez. Nici cu sănătatia nu mai eram bine. Au îmbiat ei pe la «cantor», au vorbit şi m-au scos din lucru. Mi-au zis, de amu mamo îţi ajunge cît ti-ai muncit, şi la lucru ai îmbiat şi de noi ai avut grije, să ne speli, să ne cîrpeşti, să ne faci mîncare. Acuma noi am crescut, lucrăm toţi trei, dumneata de acuma stai acasă, că noi sîntem toţi mari şi sîntem în stare să te întreţinem şi pe dumneata. Cu toate că eu nu m-am lăsat în nădejdia lor să mă întreţie, că încă putiam şi cu mişca, dară parcă cuvintele eştia mi-au dat multă mîngîiere, că am văzut că îşi cunosc datoria lor faţă de mamă. Şi aşa m-au scos din lucru şi am rămas acasă din vara anului 1949.

Traiul a început să se mai uşureze. In anul 1950 s-au ridicat cărţile de pîne. Atunci ni-a părut că am ajuns în rai. Nu ne venia să credem că de acuma noi putem cumpăra pîne cîtă ne trebuie, să ne saturăm. Săraca lume, cumpăra care şi mai multă pîne, nu le venia a crede că de acuma are să fie tot timpu fără carte. Ziceau între ei, poate că aşa vor lăsa două trei zile, să vadă ce a face lumia, şi pe urmă iarăşi o da cu normă. Dară din anu cela nu au mai fost carte pentru pîne şi a încetat lumia să cumpere pîne să facă „zapas". Cumpăra fiecare cît îi trebuia să mănînce. Să vede că din timpul cela s-a mai uşurat sarcina de pe noi.

Eram acolo tot felul de naţii, erau poloni, filandeji, calmîci, ruşi, români, tătari. Şi din anul 1950 au început să evacuieze naţiile. Intîi au început cu filandejii. I-au chemat la «comendatura», aşa-i zicia la miliţia care ne păzia. Le-au făcut documente, i-au strîns pe toţi, i-au pus pe vapor şi au plecat în ţara lor. A doilia rînd au făcut cu polonii. I-au ales, li-au făcut documente şi iarăşi i-au pus pe vapor şi au plecat în ţara lor. Pe urmă lot aşa au făcut cu calmîcii şi cu tătarii. Li-au dat voie să plece la locurile lor. Au mai fost ruşi de pe la Astrahan, tot au început să-i aliagă. Acuma a fost ajuns rîndu la noi românii. Au început să ne cheme la «comendatură», să ne cerceteze, căci erau bucovineni şi basarabeni. Bucovinenii ne-am scris în toate documentele că sîntem români, dar basarabenii au fost scrişi moldoveni. De acuma au început să aliagă. Care erau scrişi români, să-i evacuieze în România. Au început să ne cheme la «comendatură», să ne scrie documentele. Ne-am bucurat că vom scăpa şi noi. Aşa au lucrat cîteva zile, îi chema pe toţi care erau scrişi români. Basarabenii să uitau cam rău la noi, ziciau, iacă voi v-aţi scris români şi îţi pleca, dar noi trebuie să mai rămînem. Cînd într-o bună zi, ne spune că s-a anulat tot scrisul românilor, căci regele Mihai a părăsit ţara. Am rămas iarăşi fără nici o nădejde, dară ce putiai să faci.

Am lucrat cu credinţă mai departe, ca să putem scăpa oliacă din greutăţi. Băieţii lucrau toţi trei, pîne puteai cumpăra cît îţi trebuia, dară tare ne-am săturat de locurile celia pustii. Vara ţinia numai trei luni. In timpu ista era oliacă de cald, dară nu-ţi tihnia căldura ceia, căci ţînţarii îţi sugiau tot sîngele. Dacă ai fi vrut să stai oliacă afară la aier, nu dovediai să te aperi cu mînile de ţînţari. Dacă stai în casă şi vrai să deschizi uşia, să schimbi oliacă aierul, trebuia să pui într-o căldare nişte putregai, să-1 aprinzi, să facă fum tare, să o pui în prag la uşe şi apoi să deschizi uşa. Altfel ţînţarii năvăliau în casă şi nu putiai să te odihneşti. Cînd era vînt, îi mai împrăştia şi putiai sufla oliacă. Dar să te dezbraci pînă la piele, să te ajungă soarele sau aierul, asta nu s-a întîmplat niciodată.

De acuma ne-am dedat asia, căci nu putiai schimba nimic. Eram bucuroşi că nu mai înduram atîta foame şi căutam să muncim cît mai mult să putem avia cele trebuincioase pentru viaţă. Băieţii au cumpărat o viţăluşcă, căci cu ce ai crescut, cu ce ai fost deprins, la aceia te trage inima. Ei erau toţi trei în lucru, cu stăteam acasă, strîngiam «iagăde» pentru iarnă, îngrijiam viţăluşcă. Cum am spus, au făcut băieţii o barcă sau luntre mică pe care o mînam cu vîslele pe apă. Mergiam cu ca cîte 7, 8 şi 10 chilometri pe apă, pînă unde putiai găsi un loc mai rădicat, cu iarbă de cosit pentru iama. La început am muncit mult în zădar, pînă am deprins harul cum trebuia făcut. Numai cosiam iarba şi aşteptam puţin să se usuce, cînd apa creştia oliacă şi o lua gata cosită. Şi dacă era pusă în căpiţe, cînd creştia apa, tot o rădica şi o ducia. Asia am păţit de mai multe ori. Pe urmă am făcut capre înalte de un stat de om. Acelia trebuiau făcute tari, că de nu, cînd venia apa mare le zmulgia şi pe acelia şi le ducia. Păziam cînd bătia vîntu de la «iug» pentru că atunci apa scădia şi ne siliam în timpul cela cît putiam să cosim. Cum se întorcia vîntul de la «sever», apa începia să criască şi rădicam finul pe caprele celia. Şi aşa putiam scăpa fînul pentru iarnă. Era destul de greu să mîi cu vîslele luntria pe apă. Pînă ajungiai pe loc, nu-ţi simţiai mînile de oboseală, apoi trăgiai coasa toată ziua şi iarăşi înapoi la vîslit. Cînd putiau, mai fugiau şi băieţii şi îmi ajutau, căci unu singur nici nu putia să-1 care şi să-1 clădiască sus pe caprele celia. Cînd venia cu «priomca» cu peşte, Vasile cel mijlociu, pînă îi ajungea rîndul să-1 discarce, venia şi îmi ajuta la strînsul finului. Toader, cel mai mic, venia cu mine mai adesia, căci lucra încă pe uscat. Mai să ceria din lucru, mai fugia şi fără voie şi asia ne munciam, căci nu ştiam cu ce să mai depărtăm greutăţile şi neajunsurile. Am ajuns că viţăluşca ceia s-a făcut vacă. Acuma mulgiam şi aviam cu ce ne îndulci sufletu. Era destulă muncă ca să poţi ţinia văcuţa ceia, dar ne mîngîiam că e a noastră. Cîtă muncă era pînă strîngiai fînul cela şi pe urmă nu-1 putiai aduce pe apă, căci nu putiai ajunge cu luntria pînă aproape de el. Il putiai căra numai iarna cînd erau apele îngheţate. Aviam de acuma patru cîni pe care i-am crescut, iar băieţii au făcut o sanie. In timpul iernii mai mult duminica, cînd aviau «vîhodnoi», zi de odihnă, în loc să se odihniască, înhămau cînii la sanie, mergiau şi aduciau fînul pentru vacă şi lemne pentru foc. Asia îşi petreceau duminicile şi zilele de odihnă.

Au mai trecut vro doi ani, s-a mai înmulţit mecanizaţia pentru lucrători, au mai adus cîteva «cachere». In sezonul de vară a anului 1953, Vasile, băietul cel mijlociu, care căra peştele cu «rîbniţa» de la pescari, a trecut de pe «rîbniţă» pe «cacher». De acuma trăgia «rîbniţele» cu «cacheru», nu să mai muncia cu «parosele». Cînd a venit iarna, l-au trimis pe Vasile la învăţat, într-un orăşel, Salihard, la vro trei sute de chilometri depărtare de locul unde trăiam. Primăvara s-a întors înapoi şi peste vară a lucrat căpitan pe «cacher». Mitruţă lucra căpitan pe «cacherul» cu care pescuia, iar Vasile lucra căpitan la transport. «Cacherul» cu care căra peştele de la pescari, de multe ori trebuia să ducă butoaie cu peşte sărat pînă la Salihard, altă dată şi mai departe, dacă nu era alt transport, înapoi trăgia pe apă plute de lemn. Aşa-i era lucru lui, îmbla sute de chilometri pe apă. Tot în vara ceia l-a luat pe fratele lui, pe Toader, să lucreze «matroz» pe «cacherul» unde lucra Vasile. Lucrau de acuma toţi trei pe apă. Am rămas cu singură pe mal.

Vremurile s-au mai schimbat şi viaţa s-a mai uşurat puţin. Principalul era că nu mai eram flămînzi, pîne de acuma era cît îţi trebuia, cînd veniau copiii de pe mare aduciau cîte un peşte, cît mai gras şi mai frumos, cu toate că tot nu era voie, dară ei erau lucrători vechi, lucrau cinstit şi nu să uitau rău în urma lor. Aşa a lucrat doi ani, cel mai mic «matroz» pe «cacher», pe urmă a lucrat şi el ajutor de căpitan. Lucrau bine, bani cîştigau, şi-au făcut de îmbrăcat oliacă. Eu acasă îngrijiam de văcuţă, strîngiam «iagăde» pentru iama, la pregătiam pe cînd veniau aieşti doi cu transportu de peşte, să fie «iagăde» strînse, să aibă cu ce îşi răcori suflau, căci veniau osteniţi de pe valurile apei. Şi cu toate că de acuma era pîne de ajuns, dară cît puteai mînca numai de acelaşi fel, pîne şi peşte, alta nu aviai cu ce schimba. Faţă de timpurile de la început, socotiam că e bine. Cînd eşti tot timpul flămînd te gîndiai numai să ai cu-ce îţi sătura sufletu, dar dacă era pîne de ajuns, totuşi mai ceri a corpul şi altă ceva. De aceea mă străduiam să le strîng «iagăde» de ajuns, căci atîta fructă era pe acolo. Cînd veniau de pe mare nu întrebau de altă mîncare, numai dacă sînt «iagăde» strînse. Mîncau acasă, le pregătiam şi luau cu ei pe mare, îi duciau şi celui de la pescuit. Parcă mă simţiam mai uşor cînd îi vediam şi puteam să le dau oliacă de fructe să-şi răcoriască sufletu.

Ne-am fost deprins de acuma cu viaţa aceia, căci dacă nu putiai face nici o schimbare, trebuia să spui că aşa e bine, dară gîndul şi dorul de locurile în care te-ai născut te chinuiau neîncetat. De acuma au dat drumul să îmbie scrisori acolo la noi, la «sever». Am scris şi eu în satul meu, la niamuri. Am fost bucuroasă de primul cuvînt, să aud ce s-a petrecut cu scumpa mia mamă. Peste scurt timp mi-a răspuns o cumnată, că la două săptămîni după ce ni-a rădicat pe noi s-a întors din nou armata română. Au venit fraţii mei, au găsit-o pe mama în viaţă şi au luat-o cu ei în România. Am avut multă mîngîiere cînd am cetit şi am auzit că scumpa mea mamă a ajuns pe mînile fraţilor mei şi copiii ei. Căci durerea mea a fost nespus de mare cînd m-au despărţit de ca, cînd m-au răpit duşmanii din cuibul meu şi a rămas dulcea mea mamă bolnavă în pat. Această durere în suflet m-a muncit mai rău decît toate greutăţile cîte le-am petrecut.

M-am frămîntat mult pînă am putut să-i găsesc cu scrisoaria pe fraţii mei în România. In sfîrşit, am reuşit şi i-am găsit, li-am dat adresa mea şi ei au dat-o şi altui frate care trăia în Anglia. După asta, am corespondat regulat cu fraţii. Cele dintîi cuvinte ce le-am scris la fraţii mei au fost să-mi dea veşti despre scumpa mea mamă. Mi-a răspuns imediat fratele cel mare, Ionică, din Bucureşti. Nu a vrut să mă supere în prima scrisoare şi nu mi-a scris adevărul. Mi-a scris să fiu pe pace, că mama e îngrijită bine, are tot ce-i trebuie, dar al doilea frate mi-a scris adevărat: surioară dragă, nu plînge şi nu te întrista, că aşa-i legia pămîntului şi trebuie toţi să o împlinim. Să ştii că scumpa noastră mamă s-a stins din viaţă la 23 decembrie 1945. Cît a fost în viaţă, numai despre voi a vorbit, ar fi fost tare bucuroasă să fi auzit măcar un cuvînt despre voi, că sînteţi în viaţă, închidea ochii cu sufletul mai împăcat. Am cetit aceste scrisori, m-am bucurat că i-am găsit pe fraţii mei şi am plîns mult cînd am cetit despre mama, că nu am să o văd mai mult. Şi iarăşi m-am mîngîiat singură şi am zis, bine că a dat Dumnezeu şi a ţinut-o în viaţă şi a fost pe mîna fraţilor aproape patru ani. S-a mîngîiat măcar cu o parte dintre copiii ci, căci toată viaţa a trăit cu mult dor pentru copii.

De atunci am corespondat regulat cu fraţii mei. După ce i-am comunicai adresa mea şi la al treilea frate, care trăia în Anglia, în scurt timp am primit şi de la acela scrisoare. De cind am început să primesc scrisori de la scumpii mei fraţi, mi-a părut că am reînviat din morţi. De cum ni-a răpit din cuibul nostru şi pînă m-am găsit cu fraţii mei am crezul că sînt pierdută pentru totdeauna, într-aşa mare depărtare şi pustiitate am fost duşi.

Cînd eram copilă mică, dacă se îmbolnăvia cineva, nu se alerga aşa repede la doctori, ci era cîte o babă bătrînă care venia la bolnav, îl freca cu ceva, îl oblojia cu nişte buruiene, îl mai descînta în nişte apă şi-l spală pe bolnav. Cînd îl spăla cu apa ceia descîntată, mai spunia multe din gură, dar cu numai atîta ţin minte cum da baba cu mîna îndărăpt spre bolnav şi tot spunia din gură că să iasă răul din bolnav, să miargă în locuri pustii, în locuri depărtate, în locuri unde cucoşii nu cîntă şi oamenii nu îmbla. Atunci mă gîndiam oare unde sînt locuri în care oamenii nu îmbla şi cucoşii nu cîntă, dar acuma cînd ni-au dus pe noi, am văzut că ni-au dus pe locuri care încă nu au fost călcate de fiinţă ominiască. Cît te uitai cu ochii nu vedeai nimic decît pustiitate, tundră cu nişte ciritei şi mlăşniţă.

Acolo au trăit numai nişte oameni sălbatici, care să hrăniau cu carne crudă, peşte crud, beau sînge de «oleni», să îmbrăcau cu pei de «oleni», altă îmbrăcăminte ei nu ştiau. Pustiul era destul de mare, dar oamenii ceia, cărora le ziciau «tuzemţi» sau «neniţi», nu erau tare mulţi. Ei îşi făciau «ciumurile» lor mai mult pe malul apei, aşa că nu au călcat ei toată tundra ceia.

Cei mai tineri dintre ei înţălegiau limba rusiască, să întalniau la lucru, mai ales la pescuit şi vorbiau cîte puţin unii cu alţii, dar pria multă prietenie nu putiai face cu ei. Credeau în Dumnezeu în feliu lor. Era cîte unu care mai sta de vorbă cu de-ai noştri, înţălegia cîteva vorbe pe ruseşte, mai arăta pe semne şi spunia de credinţa lor. Acuma a slăbit şi la ei credinţa, dar pe timpuri, cînd era ţaru Nicolai, aviau turmele lor de «oleni» şi aviau locu lor anumit unde să rugau. Pe un dîmb unde erau cîţiva copaci mai înalţi aninau pe copacii aceia pei de «oleni», aveau şi ceva material pe care îl păstrau din moş strămoş şi aninau totul pe copaci. Acela era locu lor de rugăciune şi tot acolo da jertfă din turma lor de «oleni». Din cîţi «oleni» avia, al şiaptălia «olen» îl da jertfă, făciau foc şi îl ardiau. Asta faciau mai demult, dar acuma, de cînd eram noi pe acolo, nu mai aviau de unde da jertfă, dar de dîmbu cela tot îşi amintiau, îi spuniau «sfetoi mîşt», adică dialul sfînt. Am fost de multe ori şi am strîns «iagăde» de pe «sfetoi mîşt». Aviau multe însemnări în feliu lor. Dacă erau la pescuit şi să întîmpla să pice un om în apă, deşi ei aviau posibilitatea să-i deie ajutor, să-l scape, nu-i da ajutor pentru nimic în lume. Să fi fost de-ai noştri sau de-ai lor, îl lăsau să se înece. Spuniau că acela, dacă a picat în apă, Dumnezeu îl cere şi nu trebuie să-1 ajuţi. Acum în timpurile din urmă au început să-i civilizeză şi pe ei. Li-au făcut casă, i-au pus să trăiască în casă, dară ei ce făceau, înaintea casei puniau «ciumu» şi trăiau în «cium», spuniau că în casă nu-i bine de trăit. Pe copii îi luau la şcoală, îi învăţau a scrie, a citi, le dau îmbrăcăminte şi nu-i mai lăsau să îmble îmbrăcaţi cu pei de «oleni». I-au pus într-o casă, aşa ca un fel de internat, li-au dat paturi curate, le ferbia mîncare, dar ei nu erau mulţămiţi deloc şi căutau care cum putia şi fugiau la «ciumul» lor. Acolo dormiau pe pămînt în pei de «oleni» şi acolo le era bine. Trăiau mai mult pe malul apelor şi lucrau mai mult la pescuit, căci alt lucru nu ştiau să lucreze. Dară niciodată nu s-ar fi dezbrăcat să se spele cu apă pe trup. Asta la ei nu exista, de mici copii şi pînă la bătrîneţe nu să spălau pe trup. Dacă să năştia un copil, doamne fereşte să-1 fi pus în apă să-1 scalde. Aviau un fel de coşiarcă tot din pei de «oleni» şi în coşiarcă ceia puneau păr mult, tuns de pe peile de «oleni». Copilul cum să năştia îl puniau în coşiarcă ceia cu păr şi copilul foia acolo cu picioarele, cu mînuţăle şi să curăţia trupul, dar cu apă nu-l spăla deloc. Asia era viaţa lor. Le plăcia mult să beie rachiu, dar dacă beau degrabă să îmbătău şi cum să îmbătau începiau să joace şi să cînte. Dară cum le era jocul şi cîntecu lor? Cum şediau jos pe pămînt, în şezut, căci ci nu aviau scaune, se tot învîrtiau roată şi ziciau din gură «cium moiu nana moia oleni moi a», asta ar însămna că el are «cium» şi are sanie şi are oleni". Cu asta să bucurau ei, asta le era toată petreceria lor. Dar dacă muria cineva din familia lor, după cum am povestit mai sus, puniau totul ce aviau lîngă el, îl puniau pe o «nartă», adică pe o sanie, îl duciau departe pe tundră şi îl lăsau acolo. Şi în locu celui care a murit făciau o păpuşe din bulendre şi de cîte ori să puniau la masă puniau păpuşia ceia în rînd cu ei la masă. Asia o păstrau un an de zile, asta era la ei pomeniria celui care muria.

Iacă în aşa locuri am fost duşi noi, aproape de polul nord. Acolo să numia «imalu nenetchi ocrug».

Am petrecut acolo floaria vieţii, cînd trebuiau copiii să criască, să prindă putere, cînd trebuiau copiii să deprindă cum să trăieşte, cum să se poarte cu lumia, să înveţe ceva pentru viitorul lor. Nu a fost posibilitatea, dar totuşi prin muncă destul de gria nu ni-am lăsat la perit. Au lucrat cinstit copiii şi au prins încredere în ei şi au învăţat ceea ce s-a putut acolo. Lucrau acuma căpitani pe «cacher» şi cîştigau binişor. Am crescut văcuţă, era ce mînca, era de acuma cu ce să îmbrăca. Dar străinătatia şi dorul de locurile unde te-ai născut te chinuiau neîncetat.Au început să deie drumul în «otpusc», pe o lună, la locurile de unde ai fost luat. Mare mi-a fost neliniştia pînă am putut să plec şi eu. Cu toate că cu acuma nu mai eram în lucru şi putiam pleca orişcand, dar parcă nu aviam îndrăznială să mă pornesc singură la un drum aşia lung. Băieţilor nu le da drumu cît era sezonul de lucru pe apă. Cu nerăbdare am aşteptat pînă s-a gătit lucru pe apă. Cînd au venit băieţii de pe apă, le-am spus lor că tare aş dori să văd locul unde m-am născut. Ei mi-au spus, bine, o să-ţi împlinim această dorinţă. Au făcut cerere la «nacialnici», dar nu li-a dat voie. Au spus că mai întîi trebuie scos tot caravanul pe mal, adică toate vasele trebuiau scoase pe mal cînd îngheţa apa. Asta făciau totdiauna, că în timpul iernii le tocmiau, le pregătiau pentru altă vară. Aşa că pînă au gătit acest lucru, a mai trecut vro două luni.

Aşa că după multă aşteptare a ajuns şi momentu dorit. In anul 1956, la sfîrşitul lunii ianuarie, a luat «otpusc» băietul cel mijlociu, Vasile. M-a însoţit pe mine la drum şi am pornit spre locurile dorite. Era un ger destul de tare. După ce am trecut munţii Urali, a început să fie mai slab gerul, dacă am ajuns la Moscova, nu era ger aproape deloc. De ce veniam mai aproape, gerul tot scădia. Cînd am trecut în Ucraina, ne-am mirat văzînd lumia aşia uşor îmbrăcată. Prin unele locuri copiii să jucau cu mingea, pe cîmp sămănăturile să vedeau înverzite. Pentru noi parcă era o mirare, căci unde am trăit nu vedeai pămînt gol pînă în luna lui iunie. Am trecut în Basarabia, acolo era încă mai cald şi mai frumos. După aproape o săptămînă de drum, am ajuns la locurile noastre. Ni-am dat jos în gară la Cernăuţi. Am mers mai întîi la prietina noastră Călina, cu care am trăit mai mulţi ani împreună la «sever».

A doua zi am venit în Mahala, în satul natal. M-am bucurat că am ajuns să văd locurile unde m-am născut, dar apoi m-am întristat că din familia mea nu am mai găsit pe nimene. Din partea bărbatului mai era o soră şi un frate, care atunci a scăpat de la închisoare unde a fost zece ani. In sfîrşit mai erau nepoţii, finii, nănaşii, unii prietini. Ni-au primit bine, dar a fost dureros că nu am găsit pe nime dintre ai mei. Pe la casa noastră numai pe la poartă am trecut. Casa era ocupată, trăiau străini în casa noastră şi nu am vrut să intru. Timpul era tare cald şi frumos, parcă nu mă putiam sătura de aieru cela aşa plăcut. Eram tare bucuroasă să stau cu cineva de vorbă, să-mi povestiască cum s-a petrecut cu scumpa mea mamă şi, ori şi cu cine am sfătuit, mi-a spus aşa cum mi-au scris şi fraţii. La două săptămîni după ce ni-a rădicat pe noi, a venit armata română şi mama a fost salvată de fraţii mei. Asta a fost mîngîierea mea. Căci şiapte copii a crescut şi acum a rămas bolnavă singură între patru pereţi, fără să-şi poată lua o lingură de apă. Asta mi-a fost mîngîierea că am ştiut că a rămas în viaţă şi s-a văzut pe mîna copiilor ei.

Aşa am petrecut prin sat vro două săptămîni, căci alte două săptămîni au trecut pe drum. Era frumos prin sat, lumia slobodă, îmbrăcată curat. De bună siamă că lipsia multă lume din sat, dar aiştia care erau pe loc trăiau tot după obiceiurile vechi, nunţi, jocuri, petreciri. Biserica era deschisă în toată duminica. Am intrat în biserică, am sărutat pămîntu, am plîns cu amar, căci 15 ani nu mi-a călcat picioru în biserică. M-am spovedit, m-am împărtăşit şi după toate am suspinat adînc cînd am eşit din biserică. Am mai petrecut cîteva zile pe la prietini şi cunoscuţi. Era tare interesant după atîţia ani să te intalnesti, să sfătuieşti. Timpul era aşa frumos şi plăcut de parcă nu vrai să intri în casă. Aş fi stat tot timpu numai afară, să respir aieru cela aşa plăcut.

După toate, a venit şi ziua de plecare. Am mers din nou cu băietul la gară la Cernăuţi. Cînd am ajuns în gară, asia mi-a fost de amar pe suflet că nu ştiam cei cu mine. Mă gîndiam, Doamne, oare ce am greşii eu înaintia lui Dumnezeu de nu am voie să trăiesc pe pămîntu ista, să respir aieru ista aşa plăcut. Cînd m-am gîndit de unde am venit şi că trebuie să merg iarăşi înapoi, cînd am pus piciorul pe scară să mă urc în tren, am gîndit, Doamne, mult mai fericită aş fi să-mi deie cineva un plumb să mor, să rămîn aici, pe pămîntul ista, decît să mă duc înapoi acolo. Dară nu am avut ce face, ni-am urcat amîndoi cu baietu şi trenul s-a pornit. Ne-am pus amîndoi la feriastra şi ne uitam cît prindeam cu ochii la cîmpurile întinse cu sămănături verzi, la lumia îmbrăcată curat şi cu feţele împrospătate, nu ca noi posomoriţi şi pîrliţi de ger. Am mers asia pînă am trecut de Moscova. De acolo nu ne-am mai putut uita pe fereşti. A început frigul şi fereştile au început să îngheţe. Cum ne-am apropiet de munţii Urali, s-a făcut un ger şi un viscol de îţi clănţăneau dinţii în gură. Şi în vagon era frig de nu mai putiai. Am răbdat asia cum am putut pînă am ajuns la locu nostru. Acolo gerul era la 40 de grade, un viscol de îţi închidia sufletu şi omătul era pînă la brîu.

Băieţii îmblau la lucru, eu pe acasă, căci de acuma nu mai eram în lucru. Dar îmi era mult mai greu ca înainte de a merge acasă, căci în cincisprezece ani, trăind pe aceste locuri, ne-am deprins cu viaţa de acolo, şi faţă de anii de la început, acuma ne paria că trăim foarte bine. Dacă puteam cumpăra pîne să ne putem sătura, crediam că acuma aşa e viaţa în toată lumia. Dar am fost şi am văzut că lumia trăieşte asia cum trăia şi mai înainte, climatul e aşa cald şi frumos, aieru plăcut de parcă ai fi stat numai afară. Şi aici la noi abia prin luna lui mai începia să se moaie omătul, să curgă păreiele şi pe la jumătatia lunei iunie să se cureţe apele de ghiaţă. După ce m-am întors de acasă, m-am cufundat în gînduri şi eram atît de amărîtă. Mă frămîntau gîndurile, pentru ce sufăr eu şi copiii atîtea necazuri şi greutăţi.

Cu atîta am avut noroc, că primiam scrisori de la fraţi, care mă mîngîiau tare mult şi mă îmbărbătau în nădejdea că vom scăpa de acolo şi ne vom întîlni toţi împreună. Cînd cetiam scrisorile lor, mă bucuram şi parcă îmi împrospătam puteria. Dară pe urmă mă gîndiam, doar asia trebuie să scrie să mă mîngîie cu ceva, însă în ce depărtare şi pustiitate sîntem noi şi unde sînt ei, cum am putia să ne întâlnim. Dar orişicît te-ai fi frămîntat nu putiai face nici o schimbare.

Băieţii de acuma erau mari, înţălegiau şi ei foarte bine ce însiamnă viaţa şi unde se află ei. Au încercat întîi şi au scris pentru a-1 căuta pe tatăl lor. Nu peste tare mult timp au primit răspuns că tatăl lor a murit în anul 1942, în luna martie, într-un lagăr în Corni. Aceia era nu la mare depărtare de unde trăiam noi, între munţii Urali. Despre tatăl lor am aflat. Acum au scris din nou şi au întrebat să le spuie pentru ce sîntem noi rădicaţi. Şi iarăşi a venit răspuns: pentru că tatăl vostru a fost «culac», asia se zicia la ei, adică a fost tare bogat, a fost primar şi a purtat politică. Băieţii dacă au cetit asta, au scris din nou la miliţie, să margă în sat unde am trăit, să facă cercetări mai bune, că ce au răspuns ei nu-i adevărat, că tatăl lor primar nu a fost, politică nu a purtat şi bogat aşa tare tot nu a fost, a fost un om de rînd, care a avut grije de familia lui şi şi-a văzut de triabă, de gospodăria lui. Peste mai mult timp au primit un plic de la miliţie, în care li-a trimis reabilitaţia tatălui lor. Scriau că au făcut cercetări mai de amăruntu în sat şi au descoperit că ceea ce a fost scris la început din sat, toate au fost minciuni. Cu asta tot nu au fost împăcaţi copiii. Dacă tatăl lor a fost pe nedrept rădicat şi ei au descoperit acuma şi i-au dat lui reabililaţie şi el sărmanu îi mort, au cerut să le spuie, atunci ce sîntem noi vinovaţi, că eram copii mici, şi ce vină a avut mama. Pentru ce suferim noi aici atîţia ani. Au trimis din nou la miliţie asta. Au durat mai lung timp, dară totuşi ni-a venit răspuns în anul 1958. Ni-a venit de la miliţie un plic în care ni-au trimis la toţi reabilitaţie, că am fost pe nedrept rădicaţi şi că avem voie să ne întoarcem la locurile noastre.

Era în timpul verii şi băieţii erau toţi pe apă. Lor nu le dă voie nicidecum din lucru, pînă nu se închide sezonul de pescuit. A trecut asia vara aceia, numărînd zilele şi aşteptînd cît mai repede să triacă timpul.

Pe la sfîrşitul lunei lui septemvrie, au început să îngheţe apele. S-a gătit cu pescuitul, s-au întors şi băieţii. Am primit toţi paşapoarte, sîntem de acuma liberi, dar băieţilor tot nu le dă drumu din lucru pînă nu scot toate vasele cu care au pescuit pe mal. Au mai avut şi alte lucruri de dat în primire, asia că a trecut mai mult timp pînă s-au putut libera.

Abia prin luna lui februarie, anul 1959, am pornit la drum spre ţărmurile noastre. Cînd am ajuns cu trenul printre munţii Urali, văd că băieţii se uită cu marc atenţie pe fereşti. Mă uit şi cu, dar nu văd nimic, decît barăci răsîpite printre munţi şi în unele locuri cîte un cîne voinic legat. Trenul tot mergia şi locurile celia au trecut. Eu îi întreb pe băieţi, de ce v-aţi uitat asia cu atenţie, că şi eu m-am uitat, dar nu am văzut nimic decît nişte barăci hîrbuite. Ei îmi răspund cu lacrimi în ochi: ne-am uitat cu atenţie, căci pe locurile estia, undeva sub o cioată, trebuie să fie îngropat şi scumpul nostru tată. M-au împlul lacrimile şi pe mine. M-am mai uitat o dată pe fereastă, dar de acuma era trecut departe trenul de locurile celia.

După ce am trecut munţii Urali, a început să fie din ce în ce mai cald. După o săptămînă de drum, am ajuns la locurile noastre. Ni-am dat jos la gară în Cernăuţi. Trenul a trecut pe la gara Mahala, dar nu s-a oprit Bagajul ce l-am avut a rămas în urmă, căci l-am dat la pac vagon. Ne-am bucurat că am scăpat din gerurile cele grozave şi de pe valurile cele înfuriate a apelor, dară mai departe nu-i mare bucurie.

Am venit în sat. Din familia mea nu am găsit pe nime şi casa noastră era ocupată. Dar undeva trebuie să tragi, căci pe drumuri n-ai să stai. Am mers la fratele bărbatului meu, căci pe aista l-am avut mai aproape. De acuma ne gîndim ce-i de făcut mai departe. Au început băieţii să îmbie în stînga şi în driapta, să vadă ce s-ar putea face, să putem căpăta casa noastră. După multă trudă şi îmblătură au găsit că este dreptul să ne deie casa noastră înapoi. Au aflat asta de la autorităţile mai de sus, dar aiestia locale din sat nu vroia să recunoască. Ne gîndim ce-i de făcut, că timpul trece şi de mîncat ne trebuie, totul era din buzunar. Cumnatul ni-a primit în casă, să avem unde sta, dar de mîncare nu ne are grijia. Capital asia mare nu am avut, am mai cheltuit pentru mîncare, mai îmblînd pe drumuri, dar de lucrat nu lucra nici unu din familie. Nu să cîştiga nici un ban, dară de unde iei, înapoi nu să pune. Vedem că e bucluc, banii să apropie de capăt şi nu să vede ca să putem dovedi să intrăm în casa noastră. Ne mai sfătuim iarăşi ce-i de făcut.

Atunci băietul cel mijlociu, Vasile, ne răspunde şi zice: văd că se apropie mucul la degete şi nu-i nici o scăpare; eu plec înapoi la «sever», acolo lucrul mi-i cunoscut şi am să lucrez şi banii ce voi cîştiga oi trimite încoace să fie pentru cheltuieli, pînă vom putia scoate casa noastră. Asia a şi făcut, dar pînă a pleca înapoi la «sever», a îmblat aici cu fratele lui, Mitruţă, prin toate locurile, de la miliţie la procuratură, pînă li-a dat dreptul că trebuie să ne deie casa. De la autorităţile de sus le da, dar cînd venia în sat, aieştia le puniau beţe în roate. Şi acela care trăia în casă, nu vra să iasă, să libereze casa. A spus că pînă nu-i face lui casă, el nu o liberează pe a noastră. Aşa că Vasile a plecat înapoi la «sever», a intrat înapoi la lucru care a lucrat căpitan pe «cacher». Acolo să cîştiga destul de bine, şi banii cîţi îi cîştiga îi trimitia pe toţi încoace pentru cheltuieli. Asia că noi aici a trebuit să depunem patru mii de ruble, din banii pe care îi trimitia Vasile, a mai pus şi colhozu şi i-au făcut casă aceluia care trăia în casa noastră. Dar asta nu s-a făcut aşa de repede. A durat un an şi jumătate şi timpul ista tare greu au trecut.

Işi poate închipui orişicine că păsările, cocostîrcul, rîndunica şi multe altele, cînd să întorc primăvara îşi caută cuibul pe care l-au lăsat. Cît sînt de bucuroase, dacă nu 1-a fărmat nime şi îl găsesc, îl mai tocmesc oliacă şi trăiesc în el. Dar cu cît este mai amarită o fiinţă ominiască, cum am fost noi, care ne-am întors după optspreze ani de pribegie de prin meliaguri atît de pustii şi geroase, şi cînd ai ajuns pe locurile unde te-ai născut, unde ai muncit din tinereţe, în loc să-ţi alini durerile din urmă, a trebuit din nou să mai suferi. Mergiam satul de-a lungul şi de-a latul, mă uitam cu atîta durere în suflet la fiecare poartă şi mă gîndiam, oare oi ajunge eu să am o poartă, o casă, să o deschid fără să supăr pe nimene. Asia că să ştie orişicine că tare e scump cuibul tău. Cît amar am suferit că treciam pe drum, mă uitam cu jele la casa care am făcut-o cu bărbatul meu împreună şi asia a venit timpul că nu am dreptul să deschid poarta, să intru în casa mea.

După un an şi jumătate ne-a liberat casa noastră şi pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de cînd ni-a luat din casă, în aceiaşi lună şi în aceiaşi zi am întrat iarăşi în casă. Dară ce să vezi, ni-am mîngîiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro cîţiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreţii şi aceia răsîpiţi. Nici masă, nici scaun, nici laiţă. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pămînt, am aşternut şi ne-am culcat pe jos, pe pămînt şediam şi mîncam. Aşa am îndurat pînă ni-a trimis Vasile bani de la «sever» şi ni-am cumpărat un pat, o masă şi vro cîteva scaune.

Acum ne simţiam oliacă mai bine, căci măcar, dacă intrai în casă, puteai să te aşezi pe un scaun, să mănînci o bucăţică de pîne la masă. Din partia asta s-a făcut oliacă mai bine, dară eu tot aviam o durere în suflet, căci noi aici avem poame de tot feliu, legume proaspete erau în grădină, dar de cîte ori puniam în gură o poamă sau o legumă, parcă o înghiţiam cu nod. Mă gîndiam că noi am scăpat la fructe şi la legume proaspete la care le-am dus dorul şi am avut lipsă de ele, dară Vasile pentru ajutorul nostru trebuie să mai sufere între ţînţari şi pe valurile apelor.

A mai trecut vara anului 1961, s-a închis sezonul de pescuit pe ape şi pe la începutul anului 1962 au venit şi Vasile la noi. Dar nu l-au slobozit cu totul din lucru, căci aviau nivoie de aşa lucrători, ci i-au dat drumul numai aşa ca în «otpusc». S-a bucurat Vasile că ni-a găsit în casa noastră. Pentru iarna am prigătit cîte oliacă de toate, şi fructe şi legume, şi am petrecut iarna împreună. Ne-am mai înjghebat cîte una şi alta, ce mai trebuia pe lîngă casă, căci totul era răsîpit. Douăzeci de ani casa a fost fără stăpîn, cine a trăit în casă a căutat numai să se folosiască de gradină şi să dărîme ce a fost pe lîngă casă. Primăvara s-a dus Vasile înapoi la «sever», căci a fost chemat de organizaţia la care a lucrat şi a mai lucrat sezonul de vară, cît au fost apele deschise. Dacă au îngheţat apele, a fost nevoit să mai steie pînă ce au scos toate vasele cu care au lucrat pe apă. Li-a scos pe mal, căci de altfel ghiaţa le strîngia şi le sfărma, şi a doilea toate trebuiau reparate şi prigătite pentru altă vară. Aşa că după ce s-a gătit de scos tot «caravanul» pe mal, pe la începutul anului 1963 s-a întors Vasile iarăşi la noi. Am petrecut iarna împreună.

Cînd s-a făcut primăvara nu l-am mai lăsat pe Vasile să miargă la «sever». Au trimis de acolo scrisori şi mai multe telegrame să miargă numaidecît, că se deschide lucru pe apă, căci el a venit tot asia ca în «otpusc», nu au vrut să-i deie drumul cu tătu. El li-a răspuns că nu mai merge, să-i trimită documentele lui. L-au mai speriat că l-or da în judecată, că a lăsat lucru fără voia lor, dar pînă la sfîrşit i-au trimis documentele. Şi asia s-a despărţit Vasile de «sever».

A mai muncit încă doi ani în urma noastră pentru ajutorul familiei, aşa că a lucrat douăzeci de ani la «sever». Cînd l-au luat de acasă era copil, avia 14 ani, şi cînd s-a întors era bărbat în toată vîrsta, avia 34 de ani. Iacă unde şi-a petrecut floaria tinereţii.Dacă nu s-a mai dus la «sever», primăvara a cumpărat vro 60 de holtovani, de pomişori, şi a complectat grădina înapoi cu pomi, căci pe care i-a fost puşi de tatăl lor, erau distruşi în cea mai mare parte. Care au mai rămas, erau dărîmaţi, neîngrijiţi şi aduceau puţin folos. De aceia Vasile a zis să punem mai întăi pomi în pămînt să se prindă, să criască. A mers singur şi i-a cumpărat, i-a adus acasă, a săpat gropi toată grădina şi i-a aşezat asia, că ori şi din care parte le-ai uita, îi vedeai în rînd drept. De bună siamă că am mai ajutat cu toţii la cărat apă, gunoi prin gropi, dară cheltuiala şi cea mai mare parte de muncă a fost a lui Vasile. Asia e caracterul lui, el nu a pus preţ niciodată pe munca lui sau pe cheltuiala lui. El a fost pentru familie, lui nu i-a părut rău de toată munca lui că a revărsat-o pentru familie ca să o poată aşeza pe locul unde s-a născut şi să aibă oliacă de începătură de o viaţă nouă, să aibă cu ce să mîngîia după atîtia greutăţi petrecute. Caracterul lui a fost şi este ca să poată face bine şi ajuta pe altul. El a fost foarte mulţămit atunci cînd a putut să mîngîie pe unul pe care îl vedia amărît, să ajute unde era greu. Cînd era copil şi primea trei sute grame de pîine, vedea că eu primiam şiapte sute de grame, dar o împărţiam cu ei şi mai mult le dam lor decît mîncam cu, atunci el şi-a căutat de lucru, după puteria lui, numai să primiască măcar pîne mai multă. Cît ni-a ţinut în Sibiria s-a apucat să pască un cîrd de viţei. Era destul de greu să mergi cu ei prin pădure, să mai împrăştiau, nu-i putia găsi, erau şi mulţi lupi, şi eu aviam destul grijia lui. Aşa că a lasat viţeii şi mai spre toamnă, cînd a început săpatul barabulii, a mers la strîns barabule. Aici era mai bine, strîngia toată ziua şi cînd venia siara acasă mai punia săracu în sîn, în buzunar, trei patru barabuli cum putia, căci nu era voie. Le aducia acasă, le ferbiam sau le cociam hrincuţă pe plită, mîncam toţi împreună şi eram foarte mulţumiţi. După un an, ni-a dus la «sever» şi acolo era mult mai greu, dar el nu s-a lăsat de lucru, cu toate că nu-1 scoţia cu de-a sila la lucru, căci era pria tînăr. Dară îl scoţia foamia şi s-a apucat iar de lucru. A pus un poloboc pe două roate şi cu un cal cară apă pe unde trebuia, la «stalov» şi pe la alte organizaţii, căci fîntîni acolo nu erau, toată lumea lua apă numai din rîu. Iarna a intrat într-un atelier, unde să faciau poloboace pentru peşte. A învăţat să facă şi poloboace şi cîştiga binişor după vîrsta lui. A trecut prin multe greutăţi, dar tot timpul a fost cu curaj şi nădejde în viitor. Cu toate că era copil, ne îmbărbăta pe toţi, căci toate greutăţile vor avia un sfîrşit.

După cum am spus mai sus, după ce ni-am întors pe locurile noastre, tot el a avut mare grije de familie.

Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am salvat viaţa.