5. RĂPIT DE KGB

ŞI CONDAMNAT LA MOARTE (2)

În gulagul românesc

Comunismul a cultivat omuciderea în masă, după cum o dovedeşte cele cu mult

peste o sută de milioane de oameni nevinovaţi, asasinaţi pe mapamond, fără a

fi culpabilizat, până în prezent, datorită poziţiei obstrucţionise a

“Internaţionalei orbilor” din Europa Apuseană, alcătuită din partidele

comuniste şi socialiste de stânga, care n-au simţit efectele “dictaturii

proletariatului” pe pielea lor şi consideră genocidul comis in numele

ideologiei marxist-leninise ca fiind o invenţie a duşmanilor “clasei

muncitoare”.

Gulagul sovietic este o emanaţie plastică, concretă a esenţei ideologiei

comuniste, ce s-a născut odată cu Statul Sovietic şi s-a dezvoltat evident,

pe timpul lui Iosif Visarionovici Stalin, fiind exportată pe mai bine de o

şesime a Terrei.

Prin întoarcera la orânduirea sclavagistă, Arhipelagul concentraţional

siberian, [unde se practica munca forţată pentru a extermina deţinuţii], a

devenit o maşină de degradare fizică şi morală a fiinţei umane, demonstrând,

explicit, care-i preţul omului în “cea mai avansată orânduire din lume”, cum

se autointitula orânduirea comunistă.

Arhiepiscopul exilului românesc din Europa Apuseană, Victor-Vasile Leu, se

numără printre milioanele de români “reeducaţi” [adică, traumatizaţi

ireversibil psihic şi fizic] sau asasinaţi în închisorile şi lagărele de

muncă forţată din România comunistă, organizat după “modelul” Gulagului

sovietic.

În România, a fost anchetat, înainte de arestarea sa oficială şi până la

eliberare, de peste douăzeci şi unu de anchetatori ai securităţii, tot

timpul detenţiei deoarece era considerat ca fiind “un vechi şi înfocat

duşman al comunismului…de o periculozitate excepţională, imposibil de

reeducat”, după cum stă consemnat în actul de acuzare şi în multe alte

caracterizări trimise către Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii,

închisorilor pe unde trecea.

Uneori, era adus la Bucureşti cu ordin special, pentru a fi cercetat, cum a

fost cazul cererii, din 5 martie 1960, făcuta de MAI 0123/b.

În urma experienţei căpătate în împrejurările tragice de la Liublianca,

arhiepiscopul răpit a hotărât să se învinuiască pe sine, deoarece ştia sigur

că va fi omorât.

În consecinţă a declarat numai ceea ce era cunoscut oficial şi putea fi

verificat de torţionari şi nu i-a trădat pe cei care l-au ajutat, pe el şi

pe tatăl său, să răspândească cuvântul lui Dumnezeu şi să apere, în

continuare, până la eliberarea ţării de antrihrist, valorile perene ale

tuturor românilor.

În repetate rânduri prizonerul de conştiinţă le spunea răspicat

torţionarilor:

“- Prin toată propaganda făcută de mine în ziare şi la radio, atacam

duşmănos comunismul, în general, din toate ţările “democratice”, în frunte

cu URSS.

Aceste discursuri le făceam din proprie iniţiativă, în calitatea mea de

episcop.

De aceea eu mă consider cel mai mare duşman al regimului din ţară”, declara

anchetatorilor arhiepiscopul, în interogatoriul din 12 februarie 1954.

Când încercau să-l determine să vorbească despre cei ce l-au ajutat în ţară

să evadeze sau în străinătate să organizeze lupta anticomunistă, să

desconspire pe membrii ce alcătuiau Grupul de Rezistenţă al Episcopilor,

care se opuneau invaziei Antihristului de la Răsărit, se eschiva, folosind

sofisme, schimbând direcţia interogatoriului, refuzând să răspundă, sau,

când nu avea o ieşire, acuza amnezia, spunându-le:

“-Această etapă este confuză în mintea mea!”, pentru a nu-şi divulga

tovarăşii de idealuri şi a se pune în serviciul Anticiristului cum au

făcut-o o parte dintre cei care mai deţin, şi în zilele noastre, diverse

funcţii ierarhice în Sinod şi în conducerea Bisericii Oortodoxe Române.

În urma simulacrului de proces, ordonat de Moscova, prizonierul de război,

răpit în timpul misiunii, a fost învinuit “că a îmbărbătat soldaţii români

împotriva puterii sovietice, că a slujit interesele bisericii care este o

agentură imperialistă”.

După ce l-au condamnat la moarte pentru aşa zisa “crimă de trădare a

patriei” şi la “zece ani închisoare corecţională pentru delictul de trecere

frauduloasă a frontierei”14, înaltul prelat ortodox a contestat, în scris,

motivele invocate de procuror şi acceptate de completul de judecată,

dovedind o ţinută de înaltă demnitate morală şi etică.

Într-un Protest, adresat Procuraturii Generale a R. P. R., condamnatul

replica:

“Subsemnatul Episcop Ortodox Român Leu V. Victor, al Europei Apusene şi al

Orientului Apropiat, Confesor Şef, General de Divizie al grupului de unităţi

militare ortodoxe din Armata Atlanticului, am fost capturat de trupele

Sovietice de pe teritoriul Austriei, în vreme ce mă aflam în exerciţiul

misiunii mele.

Timp de doi ani şi jumătate, de când am fost capturat, am parcurs în Viena,

Moscova, Odessa şi Bucureşti toată gama sistemelor de anchetă comunistă,

suferind mari torturi morale şi fizice.

De la Moscova, în contra voinţei mele de cetăţean Apatrid, am fost adus, cu

forţa, în R. P. R.

Aici am constatat o serie de stări revoluţionare, printre care şi crearea,

în timp de pace, a unui Tribunal Militar al Regiunii Bucureşti, în faţa

căruia am fost trimis spre judecată.

În faţa acestei instanţe, am demonstrat pe temeiuri juridice că, în cazul

meu, instanţa este ilegală, am protestat şi fiind forţat am acceptat să fiu

judecat.

În ziua de 20 noiembrie 1954, Tribunalul a pronunţat sentinţa condamnării

mele la moarte, în ziua de 25 curent mi s-a comunicat şi oficial sentinţa,

când mi s-a precizat că nu am dreptul la recurs şi că singurul drept ce-l

mai am este numai formularea unei cereri de graţiere la Prezidiul Marii

Adunări a R. P. R.

Am refuzat cu oroare formula de cerere de graţiere şi în acest sens am dat

şi o declaraţie scrisă.

În conformitate cu uzanţele şi procedurile anterioare, o sentinţă fără drept

de recurs, care are la dosar şi declaraţia condamnatului de renunţare la

cererea de graţiere, trebuie să fie executată în 24 de ore de la pronunţarea

şi comunicarea sentinţei.

Au trecut zece zile de la pronunţare şi cinci zile de la comunicare şi

sentinţa mea nu a fost încă executată”15, preciza prizonierul de război în

protestul său adresat Procuraturii Generale.

Faptul că era hotărât să se sacrifice pentru a apăra izbânda celor ce apărau

demnitatea naţională şi valorile perene ale tuturor românilor împotriva

ofensivei cominterismului moscovit, o evidenţiază, cu prisosinţă, şi

următorul act olograf:

“389

391

06. 12. 54

Dată în faţa noastră,

Căpitan de Justiţe,

(ss) indiscifrabil

Declaraţie

Subsemnatul Episcop Vasile Leu declar că am luat cunoştinţă de sentinţa Nr.

2417/20 XI 954, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, prin care am

fost condamnat la moarte şi declar că nu fac cerere de graţiere.

Dată astăzi 6 Decembrie 1954.

† Episcop V. Leu”.

Declaraţie cu autograf

Împotriva voinţei şi ştiinţei lui, la intervenţia avocatului apărării numit

din oficiu, Leon Horovitz, Direcţia Tribunalului Militar, Prezidiul Marii

Adunări Naţionale a R. P. R., la 9 decembrie 1954, i-a comutat condamnarea

la moarte în “muncă silnică pe viaţă”16.

După doi ani de la condamnarea sa la moarte, deţinutul politic Leu Gr.

Vasile a aflat că, în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 363/1956

are dreptul de a declara recurs legal împotriva sentinţei capitale, după cum

rezultă dintr-o Dovadă de încunoştiinţare, eliberată de comandantul

Penitenciarului din Piteşti, recurs ce i-a fost respins.

Mai apoi, în baza articolului 9 din Decretul 5/1963, prin mandatul de

executare a pedepsei nr. 1872, din 4 ianuarie 1955, penitenciarul Jilava

este anunţat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, că deţinutului Leu

Vasile i s-a comutat pedeapsa cu moarte în muncă silnică pe viaţă.

Apoi, în conformitate cu articolul 7 din Decretul 5/1963, i-au comutat

condamnarea de “muncă silnică pe viaţă” la “25 de ani muncă silnică,

pedeapsa expiră la 13 august 1977”17, după cum se preciza într-o Foaie de

transport emisă, la 26 martie 1964, eliberată de Penitenciarul Gherla.

Organele Securităţii au amânat executarea sentinţei, în speranţa că, sub

ameninţarea morţii iminente, arhiepiscopul cruciat va desconspira taina

spovedaniei a unor personalităţi marcante şi va divulga legăturile sale din

ţară şi, în consecinţă, au continuat să-l ancheteze şi să-l tortureze psihic

şi fizic, până în pragul eliberării.

Această formă de tortură securiştii o practicau, fie chemându-l în faţa

diverselor instanţe din afara închisorii, fie la locul de detenţie,

purtându-l, ca pe un colet nedorit, din penitenciar în penitenciar sau

exercitând diverse forme de exterminare fizică şi psihică mai mult sau mai

puţin camunflate, prin interoratorii nesfârşite.

Spre exemplu, căpitanul Niculescu Constantin, la data de 28 mai 1959, a fost

trimis, “în interes de serviciu pentru anchetarea numitului Leu Vasile,

născut la 13 martie 1903, în comuna Oancea, la penitenciarul Jilava”, după

cum se preciza în delegaţia eliberată de forurile sale superioare.

Penitenciarul Jilava, prin ordinul nr. 3981, din 8 aprilie 1960, raporta

Direcţiei Generale a Penitenciarelor, următoarele:

“Menţionăm ca susnumitul Leu Vasile a fost primit, prin transfer, de la

penitenciarul Piteşti pentru a fi pus la dispoziţia MAI 0123/b, pentru

cercetări şi MAI, prin adresa nr. 00840609, din 5 martie 1960, îl depune în

acest penitenciar cu menţiunea să fie transferat la locul de detenţie de

unde a fost transferat”.

Prin cele relatate constatăm că anchetarea lui Vasile Leu s-a prelungit cu

mult după condamnarea sa la moarte.

Condiţiile de detenţie erau dintre cele mai inumane. El a fost încarcerat în

celula zero, de la închisoarea Jilava, ce-şi avea ieşirea numai spre valea

cu piersici, unde se afla locul de execuţie a deţinuţilor.

Episcopul martir, într-un protest, adresat Procuraturii Generale a R. P. R.,

reclama că după anunţarea sentinţei de condamare la moarte “am fost mutat

într-o celulă a fortului Jilava, unde, în plină iarnă, sunt ţinut fără foc,

fără geamuri, pe o rogojină, legat în lanţuri de mărime şi formă medievală,

lanţuri care, din cauza rănilor din război şi a reumatismului, ce mi s-a

agravat foarte tare, nu-mi permit să mai fac nici măcar mişcările strict

necesare pentru necesităţile fizice.

Deoarece eu, atribui acest gest barbar şi neomenos şi-n deosebi amânarea

execuţiei sentinţei mele, unuia din cei douăzeci şi unul de “anchetatori”,

pe care i-am avut în ţară, şi anume ultimului meu anchetator, un domn maior

din Securitate, care a ţinut să vină în celula mea după ce mi s-a comunicat

sentinţa şi după ce mi se puseseră lanţurile, care maior, deşi vedea că are

în faţa sa un om bătrân, bolnav, extenuat de anii grei de puşcărie, doborât

de lanţuri, etc… totuşi a avut ferocitatea ca, în ironie, să mă întrebe:

- Ce faci? Cum te simţi?

I-am răspuns:

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă simt foarte bine!

Apoi, mi-a cerut să vorbesc despre anumite capitole, despre care nu am vrut

să vorbesc în timpul anchetei, reamintindu-mi că am promis că voi vorbi după

sentinţă.

În faţa acestei cruzimi şi la o astfel de neomenie, am răspuns:

- Eu sunt un om sfârşit, desprins de orice legătură pământească şi puţinele

clipe ce le mai am de trăit le-am rezervat, exclusiv, meditaţiei mele

religioase, pentru purificarea şi mântuirea sufletului şi, în consecinţă, eu

nu spun şi nu mai am nimic de vorbit!

Am remarcat că răspunsul meu l-a enervat şi, demonstrativ, a părăsit

celula.

Pe temeiul celor arătate mai sus, în rezumat:

- Protestez, în numele tuturor Principiilor Umanităţii şi a Civilizaţiei

[din care se susţine că fac parte şi Principiile Civilizaţiei Comuniste] şi

cer ca să înceteze această culminândă barbarie, SĂ SE EXECUTE SENTINŢA

DATÔ18.

Arhiepiscopul Victor Leu avea convingeri ferme, de la care nu l-au abătut

nici cele mai brutale reprimări, insulte sau ademeniri.

În lanţuri fiind, el le spunea anchetatorilor:

“- Îmi dau seama că urmăriţi să aflaţi amestecul meu în serviciul englez de

informaţii. Eu am spus şi repet că nu am făcut nici un fel de spionaj pentru

nimeni…

Sunt un adversar al acestui regim din România care a transformat ţara într-o

închisoare… Am dus această activitate, declara înaltul prelat, străinilor de

neam şi ţară, ce-l judecau, pentru că regimul comunist este o cămaşă de

forţă pe sufletul şi fiinţa neamului românesc…

Nu sunt iresponsabil şi îmi dau seama exact de susţinerile mele.

Consider comunismul ca duşman principal al creştinismului şi de aceea fac

totul indiferent de mine!...”19.

Sentinţa e un fals judiciar comis împotriva legilor internaţionale, pentru a

justifica crima de desnaţionalizare, jefuire şi înrobire a poporului român,

pusă la cale de interese şi oameni străini de neam şi lege.

A se vedea că antroponimele majorităţii celor ce l-au judecat sunt neromâne,

cu excepţia călăului, lt. col. Bădică Ilie, care l-a împuşcat, în ceafă, pe

Lucreţiu Pătrăşcanu, după un simulacru de proces asemănător.

Aceeaşi constatare o poate face şi un neavizat, numai dacă citeşte numele

lotului de comunişti, condus de Ana Pauker, ce a fost judecat, în 1935, la

Craiova.

Etichetat cu sintagma: “deţinut foarte periculos”, înaltul prelat român a

trecut prin penitenciarele din: Piteşti, Văcăreşti, Dej, Gherla, Aiud,

însoţit de dosarul personal nr. 36, compus din peste 49 file.

În aceste peregrinări nefaste arhiepiscopul exilului a fost remarcat de alte

personalităţi ale bisericii, ce se aflau în închisorile comuniste ale

vremii.

Nicolae Steinhardt, în cunoscutul său Jurnal al fericirii, remarca:

“Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie.

Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta

binecuvântat noroc.

Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu [tare dărâmat, umblă în cârje, e

înţolit în straie miţoase de baci la o stână de munte înalt] sunt

interogaţi, pe îndelete, de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi

sunt batjocoriţi, beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă

mai uşor…”.

Uneori, reacţiona la aceste insulte, după cum ne dăm seama dintr-un raport

al unui gardian de la închisoarea batjocorii umane, Piteşti, care comunica

superiorilor săi că deţinutul Leu Vasile, în urma scoterii din camera 82 a

deţinuţilor, la WC, pentru a controla celula, la patul lui Vasile Leu a

găsit mai multe obiecte interzise, un săculeţ cu cârpe, un pieptene, o perie

de haine, un ac confecţionat de el.

Ameninţându-l cu izolarea şi vorbindu-i necuviincios, arhiepiscopul s-a

supărat pentru că “de ce i-am zis eu lui Leu, căci el e un om sfânt şi nu

mi-e mie ruşine să vorbesc cu un episcop în felul acesta, ce, el a păzit

porcii cu mine şi acum întrebuinţez torturi împotriva lui!

Propun confiscarea obiectelor găsite şi pedepsirea lui cu 5 zile izolare

pentru purtare necuviincioasă faţă de personalul penitenciarului”20.

Reprezentanţii antihristului de la răsărit, constatând că umilirea,

înfometarea, ameninţarea cu moartea, nu dau roadele scontate, au încercat

să-l ademenească.

În acest scop, aplicând experienţa pavlovistă a reflexului condiţionat în

dresarea câinilor, au pus la cale un scenariu des întrebuinţat de comunişti

la reeducarea oamenilor.

Au trimis pe Mihai Ralea, o veche cunoştinţă de a sa de la Huşi, împreună cu

alţii, ca să-l convingă pe arhiepiscop să conlucreze cu puterea, după cum

confirmă unul dintre colegii săi de celulă.

“… După şi, mai ales, în cursul Conferinţei, la nivel înalt, de la Geneva,

din 1954, ne-am schimbat din Bandiţi în Domnule deţinut…

În cadrul înţelegerii de la Geneva, era vorba să se facă o vizită bilaterală

între cele două lumi ale globului …

În această scurtă perioadă de timp, sensibilă, şi-a făcut apariţia, în

biroul închisorii, dl. Mihai Ralea, însoţit de alţi tovarăşi, cu scopul de a

sta de vorbă cu episcopul Leu, care se afla şi el acolo închis şi să-i facă,

eventuale, propuneri de colaborare, în cazul că înţelegerea de la Geneva

devine, din nenorocire pentru ei, realitate, preciza un martor ocular.

I-au făcut, într-adevăr, propuneri de colaborare în numele salvării patriei,

a iertării greşelilor, a uitării trecutului, a frăţiei creştine, a binelui

obştesc.

Se cunosc, în această privinţă, talentele de orator ale lui Mihai Ralea.

Dar episcopul Leu a refuzat cu demnitate. Ralea şi-a sporit argumentele,

gestica şi peroraţia, dar în van.

- Leu a rămas Leu! Constata un coleg de detenţie, în amintirile sale.

Întors în celulă, a povestit minunea ce i s-a

întâmplat.

Deţinuţii au râs, alţii s-au cătrănit, Leu însă blestema de zor, cu mâinile

ridicate duhovniceşte în aer, dar cu mare seninătate pe faţă, că domnii

tovarăşi, în frunte cu cuconul Mişu Ralea, stând pe sofale, înfulecau de zor

nişte tartine delicioase, fără a-l pofti şi pe el la o îmbucătură măcar.

- Bate-i, Doamne!

Colaborarea era una, iar tartinele alta.

Probabil că înfulecatul tartinelor făcea parte dintr-o anumită strategie,

era o tactică de a-l aduce pe Leu în ispită, de a-i dovedi că dacă se dă pe

mâna lor va mânca şi el ca lumea, dacă nu, atunci să poftească la gamela cu

zeamă de arpacaş.

Şi iată că, în pofida behaviorismului lui Pavlov, Leu s-a întors la

gamelă, refuzând tartinele…”21, rememora Theohar Mihadaş, în amintirile

sale.

Arhiepiscopul captiv le-a spus, la plecare, tovarăşilor veniţi să-l

ademenească cu funcţii şi onoruri:

- Voi părăsi închisoarea când ultimul preot va fi eliberat! după cum îşi

amintea pastorul Wurmbrand.

Puţini sunt cei care au rezistat la ademenirile făcute de putere. O bună

parte dintre feţele bisericeşt au acceptat să colaboreze cu Securitatea în

timpul detenţie şi după aceea.

Deocamdată se cunosc puţin ierarhi ortodocşi colaboraţionişti.

Informaţiile despre ierarhii ce au pactizat cu Antihristul cominternist

transpar din documentele păstrate în arhivele SRI şi MAI, precum şi din

jurnalele unor oameni autorizaţi ai regimului şi vor spori după

desecretizarea arhivei BOR.

În calitatea sa de şef al Departamentului de Informaţii Externe [DIA],

generalul Ion Mihai Pacepa, în Orizonturi roşii, dezvăluie câteva nume de

ierarhi care au servit cu zel regimul comunist, fiind recompensaţi nu numai

cu onoruri, funcţii şi bani, ci şi cu grade de colonei sau generali ai

Securităţii, după măsura fidelităţii şi promptitudinii cu care-şi executau

misiunile încredinţate.

Despre prezenţa episcopului exilului în închisorile comuniste vorbeşte şi

Antonie Plămădeală.

“Prin 1955 sau 1956, la închisoarea Văcăreşti, m-am întâlnit cu părintele

Vasile Leu, fiul P.S. Grigorie, dacă nu mă înşel.

Era în grupul pastorului Wurmbrand. Nu eram în aceeaşi celulă spital, dar ne

întâlneam la plimbare. Uneori se lăsau deschise celulele, fiind spital, şi

ne vizitam…

Eu auzisem despre el, la Jilava şi am fost bucuros să-l întâlnesc la

Văcăreşti.

Nu i-am pus întrebări şi el mi-a spus cât a vrut. Nu ştiu dacă prin bandaj

m-a văzut. I-am spus că eram monah de la Slatina. S-a bucurat…”22.

În spirit ecumenic, împreună cu pastorul Richard Wurmbrand oficiau, în

închisoare, dese slujbe pentru sufletele credincioşilor.

Momentele de comuniune creştinească sunt surprinse şi de un supraveghetor al

penitenciarului Jilava, în raportul său către superiori.

“În ziua de 25 mai 1959,, orele 21, deţinutul Leu Vasile, din secţia Spital,

camera 28, a comis următoarele:

La percheziţia făcută, scria un gardian în raportul său, am găsit două

cruci din lemn cu care, în fiecare zi, ţine slujbe religioase cu deţinuţii

din cameră, de asemenea discută probleme internaţionale, spunând că în

curând cele patru mari puteri se vor întîlni şi vor hotărâ retragera ruşilor

şi totodată va cădea regimul.

Propun a fi pedepsit cu 5 zile de izolare sau ieşirea din infirmerie,

deoarece se face instigaţie în cameră”23.

Şi la Jilava, în urma unor abateri similare de la regulametul închisorii,

arhiepiscopul Victor, împreună cu pastorul Richard Wurmbrand şi alţi câţiva

preoţi deţinuţi, au fost pedepsiţi cu Camera neagră.

Acest mijloc de tortură era situat într-o încăpere subterană, fără geamuri,

din adâncul fortului Jilava.

“Apa care picura din tavan făcea ca duşumeaua Camerei negre să fie mereu udă

şi menţinea un frig amarnic, chiar şi vara.

- Trebuie să ne mişcăm tot timpul! s-a auzit o voce în întunericul de

smoală.

În consecinţă, îşi amintea pastorul, am început să mergem în cerc, alunecând

pe duşumeaua noroioasă, şi am ţinut-o aşa timp de câteva ore, până când,

epuizaţi şi plini de vânătăi din cauza căzăturilor, am fost scoşi afară.

Ceilalţi au spus că am avut noroc. Unii deţinuţi erau dezbrăcaţi până la

piele înainte de a fi închişi în Camera neagră.

Se mai povestea că, un grup de optsprezece oameni supravieţuiseră acolo timp

de două zile. Erau cu toţii de vârstă mijlocie sau mai bătrâni.

Ca să nu moară îngheţaţi, au alcătuit un lanţ uman în întuneric. Fiecare din

ei s-a ţinut de cel din faţa lui, în timp ce se învârteau la nesfârşit în

cerc. Când, câte unul se prăbuşea ceilalţi îl trăgeau şi îl forţau să meargă

mai departe”24.

Foamea fiziologică şi teroarea erau practicate, din plin, în toate

închisorile comuniste.

În mai multe rânduri, martirul închisorilor comuniste s-a adresat

Procuraturii Militare din regiunea Cluj, sau altor foruri ale justiţiei,

declarând că refuză hrana şi apa “deoarece am constatat şi verificat că în

penitenciarul Dej, în care mă aflu, se duce o acţiune camumflată de

exterminare a mea fizică şi morală”25.

La închisoarea din Piteşti, spionul sovietic Boris Grunberg, devenit

securistul, cu grad de general, Alexandru Nicolschi, alias Feodorov, agent

al KGB-ului, a iniţiat şi coordonat “reeducarea prin tortură”, având ca

bază de plecare un experiment al pedagogului sovietic Makarenko, aplicat la

deţinuţii de drept comun din Uniunea Sovietică şi extins în Gulag.

Pentru a i se smulge informaţiile ce nu le declarase în timpul anchetelor,

Vasile Leu a fost trimis la Piteşti, spre a fi torturat fizic şi psihic, zi

şi noapte, fără întrerupere, cu ajutorul celor mai barbare şi inimaginabile

metode.

Aici, deţinuţii, printre multe alte umilinţe, erau forţaţi să se

împărtăşească, de Sfintele Paşti, cu propriile excremente, sau erau

“botezaţi” în urină amestecată cu materii fecale.

Arhiepiscopul exilului, indignat de blăstămăţiile săvârşite, non-stop, de

torţionarii securişti, a declarat, la 8 februarie 1957, greva totală a

foamei, întrucât a fost împiedicat să protesteze verbal în faţa procurorului

militar.

Datorită condiţiilor inumane, sănatatea arhiepiscopului se agravează şi,

pentru că era o personalitate de marcă, cunoscut în Lumea Liberă, directorul

general a penitenciarelor, lagărelor de muncă şi colonii, de frica unor

reacţii internaţionale, a ordonat, telegrapfic, sistarea “reeducării” şi

transferarea lui, de urgenţă, la penitenciarul spital din Jilava.

“La primirea sa, Penitenciarul Jilava îl va ţine în condiţii perfecte de

izolare de restul deţinuţilor şi va raporta, conducerii Direcţiei pentru a

primi ordine în privinţa regimului de detenţie”26, se preciza în ordinul Nr.

T. M. 145552, din 15 octombrie 1958, pentru a nu dezvălui ororile săvârşite

de aşa zisul “Experiment Piteşti” sau “Fenomenul Piteşti”.

Fiind deţinut la penitenciarul din Dej, arhiepiscopul captiv, exasperat de

ceea ce i se întâmpla, declară iarăşi greva foamei.

“Declaraţie

Subsemnatul Leu Vasile, născut în comuna Oancea judeţul Covurlui, în 13

martie 1903, fiu lui Grigorie şi Lucreţa, deţinut CR, condamnat MSV, declar

refuzul hranei, fiindcă, prin patru dovezi concrete am constatat că în

contra mea se duce o acţiune de exterminare camunflată de către personalul

din administraţia Penitenciarului Dej.

Menţionez că în ziua de 20 iulie [1962], am raportat că intru în refuz şi

greva foamei şi am cerut să fiu izolat şi să mi se aducă hârtie, ceea ce mi

s-a refuzat.

Acestea sunt motivele pentru care declar refuzul hranei.

Dată, astăzi 27 iulie 1962.

V. Leu”26a.

Comandantul penitenciarului Duma Emilian, a raportat superiorilor, diminuând

o parte din gravitatea acuzaţiilor aduse de deţinutul Vasile Leu, şi a

înaintat Declaraţia sa la Procuratura Regiunii a III-a Militare Cluj.

În urma discuţiilor purtate şi angajamentului luat de comandatul

penitenciarului, care şi-a dat cuvântul de onoare că nu există o acţiune de

exterminare oficială, deţinutul Leu Vasile a sistat greva foamei.

Însă a trebuit să o rea la 27 septembrie 1962, după cum rezultă dintr-o altă

declaraţie făcută, la 29 septembrie 1962, în care, arhiepiscopul captiv

declara că “Nu primesc să fiu hrănit artificial şi refuz asistenţa şi

alimentaţia medicală”26b.

În urma acestui conflict, la 26 martie 1964, arhiepisopul exilului a fost

transferat la formaţiunea 0622 Aiud, unde a continuat să fie pedepsit, de

mai multe ori.

Aci, şeful “reeducării” deţinuţilor politici era colonelul Gh. Crăciun,

vestit prin rezultatele obţinute în reciclarea acestora.

El este cel care l-a transformat pe călugărul Valeriu Anania, dintr-un

legionar convins, într-un comunist zelos, membru de nădejde a poliţiei

secrete politice, travestit în sutană, pentru care Nicolae Ceauşescu avea

cuvinte de laudă.

La numai câteva luni de la eliberarea sa din penitenciarul Aiud, călugărul

Valeriu Anania, a fost trimis de Direcţa de Informare Externă a Securităţii

în USA, unde timp de doisprezece ani, v-a organiza dezbinarea diasporei

credincioşilor ortodocşi din America de Nord, furtul de tehnologie,

discreditarea episcopului Valerian Trifa etc. etc.

Nu acelaş lucru s-a întâmplat cu colegul său Vasile Leu.

El a fost torturat la Aiud până în ajunul eliberării după cum rezultă

dintr-o caracterizare, din 15 iulie 1964, făcută de comandantul

penitenciarului Aiud, cu şaisprezece zile înainte de a fi pus în libertate.

În materialul informativ alcătuit de şeful torţionarilor de la Aiud, se

preciza că deţinutul Vasile Leu a fost sancţionat “cu 24 zile izolare, regim

sever, pentru revolte la adresa cadrelor, nerespectarea programului,

păstrarea de obiecte nepermise”26c,

Printre obiectele nepermise se număra şi un săculeţ cu bucăţele de cârpă, pe

care le folosea ca pansamente oftalmologice şi de care, intenţionat, era

privat de torţionarii călăi, fapt ce a dus la orbirea deţinutului de

conştiinţă Leu Vasile.

Cercetând lista obiectelor “interzise”, specificate de rapoartele

supraveghetorilor şi în procesele verbale de predare-primire, făcute cu

ocazia internării sau ieşirii arhiepiscopului Victor Leu din câte un

penitenciar, am remarcat, printre altele şi existenţa în inventarul său a

unui “săculeţ mic cu diferite cârpe şi medicamente”, pe care torţionarii i-l

confiscau cu înverşunare.

În cei doisprezece ani de detenţie, arhiepiscopul Victor Leu a fost un lider

ce a exprimat voinţa liberă a românilor încarceraţi, conştienţi de soarta ce

li-o pregătea “Marele prieten de la răsărit”.

În închisoare fiind, el a continuat să combată comunismul şi să oficieze

slujbe cu ocazia sărbătorilor creştineşti, iar în timpul anchetelor a evitat

sistematic, sub diverse pretexte, să pună în pericol ceea ce construise

tatăl său în ţară şi ceea ce

organizase el în străinătate.

Martirul Bisericii Neamului, a fost ţinut, de multe ori,

în stare de izolare şi obscuritate totală, uneori şi în înspăimântătoarea

Cameră Negră, camera morţii, încât a rămas aproape orb, dar nu a cedat.

El nu se temea de cei care-i ucideau sistematic şi cu metodă trupul,

deoarece ştia că sufletul şi convingerile nu i le pot pulveriza nimeni în

neant.

După Declaraţia din aprilie 1964, a C. C. al P. C. R., când s-a iniţiat

politica naţional-comunistă, arhiepiscopul Victor Leu a fost graţiat, în

baza decretului 411/954, al Consiliului de Stat al R.P. R., şi “a fost pus

în libertate în ziua de 01.08. 1964”27, după cum rezultă dintr-o adresă a

Tribunalului Militar Bucureşti către penitenciarul din Aiud, fără a se

menţiona că toţi deţinuţii politici puşi în libertate cu această ocazie sunt

victime nevinovate ale torţionarilor puşi de Imperiul Răului să îngenuncheze

poporul român în faţa ”Marelui Prieten de la Răsărit”.

Pentru a ascunde adevărata faţă a comunismului, pentru a nu se şti nimic

despre asasinatele şi crimele de conştiinţă săvârşite în cele peste o sută

de închisori şi pentru a se aşterne colbul uitării peste blestemăţiile

făcute la Piteşti şi în lagărele de muncă forţată din România, autorităţile

obligau, pe deţinuţii politici să semneze, la eliberarea lor, următoarele

angajamente împotriva voinţei şi dorinţei lor.

“Formaţiunea 0622 Aiud

Declaraţie

Subsemnatul Leu Gr. Vasile, domiciliat în Bucureşti, str. Gramont, nr. 9

bis, la punerea mea în libertate din penitenciarul Aiud, am luat la

cunoştinţă de faptul că nu am voie să divulg nimic din cele văzute şi auzite

de mine în legătură cu locurile de detenţie pe unde am trecut şi nici despre

deţinuţii rămaşi în locurile de detenţie.

De asemenea, nu voi comunica nimic scris sau verbal rudelor sau altor

persoane despre deţinuţii rămaşi în locurile de detenţie.

În cazul că nu voi respecta cele arătate mai sus, am luat la cunoştinţă de

faptul că sunt pasibil a suporta rigorile legilor R. P. R.

Semnătura,

V. Leu

Data 1 august 1964”28.

La eliberarea survenită în urma Declaraţiei din aprilie 1964, foştii

deţinuţi politici, inclusiv clerul, au fost împărţiţi în categorii

distincte, dându-li-se destinaţii diverse.

Colaboraţioniştii au fost folosiţi de Securitate în activitatea de

informare şi diversiune în interiorul ţării şi în diaspora ortodoxă de

pretutindeni, pe când intransigenţii, acei care nu s-au dezis de crezul

politic pentru care s-au sacrificat, au continuat să fie supraveghiaţi, fie

la domiciliile forţate, impuse de Securitate, fie în cadrul comunităţii în

care locuiau.

O altă categorie de deţinuţi politici a fost obiectul obţinerii unor

însemnate sume de valută forte.

Comerţul cu fiinţe umane a fost practicat constant, deliberat de regimul

comunist, atât în etapa dictaturii lui Dej, cât şi în cea a lui Nicolae

Ceauşescu, când au fost vânduţi evrei, germani, români unor asociaţii

caritabile din lume sau statului Israel, Departamentul de Informare Extern

al Securităţii având rolul hotărâtor în negoţul cu sclavii din R. P. R.

O bună parte dintre deţinuţii de conştiinţă, pe care Republica Socialisă

Română îi vindea în Europa Apuseană sau aiurea, [pe sume de la o mie pâna la

zece mii de dolari încarceratul], la punerea lor în libertate, după semnarea

declaraţiei reprodusă mai sus, organele represive continuau să-i terorizeze

şi prin ameninţări de felul:

“- Paşaportul dumneavoastră este gata. Puteţi pleca unde şi când vreţi şi

puteţi predica oricât doriţi. Dar nu vorbiţi împotriva noastră.

Ţineţi-vă de Evanghelie. Altfel vi se va închide gura definitiv.

Putem angaja un gangster, care o va face pentru 1.000 de dolari, sau vă

putem aduce înapoi, cum am făcut-o cu alţi trădători.

Vă putem distruge reputaţia în Occident inventând un scandal legat de bani

sau de viaţa sexuală”29.

E o dezvăluire cinică, a strategiei folosite de Securitate, făcută de homo

sovieticus de la paşapoarte, pe care ideologia marxist-leninistă l-a dotat

cu ochelari de cal, încât toţi acei care văd lumea altfel de cât el, sunt

nişte trădători care trebuiesc exterminaţi.

Modul de a teroriza “duşmanul de clasă”, detaliat mai sus, de un om

competent în materie, a fost aplicat din plin, şi arhiepiscopului exilului

pe tot parcursul vieţii sale încât victimele naive ale răspândacilor credeau

şi transmiteau mai departe calomniile prefabricate de psihologii de la

Departamentul de Dezinformare.

Securitatea ştia că nu a făcut nimic reprobabil în perioada interbelică

deoarece, după aproape doi ani de cercetări, interogări şi informări

specifice, în procesul verbal din 16 noiembrie 1954, la rubrica Condamnări

în trecut, ei au reprodus sentinţa dată de justiţia burgheză: “Achitat”30.

Prin acest verdict, după analiza învinuirilor, justiţa vremii hotăra

netrimitera lui Vasile Leu în judecată penală, pentru că nu era vinovat.

Într-un Program de măsuri întocmit de Securitate se precizau metodele şi

măsurile de racolare a agenţilor din rândul românilor din străinătate şi

compromiterea celor ostili comunismului.

În capitolul III, paragraful 20, litera c, se precizau acţiunile ce vor

trebui întreprinse de cârtiţele plantate de Securitate în străinătate:

“c) În cadrul acţiunilor de derutare şi descurajare a elementelor ostile

din ţară şi străinătate, se vor continua, cu intensitate sporită, măsurile

de creare a unor disensiuni în rândul persoanelor cu rol de conducere, prin

demascarea ca afacerişti, imorali, neloiali principiilor cultelor din care

fac parte etc”28a.

Toate aceste tactici, Securitatea le-a folosit din plin la strivirea,

depersonalizarea sau eliminarea fizică a celor ce se opuneau mentalităţii

omului de tip nou, creat de Moscova, ceea ce a determinat, grave psihotraume

mai multor generaţii.

Activitatea demolantă a torsionarilor Gulagului românesc nu s-a soldat

numai cu peste 300.000 de mii de asasinaţi sau cu până la două milioane de

încarceraţi, ci şi prin terorizarea şi dresarea făcută restului populaţiei

ţării, pe care a transformat-o în turma lui Ce-se-dă sau în cea a lui

Să-se-dea.

Răul, în societatea românească, s-a instalat temeinic pe termen lung, ceea

ce a dus la rămânerea în urmă a României, cu circa un secol, faţă de

dezvoltarea mondială a civilizaţiei.

*

Dacă înainte de capturarea sa de către KGB, arhiepiscopul exilului,

Victor-Vasile Leu, avea o înfăţişare mândră, maiestoasă, ce i-o dădea

credinţa în adevărurile pe care le propăvăduia şi o constituţie de taur, la

ieşirea din captivitate era slab şi ogârjit, dar cu spiritul şi conştiinţa

oţelită de credinţa în Dumnezeu şi în valorile perene ale naţiunii române.

În timpul celor mai grele pătimiri ale detenţiei, sufletul Martirului

Bisericii Neamului s-a ridicat, prin suferinţă, pe culmi ale unei frumuseţi

spirituale nebănuite.

Acest miracol s-a produs treptat, prin confruntarea arhiepiscopului Victor

Vasile Leu cu Antihristul cominternist şi capcanele întinse de acesta şi

marchează drumul parcurs de la păcat la sfinţenie, după cum o confirmă şi

pastorul Richard Wurmbrand.

“Atinsese o smerenie desăvârşită.

Am remarcat că cei ce se smeresc după ce au păcătuit, pot, adesea, să

reziste la persecuţii mai bine decât creştinii cu o înaltă spiritualitate,

constata pastorul Richard Wurmbrand.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care a trăit în vremea când aveau loc cursele de

care romane, a spus odată:

- Dacă un car tras de caii Dreptăţii şi Mândriei ar fi alăturat altuia tras

de Păcat şi Smerenie, cred că al doilea car ar ajunge în Rai primul!”31.

Credinţa l-a purificat pe Victor Vasile Leu de toate ispitele omeneşti şi

l-a transformat într-un fervent mărturisitor al cuvântului lui Hristos şi a

adevărurilor naţionale, într-un adevărat păstor de suflete şi de conştiinţe,

într-un monah model, demn de urmat.

Persecuţiile comuniştilor asupra prelatului martir, exercitate cu bâta,

înjurătura, insulta, tortura sau ademenirea, au avut un efect invers de cât

cel scontat de torţionari, l-au transformat într-un mărturisitor devotat,

cum rar se mai poate întâlni printre oamenii trăitori în libertate, o

mândrie a conştiinţei creştine de la Dunăre şi Carpaţi.

Oamenii pot fi suprimaţi oricând, dar idealurile lor niciodată.

Torţionarii nu puteau înţelege că spiritualitatea este un dar Divin pe care

silniciile şi gloanţele nu o pot atinge.

Datorită acestei convingeri ferme, arhiepiscopul exilului, Victor Leu,

devenise invulnerabil, nesocotind ameninţarea glonţului tras în ceafa, ce-l

aştepta zilnic să se producă, în grădina cu persici a penitenciarului de la

Jilava.

Vertical şi demn, arhiepiscopul Victor Leu a trecut prin viaţă, şi n-a

încetat niciodată să-şi ascundă trecutul şi să atace pe veneticii aduşi de

tancurile sovietice, chiar în condiţiile captivităţii de la Lublianca,

Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla şi altunde.

Arhiepiscopul martir şi-a dedicat viaţa înfăptuirii jurământului depus la

hirotonisirea sa, că va “sluji, cu timp şi fără timp şi înaintea oricărei

alte acţiuni, numai pe Hristos şi duhul neamului românesc”.

El era convins că izbânda binelui, dreptăţii şi adevărului va apărea cândva

la orizontul societăţii româneşti şi această convingere i-a susţinut

vitalitatea spirituală şi nu a divulgat pe cei care l-au trimis să lupte

împotriva Antihristului şi nici secretele de organizare ale exilului

românesc.

NOTE

14. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.

11-12.

15 Ibidem, p. 301.

16. Ibidem, p. 339.

17. Ibidem, p. 12.

18. Ibidem, p.313.

19. Paul Leu, Răpit de KGB şi condamnat la moarte (I, II, III).

Arhiepiscopul exilului Victor Leu, în Crai nou, nr. 3770, din 13 octombrie

2004, 3772, din 18 octombrie 2004 şi nr. 3774, din 19 octombrie 2004, Paul

Leu, Istorie contemporană, Răpit şi asasinat de KGB, în Meridianul Românesc,

Micro Magazin, Weekly News for Romanian-American Community, Anaheim,

California, anul XXXII, vol 9, nr. 400, din 5 martie 2005, rubrica Culte, p.

20. [Versiune clasică] şi Paul Leu, Istorie contemporană, Antihristul

cominternist în ofensivă, în Meridianul Românesc, din 2 aprilie 2005,

Anaheim, California, U. S. A., p. 18-19.

20. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.

317.

21. Theohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Editura Culsium, 1990, p. 283-285.

22. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.

322.

23. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Traducere din limba engleză

de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Editura Casa Şcoalelor,

Bucureşti, 1994, p. 181.

24. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.

334.

25. Ibidem, p. 334.

26. Ibidem, p. 320 şi 327.

26a. Ibidem, p. 332-333.

26b. Ibidem, p. 335.

26c. Ibidem, p. 340.

27. Ibidem, p. 340.

28. Ibidem, p. 341.

28a. Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente,

1949-1989, Studiu introductiv de Dennis Deletan, Polirom, 2002, p.466.

29. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Traducere din limba engleză

de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Editura Casa Şcoalelor,

Bucureşti, 1994, p. 9

30. Vezi: Procesul-verbal, Dosar nr.1872/1954, Tribunalul Militar Teritorial

Bucureşti, în: Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura

Realitatea, 2001, 274.

31. Richard Wurmbrand, Ibidem, p. 181.