Începută cu o zi înainte, mai precis in după amiaza zilei de 21 decembrie 1989, Revoluţia, la Reşiţa aş putea spune că a avut un caracter nu tocmai spontan. Despre mişcările din Timişoara zilei de 16 decembrie s-a vorbit imediat la Reşiţa. Cred că peste 75 % din locuitorii oraşului au rude sau prieteni în Timişoara.
Cu câteva zile înainte prin scările blocurilor au început să apară fotocopii ale unor mesaje ticluite , aşa s-ar fi vrut, de un copil care spunea acolo că este mic, flămând şi că de Crăciun îl vrea pe Moş Crăciun şi nu pe Moş Gerilă.
Revenind la Reşiţa- oraş martir şi el şi la evenimentele din acea perioadă, lucrurile s-au desfăşurat după următorul scenariu: oraşul este aşezat de-a lungul malurilor râului Bârzava, pe o parte şi cealaltă, acesta având o lungime de vre-o 20 de kilometri. În jurul orei 15, o coloană formată din aproximativ 3-400 de angajaţi de pe platforma industrială Câlnicel, a pornit înspre centrul civic aflat la o distanţă de aproximativ 7-8 kilometri .
Capul de coloană purta o pânză neagră lungă de vre-o 10 metri pe care era desenată cu bronz alb o cruce mare şi de sub ea scria TIMIŞOARA. Coloanei i s-au alăturat pe parcurs alte sute de trecători, au fost oprite tramvaiele si autobuzele si toată lumea a pornit înspre centru. O întreagă formaţiune de răspândaci, tineri in general , au poavazat de-a dreptul tot pe se putea lipi- stâlpi de curent, geamuri, afişiere- cu pozele lui Ceauşescu si ale Elenei îmbrăcaţi in zeghe si cu gratii trasate cu carioca. Pe toată lungimea traseului, lungime parcursă in marş forţat, s-a auzit doar un singur slogan -TIMIŞOARA-TIMIŞOARA.
Ca din întâmplare, în piaţa din faţa actualei Prefecturi a judeţului Caraş-Severin- fostei judeţene de partid, se afla un grup format din aproximativ 30-40 de persoane, majoritatea pictori şi oameni de cultură care discutau şi se plimbau , aşa întâmplător prin zonă. Tot întâmplător, în momentul în care coloana de manifestanţi ajunsă deja la 2-3000 de oameni a pătruns in piaţă, în faţa acestora, mai exact, în capul coloanei, s-a aşezat un personaj emblematic al Revoluţiei de la Reşiţa- pictorul Constantin Dumitru Vlădulescu . In câteva secunde acesta a ajuns lider, a pătruns in clădirea Judeţenei de Partid, fără nici o opoziţie din partea cuiva şi în 3 secunde a fost la balconul cabinetului primului secretar, la acea vreme Iosif Szasz. Gurile rele spun că între Szasz şi Vlădulescu ar fi fost următorul dialog, dar care nu poate fi verificat, acesta ar fi sunat în felul următor: Vlădulescu - Dacă pică Ceauşescu, te scap, dacă nu pică, mă scapi tu.
Cert este ca Szasz a fost declarat imediat ca fiind de partea manifestanţilor şi la procesul demnitarilor PCR care a avut loc , lui Szasz i s-a luat apărarea chiar de către revoluţionarii de la Reşiţa. Până a doua zi , la balconul în care au fost aduse staţii de amplificare, a vorbit cine a vrut şi cine a dorit, doar trebuia găsită o modalitate de a ţine cumva oamenii în piaţă. Cu toate că în hotelul Semenic , aflat la nici 20 de metri erau zeci de oameni înarmaţi, nimeni nu ştie de unde au venit, nimeni nu a spus ceva nimeni nu a intervenit. În afară de geamurile de la intrare în clădire şi de câteva tablouri cu Ceauşescu, la Reşiţa nu s-a distrus nimic.
A doua zi, încă de la primele ore, din uzine au început să vină oamenii, aşa că în jurul orei 8, în piaţă centrală , pe o vreme de primăvară cu peste 15 grade în aer, erau peste 10-15000 de oameni. In faţa acestora, la balconul clădirii, s-au perindat pe rând de la preoţi şi până la comandantul miliţiei şi al garnizoanei militare din acea perioadă, toţi asigurându-i pe cei prezenţi ca la Reşiţa nu se va trage. Ca o notă distinctă se poate aminti faptul că în acele zile nu puteai sa rosteşti cuvântul ,,Timişoara,, fiindcă în secunda următoare toata lumea era in genunchi, sau erai obligat de cei di jur să te aşezi în genunchi. Legat de acest aspect, au fost şi note mai picante: un oarecare individ a urcat la tribună şi a spus, citez,, Eu lucrez la reţele Electrice Timişoara,, În acel moment i s-a smuls microfonul din mână şi un revoluţionar a strigat din toţi rărunchii: -Cât timp acest om vorbeşte de Timişoara, toţi să se aşeze in genunchi . Lucru care s-a şi întâmplat , o mare de oameni s-a aşezat în genunchi şi individul şi-a reluat discursul spunând că el de fapt lucrează la Reşiţa, dar sediul direcţiei este la Timişoara şi că el îşi va vedea conştiincios de treabă că nu cumva oraşul să rămână fără curent. E, de aici a rezultat un hohot general de râs şi lumea s-a ridicat. O altă dorinţă a revoluţionarilor de la Reşiţa a fost pornirea alarmei antiaeriene din centrul oraşului, lucru îndeplinit. În piaţă au venit maşini cu pâine care a fost împărţită oamenilor.
Balamucul adevărat a început odată cu lăsarea serii când înspre unitatea de rachete antiaeriană a început sa se tragă, aceasta fiind atacată dinspre pădure. Nimeni nu ştie cine, dar s-a tras asupra unităţii militare, a Comisariatului Militar, asupra sediului Miliţiei la acea dată, înspre blocurile de locuinţe, în casele oamenilor, numărul morţilor ridicându-se la 25, bărbaţi si femei, tineri şi vârstnici cu vârsta cuprinsa de la 19 la 75 de ani.
Unii au murit în case, alţii pe stradă, alţii apărând nu se ştie ce şi pe cine fiindcă în acele zile numai cine nu a vrut nu a avut o armă cu muniţia de război aferentă. În scările s-au format comitete de pază care stăteau în holul blocurilor şi înarmaţi cu pari, bâte şi topoare păzeau ca nu cumva teroriştii să intre în blocurile de locuinţe. S-au făcut tabele pentru programări şi erau percheziţionate şi legitimate toate persoanele care vroiau să intre în scară, acestea fiind însoţite până la apartamentul respectiv.
Toată această stare de lucruri era alimentată consistent cu fel de fel de zvonuri ***** ar fi: în zona cimitirului 7 a fost prinsă o bătrânică de 80 de ani care avea în mână o geanta mare plină cu gloanţe şi care vroia în acest fel să îi alimenteze pe terorişti cu muniţie, ea însăşi fiind una dintre ei; un elicopter negru a aterizat lângă releu şi din el au coborât 10 oameni îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi ce se deplasau înspre unitatea militară, ba că în barajul Văliug s-a aruncat o substanţă şi apa este otrăvită şi altele. Cert este că această fabrică de zvonuri a funcţionat din plin în acele zile înnebunind şi zăpăcind lumea.
Ca la ori şi ce îngrămădeală, au apărut şi oportuniştii de cariera: unii dintre ei condamnaţi pentru furtişaguri şi găinării se declarau acum mari oprimaţi, alţii şi-au descoperit pe moment veleităţi de lideri, dar din păcate s-au putut vedea maşinile Salvării care mergeau în grabă spre spital şi din care curgea sângele.
Au apărut şi aşa zişi revoluţionari falşi, profitorii, unii dintre ei cu câtva zile înainte de 22 decembrie au strâns oamenii în uzine şi intreprinderi si au încercat să înfiereze şi să condamne manifestările de la Timişoara fiind huiduiţi chiar atunci de oamenii care ştiau de la Europa Liberă si chiar de la cei din Timişoara ce se întâmpla cu adevărat acolo.Fosti secretari de partid pe întreprindere si care astăzi, unii dintre ei, sunt chiar mari oameni de afaceri . În uzine s-au format aşa zisele celule ale FSN, una dintre ele, la Uzina de Construcţii de Maşini, condusă de actualul Prefect de Caraş-Severin, Enache Barbu. Acesta măcar a fost consecvent, a plecat la drum cu Iliescu de care este alături si acum. Alţii, s-au perindat prin fel de fel de partide în funcţie de ***** erau la putere, de fiecare dată declarând că este ultimul şi că aşa simţise el de fapt toata viaţa şi abia acum se regăsise. Vlădulescu a plecat în luna martie 1990 în Canada, loc în care este şi astăzi. Alţi foşti adevăraţi revoluţionari, s-au resemnat: unii nici măcar nu au umblat să îşi caute drepturile aşa ***** s-au îngrămădit alţii să o facă fără nici un merit, oameni care au umblat noaptea cu arma în mână pe dealurile din jurul oraşului şi au păzit ca nu cumva teroriştii să otrăvească apa din baraje sau să le arunce în aer, aşa ***** s-a zvonit atunci. S-a tras în tot oraşul, în punctele cheie unde şoseaua care face legătura dintre cartiere are doar câţiva metrii lăţime, s-a tras la poştă unde au murit oameni, s-a tras pe stradă unde au murit oameni, s-a tras în autobuzele cu navetişti unde au murit oameni; au fost aduse tancuri, elicoptere şi avioane care au bombardat dealul din jurul unităţii militare şi a oraşului, dar, culmea, nu a fost descoperit nici un cadavru, nu a fost prins nici un ,,terorist,, Aceştia , Dumnezeu ştie ce şi cine or fi fost, apăreau pe ici pe colo, prrrrrrrrrr o rafală scurtă de mitralieră în mulţime sau înspre blocurile de locuinţe după care dispăreau definitiv din zona ca în câteva minute , în altă parte a oraşului, la 7-8 kilometri , scenariul să se repete. Unitatea militară a fost ţinută în şah în acest fel zile întregi: dinspre pădure se trăgeau câteva rafale iar din unitate se dezlănţuia câte o canonadă de 10-15 minute înspre locul respectiv, acest joc in ghilimele, durând câteva zile, joc în care au murit cadre militare şi militari în termen. Astăzi, văzute toate aceste evenimente cu alţi ochi, ori şi cine are curajul sa spună adevărul, poate spune cu certitudine că la Reşiţa totul a fost o provocare, totul s-a petrecut conform unui scenariu bine pus la punct.
Acum vine întrebarea din fiecare decembrie: Şi dacă nu a fost prins nimeni , dacă nu a fost descoperit nici un cadavru de terorist, atunci cine a tras la Reşiţa şi a omorât 25 de oameni si alte câteva zeci au fost schilodite?
Cei aproximativ 120 de revoluţionari s-au adunat într-o asociaţie, la început una singur, asociaţie care s-a scindat apoi in altele de fiecare dată ,,înmugurind,, şi numărul revoluţionarilor crescând acum la câteva sute.
In fiecare an în 22 decembrie, la troiţa din faţa prefecturii din Reşiţa- oraş martir de un an, se aduna tot mai puţini oameni, lucrurile încep să fie uitate puţin câte puţin, doar că de fiecare dată, la aceiaşi troiţă apar câte 3-4 femei cu haine cernite, sunt mamele care şi-au pierdut fii, unii simpli militari in termen, alţii, din oraş, mânaţi de curajul vârstei, mame care aşa ***** spune si d-na Poptelecan ar vrea sa întrebe doar atât: -De ce mamă, de ce ?