"În Revoluţia din decembrie 1989 din România au fost seceraţi de gloanţe 1104 persoane de toate vârstele, în special tineri. Dintre acestea, 24 sunt arãdeni din care 19 au fost împuşcaţi la Arad, 5 la Timişoara, Bucureşti şi Turda. Dintre tinerii care şi-au pierdut viaţa în Revoluţie la Arad, patru erau originari din alte localitãţi ale ţãrii. Celor 1104 decedaţi li se mai adugă3352 rãniţi, între care şi 38 de arãdeni. Deşi au trecut 14 ani de la Revoluţie, o sumedenie de rãni încăsângereazã, multe dintre ele nu se vor mai putea cicatriza niciodatã." (Emil Şimandan - Întrebatorul din Agora - în amintirea eroilor martiri ai Revoluţiei de la Arad, vol al II-lea)

Acum 14 ani arãdenii şi-au fixat ora exactă după cea a Timişoarei. Sfârşitul anilor '80 a adus în Europa de Est valul schimbãrilor. Acest val a cuprins, pe rând, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, fosta Republică DemocratăGermană iar mai pe urmă Bulgaria. În acest context european, schimbarea apãrea ca inevitabilă şi pentru România. Numai că regimul comunist nu era dispus să cedeze prea uşor şi, cu atât mai puţin, Nicolae Ceauşescu era dispus să renunţe la putere. Dar, mersul istoriei este cu totul altul decât cel pe care ni-l imaginãm noi, indiferent pe ce loc ne aflãm pe scara socialã, şi, în plus, românul are o vorbã: Nu aduce anul ce aduce ceasul!Pentru România, ceasul a însemnat, în acel Decembrie al anului 1989, Timişoara. Era pentru prima oară când ora exactă nu se mai dãdea de la Bucureşti, ci din inima Banatului, din oraşul de pe Bega, primul care a decis că este cazul să pună "Adio!" dictatorului şi regimului comunist. Scânteia s-a aprins în dupã-amiaza zilei de 16 decembrie 1989, când în jurul locuinţei pastorului reformat Laszlo Tokes din Timişoara s-au strâns zeci de oameni care se împotriveau evacuãrii acestuia din oraş. Ce a urmat - ştie toată lumea. Zecile de oameni s-au transformat în mii, zeci de mii, lozincile anticomuniste şi anti-ceauşiste au primit drept rãspuns gloanţele. Vieţile unora au fost curmate brusc. Ale altora s-au schimbat. Dar schimbarea nu poate fi niciodatăla fel de dureroasăca şi moartea.

Alarmă la Miliţie şi Securitate. Era firesc ca imediat după Timişoara, Aradul să îşi spună cuvântul. Dar, înainte ca zecile de mii de arãdeni să iasă în stradã, lucrurile s-au precipitat la nivelul conducerii de partid şi de stat. În data de 17 decembrie, miliţia şi securitatea din Arad a primit alarma. În urma unei teleconferinţe convocate la Comitetul judeţean de partid a fost convocat întreg efectivul de miliţie şi securitate din Arad, cãruia i s-a comunicat căla Timişoara sunt manifestãri de tulburare a ordinii publice, pornite de la refuzul unor cetãţeni de a aplica o hotãrâre judecãtorească (aceea de evacuare a pastorului Laszlo Tokes).
Şeful Inspectoratului judeţean Arad al Ministerului de Interne (care avea în subordine Miliţia şi Securitatea) a comunicat şi cã, din cauza situaţiei create, comandantul suprem a dat ordin săse tragã. Conform declaraţiilor fãcute de unii dintre participanţii la Revoluţia arãdeană (consemnate de jurnalistul Emil Şimãndan în cartea sa "Întrebãtorul din Agora"), în data de 17 decembrie s-a transmis cãtre toate posturile de miliţie din judeţul nostru ordinul "Nimeni nu foloseşte muniţie, indiferent de tulburãrile ce vor avea loc în urmãtoarele zile!", ordin dat fãrăştirea inspectorului şef al Inspectoratului judeţean al MI.În 18 decembrie, la Timişoara soseşte Ion Coman - reprezentant al conducerii superioare de partid şi de stat, însoţit de mai mulţi generali. În aceeaşi zi, la Arad s-a primit ordinul de blocare a circulaţiei rutiere spre Timişoara şi de deviere a traficului spre Valea Mureşului, deoarece Timişoara urma să fie blocatăşi asediatã!

Gãrzile Patriotice nu vor să tragã. În paralel cu aceste mãsuri, la Statul Major al Gãrzilor Patriotice s-a primit ordinul de organizare în vederea executãrii pazei şi apãrãrii sediilor Comitetelor judeţean şi municipal de partid şi Consiliului Popular Judeţean. Pentru îndeplinirea acestui ordin au fost mobilizate patru plutoane, pe trei schimburi a câte 12 ore fiecare. Încă din 18 decembrie, în sediul Consiliului judeţean de partid (actualul Palat Administrativ) era harababură iar dezinformarea îşi arãta colţii. În dimineaţa zilei de 21 decembrie mai vine un ordin bulversant: comandanţilor Gãrzilor Patriotice din consiliu li s-a cerut săexecute o schiţăde apãrare, conform cãreia fiecare dintre membrii gãrzilor săse afle la câte un geam al clãdirii. În dimineaţa aceleiaşi zile, în clãdire au intrat membri ai Securitãţii care s-au rãspândit pretutindeni. Schiţa de apãrare a consiliului a fost realizatăla cererea comandamentului judeţean, condus de prim-secretarul de partid. Comandantul unui pluton al gãrzilor patriotice a luat atitudine, faţăde un superior: "Nu voi executa ordin de tragere dacă mi se ordonăs-o fac!".

Alarmă de luptă la UM Cetate . În aceleaşi zile, şi armata este mobilizatã. În seara zilei de 16 decembrie, la unitatea militară din Cetate se primeşte ordinul de pregãtire pentru o intervenţie în caz de necesitate. Unitatea a fost organizatăîn cursul nopţii de 16 spre 17 decembrie, fãră să li se spună comandanţilor felul exact al intervenţiei. În jurul orei 14,00, a zilei de 17 decembrie 1989, la unitate se primeşte alarma de luptã, precum şi ordinul de deplasare la Timişoara cu un detaşament. Din unitate au ieşit 15 TAB-uri, camioane cu soldaţi şi muniţie în lãzi. Comandanţilor li s-a spus căTimişoara este atacatã, dar fãră să se precizeze de cine. Detaşamentul din Arad trebuia săintre în subordinea Diviziei 18 Mecanizată din Timişoara. Ajuns în Timişoara, detaşamentul a fost îndrumat spre Întreprinderea Textilă unde a rãmas până în data de 20 decembrie. Soldaţilor plecaţi din unitatea din Cetate nu li s-a repartizat muniţie. Militari din unitatea arãdeanăau fost integraţi, între 18 şi 20 decembrie, în cadrul unor unitãţi militare din Timişoara în Calea Girocului, Piaţa Libertãţii, Spitalul Militar, Piaţa Mãrãşeşti, Piaţa 700, Piaţa Maria şi Întreprinderea Textilã. Soldaţilor arãdeni nu li s-a repartizat muniţie.

Tinerii de la Orologerie aprind scânteia. În Arad, spiritul Revoluţiei porneşte de la Întreprinderea de Orologerie Industrială (IOI), unitate unde media de vârstă a angajaţilor era, la vremea respectivã, de numai 21 - 22 de ani. Veştile despre tragedia Timişoarei au ajuns foarte repede în Arad, iar tinerii de la Orologerie nu au putut sta cu mâinile în sân. În dimineaţa zilei de 19 decembrie, la ora 8,00, a fost oprit lucrul, pentru cinci minute, în totalitate în secţiile uzinaj, sculãrie, mecanic şef. Parţial, lucrul a fost oprit şi în alte compartimente ale fabricii. A fost felul în care tinerii de la IOI au decis să protesteze faţă de moartea protestatarilor de la Timişoara. Până la ora 12,00, au mai avut loc încă trei astfel de întreruperi ale lucrului, fãră să se înregistreze nici o violenţã. A doua zi, în 20 decembrie, chiar la ora 7,00, se întrerupe curentul electric în fabricã. Pana durează o orã, iar la numai două minute de la revenirea curentului electric, acesta este luat din nou, până la ora 8,30. Între timp, muncitorii se adună în grupuri şi discutăîntre ei despre cele petrecute la Timişoara. În IOI este linişte. Liniştea dinaintea furtunii.Joi, 21 decembrie. Muncitorii de la secţia sculãrie a IOI refuză să înceapălucrul. În urma unei scurte discuţii purtate cu conducerea fabricii, muncitorii ies în curte. Lor li se alãtură şi secţiile uzinaj, mecanic şef, montaj, automate şi TESA, curtea fiind umplută cu două sute de oameni. Nu se mai putea da înapoi şi nici nu se dorea acest lucru: oamenii ies în stradăşi pornesc în marş spre cea mai apropiată fabricã, cea de strunguri. Aici nu li se permite accesul în curte, iar muncitorii (cãrora li s-au alãturat vreo 30 de angajaţi de la "Strungul") pleacă înspre fabrica UTA. Şi aici porţile sunt închise. Protestatarii pleacămai departe, oprindu-se la Uzina de Vagoane. Aici li se permite accesul în curte, iar vagonarii se alãtură celor de la IOI. Tãvãlugul s-a pornit. Nimic nu a mai putut sã-i stea în cale. Aradul a devenit cel de-al doilea oraş liber al României. Iar acest lucru este demonstrat de Istorie.

Şi ei au fost în linia întâi. Pentru cei care au fost în primele rânduri la evenimentele din 21 decembrie de la Arad, amintirile sunt de neuitat. O parte din cei prezenţi în acele zile au fost ucişi, alţii au primit pentru eroismul lor un certificat de revoluţionar, iar alţii au rãmas cu amintirea. Printre cei care deţin acasănu certificat de revoluţionar se numãră şi o serie de parlamentari şi cunoscuţi oameni politici arãdeni. Îi putem aminti aici pe primarul Aradului Dorel Popa, senatorul PSD, Sergiu Nicolaescu, deputatul PNL, Titus Ghiorgheof, deputatul independent Dorel Zãvoianu, deputatul PSD, Dan Ionescu etc. Alţi politicieni locali nu au certificat de revoluţionat deşi au participat la evenimentele din 1989. Parte din aceştia susţin cănu au vrut să profite de pe urma revoluţiei, alţii că nu i-a interesat să intre în posesia actului, mulţumindu-se doar să rememoreze pentru el şi ai lui evenimentelor din decembrie. În aceste ultime cazuri îi putem aminti pe deputata Mihaela Murariu Mândrea (care afirma că deşi a fost la revoluţie şi ar fi putut primi carnetul, nu a fãcut acest gest din respect pentru cei care au murit în acele zile), vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Claudiu Cristea (care crede căeste o ruşine să profiţi de pe urma certificatului), preşedintele PRM, Gheorghe Feieş (care a refuzat carnetul susţinând că au fost oameni care au contribuit la revoluţie mai mult decât el şi pentru că a fãcut parte din fosta nomenclaturã), sau deputaţii Nicoară Creţ şi Nicu Cojocaru (care nu s-a arãtat interesaţi de certificat).Alte personalitãţi ale vieţii politice arãdene au participat şi ele din mulţime la evenimente (viceprimarul Levente Bognar, preşedintele PD, Gheorghe Seculici, deputatul UDMR, Tokay Gyorgy, consilierul Hoszu Zoltán şi alţii).
Unele dintre poveştile consilierilor locali şi judeţeni sunt adevãrate cãrţi despre revoluţie - ***** este cazul celei trãite de Adrian Niţu, de Adrian Mureşan şi de mulţi alţii. Câteva din personalitãţile locale arãdene au rememorat evenimentele de atunci, punctându-ne ce a însemnat Revoluţia atunci şi cum o vãd acum, după 14 ani : Duka Atilla, preşedinte executiv al Blocului Naţional al Revoluţionarilor 89, aflat atunci sub focul armelor, ne-a declarat: "Am avut un sentiment magnific, care - dacăîl analizez acum - pot spune căa fost un lucru extraordinar, dar atunci nu am simţit decât nevoia de a elimina dictatura, de a câştiga dreptul la libera exprimare, la libera circulaţie. Bineînţeles cã, în acele momente, nu mi-am dat seama cã, dacăieşim în stradã, facem istorie, eu şi colegii mei, care au participat la evenimente în acele zile zbuciumate. Vreau însă să subliniez că noi nu am fi fãcut nimic, fãrâmamasă de oameni care a ieşit atunci în stradã. Revoluţia nu mi-a aparţinut - nu mă consider mai erou decât alţii -, ci este a tuturor şi trebuie să fim mândri de ea. Vreau să vă spun, însã, că rareori se întâmplă ca cei care fac o astfel de schimbare săajungă să povestească despre aceasta dupăatâţia ani. Datoria noastră acum este să pãstrãm vie amintirea celor 14 ani scurşi şi amintirea celor care au cãzut ca Revoluţia să poată exista. Pe cei care au uitat ce înseamnă dictatura îi invit să se uite în aceste zile la televizor sã-l vadă pe "domnul" Saddam Hussein, a cãrui privire blândăîţi poate provoca sentimente de milã, o blândeţe, însã, în spatele cãrei se ascund mii de cadavre. Paralela dintre el şi Ceauşescu mi se pare bine venităpentru nostalgici".Dorel Popa, primarul Aradului, care a fost prezent în faţa Palatului Administrativ în timpul Revoluţiei arãdene, a rememorat pe scurt o parte din istoria acelor zile: "am fost prezent şi eu în piaţă în data de 21 decembrie. Atunci am adus, ca o variantă de rezervã, o staţie de amplificare, de la care se vorbea oamenilor de pe platformã. În 22 decembrie, m-am întors înapoi în mulţime şi am intrat în actualul Palat administrativ, rãmânând peste noapte acolo, împreună cu câţiva jurnalişti strãini, ce transmiteau Revoluţia arãdeană la ei acasã. Îmi amintesc ce satisfacţie enormă am avut atunci când am vãzut că se retrage armata. Nimeni dintre cei care au trãit din plin acele zile, nu ar trebui săle uite şi nimeni nu ar trebui să uite beneficiile revoluţiei"Gheorghe Curta, vicepreşedinte al Blocului Naţional al Revoluţionarilor 89, prezent la faţa locului în zilele Revoluţiei: "Îmi pare rãu că în 14 ani societatea noastră nu s-a cristalizat şi mă refer aici în primul rând la clasa politicã, care ar fi putut face mai multe pentru popor, cãci poporul a trebuit - în toată istoria lui -, pentru orice eveniment important, săverse sânge şi să facă sacrificii. În acele momente, nu am visat însă decât să fim liberi, să putem circula în Europa şi în lume, să ne spunem punctele de vedere liber. Aş vrea ca ţara noastră să fie privită cum a fost privită de mass-media din lume în acele zile ale Revoluţiei - cu simpatie. Acea euforie nu a durat, din pãcate, decât 6 luni, dupăcare a început politica sã-şi spună cuvântul în felul ei. Eu consider vinovată politica de toate întâmplãrile de după 1989 şi pânăîn prezent. Să sperãm că în al 12-lea ceas s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea ţãrii se poate face doar pe baze democratice, iar felul în care Guvernul a început în aceşti patru ani este un semn că împlinirea idealurilor revoluţionare nu e departe".
Livius Ruji, membru în Consiliul de conducere a Federaţiei Revoluţionarilor, îşi aminteşte: "în 1989 am visat mult mai mult decât ceea ce s-a întâmplat. Nu pot să spun că nu se vede o schimbare substanţialã, un pas spre viitor, pentru că suntem liberi să vorbim, să circulãm. Acesta a fost de fapt un vis al meu încă înainte de 1989. Eu zic că timpul le va rezolva pe toate, însăavem nevoie de rãbdare şi înţelegere". Caius Parpalã, preşedintele Consiliului Judeţean, ne-a declarat:
"Am fost şi eu ca tot arãdeanul în mijlocul mulţimii cu ocazia Revoluţiei. Cred că în acele zile cel mai greu era să stai în casã. Nu am certificat de revoluţionar, dar îmi amintesc foarte bine acele zile. Nu sunt eu însă cel mai în mãsură să amintesc care sunt câştigurile Revoluţiei din decembrie şi care au fost sacrificiile. Pot doar să spun că acelea au fost momente de neuitat".
Consilierul judeţean Adrian Niţu, unul dintre cei care a luptat în linia întâi îşi aminteşte că "Orologeria, unde am lucrat în acea perioadã, a fost principalul loc de unde a pornit Revoluţia în Arad. Am ieşit în stradã, cu colegii mei, în noapte de 21 decembrie, când toţi ne doream să dãrâmãm regimul, să instaurãm democraţia. Am luptat faţă în faţă cu trupele şi singura mea bucurie a fost că am recunoscut printre ei feţe familiare. Atunci ne era frică că cei de la Bucureşti nu vor urma linia Timişoareişi ne-am bucurat când Capitala a ieşit în stradã. Din pãcate, atunci, în 1990-1991, credeam că vom lua avânt, dar nu a fost să fie aşa. Vechile mentalitãţi ne-au tras înapoi. De la ultima mineriadã, care este o ultimărelicvă majoră a comunismului, nu au trecut decât cinci ani! Sper, însã, călumea o să înţeleagă că trebuie să mergem înainte, să scãpãm de mentalitãţi învechite, şi că acest fapt se va vedea la alegeri".
Consilierul judeţean Cziszter Kalman afirmã: "Pentru mine şi pentru copii mei a fost atunci un moment de euforie, explozie, extaz, în urma cãderii regimului comunist. A fost ca o mare speranţă şi - ca şi pentru marea majoritate a oamenilor - aş putea zice că am privit momentul cu un optimism nejustificat în ceea ce priveşte viitorul. În acele momente, am considerat că pentru mine a sosit momentul să mă înrolez în viaţa politicã, ca săcontribui la realizarea unei societãţi democratice. Fãcând acum însă un bilanţ, pot spune despre democraţie că în mare s-a realizat ceea ce s-a propus (avem o structură politică pluripartitã, avem separarea puterilor în stat). O mare nerealizare este, din pãcate, ceea ce s-a produs pe plan economic, cãci am înregistrat o cãdere liberã, din care abia în ultimii ani am reuşit să ne scoatem capul, să marcãm un progres. Eu însă îmi pãstrez o doza de optimism prudent".
Ovidiu Marian, consilier local, ne-a declarat: "pãrerea mea este că evenimentele din decembrie au început ca o adevãrată Revoluţie, oamenii au ieşit în stradã, în Timişoara, în 17 decembrie, pentru că au vrut să doboare regimul, sã-l opreascã. Atunci nu a fost nici un fel de manipulare. După 20 decembrie, însã, Revoluţia a fost confiscată de cei care sunt şi acum la putere, iar valorile Revoluţiei s-au pierdut în cei 14 ani de tranziţie nesfârşitã" .
Claudiu Cristea, vicepreşedinte CJA: "Îmi aduc aminte mai ales anul 1990. Revoluţia şi anul 1990 au fost o experienţă unicã. Nimic din ceea ce am trãit până atunci nu se repeta. La Revoluţie am participat din data de 21 decembrie până când s-a terminat teatrul cu teroriştii. În cei 14 ani, bãtãlia pentru o Românie europeană a fost pierdută".
Nicu Cojocaru, parlamentar: "Revoluţia a adus adevãrata libertate. Egalitatea între mine şi ceilalţi indivizi. E foarte greu să explici acum acest lucru. Egalitatea în cadrul relaţiilor interumane e un lucru formidabil. Îmi aduc aminte căîn anii 80, la un meci de handbal, am vãzut un general, unul dintre fraţii Ceauşescu. Am ajuns acasă şi am rãmas impresionat. Până atunci nu mai vãzusem nici un general. Ei bine, acum orice general sau parlamentar este egal cu restul oamenilor."

Eroi martiri arãdeni în Revoluţia din decembrie '89: Almen Werner; Bute IoanBugy; Robert Crişan; AurelCerişan; Vasile Cojocaru; Ladislau Cosma; Marius Clepe; Ioan Gheorghe;Don Radu; Duma Pavel; Dumitraşcu Costel;Gruber Geza; Hartman Marin; Alfred Herbei; Cristian Lile; Cristian Lucaciu; Octavian Lukacs; Zoltan Ştefan;Mada Flavius;Nicolcioiu Sorin;Puşcîu Adrian; Victor Rãnoiu; Gelu Iustinian; Safaleru Andrei;Suciu Sorin; SãndelToth Sandor