Viaţa severinenilor s-a desfăşurat aproape normal în decembrie ‘89. În municipiul de la Dunăre nu au fost manifestaţii, nu s-au scandat proteste, iar focurile de armă, arestările sau asasinatele au lipsit.

Locuitorii municipiului Drobeta Turnu Severin au aflat de la prietenii sau rudele din alte colţuri ale ţării că dictatorul a fost alungat, că pe străzile altor oraşe mor oameni, şi că sunt, pentru prima dată după o jumătate de secol, liberi cu adevărat. Imediat ce primele zvonuri au ajuns la urechile lor, oamenii au ieşit pe străzi, în număr redus totuşi, pentru a vedea ce se întâmplă, şi pentru a lua pulsul evenimentelor.

Spre deosebire de alte oraşe ale ţării, în Drobeta Turnu Severin nu au fost demonstraţii, nu s-au tras focuri de armă, nu s-au scandat lozinci anti-prezidenţiale şi anti-dictatoriale, şi, ce este mai important, nimeni nu a urcat la balconul Palatului Administrativ, pentru a lua cuvântul şi pentru a le spune oamenilor că Ceauşescu nu mai este.

Singurele semne care dădeau de înţeles că se întâmplă ceva erau steagurile tricolore, cu stema decupată, arborate la sediile principalelor instituţii, şi numărul mare de militari care patrulau în grup pe principalele artere de circulaţie pentru a preîntâmpina eventualele incidente. Se poate spune că, în Drobeta Turnu Severin, armata a fost încă din primele zile alături de popor, membrii tutror patrulelor avînd legat tricolorul la mâneca vestonului militar. Cu toate acestea, începînd de pe 23 decembrie, din Drobeta Turnu Severin au început să plece mai multe garnituri de tren, pline de oameni, care se îndreptau spre Bucureşti şi Timişoara, pentru a veni în sprijinul fraţilor lor, care în acele momente trăiau adevărate clipe de groază.

Clipe de groază au trăit însă 15 elevi ai Şcolii Generale nr. 15 din Drobeta Turnu Severin, aflaţi în tabără la Predeal, şi care, la sfîrşitul perioadei, au organizat o excursie la Braşov. Copiii, însoţiţi de două profesoare, au trăit adevărate clipe de groază, când, din senin, s-au auzit focuri de armă, iar oamenii au început să fugă în toate părţile. ‘Era groaznic ce se întâmplă. Evident, ne-am speriat cu toţii, am început să plângem, să spunem că vrem acasă. Am avut noroc cu profesoarele noastre, care nu s-au pierdut cu firea, şi am intrat cu ele în magazinul universal din centrul Braşovului, unde am fost la adăpost’, povesteşte evenimentele de atunci Mihăiţă Brebu, acum criminalist în cadrul IPJ Mehedinţi.

Seara, când am reuşit să ajungem la vila din Predeal, unde eram cazaţi, am avut o surpriză. Un TAB era parcat în faţa clădirii, iar soldaţii ne-au spus că au fost trimişi acolo să ne asigure protecţia. Ne-am simţit mai bine, şi am dormit liniştiţi în acea noapte. Pentru noi, perioada cât am mai stat în tabără, a fost normală din toate punctele de vedere. Doar că seara, ne adunam cu toţii în faţa televizorului, şi urmăream ce se întâmplă în ţară. Îmi aduc aminte că, la întoarcere, în toate gările unde opream, ieşeam cu toţii pe geam, şi strigam şi noi că suntem alături de popor. Şi asta în pofida profesoarelor însoţitoare, care ne-au interzis categoric să ne arătăm la ferestre. Aşa am înţeles să sprijinim şi noi, ***** puteam, poporul’, a încheiat Mihăiţă Brebu.

Anii au trecut, iar Revoluţia se poate spune că a intrat în desuetudine în Drobeta Turnu Severin. Oamenii cu greu îşi mai aduc aminte ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, ***** s-a desfăşurat viaţa lor în acele momente, iar oficialităţile se feresc să vorbească despre acele zile. Primăria sau Prefectura au încetat de câţiva ani să organizeze simpozioane dedicate Revoluţiei din decembrie ’89. Singurii pentru care acest lucru mai înseamnă ceva, sunt membrii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care, în fiecare an, depun o coroană de flori la monumentul închinat Revoluţiei Române din Drobeta Turnu Severin.