Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România

În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o ţară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temniţelor şi lagărelor de exterminare. In tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilinţă, minciună şi delaţiune. Toate acestea nu ar fi fost posibile dacă partidul comunist român nu ar fi organizat cu sprijinul Moscovei şi nu ar fi dirijat acel diabolic aparat de opresiune denumit Securitate. Toate cadrele acestui aparat, fără nici o deosebire, au acţionat şi au făcut parte din această poliţie politică. Pentru a ascunde şi a şterge urmele Genocidului roşu, din indicaţiile CC. al P.C.R., securitatea, miliţia şi justiţia comunistă au început - printre altele -, încă din 1969, o vastă operaţiune de selectare şi distrugere a arhivelor proprii, precum şi de falsificare a unor date şi documente importante. Deşi pare paradoxal, această acţiune a continuat şi după revoluţia anticomunistă şi antisecuristă din decembrie '89 (să ne amintim de descoperirile întâmplătoare de la Jieţ şi Berevoieşti unde au fost arse mii de documente ale securităţii). După 1999, aceste operaţiuni au continuat sub acoperirea Legii 187/1999 (la adăpostul sintagmelor „siguranţă naţională", „securitatea ca poliţie politică" ş.a.m.d.). Cea mai clară dovadă a continuării acţiunii de ştergere a urmelor Genocidului comunist este refuzul regimului Iliescu prin SRI, SIE etc. de a respecta chiar şi Legea 187/1999, în care a fost transformat până la mutilare „Proiectul Ticu" privind deconspirarea securităţii. Pentru că, fără a avea cheile tuturor depozitelor arhivelor Securităţii şi în mod special fără a primi toate cartotecile, băncile de date, microfilmele etc, activitatea CNSAS este practic blocată. Toate aceste realităţi demonstrează că revoluţia din decembrie '89 a fost transformată într-o simplă rotire de cadre, puterea rămânând de fapt în mâinile aceloraşi structuri securisto-comuniste din eşalonul doi. Nouă, celor care am supravieţuit atâtor încercări, ne este dat să vedem astăzi cum călăii a zeci de mii de români şi asupritorii noştri sau mercenarii şi progeniturile lor deţin funcţii de decizie în stat sau controlează mafiotic viaţa economico-financiară a ţării, după ce s-au îmbogăţit peste noapte prin jaf, corupţie şi „inginerii financiare". S-a îndrăznit însă şi mai mult, întrucât se încearcă oficializarea versiunii că odioasa Securitate şi securiştii ei, prin patriotismul şi profesionalismul lor (sic!), au apărat România de teroriştii din munţi şi de bandele fascisto-maniste sau de trădătorii şi spionii imperialiştilor. Totodată, într-o vastă diversiune s-au pus în circulaţie date şi informaţii din care ar reieşi că Genocidul comunist n-a existat întrucât n-au fost arestaţi decât 2-3.000 de terorişti, spioni şi criminali de război, din care câteva sute ar fi decedat prin „moarte naturală". Ceea ce este şi mai grav este faptul că o parte din istoricii noştri preia ca bune asemenea date false şi informaţii nocive. Nu se ţine seama de dovezile irefutabile care stau la îndemâna oricărui om de bună credinţă. Prima dintre ele o reprezintă baza de date a Ministerului Muncii care, prin aplicarea DL 118/990, a identificat cu documente oficiale că, după 1990, mai erau în viaţă peste 100.000 de foşti deţinuţi politici, aceştia reprezentând categoria tinerilor arestaţi la vârsta de 17-24 ani sau a celor arestaţi după anii 1959-1960. însă masa celor închişi de regimul comunist avea vârsta cuprinsă între 25-80 de ani, foşti deţinuţi care în cea mai mare parte au decedat până în 1990. După cum nu se ţine seama că între anii 1945-1989 au existat peste 130 de locuri de detenţie (închisori şi lagăre), din care unele, cum ar fi Jilava, Aiud, Poarta Albă, Gherla, aveau capacitatea de a deţine în jur de 10.000 de oameni odată. Plecând de la asemenea date incontestabile şi de la alte documente, rezultă că sub comunism peste două milioane de oameni au fost arestaţi, deţinuţi în închisori şi lagăre, deportaţi sau strămutaţi şi capturaţi de trupele sovietice după 23 august (nu luaţi prizonieri, pentru că ostaşii români încetaseră luptele, respectând prevederile armistiţiului). Dintre toţi aceştia, circa 15-20% au fost ucişi prin împuşcare sau exterminaţi în închisori ori lagăre de muncă forţată. Trupurile lor au fost aruncate în gropile comune sau în mormintele fără cruce, care sunt răspândite de la Timişoara până la Vladivostok. În afara acestora, alte mii de cetăţeni români provenind din lumea ţăranilor înstăriţi, a intelectualilor ori a militanţilor partidelor istorice au fost ridicaţi în miez de noapte de la casele lor şi ucişi prin împuşcare pe marginile şanţurilor ori în străfunduri de codru sau au dispărut fără urmă. Numele şi numărul tuturor acestor martiri nu se vor şti niciodată, pentru că s-a făcut şi se face totul spre a se şterge orice urmă. În memoria şi spre cinstirea lor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), prin filialele sale, a început încă din 1991 să ridice monumentele expuse în acest album, precum şi altele care nu au fost încă fotografiate. Aceste monumente vor rămâne peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul şi totodată locuri de pelerinaj şi închinare pentru eroii noştri martiri ca şi pentru toţi cei care au luptat şi au suferit în temniţele şi lagărele de exterminare din ţară. Statul român postdecembrist nu s-a implicat financiar, exceptând unele instituţii locale, toate monumentele cuprinse în acest album fiind iniţiate şi construite prin grija şi eforturile membrilor AFDPR şi în mod deosebit prin strădania preşedinţilor de filiale. Unele din aceste monumente au fost ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale morţii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgşor, Piteşti, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz. De asemenea, s-au înălţat monumente în unele din localităţile din zonele muntoase în care s-au purtat lupte inegale cu trupele de securitate ori în satele în care au avut loc răzmeriţe ale ţăranilor ce refuzau să se colectivizeze. Astfel, sunt prezentate în acest album monumentele de ia Teregova, Caransebeş, Sâmbăta, Nucşoara, Meidanchioi, Chisindia, Răstolniţa, Ibăneşti, Mânzăleşti, Mesentea, Oraviţa, Vadu Roşca. În album sunt prezentate şi monumentele ridicate în diferite oraşe din ţară, cum sunt cele din Alba lulia, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Cugir, Călăraşi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reşiţa, Satu Mare, Târgovişte, Timişoara, iar, dincolo de hotare, la Paris şi Geneva. Unele dintre aceste sfinte monumente sunt adevărate opere de artă, altele sunt modeste dar cu adânci semnificaţii. Sunt în curs de construire sau în stadiu de proiect alte monumente în oraşele Cluj, Târgu Mureş, Oradea, Craiova şi Râmnicu Vâlcea. în acest context trebuie menţionat că Guvernul actual a stabilit printr-o Hotărâre publicată în Monitorul Oficial sprijinul financiar al iniţiativei din 1994 a preşedintelui AFDPR de a se ridica la Bucureşti „Monumentul Naţional al Jertfei şi Luptei împotriva Comunismului". Locul propus: Piaţa Presei Libere. Lucrarea: Aripi - arh. Mihai Buculei. Fie ca toate aceste sfinte monumente să rămână, de-a lungul timpului, spaţii de aducere aminte, de pelerinaj şi închinare. Pentru ca generaţiile care vin să ştie şi să nu uite că milioane de români s-au împotrivit comunismului, iar sute de mii de oameni provenind din elita politică şi intelectuală a ţârii, din rândurile tineretului idealist, dintre ţărani sau învăţători, preoţi ori ofiţeri ai Armatei Regale au suferit ori s-au jertfit apărând demnitatea patriei şi valorile democraţiei. Preşedintele AFDPR, Constantin Ticu Dumitrescu

<<< Închidere >>>