LUSTRAŢIA
ÎN SISTEMUL JURIDIC ROMÂNESC
1. Definiţie
Deşi
aceasta este definiţia[1]
acceptată de majoritatea ţărilor foste comuniste care au adoptat
un cadru legal privind lustraţia,
SoJust priveşte acest proces ca fiind unul mult mai larg, în sensul
extinderii lui asupra tuturor acelor persoane care au deţinut funcţii
publice după anul 1990, pentru că doar astfel ar rămâne în
memoria colectivă dimensiunile statului totalitar comunist, a cărui
nefaste efecte au continuat şi în lunga perioadă de tranziţie. Lustratia
nu inseamna epurare sau razbunarea invingatorilor pentru alegeri ideologice
gresite ori accidente biografice, ci incercarea de regasire a demnitatii,
increderii si autoritatii institutiilor fundamentale ale statului. Prin
lustratie societatea poate sa-si gaseasca atat impacarea cu propriile ei erori,
cat mai ales poate recupera si construi institutii intarite si credibile, capabile
sa conduca Romania intr-o Europa a valorilor democratice.
În acelaşi sens larg al definirii
„lustraţiei”, un autor face referire şi la cei care au declanşat
mineriadele la începutul anilor 1990, acţiuni privite ca fiind comandate
şi conduse de vechi cadre de conducere comuniste[2].
O altă definiţie
a lustraţiei accentuează mai ales principiul responsabilităţii
în exercitarea demnităţilor publice[3]:
„Lustraţia
administrativă este instrumentul juridic/politic pe care îl avem la
dispoziţie pentru punerea în practică şi/sau salvgardarea
principiului potrivit căruia democraţia reprezentativă se
construieşte cu şi trăieşte prin demnitari responsabili
şi integri, care dausocoteală, în mod transparent, de acţiunile
lor, înfăptuite în exercitarea cu bună credinţă a puterii
publice, în folosul cetăţenilor.
Un moment istoric l-a constituit, fără îndoială, celebrul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara[4], care prevedea: „8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor în viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framânta astazi societatea româneasca. Pâna la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca în legea electorala sa se treaca un paragra special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele României trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii în ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pâna la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost însa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al României ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot în acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar întaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.” Acest moment vizionar a fost ratat de români, probabil din cauza inerţiei colective dar, mai ales, a unui sentiment de culpabilitate ascuns cu grijă în subconştientul colectiv, pentru că, la urma urmei, îndelunga existenţă a regimului comunist s-a datorat şi imobilismului românilor faţă de regimul dictatorial.
Pe de
altă parte, lustraţia nu se
poate opri doar la deconspirarea agenţilor şi colaboratorilor
fostelor servicii secrete de până în 1990 ca poliţie politică - persoane
care fac obiectul Legii nr. 188/1999 privind accesul la propriul dosar şi
deconspirarea securităţii ca poliţie politică - ci, în
opinia SoJust, aceasta trebuie
să prevadă şi excluderea, chiar dacă temporară, a
celor care au făcut parte din organizaţiile comuniste.
Sistemul juridic al unui stat democratic nu poate
funcţiona corect decât atât timp cât oamenii care îl compun îşi asumă
cu adevărat valorile democratice, fie pentru că au crescut şi
s-au dezvoltat într-o societate liberă, fie pentru că indiferent de perioada istorică pe care au
traversat-o, moralitatea, corectitudinea şi conştiinţa lor n-au
fost întinate. Justiţia nu este o simplă meserie tehnică, care
se poate exercita mecanic şi echidistant, indiferent de profilul
psihologic şi fizionomia etică a celui ce o practică. Aderarea
la valorile societăţii comuniste şi înlesnirea funcţionării
sistemelor antidemocratice şi represive constitie obstacole care împiedică
societatea să creadă în asumarea reală a unor valori total
opuse.
Foarte evident imediat după 1990 dar, poate mai
subtil, şi în prezent, este vizibilă continuarea în justiţie a structurilor
mentale de baza ale sistemului de drept comunist – etatismul, insignifianţa
cetăţeanului în faţa autorităţii, arbitrariul şi
iresponsabilitatea. Atât timp cât se recunoaşte că sistemul juridic
comunist a avut şi puternice aspecte represive, este firesc să se
accepte că indivizi identificabili l-au facut funcţional şi
eficient, într-un mod tragic pentru drepturile şi libertăţile
fundamentale.
2. Motivaţie
Membrii SoJust sunt convinşi că, deşi
a trecut o perioadă relativ lungă de timp de la căderea
regimului comunist în 1989, lustraţia
se poate constitui ca un reper moral, de rememorare a ororilor comuniste, dar
şi ca măsură temporară de excludere de la funcţiile de
conducere a unor autorităţi şi instituţii publice a
persoanelor care au lucrat pentru sau au colaborat cu regimul comunist.
Regimul comunist s-a instaurat şi s-a
menţinut printr-o politică sistematică a terorii şi
abuzurilor, prin încălcarea brutală a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, în pofida
recunoaşterii formale a acestor drepturi chiar de către
constituţiile statului comunist. Credibilitatea, prestigiul şi
autoritatea sistemului judiciar pot cunoaşte o relansare prin asumarea
unor principii morale de responsabilizare pentru erorile şi abuzurile lui.
Revelator în acest sens
sunt observaţiile pe care le face Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei prin Rezoluţia 1096 (1996)
privind măsurile înlăturării moştenirii fostelor sisteme
comuniste totalitare[5],
şi anume că moştenirea sistemului totalitar comunist include
militarizarea instituţiilor civile, birocratizarea, monopolizarea
economiei şi hiper-reglementarea, iar la nivel societal impunerea
colectivismului şi a conformismului în a urma neabătut regulile
impuse totalitar (punctul 1 al Rezoluţiei). În mod contrar, procesul
tranziţiei al societăţilor foste comuniste presupune crearea
unei democraţii plurale bazată pe statul de drept şi respectul
drepturilor omului, precum şi pe diversitate (punctul 2 al
Rezoluţiei).
Or, se prezumă în
mod logic că cei care au servit, în modul descris mai sus, fostul regim
comunist român au
împărtăşit şi încă mai împărtăşesc
valorile fostului regim comunist, aşa cum sunt ele enumerate de
punctul 1 al Rezoluţiei 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei.
O simplă
lectură a Titlului I din Constituţia comunistă a României din
1965, în special a celor înscrise în art. 1 („România este republică socialistă...”), art. 3 („În Republica Socialistă România
forţa politică conducătoare a întregii societăţi este
Partidul Comunist Român”), art. 5 alin. 1 („Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie”) şi
art. 6 („Proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor
aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă – asupra
bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste”), duce
la concluzia că cei care au avut funcţii de conducere în aparatul de
partid şi de stat au lucrat pentru prezervarea valorilor fostului regim
comunist instituite clar şi fără echivoc în dispoziţiile constituţionale.
3. Situaţia
ţărilor ex-comuniste
În general, ţările
est-europene foste comuniste, au adoptat cu multe dificultăţi legi
ale lustraţiei, iar punerea lor în practică, cu excepţia Cehiei
şi a ţărilor baltice, a fost împiedicată fie politic
(accederea la putere a partidelor foste comuniste), fie judiciar
(neconstituţionalităţi constatate de curţile
constituţionale ale acestor state)[6].
Există şi excepţia notabilă a Germaniei de est, unde
procesul lustraţiei a fost unul declanşat imediat după
reunificarea din 1989 şi aproape total, mai ales în justiţie. Căile
urmate în ce priveşte metodele concrete de lustraţie au fost
diferite, atât în ce priveşte sancţiunile pe care aceasta le atrage
după sine, cât şi categoriile sociale vizate pentru înlăturare.
Serviciile secrete, judecătorii şi procurorii au reprezentat
categoriile profesionale cel mai comod şi avantajos pentru clasa politică
de verificat. Doar în unele ţări procesul de lustraţie a dus la
curăţirea elitelor postcomuniste de activiştii de partid
comunist şi de agenţii şi colaboratorii poliţiilor politice
secrete.
România nu a făcut
notă discordantă în raport cu celelalte state foste comuniste. Mai
mult, se poate spune că procesul
lustraţiei s-a limitat în a deconspira doar acele persoane ce deţin
funcţii publice sau intenţionează să acceadă la
funcţii publice care au fost agenţi sau colaboratori ai organelor de
securitate, ca poliţie politică.
Comparativ cu
situaţia României, ţinem să subliniem că alte state, pe
lângă faptul că au adoptat relativ repede după căderea regimurilor
comuniste cadrul legislativ privind lustraţia,
au prevăzut categorii mai largi de persoane ce urmau a face obiectul lustraţiei, respectiv au
prevăzut nu numai acele persoane ce au colaborat sau au făcut parte
din fostele organe de securitate ca poliţie politică, ci şi de
exemplu, persoanele ce au făcut parte din structurile de conducere ale
fostului partid comunist cehoslovac, din structurile de conducere ale fostei
Miliţii, ca şi pe colaboratorii lor. Astfel, Adunarea Naţională cehă şi
slovacă, a adoptat Legea
lustraţiei la data de 4 oct. 1991, iar după divizare (1 ian. 1993)
Cehia a lustrat aproximativ 210.000 persoane până în luna august 1993[7].
La fel, Parlamentul
albanez a adoptat în 1995 două legi, dintre care una a şi fost
denumită Legea lustraţiei, iar
ca rezultat au fost lustraţi un număr de 139 de candidaţi ce au
participat în luna mai 1996 la alegerile parlamentare. Şi această
lege privea nu numai pe agenţii sau colaboratorii serviciilor secrete în
timpul regimului comunist, ci şi pe membrii fostului organ de conducere al
partidului comunist albanez („Politburo”) şi comitetului central al
aceluiaşi partid, pe deputaţii din fosta Adunare Naţională
şi pe preşedintele fostei Curţii Supreme de Justiţie albaneze[8].
4. Situaţia
din România
Lustraţia în România,
şi ne referim aici în primul rând la sistemul judiciar, este una mai mult
decât modestă, din cel puţin trei motive:
4.1. Legea prin care România a făcut paşi
mărunţi în direcţia lustraţiei a fost adoptată la
aproape 10 ani după căderea sistemului comunist - este vorba de Legea nr. 187/1999 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie
politică [9].
Ea nu se referă la deconspirarea celor care au colaborat sau au lucrat
pentru fostul Partid Comunist Român sau fosta Uniune a Tinerilor
Comunişti, ci are în vedere doar apartenenţa sau colaborarea cu
serviciile secrete ca poliţie politică, aşa cum se va arăta
mai jos.
Astfel, legea are în vedere o categorie
restrânsă a celor care au întreţinut şi profitat de regimul comunist
(art. 5 alin. 2 din lege), şi anume:
-agenţii organelor de securitate, ca poliţie
politică: adică orice
persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ, inclusiv
acoperit, al organelor de securitate în perioada 1945-1989;
-colaboratorii organelor de securitate, ca poliţie politică,
adică acele persoane care:
a) au fost retribuite sau recompensate în
alt mod pentru activitatea desfăşurată în această calitate;
b) au deţinut locuinţe
conspirative sau case de întâlnire;
c) a fost rezidente al
securităţii, în sensul acestei legi;
d) orice altă persoană care a
dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere,
nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Informaţiile cuprinse în declaraţiile date în
timpul anchetei de către persoana reţinută sau arestată
pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetată,
judecată şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi.
Prin poliţie politică legiuitorul
înţelege „toate
acele structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi
menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea
sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.” (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 187/1999).
4.2. Un pas înainte s-a făcut relativ târziu: lustraţia pentru cei care au
făcut parte sau au fost colaboratori ai serviciilor secrete înainte de
1990, indiferent dacă au făcut sau nu poliţie politică, a
fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005[10].
Ea priveşte pe judecători
şi procurori, în sensul că nu pot fi numiţi în funcţii
de conducere la instanţe sau parchete şi nu pot fi aleşi membri
ai Consiliului Superior al Magistraturii, aspect ce este verificat de Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (art. 48
aliniatele 10 şi 11, art. 49 alin. 11, art. 53 alin. 4 şi art. 54
alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată). De asemenea, nu pot fi promovati la Inalta
Curte de Casatie si Justitie, ori numiti in functii de conducere la aceasta
instanta ori la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie judecatorii respectiv
procurorii care au facut parte din serviciile de informatii inainte de 1990 ori
au colaborat cu acestea.
Interdicţia priveşte însă doar accederea
la funcţii de conducere ulterior anului 2005, nefiind supuse verificării
persoanele care continuă mandate de conducere începute anterior.
De asemenea, nu se cunoaşte care a fost
situaţia reală de după anul 1990 până în anul 2005:
câţi dintre judecătorii şi procurorii cu funcţii de
conducere sau chiar fără funcţii de conducere au fost
colaboratori sau agenţi ai serviciilor secrete înainte de 1990 şi
câţi au colaborat sau au deţinut funcţii de conducere în
aparatul de partid (Partidul Comunist Român şi Uniunea Tineretului
Comunist) înainte de 1990, având în vedere că în cei 16 ani foarte
mulţi dintre cei care au condus instanţe sau parchete s-au pensionat.
Dacă voinţa legiuitorului a fost în
direcţia deconspirării şi interdicţiei colaboratorilor cu
organele de securitate de dinainte de 1989 de a face parte din structuri de
conducere ale autorităţilor judecătoreşti, indiferent
dacă aceştia au făcut poliţie politică sau nu, acest
lucru nu este posibil odată pentru că nu există un organ de stat care să aprecieze dacă o
persoană a fost sau nu colaborator (reamintim că CNSAS
stabileşte numai dacă o persoană a făcut sau nu
poliţie politică), iar atunci când există indicii că o
persoană ar putea să fi fost colaborator al organelor de securitate
până în 1989, autorităţile găsesc tot felul de tertipuri
pentru a lua o decizie, astfel că dispoziţiile legale devin simple
mâzgălituri pe o coală de hârtie.
În acest context trebuie precizat că
un membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, d-na judecător
Florica Bejinaru, este suspectată că a colaborat cu organele de
securitate (a dat 52 de note informative pe durata unui an şi
jumătate). E adevărat că printr-o decizie, la contestaţia
d-nei Bejinaru, după ce iniţial stabilise că aceasta a
făcut poliţie politică, CNSAS s-a pronunţat că nu ar fi făcut poliţie
politică. Însă rămâne în discuţie colaborarea sa cu
organele de securitate, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 317/2004
republicată privind Consiliul Superior al Magistraturii interzice
prezenţa unui membru ales în CSM dacă a colaborat cu organele de
securitate (deci simpla colaborare apare ca o interdicţie, nemaifiind
necesară stabilirea dacă persoana în cauză a făcut sau nu
poliţie politică).
Or, ceilalţi membri ai CSM
au refuzat cu obstinaţie să discute chestiunea
incompatibilităţii d-nei judecător Bejinaru în raport cu
funcţia de membru ales al CSM, deşi dispoziţiile Legii nr.
317/2004 republicată impuneau CSM să tranşeze această
chestiune care aruncă o pată urâtă pe chipul garantului
independenţei justiţiei. Precizăm că în cazul d-nei
Bejinaru nu este necesară o decizie CNSAS prin care să se precizeze
dacă a făcut poliţie politică sau nu, ci doar ca Plenul CSM
să se pronunţe dacă d-na Bejinaru a fost sau nu colaborator al
organelor de securitate, cu atât mai mult cu cât SoJust a sesizat în mod expres Preşedintele CSM,
Vicepreşedintele CSM, dar şi Plenul CSM, acesta refuzând să
discute spinoasa problemă printr-o decizie mai mult decât discutabilă[11],
decizie care consfinţeşte, de fapt, că ceilalţi membri CSM
au acţionat într-un spirit mai degrabă gregar, de castă, decât
legal.
4.3. Alte categorii profesionale din
interiorul sistemului judiciar nu au dispoziţii asemănătoare în
ce priveşte lustraţia, deşi ar fi fost necesar ca întreg
sistemul judiciar să beneficieze de aceleaşi prevederi.
O profesie ce are o expunere publică foarte
importantă este cea a notarilor
publici: „Activitatea notarială asigură persoanelor fizice
şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale
nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea
intereselor, în conformitate cu legea” (art. 1 din Legea nr. 36/1995[12]).
Însă, nici legea cadru, nici Regulamentul de punere în aplicare a legii[13]
ori Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici[14]
nu conţin vreo prevedere referitor interdicţia de a candida pentru
ocuparea funcţiilor de conducere în structurile profesiei, respectiv
camerele notarilor publici, organizate la nivelul de circumscripţie al
fiecărei curţi de apel, şi Uniunea Naţională a
Notarilor Publici, a celor au colaborat sau au fost agenţi ai serviciilor
secrete până în 1990, indiferent dacă au făcut sau nu
poliţie politică.
Nici avocaţii,
ca profesie juridică, nu au vreo interdicţie de a candida şi a
fi aleşi în funcţiile de conducere ale profesiei (barouri
judeţene şi Uniunea Naţională a Barourilor din România), dacă
un astfel de candidat ar fi făcut parte sau ar fi colaborat cu serviciile
secrete înainte de 1990, ca poliţie politică sau nu. În acest sens,
nici Legea nr. 51/1995[15],
nici Statutul profesiei de avocat[16]
nu prevăd astfel de interdicţii ca în cazul judecătorilor
şi procurorilor.
O altă profesie juridică, a executorilor judecătoreşti,
în reglementările privind organizarea şi funcţionarea sa[17],
nici ea nu are interdicţiile pe care le au judecătorii şi
procurorii pentru a accede în funcţii de conducere în structurile
profesiei.
4.4. Comunicarea
ca informaţii publice de către Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii este deficitară.
La cererea SoJust,
au fost comunicate numai 4 decizii ale unor judecători de la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi a 2 judecători de la Curtea
Constituţională, decizii pe care SoJust
le pune în integralitate la dispoziţia
publicului. Doar una dintre decizii este în sensul că un
judecător a făcut poliţie politică, decizie anulată
însă ulterior prin admiterea contestaţiei acestui judecător - această
ultimă decizie a fost atacată în instanţă de către SoJust, acţiunea putând fi
vizualizată aici.
În ce-i priveşte pe judecătorii şi
procurorii de la celelalte instanţe şi parchete, comunicarea a fost
făcută de CNSAS în proporţie de aproximativ 10%. De asemenea, SoJust dă publicităţii
comunicările făcute de CNSAS, în ordinea primirii, urmând ca în prima
etapă să facă cunoscute deciziile comunicate privindu-i pe
procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi a structurilor centrală şi teritoriale
ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism aici,
iar în săptămânile ce urmează comunicările privindu-i pe
ceilalţi judecători şi procurori.
În lipsa asumării strategice a importanţei
verificării judecătorilor şi procurorilor pentru stabilitatea
statului de drept, mecanismul de verificare prin CNSAS este extrem de greoi,
nefuncţional, iar comunicarea unor rezultate parţiale poate ridica
nenumărate suspiciuni în loc sa conducă la eliminarea tensiunilor
legate de speculaţiile publice privind existenţa unor dosare.
Funcţiile de demnitate publică de prim rang
pe care le ocupă judecătorii de la instanţa supremă în
România trebuia să oblige CNSAS-ul să acorde maximă prioritate
verificării declaraţiilor date de aceştia, încrederea
publică în sistemul judiciar putând cunoaşte un important reviriment
prin demonstrarea inexistenţei unei continuităţi la acest nivel
a biografiilor comuniste.
4.5. Instituirea
lustratiei totale si reale in sistemul judiciar este comod posibila din punct
de vedere tehnic si nu pune in discutie eventuala coliziune cu unele drepturi
fundamentale, care sa se bucure de protectie speciala din partea Conventiei
Europene a Drepturilor Omului. In acest sens, partial si insuficient, deja in
legislatia nationala este reglementata interdictia ocuparii unor functii ca
urmare a colaborarii sau apartenentei la structuri ale sistemului comunist. Legea
247/2005, care a instituit acest inceput de lustratie, a fost verificata sub
aspectul constitutionalitatii, fara ca instanta de jurisdictie constitutionala
sa constate incalcarea unor drepturi fundamentale. In jurisprudenta constanta a
Curtii Europene a Drepturilor Omului se recunoaste, cu caracter de principiu,
ca accederea la functii publice poate fi conditionata de indeplinirea unor
inalte standarde profesionale si morale, fara ca acest lucru sa reprezinte o
limitare a drepturilor subiective ale persoanelor. Functiile judiciare sunt
esentiale pentru stabilitatea statului de drept, iar indeplinirea unor conditii
de integritate si a unor garantii de atasament real la valorile statului de
drept reprezinta o necesitate practica pentru apararea si consolidarea regimul
democratic.
5. Concluzii:
Lustraţia în sistemul de justiţie românesc a
venit destul de târziu, însă este necesară chiar şi la 18 ani
după revoluţie.
Ea este una incompletă
pentru că nu-i are în vedere şi pe magistraţii, în special cei
aflaţi în funcţii de conducere, de după 1990 până la
apariţia Legii nr. 187/1999 (pentru deconspirarea celor care au făcut
poliţie politică), respectiv până la apariţia Legii nr.
247/2005 pentru cei care au colaborat cu organele de securitate.
Ea este incompletă
şi pentru puternicile suspiciuni cum că recrutările făcute
de serviciile de informaţii, româneşti sau alogene, au continuat
să recruteze magistraţi după anul 1990 până în anul 2005
fie ca agenţi sub acoperire, fie ca şi colaboratori. Este necesar, de
asemenea, ca serviciile de informaţii româneşti să facă
publice, în baza unui cadru normativ pe care Parlamentul României să-l
adopte cât mai urgent, pe toţi magistraţii, indiferent că au
deţinut sau nu funcţii de conducere, care au fost sau sunt
agenţi sub acoperire sau colaboratori ai serviciilor de informaţii,
româneşti sau alogene.
Mai este incompletă
şi pentru faptul că nu se referă la cei care au deţinut
funcţii de conducere în aparatul central şi local al Partidului
Comunist Român, ori al Uniunii Tineretului Comunist sau alte organe satelit ale
fostului Partid Comunist Român (structurile asociative studenţeşti
comuniste, spre exemplu).
Lustratia in sistemul judiciar depinde exclusiv de
vointa politica.
Ea poate fi adoptata ca o simpla solutie tehnica de
extindere la toate profesiile juridice si la toate etapele carierei – inclusiv accedere
si ramanere in functie – a solutiei legislative reglementata de lege lata
pentru o categorie restransa de judecatori si procurori.
Care ar fi soluţiile?
Pentru o însănătoşire a
societăţii româneşti, se impune şi nu e tardivă
lustraţia. Aceasta are ca scop salvgardarea valorilor fundamentale ale
democratiei si ale statului de drept.
Mai periculoasă ni se pare păstrarea
mentalităţilor şi a practicilor impuse de cei devotaţi
sistemului comunist şi care însă ocupă funcţii în sistemul
actual. Cu precădere cel juridic trebui curăţat de astfel de
persoane, tocmai datorită rolului de coloană vertebrală pe care
justiţia îl joacă într-o democraţie autentică.
Lustraţia însă trebuie să fie una reală, adică să ducă la dezvăluirea
tuturor persoanelor care după 1990 au ocupat funcţii de conducere
publice şi înlăturarea din funcţii ale celor care în prezent
ocupă asemenea funcţii şi totală,
care să implice persoanele care au fost membri sau colaboratori ai securităţii
ori au ocupat funcţii de conducere în structurile menţionate în acest
studiu.
În
primul rând, clasa
politică românească, partidele politice, fie că sunt
reprezentate în Parlament sau nu, trebuie să facă gestul istoric,
pentru a iniţia şi adopta cadrul normativ necesar pentru o lustraţie completă şi
asta nu numai în raport cu magistraţii, ci în raport cu toate profesiile
juridice: avocaţi, notari, executori judecătoreşti etc. Datoria
este nu numai una istorică, în memoria victimelor comunismului, dar şi
una orientată spre viitor, în sensul că generaţiile viitoare
să afle dimensiunile ororilor totalitarismului comunist pentru a se feri
de asemenea toxice tentaţii.
În
al doilea rând, Consiliul
Suprem de Apărare al Ţării trebuie să recunoască
importanţa pentru chiar siguranţa naţională a României,
stat democratic a cărui stabilitate
şi ordine constituţională
depind de funcţionarea statului de drept, a eliminării tuturor
suspiciunilor şi riscurilor legate de continuitatea valorilor
antidemocratice comuniste în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a Consiliului
Superior al Magistraturii.
În
al treilea rând, până
la adoptarea cadrului normativ, este necesar ca organismele abilitate să
apeleze la mecanismele legale pentru deconspirarea celor care au colaborat cu
organele de securitate şi care acum ocupă funcţii de conducere
în magistratură (spre exemplu, printr-o ordonanţă de
urgenţă abilitarea CNSAS de a da verdicte nu numai în ce
priveşte poliţia politică, ci şi simpla colaborare cu
organele de securitate) sau deconspirarea magistraţilor care au fost ori
sunt agenţi sub acoperire sau colaboratori ai serviciilor de
informaţii române sau alogene după 1990 (spre exemplu, Consiliul
Suprem de Apărare al Ţării să declasifice toate aceste
informaţii şi să le facă publice).
SoJust apelează la conştiinţa
tuturor românilor, la responsabilitatea lor pentru generaţiilor viitoare
de a face toate eforturile pentru încheierea acestui capitol tragic din
existenţa poporului român.
Acum este momentul, un
moment în care România se vede integrată într-o societate europeană
la care a visat de decenii, în care să reînnoade momentul 11 martie 1990 (Proclamaţia de la Timişoara),
moment vizionar, cu deschidere spre viitor, însă ratat ruşinos de români.
Asociaţia „Societatea pentru Justiţie” (
SoJust) este o
organizaţie neguvernamentală (ONG) care are drept membri
reprezentanţi ai tuturor profesiilor juridice ( judecători,
procurori, avocaţi, grefieri ş.a.) şi care îşi propune
să facă din schimbarea stării actuale a sistemului juridic
romanesc o prioritate şi o responsabilitate a celor direct
interesaţi. Juriştii români, alături de societatea civilă,
sunt preocupaţi de o justiţie mai bună, indiferent de profesia
juridică pe care o practică. Numeroasele dezbateri publice pe tema
reformei sistemului judiciar au scos la lumina crize majore şi au tras
numeroase semnale de alarmă. Aceste semnale trebuie să fie preluate
de reprezentanţii profesiilor juridice şi transformate in iniţiative
de politici publice în domeniul juridic.
Scopul
principal al organizaţiei este de a contribui la realizarea unei reforme
autentice şi cuprinzătoare nu numai a magistraturii, ci şi a
altor profesii juridice şi a sistemului de educaţie juridica, în vederea
îmbunătăţirii calităţii actului de justiţie în
general. În vederea realizării acestui scop, Societatea pentru
Justiţie intenţionează să utilizeze expertiza
juridică a membrilor săi pentru a încuraja realizarea actului de
justiţie în interesul public. De asemenea, asociaţia îşi propune
să faciliteze dezbaterea publică şi să promoveze o
atitudine civică activă faţă de sistemul juridic din
România.