ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (2)

Aşa a mers vro trei ani. Prin anu 1924 s-a născut la noi un baiet. De acuma oliacă s-a mai pus piedică, căci era mai greu, să mărg şi la mama, să caut de gospodărie şi să îngrijesc de copil. Oliacă era mai greu, dar tot nu m-am lăsat să mă ciupiască cucoşu de nas. Imi dam radă aşa cu toate, căci asia mi-am pus în gînd, cînd a spus tatăl meu, că el are posibilitate de unde să deie mai mult pămînt, dar nu dă mai mult decît are el şi vra să vadă ce om începe noi şi ce om putea face noi cu acest pămînt. Şi iacă bouţii noştri au crescut mari, s-au făcut boi. Bărbatul a plătit la un maister şi a făcut un car, adică în forma unei căruţe, dar l-a făcut aşa ca pentru boi, cu proţap, jug, rasteie, ca să poată înjuga boii. De acuma era mulţamit, căci avia trăsura lui şi avia cu ce să lucreze pămîntul, să aducă lemne, să ducă la moară, în fine totul ce trebuia la gospodărie. Aşa a lucrat cu boii vro patru ani pînă au crescut ei mari. Era bine de lucrat cu boii, căci erau puternici, putia încărca mai multă greutate decît pe o păreche de cai. Atît nu-i pria plăcia bărbatului, că trebuia să miargă numai pas după pas. Venia altul din urmă cu un căluţ slăbuţ, îi da doauă biciuri şi trecia înainte. Venia altă căruţă cu caii tot aşa şi de asta nu-i pria plăcia lui cu boii să îmbie. Dar în nădejde pentru ce creşte boii a răbdat aşa un timp, pînă au crescut ci destul de mari, apoi i-a pus oliacă la îngrăşat şi i-am vîndut cu douăzeci şi şapte de mii de lei. S-au făcut foarte mari şi frumoşi.

Cu aceşti bani noi am început să prigătim material pentru casă. Mai aviam două vaci, o viţăluşcă, scroafă cu purcei, aşa că mai aviam nădejde pe ce să facem bani. Creştiam cîte un cîrd de gîşte, curcani, găini şi toamna scotiam şi pe aieştia bani. In timpu ista a cumpărat bărbatul un cal, căci fără trăsură la gospodărie nu poţi face nimic. O vacă a fătat iarăşi bouţi, dar bărbatul spune, acuma nu-i mai cumpăr păreche, să cresc boi, să lucrez cu ei, căci tare încet mărg pe drum. A crescut unu singur şi l-am lăsat buhai de sămînţă, ca să criască tot un ban la grămadă. Buhaiul mai aducia şi alt venit. Nu lucra cu el, dar veniau vaci la el şi totuşi erau bani de cheltuială. El creştia şi de bună siamă că era greu de îngrijit, căci buhaiul pînă la un an era blînd, dar dacă trecia de un an, să facia rău. Era foarte în grije să îmbie cu dînsu. Ii dai drumu la o vacă şi pînă îl legai înapoi erai cu zilele în mină, căci te putia strînge de un părete şi te facia turtă acolo. Dar, cum se zice, din lăcomie, ca să aduni bani, să poţi face avere, gospodărie, nu te gîndiai în momentu acela ce să poate întîmpla. Şi cu acest lucru eram mai mult eu, căci bărbatul nu să ţinia de casă, el avia lucru lui la cîmp, la moară, la pădure, cum zice vorba bătrîniască, bărbatul e oaspete acasă. Imi era tare frică cînd mă apropiam de dînsul, căci dacă trecia de doi ani să făcia voinic cît un mal. Cînd vedia un om străin, scormonia cu piciorul în pămînt, boroncalaia şi pufnia din nări, parcă era o fiară sălbatică din pădure. Eu îngrijiam totdeauna de dînsul şi pe mine mă cunoştia. Cînd venia o vacă, eu mă apropiam încetişor de el, îi luam lanţurile de pe gît, căci şedia în doauă lanţuri de gît legat, căci dacă să mînia ceva, farma totul şi se putia rupe şi nu putia nimeni să se apropie de dînsul, străin, pe cine el nu cunoştia. Eu eram pe atunci tînără, mă simţiam în putere. Adică, cu puteria mea nu putiam să mă lupt cu el, dar aviam fire tare. Cînd îi dam drumu, îl nitiziam, vorbiam la el şi el mă lingia cu limba şi cu în timpu ista luam lanţurile de pe gît. Dar cînd să-1 leg înapoi, luam un căuş, adică, aşa, era o măsură făcută din lemn, plină cu făină de păpuşoi, şi el, de acuma era învăţat, cum mă vedia cu căuşiu în mînă, venia după mine. Eu îi turnam faina în jolub, în care mînca el, şi el pleca capul şi mînca faina, iar eu în timpu ista îl cuprindiam de gît şi îl legam cu amîndouă lanţurile. Cînd îl vediam legat, să sbătia inima în mine ca în puiu cel de vrabie, căci era destul de periculos lucru acesta. Dar mă luptam aşa cu toată frica şi din toată puteria, ca să pot dovedi neajunsurile trebuincioase la gospodărie şi să putem ajunge la punctul unde ne-am îndreptat gîndul, că o să ne facem gospodărie şi toate cele trebuincioasă, să fim în rînd cu cei care au avut temelie mult mai bună la începutul vieţii de cum a fost a noastră. Aşa cum am spus mai sus, despre buhai, aducia frumos venit. Il creştiai trei patru ani, în timpu ista cît el creştia îţi aducia bani de cheltuială, dar cu cîtă frică şi grije. Numai cu gîndul la Dumnezeu eram, ca el să mă păziască de orişice nenorocire. Vinia cîte un om, sau femeie, cu vaca şi vedia cît de rău era el şi cum pufăia şi scormonia cu picioru în pămînt şi cu mă apropieam de el şi îl dezlegam. Lumea aceia care mă vedia cum îmblu cu cu buhaiu zicia: să-mi puie o mie de lei în mînă cineva şi să-mi zică, iacă ai o mie de lei pe un cias, numai o dată să-1 dezlegi şi înapoi să-1 legi, pentru nimic în lume n-aş face acest lucru. De bună siamă că eu îl creştiam de viţăl mic, de cum făta vaca pînă era mare cu tăt timpu eram cu dînsu, dară tot în dobitoc n-ai ce te încrede. Pentru un douăzeci de lei îmi puniam viaţa în pericol. Mă gîndiam ce pot să vînd eu de douăzeci de lei, dară cu douăzeci de lei eu îmi cumpăr pentru casă multe mărunţişuri. Sau alt om venia şi spunia că cu n-am bani, dară să mă chemi, că am să vin o zi să vă ajut la prăşit sau la secerat. Şi asta tot ne prindia bine. Şi aşa cu buhaiu am sporit mult. Cînd avia trei ani, poate şi mai bine, îl vindiam, luam şiapte, opt mii de lei, cum erau banii pe atunci, luam altu în loc, tinerel, şi iarăşi creştia. Afară de buhai mai creştiam porci şi viţăluşcă. Vindiam o vacă şi alta rămînia în loc. Creştiam cîte un cîrd de gîşte, curcani şi pe aieştia scotiam bani. Altă liafă nu aveam de nicăiri. De bună siamă că aieştia cereau multă muncă şi eu eram una singură, dară mă simţiam în putere şi nu-mi strica nimic.

Ni-a mărs tare binişor. Am pregătit material, am prigătit oliacă de bani, ca să ne facem casă mai bună. Asta a fost prin anul 1927. Tot în anu ista, la începutul lui iunie, s-a născut a doilia băiet. Iacă, totul era pregătit să începem casa şi a mai dat Dumnezeu şi alta. De acuma am stat puţin pe loc. Ne gîndim, ne sfătuim ce-i de făcut de acuma. Dacă nu începem casa acuma vara, apoi iarna nu să poate face. Rămînea încă un an. Şi chiar putia să rămîie, căci nu să prăpădia lumia, dar ştiţi cum e mintia celui tînăr, o dată ce s-o pus în gînd, asia trebuie să fie.

Intr-o zi îmi zice bărbatul, iacă ce m-am gîndit eu, hai s-o luăm pe mama la noi. Tu cît ai fost slobodă, ai îmblat la mama regulat şi ai căutat de dînsa. A fost un copil, încă tot l-ai luat în braţă, te-ai dus o fugă, căci nu-i aşa departe, şi ai căutat ce i-o trebuit. Dar de acuma, ce poţi să faci, îi lua unu în braţă şi altu de mînă? Poate o dată e ploaie, altă dată e glod sau frig şi nu poţi să te tîrîi cu copiii pe drum. Hai mai bine să o aducem pe mama la noi şi, dacă va fi aice într-o casă, ai să cauţi şi de mama şi de copii şi de toate aiestelalte cîte sînt pe lîngă casă. Hai că îi bine aşa, ni-am sfătuit noi, dar nu ştim ce a zice mama. S-a dus el într-o zi la mama şi i-a spus toată chestia. Ea, săraca, a stat pe gînduri. Şi-i zice, nu mă înghizui, măi băiete, să mă strămut de lîngă cuibu meu, dar în fine, după mai multă vorbă, s-au înţăles ei şi i-a dat cuvîntu mama că vine la noi peste cîteva zile. A adus-o pe mama. Am fost tare mulţămiţi că s-a învoit mama şi a venit la noi, căci de acuma eram mai liniştită, nu trebuia să alerg pe drum, eram toţi grămăjoară, cum aviam grije de copii, tot aşa aviam şi de dînsa şi eram tare mulţămiţi că o aviam tot timpu în faţa noastră, căci vă puteţi închipui cum e omul bolnav. Ducia o viaţă dureroasă şi cu jele, căci capul era limpede şi triaz, a fost o femeie foarte atentă şi deştiaptă. Numai s-a uitat în faţa ta şi ţi-a înţăles totul. Numai că nu a avut fericirea să fie sănătoasă, să se bucure de viaţa ei. Din partia noastră, noi am căutat cît mai mult să-i dăm cuvinte bune, cuvinte de mîngîiere, ca să nu să mai gîndiască ea la viaţa ei amărată.

De bună siamă şi fraţii au terminat de învăţat, de acuma s-au aşezat cu lucru în Cernăuţi. Fratele cel mai mare, bădiţa Ionică, lucra doctor la Spitalul central în Cernăuţi, la secţia de nas gît şi urechi. Cumnata, nivasta lui, lucra tot doctoriţă. Era directoare la Spitalul de copii. Fratele Grigore era profesor de Universitate, tot în Cernăuţi. Fratele Tudorel, cel mai mic, încă urma şcoala de medicină în Cluj. Dară doi fraţi i-am perdut, s-au stins din viaţă. Prin anu 1926, a murit fratele Vasile în vîrstă cam de 30 ani, prin anu 1929 a murit şi a doilia frate, Gheorghe. Acesta era însurat. I-a rămas nivasta şi doi copii. Dureria a fost destul de mare pentru toată familia, dar cia mai gria lovitură a fost pentru scumpa noastră mamă. Fratele Vasile au murit acasă. A vorbit mama cu el pînă în ultimile clipe. L-a înmormîntat în cimitirul din satu nostru, Mahala, dar scumpa noastră mamă, sărmana, cu cîtă durere în suflet a fost ea, căci s-a uitat numai din pat în urma fiului său cum l-a dus la casa de veci şi ca nu a putut să-1 petriacă măcar pînă la mormînt. Suschinul şi dureria ei au fost foarte grele. Prin anu 1929, au murit a doilea frate, Gheorghe, într-un sanator în Cluj. Pe acesta nu a putut nici să-l vadă, căci l-au înmormîntat acolo în Cluj. Dară dureria ei de mamă a fost destul de mare şi mai ales cînd vedia copilaşii şi nivasta, supăraţi şi amărîţi, căci au rămas fără tată. Plîngia şi suspina cu amar. Şi cînd e omul sănătos mai iese afară, merge pe drum, să întâlneşte cu cineva, mai vorbeşte şi să mai schimbă gîndurile, dar cînd sîngur eşti, bolnav, stai în pat, nu poţi să faci un pas şi încă atîtca lovituri îţi mai cad în cale, îşi poate închipui orişicine cum i-a fost inima ei. Dar aşa a suferit şi nu a putut face nici o schimbare.

In fine, cu greu, s-a mai învechit, s-a mai şters oliacâ dureria asta asia gria. Fraţii aieşti doi, care erau aşezaţi cu lucru în Cernăuţi, veniau foarte adesia la dînsa, căci nu-i departe satul Mahala de la Cernăuţi, sînt vro şiaple chilometri. Veniau în fiecare duminică, de multe ori şi peste săptămînă. Ii aduceau ce-i poftia sufletu din partia mîncării, o mîngîia cu cuvinte bune şi ea sărmana era tare bucuroasă cînd îi vedia că vin şi au aşa multă grije de dînsa. Şi cu eram tare fericită că o aviam în casă şi putiam să o îngrijesc cum a trebuit, de bună siamă, cu mult ajutor a fraţilor, care au avut multă grije de scumpa noastră mamă. I-au purtat mare cinste şi au căutat tot timpu să o mîngîie şi s-o bucure, ca să mai uite de viaţa ci cu năcaz. S-a îmbolnăvit o dată foarte grav, nu putia respira. A alergat fratele Florea la Cernăuţi, la celalt frate, Ionică, care trăia în Cernăuţi şi lucra la spital, doctor primar, la secţia de nas gît şi urechi. Era chirurg. Cînd i-a povestit fratele Florea ce s-a întîmplat cu mama şi că e foarte rău, el nu s-a gîndit mult, şi-a luat un prieten, tot doctor, şi instrumentele de operaţie cu dînsu şi peste scurt timp a fost în casă lîngă mama. Cînd a ajuns, mama era aproape gata. Să o ia la spital, nu mai avia pe cine. Ni-a dat pe noi afară din casă şi au rămas numai ci doi cu mama. Noi nici nu am ştiut pentru ce ne dă afară. Ei văzînd că nu mai este altă scăpare, s-au apucat repede şi i-a făcut operaţie la mine în casă, pe pat. I-a pus canulă în gît şi a început să respire. A pus-o în maşină şi a luat-o cu el la spital. A stat mai mult timp în spital, a avut mare grije de ea, dar a scăpat-o cu viaţă. S-ă făcut mai bine şi a venit înapoi acasă, dar tot avia canula în gît. Trebuia să i-o scot să i-o curăţ, să i-o pun înapoi. Mi-a arătat fratele Ionică, care i-o pus-o, cum s-o curăţ, cum să i-o pun înapoi şi m-am fost deprins. Acuma i-o curaţi am fără nici o grije. Asta a fost cam prin anul 1930.

S-au fost aşezat de acuma viaţa binişor. Gospodăria am întemeiat-o binişor, am făcut casă bună, acoperită cu bliaşcă, împrejurul casei ganuc, să aibă unde să juca copiii. Pentru vite am făcut iarăşi grajd cu studolă la un loc, tot acoperit cu bliaşcă. In faţa casei, am făcut un hîj, aşa ca o bucătărie de vară, acoperită cu şindrilă şi dedesubt pivniţă. Fîntîna tot acoperită cu bliaşcă, poiată de porci, alta pentru găini, un sîsîiac împletit de nuieli de ţinut păpuşoi. Aşa că acuma a fost aranjat tot ce ne trebuia pentru rîndul gospodăriei.

La vreo şase ani în urma noastră, s-a însurat şi Floria, care a rămas lîngă părinţi. A luat nivastă din a patrălia sat de la al nostru, din Mologhia, aşa după cum i-a fost gustul tatălui meu să mă mărite pe mine. I-au dat deodată cinci fălci de pămînt, i-a făcut contract, cum să zicia pe atunci, şi li-a dat în scris, cu toate că a rămas şi în gospodăria toată gata. A fost mai cu noroc, n-a muncit atîta, n-a suferit atătea greutăţi, n-a cunoscut ce însamnă să-ţi aranjezi singur viaţa. Dar noi am fost mulţămiţi şi fericiţi, căci am muncit din răsputeri şi Dumnezeu ni-a ajutat şi am ajuns la punctul unde ni-am pus gîndul la începutul vieţii noastre. Gospodăria ni-am aranjat-o bine, căruţă ni-am făcut noauă, bună, o iapă frumoasă ni-am crescut. Cînd o înhăma la căruţă, mergia jucînd. Venia o sărbătoare a Crăciunului, Paştilui, sau Duminica mare, de multe ori şi în alte zile, veniau toţi fraţii, cumnatele, la noi, căci era mama la noi. Stăm la masă, sfătuiam, petriciam cu atîta bucurie şi voie bună că nici nu mai pot să spun. De multe ori venia şi tatăl meu şi vedia cum merge viaţa la noi. Să uita, parcă îi juca ochii în lacrimi şi a spus o dată că îi pare rău după cuvintele ce le-a spus el cînd am început noi viaţa. Dar noi i-am zis, că nu-i nimic, mulţămim lui Dumnezeu căci am muncit din greu şi cu gîndul la Dumnezeu şi el ni-a ajutai şi am ajuns la punctul unde ni-am pus gîndul cînd ni-am legat viaţa. Cu asta am fost fericiţi, că am muncit cot la cot şi am avut înţălegere între noi.

Prin anu 1930 s-a născut şi al treilia baiet. De acuma eram şi mai fericiţi, căci casa, gospodăria erau gata şi copiii creştiau bine. Mama să simţia bine la noi, căci bărbatul era un om blînd, căuta totdeauna să nu o supere cu nimic. Era vara, zile calde, zile frumoase. Mama nu putia singură să iasă afară să vadă soarele sau să se puie la umbra unui pom. Bărbatul meu de multe ori să pregătia să miargă la cîmp la prăşit, la cosît sau cu căruţa undeva. Era dimineaţa, el sta şi să uita roată, vedia că siamănă să fie zi frumoasă. Să întorcia, venia în casă şi zicia: hai să o scoatem pe mama afară, că astăzi siamănă să fie zi frumoasă, să nu steie mama în casă. O luam doi inşi în braţă şi o scotiam afară. Avia pat în ganuc înaintea casei. Dimineaţa sta pînă venia soarele şi cînd venia soarele la amiazăzi, era pria cald, o duciam în grădină după casă. Sub pomi la umbră avia alt pat şi aşa tot timpu aviam grije de ca să nu steie numai în casă sau să nu steie pre tare în faţa soarelui. Mama era tare mulţămilă din partia asta, căci vedia că bărbatul meu are atîta grije de dînsa şi-i poartă aşa mare respect. De acuma mergia totul bine. Fraţii veniau foarte adesia, nu numai duminica sau la zile de sărbătoare, dar de multe ori veniau în zile de lucru, aşa pe neaşteptate, să vadă ce fac eu, cum îmi dau radă cu gospodăria, cu copiii şi cu mama. De multe ori mă găsiau la stative, ţăsiam sau torciam, cosiam ceva, cum e lucru la sat. De bună siamă că, pînă nu faciam rînd cu toate, nu mă puniam la ţăsul sau la cusut. Ei vediau că totul e în bună regulă. Mama nu era supărată, aşternutul curat, ea spălată, curată, copiii la fel. Ei mă probau de multe ori: ia sorioară, ce ai făcut astăzi de mîncare, cu ce ai să ne hrăneşti? Eu rîdiam şi le ziciam: da cu ce am, am să vă hrănesc, cu mîncari domneşti nu ştiu a face. Iacă am făcut borş cu fasole sau păstăi cu mujdei, dacă era mercuri sau vineri, căci să ţiniau zilele de post. Dacă erau alte zile, puniam repede ceaunul, faci am mamaliguţă caldă, brînză de oi, nişte oauă prăjite, că asta e cia mai repede mîncarc la sat. Cînd ştiam mai dinainte că au să vie, mai pregâtiam şi alte mîncări, dar tot mîncări de la sate: găluşte cu verdiaţă, borş cu sfeclă, bureţi, barabule nouă cu smîntînă şi alte mîncări de la sate. Ii poftiam la masă, dar cu şiagă şi cu voie bună le spuniam dinainte, că cu nu ştiu să fac mâncări ca la tîrg. Ei mîncau cu mare poftă şi plini de voie bună, spuniau că ei mănîncă totdeauna mîncări de tîrg, dar sînt doriţi de aiestia mîncări cu care au crescut de copii. Eram foarte mulţămiţi şi ne bucuram cînd ne întîlniam toţi grămăjoară şi în mijlocu nostru scumpa noastră mamă, care să uita cu ochii atît de galiş şi plini de voie bună la frăţiorii mei şi la scumpii ci copii, care aviau atit de multă grije de ea şi căutau tot timpu să o mîngîie cu cuvinte frumoase, căutau cît mai mult să facă şiagă, voie bună, ca să uite ca de necazul vieţii. Ea să simţia fericită şi mulţămită cînd îşi vedia toţii copiii la locu lor. A ţinut-o Dumnezeu în viaţă şi a ajuns pînă a găti şi fratele cel mai mic, Tudorcl, de învăţat. A primit postul, lucra şi el de acuma doctor. Eram toţi, cum ziciau bătrînii, fiecare pe pînia lui. Mă simţiam şi cu foarte fericită, gospodăria mi-am fost întemeiat-o binişor, casa am gătit-o, grajdul cu studolă l-am făcut, căruţă nouă, plug, grapă, tot rîndu gospodăriei de acuma îl aviam. Copiii creştiau bine, erau mărişori. Grajdul plin de vite: doauă vaci, buhai, mai o viţică, o iapă tînără. Cînd o înhamam la căruţă mergia jucînd. De acuma era numai de-a dragul de trăit.

Dară ce folos că n-a ţinut mult. In anul 1940 la Paşti au venit toţi fraţii, cumnatele, ca de obicei, cum am spus mai sus, am sărbătorii Sfintele Paşti cu toţi fraţii împreună şi scumpa noastră mamă în mijlocul nostru. A fost bucurie, şiagă, voie bună, aşa ca totdeauna cînd ne întilniam. Dar nu ne-am gîndit nici unul că asta a fi ultima noastră întîlnire. Luni la Paşti, fratele Grigore cu nivasta şi un băieţel de doi ani au plecat în Anglia, căci nivasta lui era englezoiacă, din Anglia. Bădiţa Ionică, fratele cel mai mare, cu nivasta s-a întors în Cernăuţi unde aviau locuinţă şi lucrau. Tudorel care încă nu era căsătorit s-a întors tot la postul lui unde lucra, după Cernăuţi, undeva spre munţi, îi spunea Bănila pe Ceremuş. . Noi am rămas aşa ca totdeauna mai trişti, căci aşa era, cînd ne întîlniam eram tare bucuroşi, dar cînd venia ciasul de despărţire rămîniam mîhniţi. Dar încă nu ştiam nimic ce vine înainte. După Paşti, tot în anul 1940 la 14 mai a murit tata, în vîrstă de 75 de ani. Am regretat toţi, întriaga familie, ca după un părinte, că s-a stins din mijlocu nostru. I-am făcut tot rîndul după obiceiul creştinesc şi mai departe nu am avut ce face, căci aşa-i legia pămîntiască.

Prin luna iunie, tot în anul acela, pe la sfarşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei. Organizaţiile şi lumia ceia mai învăţată au ştiut mai din timp de lucru ista, dară cu vro două sau trei zile înainte a ştiut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu ştia lumea de care să se prindă. Armată nu era în sat, decît posturile de jandarmi. Au luat jandarmii o căruţă, au tras-o în prag la primărie, au încărcat toate documentele, arhiva, tot ce era mai principal. Ce nu a dovedit să încarce pe căruţă, au scos afară şi au dat foc. La început a părut şiagă, dar cînd s-a văzut că arde focul cu hîrtii înaintea primăriei şi s-a rădicat postul de jandarmi, a stat lumia mîhnită şi pe gînduri. Să întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mîhniţi, numai strîngiau din umeri şi nu răspundiau nimic. Alţii, mai bărbătoşi, ziciau: da vie orişicine a veni, ce-mi pasă mie, cu tot am să-mi văd de coasă şi de sapă, că nu-s domn să scriu la masă. Şi dacă or veni moscalii, mi-or lua condeiu şi mi-or da sapa? Fiecare ce-i da în gînd, aceia vorbia, dar care avia judecată mai adîncă prcsupunia ce vine înainte. Eu aviam atîta de mare frică de moscali! Incă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vîrit atîta de mare frică în mine, căci acuma, cînd am văzut că vin a doilia oară, cu nu mai aviam inimă în mine. Fratele care trăia în gospodăria părintească tot nu era de acord să rămîie sub ocupaţia moscalilor.

A venit Floria, fratele, la noi şi si întriabă pe bărbatul meu: ştii despre chestia asta că vin moscalii? El răspunde: da, Ştiu şi ce-i de făcut? Bărbatul strînge din umere. Fratele îi spune: uite ce-i, eu merg acasă, prigătesc caii şi căruţa, îmi iau nivasta şi copiii şi plec. Gîndeşte-te şi tu, ce ai să faci. El a început să se tînguiască, că el a fost patru ani în războiul mondial şi a suferit destul şi dacă a venit din război cu multă muncă şi greutate şi-a făcut gospodăria şi acuma numa ce a gătit gospodăria, totul e gata, numai să trăiască, şi iarăşi să iasă, să se ducă! Şi că atunci a fost unul singur, dar acuma, iacă, nivasta şi trei copii. Să laşi totul gata şi să mergi, unde şi la cine a însăra, la care păreţi să tragă. La copii cîte le trebuie, unde să-i strămut cu din toate gata. Eu ascult ce povesteşte el, dar n-am răbdare şi-i zic: nu le tîngui mult, hai să mergem şi noi o dată cu Floria. Cum om putia aşa ne-om da radă. Nu-ţi pară rău după avere, după gospodărie, căci am muncit şi cu alături cu tine şi ştiu cu cîtă muncă şi greutate să face gospodăria. Dar acuma, cînd aud că vin moscalii, cîtă frică de ci am eu în mine, nu-mi pare rău după toată munca ce am muncit, numai să scap de ei. Fratele Floria îi spune, uite ce-i, cu merg acasă şi înham caii, iau nivasta şi copiii şi vin pe la tine, dar tu răsgîndeşte-te. Şi a plecat Floria. Numai ce a plecat Floria, mă uit la poartă şi văd că soseşte fratele cel mare, bădiţa Ionică, cu maşina lui. Să dă jos şi vine în casă grăbit. Nu dă bună ziua şi întriabă: voi ştiţi ce-i? Noi răspundem: da, ştim. Şi dacă ştiţi, ce staţi, ce gîndiţi? Prigătiţi-vă repede să plecăm. A tras maşina în prag şi spune: hai puneţi-o repede pe mama în maşină. Apoi se întoarce bădiţa Ionică la noi şi ne spune: uite ce-i, lasă să mai şiadă doi băieţi lîngă mama, căci mai mult nu-i loc în maşină. Eu plec cu ei la Cernăuţi, să mă prigătesc şi eu, dar voi nu vă gîndiţi mult, căci vremia e scurtă. Puneţi caii la căruţă şi veniţi repede la Cernăuţi. Acolo vedem noi ce facem mai departe. Şi bădiţa Ionică s-a pus în maşină şi a plecat. Peste cîteva minute soseşte fratele Floria cu căruţa, cu nivasta şi patru copii în căruţă. Iarăşi să dă jos din căruţă. Ce faceţi, sînteţi gata să plecăm? Eu îi spun, iacă numai ce ai plecat şi au fost bădiţa Ionică cu maşina şi au luat-o pe mama şi băieţii cei mai mici ai noştri, Vasile şi Toader. Şi el întriabă: dar voi ce mai gîndiţi, ce mai aşteptaţi? Băietul cel mare a nostru avia de acum 15 ani. Cînd au plecat acei doi cu maşina şi el a mai rămas, sta pe gînduri, nu cumva aceia să plece şi el să rămîie. Cînd a văzut căruţa şi verişorii lui în căruţă, el a spus: cu îs gata şi plec înainte pe cărare, peste cîmp, mai de-a dreptul, voi mă-ţi ajunge, căci în căruţă era cam înghesuit. A eşit pe poartă şi a plecat. Floria îl întriabă pe bărbatul meu: ce faci, hai că timpul nu stă. El de acuma, nu mai spunia că-i pare rău după avere, nu mai cîrtia încoace şi-n colo. Ii mai spun şi eu: ce facem, hai să plecăm că aştiaptă Floria. El îmi spune, mergi tu cu Floria, că cu mai merg pînă din vale, la primărie, să mai văd ce mişcare este, căci fratele bărbatului era primar. Eu o iau peste cîmp şi vă ajung în Cernăuţi. Am pornit cu Floria cu căruţa. Aproape de Prut l-am ajuns pe băietul cel mare şi am mers împreună pînă la Spitalul de copii în Cernăuţi. Acolo locuia bădiţa Ionică. Am găsit-o acolo pe mama şi cei doi băieţi, care au venit cu maşina. Mama sta în pat, copiii să jucau, maşina sta în prag. Dar bădiţa sta neliniştit în casă lîngă mama şi aştepta să ajungem noi. Cum am ajuns ne spune grăbit: iacă fraţilor ce-i, cu plec cu maşina, n-am loc şi nu pol să iau pe nime cu mine. Era maşină uşoară, cu patru locuri, şioferu i-a spus: dacă îmi laşi un loc şi mie să-mi iau nevastă, eu merg şi mîn maşina, dacă nu iau nivasta, atunci nu merg nici eu. A fost nevoit să-i deie şoferului un loc pentru nivastă şi nu a putut să o ieie pe mama. Atunci el ne spune nouă aşa: uite ce-i, surioară şi frate, eu plec înainte cu maşina. Voi puneţi pe mama în căruţă şi porniţi în urma mia. Scoate din buzunar şi-mi dă mie cinci mii de lei şi lui Floria la fel. Ne mai dă în scris adresa lui din Bucureşti, aşa, să nu uităm, şi ne spune: uite măi copii,că aşa era vorba lui, porniţi aşa ca ţiganii cu şatra. Mergeţi un timp, mai staţi, poposiţi, hrăniţi caii, mâncaţi voi, aveţi grije de mama cît mai mult, să nu ducă lipsă, cît vor ajunge aceşti bani. De unde vă veţi afla daţi o telegramă la adresa care v-am dat-o şi cu voi mai trimite, ca să puteţi ajunge să ne întîlnim. Pe urmă vedem noi ce-i de făcut. Să uită roată prin casă. Patru camere îmbrăcate, mobilate, cu divanuri, cu covoare persiane pe jos, dulapurile pline cu haine şi ne spune nouă: luaţi-vă ce doriţi. Dar ce ai putut să iei. Cum n-au putut ci lua nimic, numai cu ce au fost îmbrăcaţi, căci în maşina mică ce poate să puie, aşa şi noi nu am putut lua nimic, căci eram destui noi pe căruţă. Ei şi-au luat rămas bun de la noi, s-au pus pe maşină şi au plecat. Noi am mai stat puţin şi l-am aşteptat pe bărbatul meu. Am văzut că nu vine şi triaba merge rău, am pus-o pe mama în căruţă şi am pornit şi noi spre regatu vechi. Am trecut Momomiţa, am ajuns la Buda Mare. Acolo am poposit oliacă. S-au odihnit caii şi iarăşi am mai mers cîţiva chilometri pînă într-un sat Godineşti. Am tras căruţa la o casă, de bună siamă ni-am cerut să ne primiască să nopiăm. S-au întîmplai nişte oameni foarte buni. Ni-au primit foarte bine, au dus-o pe mama în casă, am dormit oliacă, cum a fost somnu în timpu cela. S-a făcut ziua, să ne pornim mai departe, dar tot îngăduiam şi aşteptam pe bărbatul meu. Am stat aşa pînă sub amiază. Am văzut că nu mai vine. Fratele Floria mă întreabă pe mine: eu nu pot să stau mai mult, ce facem că Chirică nu vine, aşa îl chema pe bărbatul meu. Eu nu putiam să-i spun să mai steie, căci de acuma să auziau tancurile rusăşti huruind. Floria pregăteşte căruţa. A cerut la omul de casă să-i deie voie să taie nişte druci din grădină; i-a tăiat şi i-a îndoit pe căruţă aşa ca cortu. L-am acoperit cu nişte ţoluri, asta am făcut pentru mama ca să nu fie prea soare şi chiar pentru ploaie. Numai am gătit asta de făcut; fratele a scos caii, i-a înhămat şi ne porniam să o punem pe mama în căruţă, cînd vedem la poartă că soseşte bărbatu meu şi cumnatu lui Floria, adică fratele nevestei lui. Eu bucuroasă că a venit şi bărbatul şi vom merge împreună, dar cînd colo ce să vezi, ei au prins a plînge amîndoi mai rău ca nişte femei. Că unde mergeţi voi, unde aţi lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pîne, vaci cu lapte, porci de tăiat şi în sfîrşit toate cele trebuincioase şi v-aţi pornit numai cu sufletu gol. Cînd a însăra, la care păreţi or trage copiii, pe care pat s-or culca, ce or mînca copiii. Aşa plîngia, că îi curgiau lacrimile şuvoi. Eu am trăit pînă atunci douăzeci de ani cu el şi a murit din familie un frate al meu, tatăl meu, tatăl lui, şi cu nu l-am văzut să-i curgă lacrimi din ochi aşa ca atunci. Atîta ni-a încîntat el cît şi cumnatul lui Floria că moscalii au ajuns în sat, îi plin de armată prin sat, îs oameni buni, stau de sfat cu lumia, nu zic nimăruia nimica. Voi aţi lăsat satu şi unde v-aţi pornit şi unde mergeţi, întoarceţi-vă înapoi, unde duceţi copiii şi cîte basme de aieslia, nu mai pot să le scriu toate. Cumnata mia, nivasta lui Floria, s-a îndoit după vorbele frăţîne-său.Eu nu mă dam nici într-un chip să mă întorc înapoi, parcă inima îmi spunia, nu te întoarce, că nu faci bine, dar pînă la sfîrşit m-a făcut bărbatul să-1 ascult, văzîndu-i atîta lacrimă. Dar mult mai bine era dacă nu-l ascultam şi pentru dînsu şi pentru mine cu copiii.

In sfîrşit, Floria, fratele, a avut o fire mai statornică, neschimbăcioasă. S-a întors către cumnatul lui, către nevastă şi bărbatul meu şi întreabă: ce faceţi voi, ce vă tîrguiţi atîta, hai să mergem. Cumnatul lui a început cu alt feli de vorbe către Floria: da ce te ţii tu mai cu minte ca toată lumia. Un popor atat de mare a trăit sub stăpînirca moscalului şi acuma ce aşa mare lucru, om trăi şi noi. Să laşi atit de mult bine, gospodăria şi toate cele trebuincioase. Le ai la îndemînă, le-ai lăsat şi du-te, unde... şi la ce. Atunci fratele Floria s-a schimbat la faţă şi le spune: judecata voastră este slabă şi îmi pare foarte rău că nu vreţi să mă ascultaţi. Eu, unu, nu mă întorp, pentru nimic în lume. Şi-a aşezat pălăria strîns pe cap, ochii i s-au împlut cu lacrimi şi nu a mai putut vorbi, decît a spus: îmi pare foarte rău, dar altceva nu pot să fac dacă nu mă ascultaţi. Rămaneţi cu Dumnezeu, eu plec. Şi s-a pornit pe o cărare peste cîmp. Eu nu mai putiam de plîns. Am păşit cîţiva paşi în urma lui şi pe urmă am stat în loc şi m-am uitat după el pînă cînd a trecut după un deal şi nu l-am mai văzut. Am stat în locu cela nemişcată şi am plîns cu amar. Să vede că i-a fost şi lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dală capul să se uite înapoi. Timpul era liniştit, soare, cald, frumos.

Bărbatul meu şi cumnatu lui Floria şi-au împlinit dorinţa. Intorc căruţa spre casă, o punem pe mama în căruţă şi pornim spre casă. Deodată sa schimbat timpu. Pe loc s-a posomorit. Am pornit aşa la drum şi am mers poate ca un chilometru sau mai bine. A început un vînt tare. S-au rădicat nişte nouri negri şi asia veniau de jos, de îţi paria că ating vîrful copacilor. A început să fulgere şi să tune. Nişte trăsnete grozave de îţi paria că e sfîrşitul lumii. Mama săraca, bolnavă, în căruţă. S-a întunecat de nouri, aproape ca noaptea. Ploaia a început să curgă ca din cofă. Nu erau picături de ploaie, ci vărsa aşa cum ai turna cu o găleată. Mama săraca respira prin canulă, de aceia nu aviam altă frică decîi a mamii. Am strîns-o lîngă mine. Aviam o mică umbrelă şi i-am pus-o în faţa ei. A oprit căruţa la marginea drumului şi tremuram de grije cum să o învălesc de ploaie, nu cumva să ajungă un strop de ploaie în canula pe care respira, că gata era cu ea. Cu multă grije şi cu ajutoriu micuţei umbrele pe care am luat-o din casă, de la bădiţa Ionică, am salvat-o pe mama. De nu era umbrela, nu cred că o mai putiam scăpa în viaţă, de ploaia ceia aşa grozavă. Umbrela ceia am păstrat-o mult timp, ca un semn de salvare, cu care am scăpat-o pe mama.

Mi-a dat în gînd, chiar în momentele celia şi astăzi mă gîndesc că adevărat a fost, cînd eram copilă şi îmblam la şcoală, am învăţat o poiezic despre Mănăstirea Argeşului. Cum au fost un meşter, îl chema Manolia, şi el s-a apucat să clădiască o mănăstire, cu mai mulţi lucrători împreună. Dar ce să întîmpla cu lucru lor? Cît lucrau ei toată ziua, peste noapte să surpa. Tot lucrul lor despăria. Aşa s-a întîmplat mai multe zile de-a rîndu. Au stat toţi lucratorii împreună cu meşterul Manolia de sfat, să vadă ce-i de făcut că nu merge lucru deloc, ce lucrează ziua, noaptia despare. Şi meşterul Manolia le spune la lucrători, iată care-i părerea mea, dacă staţi şi voi la învoială şi vă prindeţi la aşa ceva, că i-a spus lui în vis, să facă asta şi are să miargă lucru. Să se apuce diminiaţa de lucru şi să vadă a cărui nivastă o să vie mai înlăi la ei acolo unde lucrau şi pe aceia să o zidiască în părete. Au făcut legătura, cu jurămîm, că să prind toţi, ori şi a căruia ar fi. Cînd diminiaţa s-au apucai de lucru şi colo pe la prînz să uită în zare, văd în depărtare că vine cineva. Să uită toţi să-şi cunoască a cărui nivastă vine şi îşi cunoaşte meşterul Manolia că este chiar a lui nivastă. Se frînge de durere, că ştie ce o aşteaptă. Să pune în genunchi şi face rugăciuni la Dumnezeu, să deie ploi cu trăsnete şi furtuni, ca să-i întoarcă înapoi nivastă de la nenorociria ce o aştepta. Dumnezeu 1-a ascultat, a dat o furtună cu ploaie şi trăsnete grozave, da nivastă lui Manolia tot ţinia drumu înainte. Nu s-a întors pînă a ajuns la ei. Şi dacă a ajuns la ei, meşterul Manolia nu a putut să-şi calce cuvîntul ce l-au depus toţi cu jurămînt. A trebuit să-şi puie nivastă, să o zidiască de vie în zid. La început i-a părut şiagă nevestei lui Manolia, dar mai pe urmă cînd vedia că zidu o strînge, să ruga cu versuri jeloase şi-i zicia: Manole, Manole, meştere Manole, fie-ţi milă de mine că zidul rău mă strînge, viaţa mi se stînge. Şi încă multe versuri să ruga la meşterul Manolia, ca să-i fie milă de dînsa, dar meşterul Manolia cu toţi ceilalţi lucrători zidiau înainte, pînă au acoperit-o cu totul.

Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tîlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atîta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, cînd am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă.

Şi aşa către siară, cînd amurgia ziua cu noaptia, am ajuns înapoi acasă. De bună siamă că eram uzi pînă la piele, flămînzi şi necăjiţi. Ni-a prins bine că am intrat în cuibu nostru, ni-am desbrăcat, ni-am uscat, am mîncat oliacă şi ni-am gribuit la cald. A doua zi ni-am sculat şi am început din nou pe lîngă gospodărie a căuta de ce trebuie. Prin sat era plin de armată aşa cum ni-a spus şi bărbatul, dară armata îşi vedia de treburile ei, nu avia de-a face cu nimic cu lumia. Peste scurt timp armata s-a rădicat din sat. A venit miliţia, adică aşa cum erau pe timpuri jandarmii. Aieştia au început să pipăie altfel. Ziua era tehu, linişte, nimic, dară în timpu nopţii, pe la orele 12 sau 1, venia maşina niagră la poartă. Avia miliţia o maşină niagră acoperită şi închisă, fără fereşti. Venia în timpu nopţii, întră în casă şi îl lua pe om, aşa ca pe o pradă, fără să ştie ceva, să fie ameninţat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neştiute îl lua pe om, îl punia în maşină şi nu ştia nimeni unde îl duce.

A fost începutu la fratele cel mai mic al bărbatului, Mihai, care era pe timpul cela primar. Şi după asta, aproape în fiecare noapte erau răpiţi cîte un bărbat sau doi. Numai auziai diminiaţa că cutare bărbat de acuma nu-i, l-au luat astă noapte.

De obicei, la noi în sat, tineretu, adică flăcăii, îmbla pe drum, siara mărg pe la fete. Aşa e obiceiu din bătrîni. Şi în timpurile celea, prin anul 1940, pe cînd să facia prada asta de bărbaţi, flăcăii erau pe drum. Şi cum simţiau că întră maşina niagră în sat, să tupilau pe după garduri, prin grădini, care şi unde se afla, şi pîndiau unde au să între şi ce au să facă. Ei să coborau din maşină, înconjurau casa, căci erau mai mulţi, ca nu cumva să fugă cineva pe feriastră sau cumva. Il scula pe om din somn şi-1 lua. Intr-o noapte a intrat la un om care nu s-a aşteptat niciodată la aşa ceva. L-a sculat din somn şi i-a spus să se îmbrace, să miargă cu ei. Omul spăriat a început să se roage că nu-i vinovat cu nimic, pentru ce îl iau. Dară au început mai cu rău. Omul săracu nu vroia să iasă din casă. Ei l-au prins cu forţa să-1 ia, omul s-a prins cu mînăle de stîlpu hornului, cum era pe atunci, casele bătrîneşti pe la sate aveau cuptor de copt pînc şi hornul avia doi stîlpi în faţă. Omul s-a prins cu mînile de stflp, ci cînd l-au zmucit o dată, omul nu a dat drumu mînilor şi hornu s-a răsturnat în mijlocu casei. Femeia şi copiii au început să răcniască, dar nu a folosit la nimic. L-au luat şi l-au pus în maşină. Alţii dintre ei au rămas puţin în urmă şi au tehait /1 femeia şi copiii să nu să audă zarvă prin sat. Dar flăcăii erau tupilaţi prin dos şi au văzut totul.

In altă noapte au mers la altă casă. Era omul acela bolnav tare, care nici nu putia să se rădice din pat. L-au luat pe braţe şi l-au pus în maşină. Femeia şi copiii la fel răcniau, dar nu mai ajuta cu nimic.

Aşa au răpit mulţi oameni. Flăcăii şi tineretu vedeau tot ce să petrecia în timpu nopţii. A băgat o frică în ei, nemaipomenită. Ziua au început să vie ordine noi prin sat. Au început să cerceteze cîte hectare de pămînt are omu şi-i punia cîtă pîne la hectar să deie la stat, aşa că nu-i rămînia omului nimic. Dacă era pămîntul slab, nici nu-i ajungia să deie atîta cît au pus ei norma. Mai scutura de prin poduri rămăşiţele ce erau de prin anii din urmă şi împliniau norma.

Acuma bărbatul meu a văzut cît sînt de buni moscalii Şi şi-a cunoscut fapta ce a făcut-o, dar de acuma era prea tîrziu. II mîna cu caii, cu căruţa, la cărat prund. Au început să facă un aieroport la Lujeni după Sadagura. Nu venia cu săptămînile acasă. La pădure la carat lemne, la gară, unde îl mînă acolo să ducia. Nu să punia cu nimic împotrivă ca să le între în voie. Dar vorba bătrîncască, du-1 toată săptămîna pe drac în spate, dacă sîmbăta l-ai pus jos, tot nu-i bine. Aşa săracu şi bărbatu meu. Toate dările cîte i-au cerut li-a împlinit, aci şi unde l-ar fi trimăs, s-a dus, nu s-a pus o dată împotrivă.

Aşa s-a băgat în toată lumia o frică nemaipomenită de mare. Tineretu nu mai era vesel niciodată de aceştia toate cîte le-a văzut. Se strîngiau, se întîlniau pe drum, tot sfătuiau toţi grămăjoară. Aşa a trecut toată vara şi toamna anului 1940 şi a venit sărbătorile Crăciunului. S-a petrecut totul aşa parcă era după o înmormîntare. Parcă căuta fiecare să nu piardă obiceiul sărbătorilor, dară să vedia în faţa fiecăruia că nu mai este vesel, cu ohotă, cum erau în alţi ani de sărbătorile aceştia.

Au trecut sărbătorile, au îmbiat cu colinda, au făcut joc, aşa cum era obiceiu, dar pe urmă ce să vezi. Cam pe la jumătatea lunei ianuarie 1941, s-a strîns tineretu, flăcăii şi bărbaţii, tineri însuraţi, poate peste o sută de persoane, şi au plecat într-o noapte pe valea Prutului. A trecut graniţa în România printr-un sălişor care se chema Lunca.

Nu a ştiut nimeni de prigăteala asta. Nu a spus nime nimic, nici copiii la părinţi, nici bărbaţii la niveste, numai s-a auzit a doua zi deminiaţa ce s-a petrecut noaptia. A rămas lumia şi mai mîhnită şi mai pe gînduri, dară totuşi îşi vedia fiecare de triabă, care pe acasă, care îi mîna pe la tăiet pădure. La noi au fost mari păduri. Au fost cohalite, îngrijite. Cînd întrai în pădure, era aşa ca într-o grădină frumoasă. Copacii de tăiat să alegiau, care bătrîni, care ceva bolnavi. Dacă să tăia copacu, strîngia tot cracăşorul, sau dacă să tăia undeva pentru material, să punia în loc pădure tînără. Dară în timpu ista au scos lumia la taiet pădure, pravaliau copacii delaolaltă. Care singuri erau la taiet, care cu caruţăle, la carat la gară. Nu dovideau trenurile de carat lemne, cît de foc cît de material. In fine, asta aşa merge orişiunde. Dară groaza ce s-a vîrît în lume totuşi zăcia în ascuns.

Cam pe la începutul lunei februarie, tot în anu 1941, s-a format a doilea transport de lume. Tineret, bărbaţi, flăcăi, fete şi neveste tinere, mult mai mulţi decît rîndu dintîi. S-au pornit iarăşi să triacă graniţa în România, dară de data asta nu li-a mărs. Au fost trădaţi. S-a găsit cineva şi i-a vîndut. Numai ci au eşit din sat şi a fost miliţia anunţată. Au sunat îndată la graniţă şi acolo îi aştepta de acuma. Totuşi au dat năvală şi a trecut o mică parte, dar cei mai mulţi au fost cosiţi cu mitraliera şi au rămas morţi şi răniţi. O parte au fost prinşi şi luaţi la închisoare. Dintr-asta au început năcazurile. După un timp scurt, a venit miliţia în sat şi au început să facă cercetări, dară satul era mai mult de jumătate gol. Cum au început cercetările de prin februarie, au ţinut pînă prin aprilie. Chema la primărie familia din care a fugit cineva la graniţă. Părinţii la care s-au dus copiii, nevestele la care s-au dus bărbaţii. Sta lumia foarte cu grije şi cu frică de nenorocirile ce s-au petrecut la graniţă. Fruntia tineretului a eşit din sat şi au rămas aproape toţi cosiţi la graniţă. Nu mai pot să pun eu cuvinte aici cum era lumia de amărîtă şi tristă. In fine, nu era ce face nimic. Işi vedia fiecare cum putia de triabă, care pe lîngă casă, care oliacă mai cu putere îi mîna în alte părţi la lucru, care la pădure aici aproape, care mai departe la munţi, tot la taiet pădure, care cu sloboda, numai cu toporu. Alţii, cu caii cu căruţa, nu veniau cu săptămînile acasă. Dar lumia era foarte supusă, unde îl mîna acolo mergia, nu sta nime împotriva.

Aşa s-a petrecut pînă prin luna lui mai. Cam pe la 20 mai, într-o siară, ce să vezi, au început să vie maşini în sat. Dar nu aşa una sau două, ci una după alta, poate a ţinut mai bine de un cias. Au întrat fără număr de maşini în sat. Dar pe lîngă maşini, veniau o mulţime de miliţieni, care călări pe cai, care pe jos. S-au oprit toţi înaintea primăriei. Acolo era un tăpşan, adică un loc destul de marc liber. Lumia săraca nu mai avia inimă în ea. Să trăgiau prin grădini pe ascuns unu la altu tremurtnd şi să întrebau unu pe altu, oare ce are să fie dintr-asta? Unii că e un fel de trivagă, alţii că vreau să rădice satu cu totu, alţii că vrau să mai ia tineretu care au mai rămas. Căci tot ei au chemat băieţii tineri, care mai erau prin sat, să se strîngă siara la Casa naţională, aşa să zicia atunci, dar acuma să zice la Club. Chiar în timpu cela erau strînşi, era plin Clubul de băieţi tineri. Era şi a nostru băiet, cel mai mare, Mitruţă, căci avia acuma 15 ani. Am început şi noi să tremurăm, căci de bună siamă, pentru asta a chimat băieţii şi i-a strîns la Club, să fie de-a gata să-i ia. Să svîrgolia şi bărbatul meu ca de moarte, dar în timp cînd noi ni vorbiam aceste vorbe, soseşte şi băietul acasă, căci ei nu au fost chemaţi pentru astă triabă, dar aşa ca să mai ţie lecţii cu tineretul. Ei cum au simţit atîta zarvă pe afară, nu au mai aşteptat să termine lecţiile şi s-au împrăştiat care şi în drumu lui, cum au dovedit, care pe uşi care pe fereşti. Au dispărut toţi din Club. Nu a fost pentru dînşii astă prigătială şi nu li-a zis nime nimic că s-au împrăştiat. Au zăbovit vreo două ciasuri, sau poate mai bine, maşinile şi miliţia înarmată înaintia primăriei. Mai aviau ceva de făcut cu documentele lor.

In timpul ista cineva ni-a şoptit că le trebuie încă doi oameni să iscălească şi apoi încep să rădice lumia care are pe cineva fugit la graniţă. Lumia, care mai din centru, nu mai domnia nime. Care a văzut ce a intrat în sat, sta toţi cu lumina stînsă, să trăgiau prin grădini, migieşii unu la altu, că pe drum li era frică, nu mai eşia nime. Şi tremurînd, parcă ar fi fost mijlocu iernii, să întrebau unii pe alţii, care ce are să fie asta. Unii că au să rădice satu cu totu, alţii că s-a început războiu şi au să ia bărbaţii la armată. Bărbatul meu îşi frîngia mînile şi nu mai putia să vorbiască nimic. Cînd întră în casă, să uita la copii, eşia iarăşi afară să mai vadă ce face lumia. Aşa s-a frămîntat ca de moarte pînă ni-a şoptit că pe aceia au să-i rădice, care au pe cineva din familie fugit la graniţă. Puţin ni-am mai liniştit şi am zis unu cătră altu, poate că ni-a trece pe noi acest pahar, căci din casă de la noi nu a fugit nime la graniţă. Totuşi nu am mai pus capu pe pernă pînă s-a făcut ziua albă. Şediam aşa tremurînd. Esiam puţin afară, iarăşi în casă, nu ne putiam găsi locu să ne liniştim.

Peste scurt timp au început să se mişce maşinile şi călăreţii miliţieni care stau înaintea primăriei. Ei aviau listele gata făcute pentru lumia care aviau de ridicat. Au mai luat din primărie cîte un om ca să-i conducă, căci satul e destul de mare şi sînt uliţi încâlcite. Peste scurt timp, ce s-a început în sat, nici nu mai pot să povestesc. Au trecut vro 26 de ani de atunci şi acuma sînt cu condeiu în mînă să pun aceste cuvinte pe hîrtie. Mi să urcă păru în sus şi îmi mărg furnici prin tot trupu cînd îmi amintesc de momentele acelia. Au fost o mulţime de maşini. Au tras maşina la poarta omului, au întrat o ciată de miliţieni în ogradă, au înconjurat casa. Bătia în uşe, spunia să deschidă uşia. De bună siamă că lumia mai din fundu satului dormia, nu ştia nimic despre ce să petrecia în sat. Omul din somn, fără să ştie ce-i, deschidia uşia. O parte din miliţieni intrau în casă şi alţii stau împrejurul casei, pe afară, să nu între mai mult nime în casă, nici să nu iasă nime. Scula din somn copiii, femeia, cine se afla în casă, le spunia să se îmbrace, să miargă cu ei. Asta cred că îşi poate închipui orişicine cum au fost de plăcute momentele acelia, în timpul nopţii să te scoale din somn, să te trezeşti cu aşa ceva în casă. După ce-i scula din somn, mai semna ceva pe hîrtiile lor. Ii cetia, dacă sînt toţi cîţi îi avia scris, dacă lipsia vro unu întreba unde se află, poate că era undeva luat la lucru sau un copil era la o bunică sau la un alt niam undeva. In acel moment mergia şi-i ducia şi pe urmă îi încărca în maşini.

Cînd a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi paria că e sfîrşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămîn fără stăpîn, cînii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptia aceia. Cînd a început să se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai cîteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plîngia, care numai făcia din cap semn de rămas bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergiau de lacrimi. Era destul de dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormîntare. La casăle care au rămas goale, au pus cîte un păzitor, ca să nu se împrăştie, că au rămas vite, porci, oi, gobăi felurite, gîşte, raţe, curcani. Afară de aiestea, rîndu gospodăriei, căruţă, plug, grapă, sicicarne, morişcă, în fine cit a muncit fiecare să lase în cîteva minute.

Pe urmă ce să vezi. A trecut o zi, a trecut două, eu eram aşa de tristă şi aşa mă durea inima de cele văzute, de nu mai ştiam cc-i cu mine. Cu toate că nu aviam pe nime asia aproape din familie luat, totuşi de cîte ori mă puniam la mîncare, mă gîndiam la copilaşîi ceia, care i-am auzit răcnind în noaptia aceia. Care unde să pun ei la masă, ce fac mamele lor, au cu ce îi hrăni? Aşterniam sară patul, la fel gîndul îmi era la ei. Oare unde dorm ei, pe ce se culcă ei? A venit sîmbăta, îi pun pe ai mei şi-i scald, îi spăl frumos, dar fără să vreu din ochi îmi curgeau lacrimi şi gîndul tot mi-i la copilaşii care i-am văzut pe maşină plîngînd. Mă gîndiam, astăzi e sîmbătă, oare mamele celia unde or fi cu copilaşii lor, oare astăzi că e sîmbătă îi spală pe ei, îi piaptănă? Aşa mă duria inima, parcă aviam o presimţire, dară nu ştiam ce mă aştiaptă.

Peste vro două zile, au început să vie femei şi bărbaţi cu căruţa, de prin Jucica, Cemauca. Pe acolo erau de pe acum înfiinţate deja colhoazele. Au venit pe la casăle care au rămas pustii şi au început a căra cele rămasă în gospodărie. Cînd te uitai, te durea inima. Vedeai nişte hoaţă dă femei sau fete, Dumnezeu le ştie, scotociau din casă în casă şi scotiau laicere, toluri, straie şi încarcau în căruţă. Trîntiau cu uşile, cand în casă, cînd afară şi îmblau mîndre. Aşa au carat vro două săptămîni de prin case straie, pîne de prin poduri, oale, blide. Au cărat totul. De pe afară căruţă, plug, grape, poloboc, covată, în fine, lăsa numai păreţi goi. Pe urmă au început cu dobitoacele cele vii. Intîi cu păsările. Incarcau cletci cu găini, gîşte, reţe, căci la fiecare casă era cîte ceva. Apoi au început cu porcii. Treceau transporturi de căruţă încărcate cu porci mari, graşi. In altă căruţă scroafe cu purcei mici, în alta nişte godaci. Aşa că au avut tare mult ce căra. La urmă au scos vitele de prin grajduri. Li-au strîns la grămadă şi apoi li-au ales pe sorturi. Vacile cele cu lapte la o parte, bouţi, junei, sterpăciuni la altă parte, viţăii cei mai mici, încă la altă parte.

Nişte vite mîndre ca nişte flori. Cînd li-a pornit să le mîie, parcă-ţi era mai mare jelia. Unile răgiau, altele boroncălăiau, nu să dau dusă, parcă ştiau că le iau ca pradă. In vro două săptămîni a curăţit totul. S-a terminat cu asta.

La două săptămîni a fost Duminica mare. In satul nostru să face hram la Duminica mare, dar în anul cela nu o mai fost nici un fel de hram. Lumia mîhnită, tristă, parcă nici nu avia poftă de vorbit. A trecut şi Duminica mare, iată joi, după Duminica mare, siara după ce s-a întunecat, a început iarăşi să vie în sat miliţie, căruţă şi maşini. Acuma am văzut că iarăşi au venit să mai rădice lume, căci au mai rămas o parte dintre cei ce aviau fugiţi la graniţă. Ne-am implut iarăşi de groază şi de frică, dar parcă ne mai ţiniam firea. Ne îmbărbătam singuri, că noi nu avem pe nime fugit la graniţă şi la noi nu au ce căuta. Dar tot nu ne mai puteam culca.

Şediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi amîndoi şi mama şediam şi vorbiam prin întuneric. Cînd deodată a început cînelc să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă, a întrat o ciată niagră în ogradă. Cînd i-am văzut, parcă ni-a luat toată puteria şi am zis unu către altu: de acuma e gata cu noi. Peste cîtcva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiu lor, şi alţii o bătut în uşc să le deschidem. Bărbatu a aprins întîi lampa şi pe urmă a deschis uşa. Cînd a deschis uşia, au întrat vro patru bărbaţi străini îmbrăcaţi în negru şi cu dînşii un om de sat Cum au întrat în casă, s-au făcut că vrau să caute dacă nu avem armă. Au sculat copiii, au rădicat pemile, au scuturat aşternutu şi pe urmă ni-a pus pe toţi şi ni-a spus să stăm nemişcaţi. Ei s-au pus la masă, au scos nişte hîrtii, au mai scris nu ştiu ce într-însele, pe urmă ni-a cetit pe toţi. Mama, copiii, noi, dacă sîntem toţi care ne avia scris. După ce ni-a cetit, ni-a spus: de acuma îmbrăcaţi-vă, în 15 minute să fiţi gata şi plecaţi cu noi. Bagaj nu aveţi voie nimic de luat.

Eu am prins a tremura. Aşa tremuram de-mi clănţăneau dinţii în gură, parcă ar fi fost ger de 40 de grade. Am început să îmbrac copiii. Scăpăm tot din mînă. Mă gîndiam, copiii îi îmbrac, dar ce am să fac cu mama, cum am să o iau, că ca nu poate să facă un pas. Am să o duc pe braţă, să o pun pe căruţă. Dar mai departe? Ea nu o să poată suporta greutăţile şi are să moară pe drum şi ce am să fac eu mai departe. Aiestea toate mi le-am înşirat repede în gînd. Aşa tremurînd am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat şi cu, pe urmă am început să o îmbrac şi pe mama. Bărbaţii ceia să uitau toţi după mine ce fac. Cînd au văzut că am început să o îmbrac şi pe mama, atunci ei mă întriabă de ce o îmbrac eu şi nu să îmbracă ca singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă şi nu poate să se îmbrace. Ei au început mai cu răul la mine, ce bolnavă, că ca la trup, la faţă nu arată slabă. Eu am început mai tare să plîng şi le spun, iacă, aşa-i bolnavă, nu poate singură să se stâpînească. A mai spus şi omul acela de sat, care era cu dînşii, că ea acuma are 20 de ani de cînd e bolnavă şi stă în pat. Ei acuma au stat, au vorbit ceva între ei, au scos din nou hîrtiile lor şi au întrebat numele şi prenumele mamei. Eu i-am spus, ei au luat hîrtia pe care era mama scrisă, a pus-o la o parte şi pe urmă îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămane. Imbrăcaţi-vă voi şi plecăm. Atunci am slăbit cu totul şi nu am mai ştiut cc-i cu mine. Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acuma mi-i şi mai greu în suflet şi inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Ea nu să poate sărmana stăpîni singură, nu poate să facă un pas să-şi ia o lingură de apă singură. Dar duşmanii nu m-au lăsat mult să mă gîndesc. M-a prins unu de spate şi m-a repezit spre uşe să ies mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strîns şi am sărutat-o cu lacrimi. Şi iarăşi m-a luat unu şi m-a împins spre uşă şi m-a scos pînă în tindă. Am eşit afară, am pus piciorul pe ganuc şi m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plîngia sărmana, rămasă sîngurică, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Dar de dau asta m-a zmucit şi mai aspru de pe ganuc şi mi-a arătat să plec pe drum. Cred că cine are suflet de creştin şi simţ de copil pentru mamă mă va înţelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi, şiapte copii. Toţi au fost învăţaţi şi erau care şi la serviciul lui, dar mama si-a petrecut zilele cu mine. De bună siamă că aviau şi fraţii foarte multă grije de ea, veniau foarte adesia la ea şi-i aduciau ce-i trebuia. A fost o mamă foarte scumpă pentru noi. Dar în anu 1940, cînd au năvălit moscalii şi au ocupat Bucovina, ea a rămas sărmana numai cu mine. Plîngiam amîndouă, ne simţiam tare străine, căci fraţii care veniau atît de des, acuma nu mai putiau să vie, să-i vadă, să vorbiască cu ei, să i se mai schimbe gîndurile. Ne gîndiam atunci că am rămas tare străine. Nu ştiam ce ne aştiaptâ înainte. Dar cînd a venit momentul cela şi m-a smuls şi pe mine de lîngă ea, dureria mea şi scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le ştie şi el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa şi să fii răpită, ca de nişte fiară crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să şi moară de atîta suferinţă şi cine o să aibă grijă de ca. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las şi să plec.

In timpul cît cu m-am despărţit cu mama, bărbatul a vrut să ia ceva bagaj de îmbrăcat, de aşternut. A întrat cu băietul cel marc în altă cameră, dar miliţia i-a luat din urmă ca şi pe mine. Din triacăt, bărbatul a pus mîna pe vro două perni, cum sta pe pat în casa cei mare, şi băiatul, tot cum sta pe pat nişte cheptăraşe a lor şi vro două sumane, cum să făcia pe atunci, din lînă de oaie ţăsută.

Au eşit cu aiestia afară, unde ne aştepta o căruţă şi am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume aşa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruţă pe maşini şi ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarăşi prin faţa casei noastre. M-am uitat adînc, poate să o mai zăresc pe scumpa mea mamă. Dar nu am mai putut să o văd. Atît am văzut, că uşia era deschisă şi cineva îmbla prin casă.

Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un şir mare cu vagoane, de cele de cărat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copiii. In urma mea a trîntit uşa şi a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vie şi bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis uşia şi gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plînge degiaba, că şi noi am avut bărbaţi şi tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi. M-am liniştit, că nu mai aviam putere atît de plîns. M-am uitat roată prin vagon să văd ce fel de lume este. In vagon mai erau doauă familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporăuţi şi doauă familii de jidani din Sadagura. Eram vro treizeci şi cinci de suflete, femei, copii, bărbaţi. Erau vro doi din Toporăuţi şi cei doi jidani din Sadagura, care iau lăsat împreună cu familia. Pe ceilalţi bărbaţi i-a luat ca şi pe al meu. Ni-a trîntit ca pe vite în vagon. Nu era laiţă, scaun, deloc. Şedia toată lumea jos la pâmînt. Eu am căutat încetişor şi m-am sunit şi m-am aşezat cu copiii în dreptul ferestuicii, căci era vagonul cu două ferestuici mici, aşa cum sînt vagoanele pentru vite. Ni-a ţinut o zi în gară la Sadagura. S-a strîns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau şi eştia din vagoane şi ceia de jos. Să mai apropia, care şi cum putia, pe lîngă vagoane, pe la ferestuici şi le da cîte ceva de mîncare. Sta şi miliţie împrejurul vagoanelor, dar nu mai putia să depărteză lumia. Văzînd că nu mai pot depărta lumia şi că asia de tare plîngiau şi cei de jos şi cei din vagoane, au mînat vagoanele vro cîţva chilometri mai înainte, la Lujeni. Ni-a ţinut acolo peste noapte. Lumia aceia a rămas toată în gară, nu a ştiut că are să ne mai opriască la Lujeni. A doua zi a început să se strîngă şi acolo lume, dar acolo nu ni-a ţinut mult, pînă sîmbătă după amiazăzi. Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară şi ni-a ţinut pînă sîmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele înspre Noasuliţă. Cînd au pornit vagoanele spre Noasuliţă, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu cîteva covinte, cînd oi trece prin gară să las semn. Nu avem hîrtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan şi mi-a dat un creion chimic. L-am udat cu stupit şi am scris cîteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai cîteva minute de la Sadagura pînă la Mahala. Cînd am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestuică batista şi batista a fost găsită şi păstrată pînă au venit fraţii mei.

Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteză foarte mare. Am trecut de Boian, Noasuliţă, Mamaliga-Ocniţa şi aşa a mărs, fără să se opriască, pînă a trecut apa Nistrului. Degrabă după ce a trecut Nistru s-a oprit într-o gară, şi astăzi ţin minte să chema Smerinca. Acolo au deschis uşia la vagon şi ni-au spus că îndată ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un miliţian şi îl ia pe un om, care era cu noi în vagon, să miargă cu el să-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, săraca, mai ales copiii, aşteptau să-şi ude gura cu oliacă de ceai. Indată a sosit omul acela îndărăt, cu o vadră, de cele de ţine, ce să cară apă, plină cu ceai şi cîteva pîni negri. S-a urcat bărbatul în vagon şi a început să împărţiască pînia. A ajuns cîle o hrîncă de pîne la fiecare. Pe urmă, a început să deie ceaiu dar ceaiu ce era, apă abia călduţă, cum e vara de la soare. De zahăr nici vorbă să fi fost măcar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrană. După ce ni-a dat asta, a închis iarăşi vagonu, fără nici o grije, căci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarăşi într-o gară. S-a deschis uşia vagonului şi iarăşi îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caş. Lumia, acu parcă mai curioasă, aşteaptă să mănînce caş. Să gîndia la caş de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caş. Cînd colo vine bărbatul acela cu o vadră de caş. Erau nişte crupe de orz ferte, fără zahăr, fără sare. Cînd puniai lingura în ele, să întindeau ca mucii. Ni-a dat masa şi iarăşi a închis vagonul şi trenul a pornit. A treia zi, pe acelaşi timp, s-a deschis vagonu iarăşi. L-a luat pe un bărbat să aducă masa şi a adus barbatu cîteva pîni negri şi o vadră de chisel. Nişte apă roşie, închegată, nici dulce nici sărată, dar să întindea aşa de urît de îţi era griaţă să te uiţi, nu să o pui în gură. Aşa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă dată era nişte ciorbă în care alerga cîte o bucată de frunză de curechi prin apă.

Şi aşa am stat vro douăzeci de zile în vagoane. La început s-a mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vedeai cînd să opria trenul, îl scotia cîte pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aier. Pe altu îl scoţia mort şi rămînia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu ştim. La altă gară vedeai că îl scoţia pe unu eşit din minte. Răcnia, cînta, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gînduri şi îndată îşi tulbura capul. Şediam şi cu tristă, mă uitam la copii şi mă gîndiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate cîte vin înainte. Ni-a dus cu trenu pînă în oraşul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira. Vă puteţi închipui, treizeci şi cinci de suflete, atîtia zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atîta mă salvam, că m-am aşezat lîngă ferestuică şi scotiam capu cu, pe urmă puniam copiii pe rînd şi luam cîte puţin aier. Şediam şi aşteptam aşa ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu şediam numai şi mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-om da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, aşa cum au despărţit bărbaţii. Asta era pentru mine o mare durere. Mai uşor m-aş fi învoit la moarte, decît să-mi ia copiii de lîngă mine. Dar a trecut paharul acesta.

Au scos vagoanele din oraşul Omsc, ni-a dus vro sută de chilometri afară de oraş şi nea descărcat într-un lagăr. Am stat acolo vro două zile. Pe urmă a început să ne împărţiască pe la raioane, la colhoză, la lucru. Au venit maşini, camioane de cele mari, ne citiau de pe listă şi ne încărcau. Ce ne mai spunia, noi nu înţălegiam căci nu cunoştiam limba rusă deloc. Ni-a încărcat cîteva familii, cît a încăput pe un camion, şi a pornit, dar unde, noi nu ştiam. Am mărs cu maşina ciasuri întregi. Nu am întîlnit nici sat nici oraş. Drumuri rele cu hopuri, pădure, ciretci, pustiitate. Şi deodată face maşina o încărnitură spre o gîrlă, unde era o pădure mai diasă şi întunecoasă. Cînd a întors maşina spre gîrla ceia aşa pustie, noi cîţi eram în maşină, copii, femei, am început să răcnim cît ne tinia gura. Noi crediam că ne duce în păduria ceia, în gîrla ceia, să ne verse într-o prăpastie, să nu mai ştie nime de noi. Indată s-a oprit maşina, a eşit şioferul şi ne întriabă ce-i cu noi. Dar noi răcniam întruna. Şioferul ne spunea ceva, dar noi nu înţălegiam ce ne spune. Pe urmă am văzut că o tras maşina la o margine şi a început şioferul să-şi ia nişte lemne în maşină. Erau special pregătite pentru maşină, tăiate mărunt, aşa, ca de douăzeci de centimetri. Nu ştiu ce feli de maşini erau acelia că le mîna cu lemne, nu cu binzină. Şi-a luat lemne cît i-a trebuit şi-a eşit iarăşi la drum. Ne-a mai dus cîteva ciasuri şi-am ajuns într-un satişor. Ni-a dat jos într-o şcoală. Au fost mai multe maşini, toate cu lume aşa ca noi. S-a umplut şcoala ceia. Mai era un club, s-a împlut cu lume şi acela. Stăm şi ne uitam unii la alţii, să ne facem cunoştinţă, că erau toţi de prin satele vecine, Ostriţa, Horecia, Jucica, Toporăuţi, Boian. Mai erau şi de prin Basarabia.

A doua zi, a început să ne împărţiască la lucru. Ni-au scris pe o listă, fiecare familie cîţi sînt în familie lucrători şi cîţi jivenţ, adică batrîni şi copii care nu putiau lucra. Au făcut o listă şi au dat-o la magazin, ca să ne putem cumpăra pîne. Aviam dreptul de cumpărat, pentru un lucrator şiaptc sute de grame de pîne, iar pentru un jivenţ, un bătrîn sau copil, 300 de grame de pîhc. Dar la pîne, nimic altceva decît apă. Dacă era o mamă care avia doi copii, sau poate şi trei copii, care nu putia încă să lucreze, cum împărţia ea trei sute de grame la un copil pe toată ziua, căci copilul de cîte ori pe zi cere mîncare? Cu durerea asta am fost şi cu, căci la început am intrat la lucru eu şi băietul cel mare, dar ceilalţi doi băieţi încă nu aveau putere de lucru.