ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (4)

A trecut aşa iarna aceia şi s-a făcut primăvara. Cam pe la sfîrşitu lunei mai, începutu lui iunie a început să se sfarme ghiaţa pe apă. Au început «nacialnicii» să aliagă din lumea care a mai rămas, care mai tineri, băieţi şi fete, să-i trimită la pescuit înapoi la Şuga, în «pasiolca», adică satişorul prin care am trecut cînd ni-au adus. Printre acei lucratori a fost numit şi băietul meu, cel mare, Mitruţă, să miargă la pescuit. Eu şi cu cei doi băieţi mai mici, Vasile şi Toader, să rămînem acolo în Nadim, aşa-i zicia locului unde ne aflam atunci. Mie nu îmi spune nime nimic de prigătiala asta dar cu am simţit ceva. Am mers la «cantora» la «nacialnicu», care era cu treburile eştia, şi i-am spus că dacă îl urnite pe băiatul cel mare eu nu mai rămîn cu aieşti doi mai mici. Unde îl trimite pe acel mare baiet, acolo mărg şi cu cu aieşti doi, dar ci nici nu vreau să mă audă ce vorbesc. Mi-au spus aspru, că eu n-am ce căuta cu copiii, că ei îi trimit pe aceşti lucratori la pescuit pe mare şi acolo îs valuri mari şi eu n-am să pot rezista acolo, să-mi văd de triabă, să merg la lucru căci băietul merge numa pe sezonul de vară şi cînd s-a găti pescuitul are să vie înapoi. Dar cînd mă gîndiam la iarna trecută, cît am îndurat şi am suferit, mă îngroziam că nu mai am putere de rezistat încă o iarnă ca asta.

Nu am avut ce zice, am plecat la lucru dar nu pot pune mîna pe lucru, ferbe în mine cum să fac să pot eşi din păduria şi pustiul acela. A doua zi, mărg iarăşi la «cantora» lor şi tot aşa le spun, dar pe ei ce-i doare, la fel îmi spun cum mi-au spus întîi. Au mai trecut cîteva zile, văd că acelor care au fost numiţi să plece li-a spus să se prigătiască. Eu mai merg încă o dală la «cantora» şi îi spun «nacialnicului»: faceţi ce vreţi cu mine, căci, dacă îl trimiteţi pe băietul cel mare, cu nu mai rămîn aice. Şi fără să vreu m-au împlut lacrimile şi am început să plîng. Ei s-au uitat lung la mine, nu au mai strigat pe mine, dar nici nu mi-au spus nici da nici nu. Mi-au spus tot ca şi mai înainte să merg la lucru. Eu m-am întors şi am plecat, dar am văzut că au vorbit puţin mai moale. Peste cîteva zile, a venit «cacheru», adică vaporaşul, să ia lucrătorii la pescuit. Eu cînd am văzul «cacheru», nu am mai cerut voie la nime, mi-am strîns cîteva bulendre ce mai aviam şi copiii pe lîngă mine şi m-am urcat pe «cacher». De bună siamă, că dacă ar fi vrut ei mă coborau înapoi de pe «cacher», dar s-o gîndit că-i totuna, nu mărg la lins miere, tot îs sub mîna lor.

S-a pornit «cacheru» şi am mers vro două sute de chilometri înapoi, tot pe drumul cela pe care am venit acolo. Am ajuns la un satişor care se chema Şuga. Aici ni-a dat jos, dar ce să vezi, parcă aici era altceva. Tot acelaşi regim, tot aşa eram văzuţi de oameni răi, atît că nu era pădure şi cel mai mult lucru era la peşte. Ne-am dat jos de pe «cacher» pe malul rîului. Locuinţă nu-i. Aieştilalţi cu care am venit erau toţi tineri, băieţi şi fete, şi au început să-i împărţiască şi să-i trimată pe mare la pescuit. Mitruţă, băietul cel mare, e numit şi el să plece pe mare la pescuit. Eu cu aieşlalţi doi stau pe malul rîului şi mă gîndesc ce o să facă cu mine. Poate că înapoi nu o să mă trimată. După ce au gătit cu cei tineri, au venit şi la mine, căci aviau oliacă în vedere că a plecat unu din familie pe mare.

M-a luat să-mi deie un adăpost şi mie, dar unde? Cele cîteva case ce erau, erau pline toate. Mai la o margine, pe malul unei rîpi, era o «zimliancă», aşa îi zicia acolo, adică un bordei în pămînt. Era destul de mare, dar era plin cu lume de-a noastră, basarabeni, dar şi de alte naţii. Lumia cum era aşezată? Nu avia fiecare patul lui. Ci de o parte şi de alta era făcut de scînduri un podeţ, aşa oliacă rădicat de la pămînt, şi lumia să culca aşa unu după altu, care şi cu a lui familie. Cînd m-am dus acolo şi m-am uitat din uşe, abia să vedia pînă în fund. Lumia foia ca furnicaru. Am văzut că-i prost cu aşa locuinţă, da nu am avut încotro, am fost nevoită să întru şi eu, căci sub cerul liber nu am putut să stau. Am trecut numai pragul şi am cerut să-mi deie un loc aproape de uşe.Mi-au făcut oliacuţă de loc şi m-am aşezat primul lîngă uşe. M-am gîndit că măcar olecuţă de aier oi avia de la usa. Am mai îmblat oliacă pe afară să mai cunosc locul şi a venit timpul de culcare, căci acolo de prin luna mai pînă în luna august nu era noaptea, nu întunica deloc. Soarele numai să coboria la apus şi tot din acelaş loc să rădica înapoi. Noi la început nu ne culcam, tot aşteptam să se facă noaptia, să întunece, pe urmă ni-a spus lumia de acolo să ne culcăm, să nu mai aşteptăm să întunice.

In sfîrşit, am intrat cu copiii în noua locuinţă şi m-am gribuit pe scîndurile celia goale. Am picat alături cu o familie din Basarabia. Am pus vro două bulendre ce mai aviam la copii sub cap şi cu altele i-am acoperit. Copiii, tineri, osteniţi, au adormit degrabă. Eu nu am putut adormi asia repede. Poate a trecut un cias sau mai bine de cum au adormit copiii şi văd că au început a se întoarce cînd pe o parte, cînd pe alta. Mă uit la ei, dar nu ştiu care-i pricina. Mă gîndesc că poate le este vîrtos pe scîndură, dar n-am ce să le fac. Şezînd asia m-a furat şi pe mine somnul. Am aţipit oliacă şi deodată mă ghiontesc copiii. Mă trezesc şi întreb ce este? Ei s-au sculat amîndoi şi-mi spun, uite mamă ce este, aici poate că e un muşuroi de furnici, că aşa de tare ne mănîncă, de nu mai putem dormi. Mă scol eu, mă uit, dar nu pot vedia nimic. Dezbrac de pe ei cămeşuţăle şi ies afară să văd ce este. Cînd le întorc pe dos, ce să vezi, adevărat cum mi-au spus ei că îi frige trupul parcă ar fi într-un muşuroi de furnici. Dar cu părere de rău trebuie să spun ceea ce au fost cu adevărat. Nu erau furnici, ci erau păduchi. Foiau pe cămăşuţă aşa cum foiesc furnicile cînd ghionteşti un muşuroi. Să-i prind, să-i ucid, nu mai era loc. Am căutat un băţ, le-am bătut cu băţul, le-am mai trîntit de un stîlp, le-am scuturat şi i-am îmbrăcat înapoi. Dar pe cît timp a fost aceia ca peste cîteva ciasuri au fost înapoi la loc. Nu am mai putut dormi mai mult, nici cu nici ei, ne-am vîrgolit aşa pînă a venit ciasul de sculare.

Ni-am sculat, ni-am îmbrăcat şi aşteptam, că eram în prima zi, să vedem încotro m-a trimite la lucru. A venit brigadirul şi m-a trimis la «labaz», aşa-i zicia acolo, adică unde se lucra peştele după descărcarea din «rîbniţe». «Rîbniţele» erau nişte bărci mari, în care încăpiau cîte zece tone şi mai mult. Cu acestea aducea peştele de pe mare, de la pescari. Era lucru de tot felul acolo. Unii la descărcat, alţii îl sărau şi îl puniau în nişte «cianuri» mari ca nişte poloboace, aşezate în pămînt, în care te coborai cu scara. Şedea acolo cîte vro zece zile, pe urmă îl scotiam de acolo şi îl aşezam în poloboace mai mici, de cîtc două sute de chile, de o sută de chile, şi îl pregătiam pentru transport. Venia vaporul şi le încărcăm pe vapor, dar unde le ducia noi nu ştiam.

Nu era lucru uşor, totuşi nu era ca în pădure. Mai rupiai un peşte şi-1 mîncai, nu întrebai dacă e prăjit sau fert, numai să împaci stomacu, căci tare ceria mîncare. Dacă mai putiam, furam cîte unu şi-1 duciam la copii, dar era tare strict. Dacă te prindea că ai luat un peşte, te băga la închisoare de la trei ani în sus. O copilă tot de-a noastră lucra acolo şi avia pe mamă-sa bătrînă. Pe ea a prins-o că a luat un peşte şi a dus-o pe şiapte ani la închisoare.

Aşa a fost de strict prin anii 1943-44, pînă în 1945, cît a fost timp de război şi cît a fost stâpîniria lui Stalin. Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un cuvînt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare a vorbit că nu-i bine, n-are ce mînca, n-are cu ce să se îmbrace, a vorbit despre mizeria în care se afla, acela era contra statului. Dar poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-1 lua, fără să-1 cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost pîrît sau nu. Lumia era asia de plină de frică, că se temia şi de umbra ei.

După cum am spus, lucram de acuma la peşte, băietul cel mare era pe mare la prins peşte, aieştialalţi doi, cu mine. Lucru era destul de greu, dar nu mă gîndiam la lucru, ci mă gîndiam neîncetat la locuinţă, căci toată ziua lucrai şi cind scăpai de la lucru, în loc să te odihneşti, te chinuiai mai rău ca la lucru. In sfîrşit, era acolo o baracă mare, poate de vro douăzeci de metri de lungă şi destul de lată, făcută din scînduri. Era pregătită pentru un atelier de mecanizaţie, dar văzînd că stă lumia asia tare înghesuită au făcut două sobe în baraca ceia, una într-un capăt şi alta în celalt capăt, şi a scos şi a mai rărit lumia de prin «zimlenci», adică din bordeie. Am trecut şi eu cu copiii în baraca ceia. S-a împlut imediat cu lume, erau peste şiaptezeci de suflete acolo. Erau familii întregi, nu numai lucratori, care aveau copii mici, care aviau bătrîni şi nu putia lucra. Aici era oliacă de aier, mai mult decît în bordei. Dar îşi poate închipui orişicine cît e de plăcut cu atît de multă lume la un loc. Cînd trebuia să încălzeşti la plită oliacă de apă numită ceai, să moi o bucăţică de pîne, cît timp trebuia să aştepţi, pînă aviai loc la plită, căci nu ne da mîncare gata.

Afară de pîne mai primiam două chilograme de crupe şi opt sute de grame de zahăr pe o lună, un lucrător, dar «jivenţii» primia un chilogram de crupe şi cinci sute de grame de zahăr. Asta era porţia noastră, dar şi asta trebuia să o plătim cu bani.

De acuma împingeam aşa viaţa, dacă lucrai bine şi împliniai norma îţi mai adăuga o sută de grame de pîne. Căuta fiecare să lucreze cit mai bine pentru suta ceia de grame. La zece zile îţi da taloane, adică îţi da dreptul să poţi cumpăra un chilogram de pîne, cîte o sută de grame la fiecare zi. Cînd primiam chilogramul cela de pîne, îmi paria că e o zi de sărbătoare mare, căci putia, să mănînce copiii o bucăţică de pîne mai mărişoară. Mi se rupia inima cînd venia timpul de mîncare. Impărţiam fărmătura ceia de pîne, a mea şiapte sute de grame şi a celor doi copii cite trei sute. Un chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi, dimineaţa, la amiazăzi şi pe scară, aşa că ni să vinia cam patru sute de grame de pîne, la trei suflete la o mîncare. Işi poate închipui orişicine cum era mîncaria aceia. Le dam cîte o fărmătura de pîne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le paria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic. Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stăm puţin să nu mă mai cunoască ci că am plîns şi veni am înapoi la ei şi ne mîngîiam . unu pe altu, lasă că poate mîne mai găsim ceva şi îţi mînca oliacă mai mult. Ne culcam aşa lihniţi de foame, copiii săracii adormiau dar cu mă întorciam pe toate părţile şi nu să prindea somnul de mine. Mă frămîntam cu gîndul cum să fac să le pot alina foamia. Mă sculam diminiaţa, mergiam la lucru şi numai asta îmi era în gînd, cum aş putia face ca să le pot alina foamia copiilor, căci mi se rupia inima cînd veniam de la lucru şi ei îmi eşiau înainte să uitau în faţa mea şi îmi spuniau iarăşi, mamă, tare sîntem flămînzi. Eu îmi ţiniam inima cît putiam ca să nu-mi curgă lacrimi şi le spuniam, hai să mergem acasă şi vom căuta ceva. Dacă putiam să ascund un peşte, eram fericită, căci aviam cu ce îi împăca, dar asta nu putiam întotdeauna.

Veniam acasă, adică în baraca despre care am spus, acolo ce să vezi? La două plite, atît de multă lume. Nu avia nime ce fierbe, dar fiecare vroia măcar oliacă de apă să încălziască, pe care o numiau ciai. Şi nu era înţălegere. Care venia oliacă mai înainte de la lucru, punia un hîrb ce avia, căci oale nu erau, punia înăuntru în plită şi cîteva surcele pe lîngă ea şi aştepta să-şi fiarbă ciaiu. Veniau ceilalţi, nu aviau unde să fiarbă şi scotiau hîrbu celuilalt din plită, nefiert. Aşa începia sfada, de multe ori ajungiau şi la bătaie, dar pentru o nimica întriaga. Eu intram acolo, stăm la o parte, mă uitam şi mă gîndiam ce-i de făcut, căci cu nu pot să mă vîr aşa-nahalna, să mă buşesc, să scot a altuia din plită şi să pun al meu. Pe de altă parte, îmi trebuia şi mie să încălzesc ceva pentru copii. Am stat mult şi m-am uitat cum să sfădiau, să batjocuriau, unu îi scotia hîrbu din plită şi altu îl punia, strigînd că nu numai ţie îţi trebuie şi eu tot am venit de la lucru şi vreau să ferb. Dar nu avia nime ce ferbe mai mult, decît nişte apă şi numai din ambiţie se sfădiau, aşa ca să-şi găsiască pricină. Eu m-am uitat mult şi li-am spus la copii, vedeţi ce-i aici la plită? Eu nu pot să mă vîr în halul ăsta. în iastă siară ne culcăm aşa cu apă rece, dar mîne o să vedem ce-i de făcui. Aşa am şi făcut. A doua zi mărg iarăşi la lucru, dar le spun la copii să strîngă vro două braţă de lemne bune de foc, căci de foc să găsia, numai trebuia să stringi. A doua zi cînd vin de la lucru, copiii ca totdeauna îmi ies înainte şi îmi spun că au strîns de foc o grămadă mare. Intru în baracă, adică în locuinţa unde trăiam, acolo la plită e aceia ce a fost şi eri: huit şi sfadă. Eu mă apropii liniştit de plită şi le spun blînd: daţi-mi voie dacă vreţi şi mie la plită, să-mi încălzesc ceva. Toţi, văzînd că eu m-am apropiet aşa cu vorbe bune, nu au avut îndrăznială şi nici nu au avut pentru ce să strige la mine, ci mi-au dat drumu şi mi-au făcut loc. Atunci eu am adus vro două braţe de lemne, am scos din plită hîrburile care erau puse la fiert, am dat un foc bun de s-a roşit plita, mi-am fiert oliacă de ciai şi li-am spus la toţi: puneţi toţi care şi ce aveţi la fiert. Au înşirat fiecare pe plită, căci era destul de mare, cîte un hîrb, cite o litruţă, o cutie de conservă, care şi ce a avut şi peste o jumătate de cias toate au fiert. Eu le spun: mai puneţi la fiert, că, iacă, focul încă este tare. Ei toţi răspund: dar ce să fierbem, că nu avem ce fierbe. Atunci cu le-am zis, dar de ce era totdeauna atîta sfadă pentru picul ista de apă, pînă îl încălziaţi. Şi din data aceia, totdeauna cînd veniam eu de la lucru, îmi făciau loc la plită fără să le spun cu ceva. Imi ziciau, hai pune Dumneata la foc, căci în urma Dumitale om fierbe toţi.

Şi aşa am petrecut pînă spre toamnă, pînă a început să îngheţe apa. Băietul cel mare, Mitruţă, era plecat pe mare la pescuit, eu lucram pe loc, la «labaz», adică acolo unde să descărca peştele pe care îl aduciau de la pescari, de pe mare. Il aduciau de la pescari, încărcat pe «rîbniţă», adică pe nişte bărci mari, care încărcau cîte patru şi cinci tone. Aviau şi ghiaţă şi, cînd primiau peştele de la pescari, îl încărcau în «rîbniţă» şi totodată îl şi îngheţau, căci altfel s-ar fi stricat peştele, fiindcă zăboviau trei şi patru zile, altă dată şi o săptămînă zăboviau pe drum. Căci «rîbniţăle» acelia nu aviau nici un motor, nici un fel de micanizaţie ca să le poate mîna, erau mînate numai de vînt. Aviau nişte «păroşi», aşa le zicia acolo, adică nişte pînze mari, care erau aşezate pe un stîlp înalt, la care îi spunia «maştă». Pînza aceia ca prinsă de «maştă» şi mai avia o frînghie la capăt, pe care trebuia să ştie a o conduce. De multe ori să întîmpla că trebuiau să vie asupra vîntului, atunci trebuiau să aştepte pînă să schimba vîntul din altă parte.

Şi aşa lucram la peştele descărcat de pe «rîbniţă», îl puniam la sărat în nişte «cianuri» mari în care ne coboriam cu scara, pe urmă îl scotiam şi-1 aşezam în poloboace. Lucrînd aşa, cu toată frica mai furam cîte un peşte şi ne împăcăm foamea.

Băiatul cel de al doilea s-a vîrît şi el la lucru, ca să adauge o bucăţică de pîne. Dar ce putia să lucreze, căci era mic, nu avia putere. I-a dat un cal cu o teleagă şi pe teleagă un poloboc, ca să care apă cu el la «picarne», unde să cocia pînia, la «stalovă», unde se făcia mîncarcă pentru «nacialnici», în fine, pe unde le trebuia. Dar săracul era dezbrăcat, era desculţ şi cu toate că se numia vara, acolo era destul de frig. Mergia cu polobocul la un rîu, acolo îi spunia «recică», şi îl împlia cu apă cu un ciorpac. Turna pînă să împlia polobocu, dar în timpu ista pînă împlia polobocu, să vîra cu picioarele în apă, căci îi părea lui că e mai cald la picioare, cît le ţinea în apă, decît aşa deasupra.

Şi ce să vezi, peste scurt timp s-a îmbolnăvit, că nu era mult să pierd băietul. Să vede că s-a răcit, dar nici un ajutor de nicăieri, nici doctorii, nici mîncare, nici unde să steie în pat liniştit. Eram atît de amărîtă, că nu mai vediam nici pe unde mărg. Mă sculam diminiaţa pînă a merge la lucru şi eşiam în tundră şi strîngiam un pahar de «iagăde». Le aduciam şi le puniam lîngă dînsu. îi mai puniam un pahar cu apă şi o farmatură de pîne, îl lăsam şi mergiam la lucru. Abia aşteptam să se facă amiazăzi, să vin să văd ce face. La început, cîteva zile, cum îi lăsam lîngă el aşa găsi am, dar pe urmă a început cîte oliacă să mănînce. Mă sculam în fiecare diminiaţa, căci acolo nu mai era noaptia, mergiam şi îi strîngiam cîte oliacă de «iagăde» să aibă cu ce îşi răcori sufletu, căci atîta dulciaţă putiai găsi acolo. Pe urmă ar fi mîncat şi altceva, şi mai mult, dar nu era ce.

I-am dat de ştire lui Mitruţă pe mare şi i-am spus ce s-a întîmplat cu Vasile. El mi-a răspuns, dacă aş putia cumva să-1 trimit pe Vasile acolo pe mare, la dînsu. Ar fi tare bine, căci ar putia acolo să prindă oliacă de putere căci acolo era peşte proaspăt în fiecare zi şi peştele era foarte gras. Dacă era peştele proaspăt şi bun şi pîne mai puţină trebuia. Dar întrebaria-i cum să-1 trimăt, căci nu pria era voie, că pescarii trăiau în mijlocu apei, nu erau aproape de mal să poată eşi pe pămînt. Trăiau în «rîbniţe» mari, aşa ca acelia cu care cărau peştele. Locuiau cîte nouă oameni într-o «rîbniţă». Aviau acolo o sobă de fier, unde fierbeau peşte, şi cîte un pătuţ unde se odihniau. Mă gîndesc în tot felul, cum să fac să-1 trimăt pe Vasile pe mare. Nu era aşa mare dulciaţă nici acolo, căci, atunci cînd să pomiau vînturile, te zbătiau valurile apei de nu îţi mai trebuia nimic, dar o făceam pentru oliacă de mîncare, căci era prea grea foamia.

Vine într-o zi «rîbniţa» cu peşte, de acolo de unde era Mitruţă. Pe «rîbniţă» lucra un moşniag în vîrstă, un om blînd care era rădicat ca şi noi, dar cu vro zece ani înaintia noastră, de la Astrahan, tot din Rusia. Mă duc eu la dînsu şi îi spun totul, cum şi ce, şi îl rog să-mi ia băietul să-1 ducă la Mitruţă, căci el de acuma îi cunoştia pe toţi lucrătorii. El să uită la mine şi îmi spune: tu ştii că nu-i voie. Da ştiu, dar se fac multe şi cu voie şi fără voie, şi-1 rog să-mi facă asta ce îl rog. El îmi spune să vie băietu mai tîrziu, cînd nu or fi «nacialnici» pe aici, căci eu în săra asta mă duc înapoi pe mare şi am să-1 duc. Viu acasă şi îi spun băietului. De o parte, parcă mă bucur că s-a prins să-1 ia, dar de altă parte, parcă mi se rupe inima cînd mă uit la băiet că aşa-i de slăbuţ şi unde îl trimit eu, în mijlocu apei. Dar altă scăpare nu era. îl întreb pe băiet dacă vra să se ducă la Mitruţă şi el spune, da, se duce. Iau băietu şi mărg la moşniag. El era singur. Lucrătorii «nacialnici» şi-au gătit ziua de lucru şi s-au împrăştiat toţi. El ia băietul şi îmi spune: trebuie să-1 ascund, nu cumva să vie cineva pe aici, să vadă că eu am luat baietu să-1 duc pe mare. Se duce şi rădică un capac de pe «ribniţă» şi îi dă drumu băietului într-o bortă acolo. Era un «trium», aşa îi zicia acolo, unde ţinia toate instrumentele ce-i trebuiau pentru «rîbniţă», şi îmi spune mie: a sta acolo, numai pînă m-oi depărta de la mal şi pe urmă l-oi scoate deasupra. Nu am avut ce face, l-am lasat şi m-am întors acasă. Dar eram cu inima tare îndoită şi cu nerăbdare să ştiu cum au ajuns la Mitruţă. Cînd a venit din nou moşniagu încărcat cu peşte, mi-a adus o bucăţică de scrisoare de la Mitruţă şi mi-a spus că Vasile a ajuns bine, numai că a uitat moşniagu că 1-a închis pe Vasile în «trium», pînă aproape să ajungă la Mitruţă, cînd a rădicat spăriat capacu şi 1-a strigai: eşti viu, eşi de acolo. Dacă a ajuns, a trecut pe «rîbniţa» pe care trăia Mitruţă şi au stat mai mult timp acolo.

Pe urmă, le-a fost lor de folos, l-au făcut bucătar. Ei trăiau nouă oameni pe «rîbniţă», dar la lucru îşi dau drumu de pe «rîbniţă» pe bărci mai mici şi mergiau la pescuit. Băietul, Vasile, rămînia pe «rîbniţă». Ei îi lăsau peşte şi el îl curăţa, îl spăla,, îl punia care la fert, care la prăjit, făcia cotlete. Cînd să intorciau de la pescuit găsiau mîncaria gata şi asta le prindia lor foarte bine. Mînca şi el mai binişor şi cît îi trebuia şi a prins oliacă de putere. Băietul a stat acolo pînă aproape înainte de a îngheţa apa şi apoi l-au adus iarăşi moşniagu înapoi, căci la pescari nu le da voie să vie de pe mare pînă nu îngheţa. Atunci era periculos printre sloiuri de ghiaţă.

Băietul a venit oliacă mai vioi, a prins oliacă de inimă. Eu lucram mai departe tot acolo la peşte. Mergia triaba încet, dar iacă alt necaz s-a ivit. A venit de la «cantor» şi ni-a anunţat că toţi cei care au venit primăvara de la Nadîm, aşa se numia locul de unde cu mare greu am putut scăpa, toţi să se pregătiască să miargă înapoi acolo pentru iama. Cînd am auzit numai, am slăbit şi parcă mi-a luat toată puterea. Am venit acasă şi le spun la copii, adică la aceştia doi mai mici, că cel mare încă nu era venit de pe mare, de la pescuit Cînd au auzit şi ci sărmanii, s-au prefăcut la faţă şi au stat în tăcere şi pe gînduri, fără să spuie un cuvînt. Cînd amărît deschide gura Vasile şi-mi spune: ştii ce mamă, decît să ne ducă înapoi la Nadîtn, mai bine să puie o mitralieră, să tragă în noi să nu ne mai chinuim atîta, mie mi s-a pus un greu pe inimă şi nu am putut să le spun nimic, dar mă frămînt cu gîndul în tot felul, ce e de făcut să pot scăpa şi de asta. Ies afară să nu mă mai vadă copiii aşa amarită, mă duc pe din dosu casălor, pe unde nu îmbla tare lumia, să nu mă vadă nime, să pot plînge să-mi triacă greutatia de pe suflet. Stînd acolo pe gînduri amărîtă, trece un bărbat pe acolo şi m-a observat. A trecut cîţiva paşi înainte, apoi să opreşte, să întoarce cătră mine şi mă întriabă cei cu mine, am păţit ceva, de ce stau aşa. Eu îi spun că nu-i nimic, aşa stau. Dar el cu asta nu s-a mulţămit, nu pleacă de lîngă mine, vra să afle numaidecît pricina. Dacă am văzut că aşa-i triaba, am început să-i spun dureria mea. Cu toate că nu putiam vorbi bine ruseşte, aşa cum am putut i-am spus, el m-a înţăles, şi îmi spune, dacă aşa tare nu vrei să mergi înapoi la Nadîm, treci în brigada mia la lucru şi îi rămînia aici. Dacă am auzit aşa i-am spus că mă prind să trec în brigada lui numai să nu mă duc înapoi la Nadîm. El îmi spune, mîne ie-ţi hîrleţu şi vină aici printre casăle estia, căci pe aici avem de lucru. Acel bărbat era «nacialnic» inginer pe casăle care să făciau acolo.

Aşa am şi făcut, diminiaţa m-am sculat şi mărg acolo unde mi-a spus. Mi-am luat hîrleţu şi aştept că încă nu era nime, era pria degrabă. Peste puţin timp s-au strîns lucrătorii, a venit şi bărbatul acela şi ni-a pus la lucru, ni-a pus să săpăm pămînt, să învelim casăle. Acolo să făciau case numai iama, căci vara nu avia cine să le facă, căci pe toţi bărbaţii îi trimitiau la pescuit.

Şi cum să făciau casăle acolo? Lemnul îl aduciau cu pluta, pe apă. Legau butuci, cîte două rînduri unu peste altu cu gînjuri de nuiele, dar şi asta trebuia să o facă bărbaţii care ştiau să lege bine, că de altfel, cînd veniau pe valurile apei se împrăştia totul. Pluţile acelea le trăgia un «cacher», poate şi două sau trei sute de chilometri. Le aduciau, le da lîngă mal şi şediau acolo pînă toamna tîrziu, cînd începia să îngheţe apele şi să întorciau pescarii de pe mare. Atunci să apucau de lucru la făcut case. împărţiau din nou lumia care s-a întors de la pescuit, bărbaţii care erau «plotnici», aşa le zicia acolo, adică maisteri care ştiau să lucreze la lemn, aceia rămîniau la făcut casă.

Alţii, care mai voinici mai tineri, băieţi şi fete, îi trimitiau din nou la pescuit să prindă peşte de sub ghiaţă. Aviau unelte anume, nişte «sîte», aşa le spunia acolo, care le da drumu sub ghiaţă, stau cîte o noapte şi pe urmă le tragiau. Se întîmpla de multe ori să prindă destul de bine. Şi aşa săracul tineret numai să întorcia de pe mare schimba «sîtele», adică uneltele pentru pescuit, lăsau acele de vară şi luau altele de iarnă şi iarăşi înapoi. Le făciau din «faneră» nişte «palătci» în care să locuiască, încărcau totul pe sanie şi plecau din nou. De multe ori nici nu lăsau să se întăriască bine ghiaţă, îi scoţia şi îi mîna, se întîmpla că se rupia ghiaţă, cădiau în apă, ori omul ori calul. Cu laţul îl scoţia şi mergi au mai departe, cîte şiaptezeci şi optzeci de chilometri. Cum ajungiau acolo aşezau «palătcile», puneau cîte o sobişoară de cele de fier cu care să încălziau şi îşi fierbiau mîncarca. Dar îşi poate închipui orişicare cît de plăcut e să locuieşti într-o «palatcă» aşezată pe ghiaţă în ger de pînă la patruzeci de grade şi mai sus. Alţii făciau o brigadă la scos pluţile din apă, adică lemnele pentru case.

Şi aşa după cum am spus mai sus, am lucrat cîteva zile la sapat pamint, făciam «zavalinchi», aşa le ziciau acolo. Nu puniau nici un fel de temelie sub casă, puniau «brovnile», adică bradul, lemnul aşa cum era rotund, îl clădiau pe pămînt, dar nu-1 ciopliau să se lipiască bine unu de altu. Puniau un rînd de lemn, apoi aşterniau un rînd de «moh», adică un fel de muşchi care creştia prin tundră, puniau alt rînd de lemn şi aşa să clădiau casăle pînă la acoperiş. Numai să nu să vadă printre lemne, dar altă grije, să fie cald, nu mai aviau.

Şi asia, după cîtcva zile cum lucram acolo, vine iarăşi «nacialnicu» acela, mă ia pe mine şi încă pe o femeie şi ne spune să mergem că este altceva de lucru. Cînd mergem cu el, să vezi ce lucru ne pune să facem, să măturăm hornurile. Trebuia să te sui pe fiecare casă şi cu o frînghie să dai drumu la o greutate cu un fel de mătură, adică aşa cum să cură(ă hogiagurile. Nu putiai să spui că nu vrei sau nu poţi să faci acest lucru. Nu erau aşa multe case, la vro douăzeci de casc, dar pentru două femei ajunge. Nu am avut ce face şi ni-am apucat noi două femei şi de lucru ista, ca să scap să nu mă ducă la Nadîm. Ne suiam pe casă, curăţiam, pe urmă trebuia să intri în casă, să scoţi funinginea. Ni-am înţăles cu femeia ceia că la o casă mă suiam cu, la alta să suia ca. Dar pînă scotiai funinginia ceia, erau plini şi ochii şi bulendrile cu ce erai îmbrăcată. Ştiţi doar cum îmblau hornarii, numai că ei aviau îmbrăcăminte pentru acel lucru şi pe urmă cum gătiau lucru se lepădau acelia haine şi îmbrăca altele curate. Dar noi nu mai aviam cu ce ne schimba. Veniam acasă, ne spălam cu oliacă de apă caldă, căci săpun nu era deloc. Dar ce spălat era acela fără săpun? Făciam leşie din cenuşe şi spălam bulendrele de pe noi, dar ce credeţi că putiai scoate din ele. Cînd le puniam la uscat hîrîiau cînii la ele de frumoase ce erau.

Am lucrai aşa cum am putut vro trei luni, cam pînă pe la anu nou. Asta a fost în anu 1943. Au împărţit iar lumia, care înapoi la pescuit, care înapoi la Nadîm şi alţii care au rămas pe loc, care mai prin «labaz» la aşezat peştele, alţii la scos pluţile din apă. Dar de acuma, nu mai erau în apă, ci era totul prins în ghiaţă. Dezbătiau cu nişte «lomuri» de fier, fărmau ghiaţa şi trăgiau lemnele pe mal. Altă brigadă au făcut-o mai mult din fete şi niveste tinere, care îmbiau prin tundră, adică mai departe prin pustiul cela, şi rîmau omătul şi căutau «moh», căci erau locuri unde creştia mult «moh» despre care am spus că îl întrebuinţau la clădiria caselor şi tot cu «moh» de acela acoperiau ghiaţa, ca să aibă la vară cu ce îngheţa peştele. După ce s-au aşezat toţi lucrătorii, am lepădat şi eu lucru de la curăţit hornurile, căci nu mai putiam. Una că era destul de greu să te sui pe acoperişul casei iarna pe ger, şi a doilea că îmblam tot timpu unsă de funingine, ca ţiganul la malancă. Nu aviam nici cu ce să mă spăl, nici cu ce să mă schimb.

Băietul cel mare era plecat la pescuit pe ghiaţă, eu eram numai cu aieştilalţi mai mici pe loc. După cum am spus, trăiam într-o baracă mare făcută din scînduri cu o mulţime de lume la un loc. Băiatul cel mare, înainte de a pleca la pescuit, a cerut din «cantoră» să ne mute undeva într-o casă; să eşim din baraca ceia. Iacă, într-o bună zi, îmi spune comandantul care era peste noi că îmi dă locuinţă să trec într-o casă. Mă duc cu el să-mi arete casa, dară casa nu era liberă, ci trăiau intr-însa trei bărbaţi: unul era rus, unu tătar şi altul calmîc. Erau aduşi acolo, tot ca pedepsiţi, la lucru. Casa era destul de largă, însă aşa cum am spus casele pe acolo erau clădite din lemn şi printre lemne spînzura «moh». Cînd bătia vîhtu tare, îşi găsia loc prin «moh», dară se numi a casă. M-am uitat împrejur şi m-am gîndit mult ce-i de făcut. Nu era mare deferentă faţă de baracă, dar ca să ies din atîta hal de lume, m-am sfătuit cu copiii, hai să eşim din baracă. Şi am mai luat cu noi două familii, cu care am plecat împreună într-un vagon din Sadagura pînă la Omsc. Era o femeie din colonia Toporăuţului, o chema Zaharia Paraschiva, dar îi zicia Calina, şi alta era din Cernăuţi, nevasta unui judicător, o chema Feşciuc Nadejdia. Asta mai avia şi un băiat de o vîrstă cu ai mei, îl chema Orest. Erau femei cu care puteai să împărţi şi binile şi răul. Am trecut noi în casa ceia, am făcut oliacă de curăţenie, am dezgheţat nişte lut, am întins pe unde bătia vîntu mai tare, am dat foc bun, s-a încălzit, s-au uscat oliacă păreţii. Ne mîngîiam că tot e mai bine decîl în baracă. Bărbaţii ceia deminiaţa mergiau la lucru şi siara veniau, nu făciau pria mare stinghirială. De fiert nu fierbiau nimic, atît cît se puneau la foc şi se încălziau după ce terminam noi cu focul. Ba de multe ori îi vediam că se dezbrăcau , dar nu ne da în gînd, de ce se dezbracau pînă la piele şi încăziau cămăşile la gura plitei, pe o parte şi pe alta. Cînd mergiam deminiaţa şi aprindiam focul, ne mişca ceva pe picioare parcă ar fi fost un moşinoi cu furnicari. Cînd ni-am uitat noi, păduchii se suiau pe picioare. Atunci ni-a dat nouă în gînd de ce încăl/.iau ci cămăşile la gura plitei: cînd se înfierbînta cămăşi a, păduchii picau jos. Ne-am sfătuit noi ce-i de făcut, căci ne-a împle iarăşi tina şi pe noi. Abia ce ne-am descurcat oliacă! De spălat, săpun nu era, dar am făcut leşie din cenuşe şi am fiert toate rufele ce le mai aviam. Erau hîde şi urîle de hîrîiau cînii la ele cînd le tindeam la uscat, dar păduchi nu erau în ele. Acuma ce era să facem, am fost nevoite să ferbem şi rufele bărbaţilor, să scăpăm şi noi.

Aşa am împins iarna aceia, dar la lucru trebuia să ies. După cum am spus, am lăsat lucru la curăţit sobele şi m-au dat la alt lucru, tot destul de bun la cărat «moh» din tundră.Eram. cîte trei femei la o sanie, doauă se înhămau înainte şi una împingia din urmă. Mergiam şease şeapte chilometri prin omăt, pînă ajungiam la locul unde săpau «mohul». Incărcăm sania, o legam bine cu funii şi iarăşi doauă se înhămau înainte şi una împingia în urmă. Aşa am lucrat toată iarna, în anu 1944.

Pe la începutul lui mart s-a întors băietul cel mare de la pescuit. A adus oliacă de peşte, cu toate că nu era voie, aieştialalţi doi băieţi îmbiau la vînătoare prin tundră, puniau laţuri printre tufe şi prindiau nişte păsări. Tot a doua zi mergiau şi controlau laţurile şi aducia cite cinci şasă păsări, altădată şi mai multe, aşa că am început oliacă să mai împăcăm foamia. Eu după ce terminam lucru, mai luam de lucru de la femei rusoaice, tot aduse aşa ca noi, din Rusia, de la Astrahan, cu vro şiapte ani înaintia noastră. Ei de acuma stau mai binişor, mulţi dintre ei ţiniau vacă, ţiniau cîte patru şi cinci cîni voinici, tufoşi, cu care iarna aduciau lemne din pădure, aduciau fîn de pe cîmp, orişice le trebuia lucrau cu dînşii. Primăvara îi tundia şi din lîna lor făciau cultuni, mănuşi. Eu luam de la ele lînă de aceia, o scărmănăm, o torciam şi impletiam cultuni, mănuşi şi mai adăugam cîte ceva de ale gurii, cîte oliacă de lapte, mai şi cîte o pîne.

De acuma ne-am mai astîmparat foamia, dară a început goleciunea. Cîte oliacă de straie ce-am avut pe noi cînd ni-au luat de acasă, s-au rupt. Li-am cîrpit la început cu petece pe dinlăuntru, dar iarăşi s-au mai rupt, li-am petecit din afară, dar acuma au rămas că nici nu mai aviam de ce prinde petecele. Să cumperi ceva, putiai să mori că nu găsiai nimic. Mă gîndesc ce-i de făcut, sîntem goi, toţi şi copiii şi eu. E prost de tot. De ce să te prinzi nici nu-mi pot închipui. Intr-o zi vin băieţii cu nişte bucăţele de funie, lungimea cam 20-30 tentimetri, şi îmi arată, iacă mamă funia asta, cum să desface poţi face aţă din ia. Eu îi întreb, de unde le-aţi luat. Şi ci îmi spun, iacă acolo la «maistercai», adică într-o casă unde se pregătiau «sîtele» pentru pescuit. Lucrătorii le dcscîlciau, le cîrpiau, le legau şi le pregătiau pentru primăvară. Ei tăiau capete mici de aţă şi le aruncau pe cele care nu le erau de folos. Funiile celia erau făcute din mai multe aţe destul de subţiri sucite la un loc şi pe urmă mai multe jiţe iarăşi sucite la un loc. Erau nişte funii albe şi netede. Le spun la copii, dacă sînt capete de aiestia şi vă dă voie să luaţi, mergeţi şi mai strîngeţi. Aşa că băieţii nu în mult timp au strîns destul de multe capete de funie. De acuma siara după lucru ni-am apucai cu toţii, am desfăcut capetele celea, am legat ciot de ciot, am făcut gheme şi m-am apucat de împlitit. Li-am făcut la toţi trei băieţii cîte o flănică. O trăgiau peste cap şi astupau zdrenţăle. De bună siamă, pe faţă să mai cunoştia că e împlitit, dar cînd o întorciai pe dos parcă era covor de cele persiane, căci la 20 de ţentimetri era tot un ciot legat, tăt era numai capete, dar eram mulţămită că şi atîta am putut.