5. RĂPIT DE KGB

ŞI CONDAMNAT LA MOARTE (1)

În cei patru ani, cât a stat în Occident, mesagerul Grupului de rezistenţă a

episcopilor întruniţi la mănăstirea Teghirghiol, arhiereul Victor Vasile Leu

a contribuit la organizarea funcţională a Episcopiei Ortodoxe Române

Autonome din Europa şi Orientul Apropiat, la decontaminarea parţială de

pericolul sovietizării a diasporei şi la conturarea unor opinii şi direcţii

de importanţă capitală pentru viitorul românimii de pretutindeni şi pentru

politica externă a Europei Apusene.

Primul arhiepiscop al exilului a reuşit, cu multă trudă, diplomaţie şi

consum de energie, să dea viaţă Episcopiei Ortodoxe Română Autonomă din

Europa şi Orientul Apropiat, situată de la Gibraltar la Marea Roşie, încât,

pentru a o putea administra, arhiereii care i-au urmat au trebuit să

divizeze această arie geografică imensă, în mai multe unităţi şi subunităţi

administrative eclesiastice.

În prezent, pe aria arhiepiscopiei creată de arhiepiscopul Victor Leu, cu

ajutorul Consiliului Ecumenic, în urma reorganizării, după răpirea sa de

către KGB, iniţiată de Sovrompatriarhie, cu sprijinul activ al patriarhului

Justinian Marina, s-au conturat evolutiv actuala Mitropolie Ortodoxă Română

a Europei Apusene, cu sediul la Limours-Franţa, Mitropolia Ortodoxă Română

pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, cu sediul la Nürimberg,

Germania şi alte unităţi eclesiastice mai mici.

Misionarul strateg al unei cruciade moderne, în numele lui Hristos, a

democraţei şi a civilizaţiei, a reanimat ofensiva politică anticomunistă, a

înfiinţat zeci de parohii ortodoxe, militând pentru unitatea românilor din

exil, a demarat o campanie virulentă împotriva ocupanţilor sovietici şi a

uneltelor lor autohtone, a contribuit, prin acţiuni diplomatice, la

lichidarea ultimului nucleu al războiului civil din Grecia şi la demascarea

multor minciuni ale propagandei moscovite, cum a fost cazul cu patriarhul

Antiohiei şi al Damascului, a ameliorat şi alinat suferinţele pribegilor.

Prin acţiunile sale hotărâte şi la obiect, arhiepiscopul diasporei a

determinat înfrângerea revoluţiei condusă de Marcos, a demascat procedeele

prin care politica sovietică ducea în eroare pe oamenii neinformaţi, de bună

credinţă etc.

Prin modul convingător cu care-şi susţinea ideile, el a determinat o

reorientare substanţială a forţelor angajate în luptă cu Imperiul Răului,

care, în cele din urmă, s-a autodemolat, pentru că a fost fundamentat pe

utopii, cu pretenţii de ştiinţă.

Pentru toţi refugiaţii, întâistătătorul duhovnicesc al tuturor românilor,

Victor-Vasile Leu, a fost un catalizator cu autoritate, respectat, în pofida

denigrărilor făcute de răspândacii Securităţii şi ai KGB-ului. A fost

apreciat de întreaga emigraţie, în frunte cu Casa regală de

Hohenzollern-Singmaringen, iar, pentru merite diplomatice deosebite

obţinute, în timpul scurtei dar prodigioasei sale activităţi din Lumea

Liberă, francezii i-au decernat, primului arhiepiscop al exilului românesc,

titlul de Doctor la Sorbona şi englezii pe cel de Doctor honoris causa.

Întreaga sa activitate pastorală, politică şi diplomatică a determinat

KGB-ul, în ciuda consecinţilor internaţionale incalculabile, să-l elimine

fizic pentru a scăpa de el, aşa cum a procedat şi cu papa Paul al II-lea.

La Liublianca

Teroarea roşie exercitată de metropola moscovită şi exportată în statele

satelit, pe diverse căi şi prin intermediul a numeroase instituţii

specializate, decurge în mod firesc din ideologia comunistă, după cum o

poate constata, cu uşurinţă, orice cercetător obiectiv al ideologiei

marxist-leniniste.

KGB a organizat, în ţările ocupate din Europa centrală şi de est, servicii

de securitate după chipul şi asemănarea sa, pe care le-a coordonat strict şi

s-a folosit de rezultatele obţinute de spionii sateliţilor.

Despre structurile Securităţii române infiltrate în BOR ştim, căte ceva,

din jurnalul Orizonturi roşii scris de Ion Mihai Pacepa şi din articole care

discută modul cum erau spionaţi cei peste 180 de cardinali ai Bisericii

Romano-Catolice, din Republica Democrată Germană.

Datorită unor investigaţii întreprinse asupra dosarelor întocmite de STASI,

poliţia secretă est-germană, ne putem imagina cum au fost infiltrate cu

informatori, structurile BOR şi a altor confesiuni.

Spre exemplu, în fosta R. D. G., STASI a folosit circa 223 persoane din

Biserica Catolică şi Biserica Protestantă, ce furnizau, cu regularitate,

informaţii din mediul în care fuseseră plantate.

Însă aceste cârtiţe nu lucrau la întâmplare, ci erau dirijate de la centru,

iar rapoartele lor erau semnate cu diverse pseudonime [Aurora, Lorac, Gemse,

Louwe etc. etc.].

De o atenţie deosebită s-a ”bucurat” numai Joseph Ratzinger, deoarece era un

anticommunist convins, avea suspiciuni faţă de statele ateiste şi se

împrietenise cu cardinalul polonez Karol Wojtyla.

În timpul Războiului Rece, STASI a coordonat activitatea secretă a cel puţin

opt agenţi, implantaţi în anturajul distinsului prelat.

Ei au raportat, cu regularitate, timp de douăzeci de ani, despre ceea ce se

petrecea în viaţa intimă a lui Ratzinger, despre evoluţia opiniilor politice

ale cardinalului german, iar la ordinele KGB-ului, STASI a întreprins şi

investigat arhivele naziste ale celui de al III-lea Reich, pentru a găsi

informaţii compromiţătoare, pe care urma să le transmită Moscovei.

Acum, se lucrează la decodificarea pseudo-nimelor celor 223 agenţi STASI.

Spre exemplu, agentul care-şi semna informaţiile transmise poliţiei secrete

est-germane cu Lichtblick era, de fapt, părintele benedictin Eugen

Brammertz.

Pe când şi la noi se vor iniţia, oficial, asemenea cercetări?

Dacă pe cel mai de seamă anticomunist din R. D. G., STASI l-a ţinut doar sub

observaţie, atitudinea ofensivă împotriva Antihristului cominternist a

arhiepiscopului Victor Vasile Leu a alertat până şi pe patronii de la

Cremlin.

Prin militantismul său desfăşurat împotriva agresiunii imperialiste

moscovite, prelatul exilului românesc, ce păstorea de la Gibraltar până la

Marea Roşie, a devenit cea mai activă şi mai deranjantă personalitate a

emigraţiei, speriind până şi KGB-ul, condus de temutul Lavrenti Berea, fapt

pentru care a fost declarat inamicul internaţional numărul unu al

comunismului şi a fărădelegilor săvârşite de acest cancer al societăţilor

civilizate.

Pentru a neutraliza “duşmanul de clasă”, atât de influent deoparte şi de

alta a Cortinei de Fier, KGB-ul şi Securitatea, condusă de generali ai

KGB-ului, l-au urmărit pe arhiepiscop, prin spionii plantaţi în ţările

civilizate şi prin ambasadele din Londra, Viena, Paris, Istambul, Damasc,

i-au interceptat convorbirile telefonice particulare şi oficiale, i-au

plasat “binevoitori” care se oferau să-l “ajute” pentru a-şi contacta fiica,

rămasă în România, [cum a fost cazul cu Eugenia Hatter, o ardeleancă

căsătorită cu un austriac alcolic, ce avea un magazin de încălţăminte în

sectorul rus al Vienei şi circula în toată Austria], au imaginat diverse

scenarii de suprimare, au plătit criminali de meserie care să-l asasineze,

au înscenat un plan de răpire şi compromitere deşi, la Cremlin, i se

hotărâse lichidarea fizică.

Despre prima încercare de asasinat aflăm informaţii chiar de la cel în

cauză, care a istorisit-o mai multor prieteni şi cunoscuţi.

“La Zürich, m-am oprit, vreo două zile, la familia Saposnic pentru a o vedea

şi pentru a-mi completa jurnalul meu de zi. Jos, la familia Saposnic, am

cunoscut un consilier de Legaţie, elveţian, cu serviciul la Belgrad.

Întreţinându-mă cu el, vremea a trecut fără să-mi dau seama. Grăbindu-mă,

mi-am uitat Jurnalul de zi în noptiera de la familia Saposnic.

Am telefonat, din Insbruck, d-nei Saposnic, spunându-i să-mi trimită

Jurnalul de zi prin consilierul elveţian, care a doua zi, urma să treacă

spre Belgrad.

Convorbirea mea cu d-na Saposnic a fost interceptată.

Doamna Saposnic m/i-a spus că-mi va trimite Jurnalul, asigurându-mă că va

lua măsuri ca Jurnalul de zi să ajungă la timp.

Ducându-mă la gara Insbruck, pentru a-l aştepta pe consilierul elveţian, pe

peronul gării, care nu era aglomerat, înainte de sosirea trenului, am fost

trântit la pământ de un hamal, care ducea un cărucior. Numai printr-un

miracol am scăpat de a nu fi călcat de trenul care intra în gară.

Ancheta a stabilit că el fusese plătit, cu 2500 şilingi, pentru a face

aceasta.

Hamalul declarase că fusese angajat de un domn care vorbea prost nemţeşte,

era probabil, englez, şi îi promisese că, dacă va săvârşi fapta, va primi

încă 2500 de şilingi.

După anchetă, hamalul, care era localnic şi căsătorit în Insbruck, a

dispărut din localitate”12a.

După această încercare nereuşită de a-l asasina, aruncându-l înaintea

trenului ce intra cu viteză în gară, s-a trecut la o altă tentativă de

neutralizare a lui Victor-Vasile Leu.

În ziua de 16 august 1952, înaltul prelat, singur, îmbrăcat în haine civile,

s-a dus la gara Gratz, a dat la coletărie geamatanul mare, cu veşmintele şi

obiectele de slujbă, pentru a fi dus la Geneva.

Ajuns la Bruk, Austria, zona de ocupaţie engleză, cu alte trei valize, ce

conţineau arhiva arhiepiscopiei exilului, cărţi, haine bisericeşti, lenjerie

etc., se pregătea să ia expresul pentru Cannes, unde intenţiona să fixeze

provizoriu reşedinţa Arhepiscopiei Ortodoxă Română Autonomă din Europa

Apuseană şi Orientul Apropiat, cu sprijinul unui membru al Consiliului

parohial al Arhepiscopiei, de pe continentul european, avocatul Mihai Răutu.

Deoarece până la orele 24, când avea sosirea trenul aşteptat, mai era mult,

după ce a predat, la bagaje de mână, pentru a fi expediate în Franţa, la

Cannes, cele trei geamantane ce-i mai rămăseseră, a pornit-o, pe jos, în

oraş ca să cineze, având în mână doar o servietă de plastic.

La întoarcere, pe la zece jumătate-unsprezece seara, la mijlocul

bulevardului din apropierea gării, a auzit paşi grăbiţi în spatele lui şi a

simţit o puternică lovitură de măciucă în moalele capului.

Şi-a revenit într-o clipă şi a vrut să se bată, a strigat după ajutor, dar

strada era pustie.

Atunci, patru haidamaci au tăbărât asupra lui, l-au imobilizat, l-au trântit

la pământ şi apoi, l-au urcat într-o maşină, unde i-a făcut o injecţie, care

l-a ţinut fără conştiinţă timp de două zile.

Pe când se afla sub influenţa drogului injectat în pulpa piciorului,

răpitorii l-au pus să semneze diverse declaraţii, despre care nu-şi mai

aducea aminte, decât vag.

Când şi-a revenit, era tuns, bărbierit, cu părul vopsit roşcat-castaniu, cu

identitatea schimbată.

Uitându-se pe fereastră, a constatat că se află în zona sovietică a Vienei,

ascuns într-o casă conspirativă a KGB-ului, unde locuia o prietenă a

agentului sovietic care-l urmărise în zona engleză şi care-i furase, din

portmoneu, ultima scrisoare de la episcopul Grigore şi o scrisoare de la

regina Ana.

Văzând că se află în mâinile inamicului, prizonierul soldat al credinţei

întru Hristos a încercat, mai întâi să fugă şi apoi să se sinucidă,

înghiţind 20 de pastile somnalin, stricând, astfel, planurile răpitorilor,

deoarece au intervenit: spitalizarea, poliţia austriacă din sectorul

sovietic al Vienei, tratamentul de dezintoxicare s. a.

A fost, apoi, transportat în închisoarea de la Baden, unde a fost cercetat

de un colonel rus pentru a-i stabili, doar, identitatea şi, a doua zi, a

fost transportat, cu avionul, la Moscova, via Odessa. A fost întemniţat la

Liublianca, sinistra închisoare a KGB-ului din Moscova, dotată cu cele mai

moderne mijloace de tortură fizică şi psihică şi încarcerat într-o celulă cu

un ziarist francez.

Tot aici, cu câţiva ani în urmă, a fost deţinut şi mareşalul Ion Antonescu,

după ce Armata Roşie a ocupat România.

Arhiepiscopul, după încercările nereuşite de a fixa reşedinţa ariepiscopală

la Istambul sau la Ierusalim, la propunerea avocatului Mihai Răutu, se

hotărâse să meargă în sudul Franţei, pentru a se stabili, la Cannes, dar…

s-a trezit la Moscova.

Nefiind sigur că el este cel căutat, KGB-ul a ordonat Securităţii să aducă

pe fiica sa, Florica Leu, studentă la filologie, pentru a-l recunoaşte.

Anchetarea lui a continuat la Moscova, unde i s-a întocmit un dosar

voluminos ce cuprindea pe lângă piesele anchetei făcută de KGB şi multe

declaraţii date de diverşi indivizi din România, Viena şi de aiurea.

Consemnările Securităţii sunt zgârcite în legătură cu arestarea şi

anchetarea sa de către KGB.

Despre această perioadă de detenţie am găsit doar câteva menţiuni, cum e

cazul celor făcute într-un raport al Direcţiei a VIII-a M. A. I., în care se

specifica: “Vasile Leu a fost arestat de către organele unei ţări prietene”,

făra a menţiona că este vorba de U. R. S. S.

Dacă anchetatorilor Securităţii, martirul întru Hristos le spune că a

fost maltratat fizic şi psihic la Liublianca, pastor Wurmbrand, în cartea sa

Cu Dumnezeu în subterană, detaliază aceste afirmaţii.

Răpitorii, văzând că nu pot scoate nici o informaţie plauzibilă de la

prizonierul adus, cu atâta trudă şi riscuri, din Austria, l-au torturat.

“- Foarte bine, Prea Sfinţite, au zis anchetatorii KGB-işti, o să-ţi

împrospătăm memoria în sala de operaţii!

Şi-a ridicat mâinile, mi-a arătat că mai multe unghii îi fuseseră smulse.

-Le-au smuls una câte una! Doctorul era în alb, ca şi cele două asistente

ale lui. Aveau tot echipamentul ştiinţific, în afară de anestezic.

A fost torturat săptămâni întregi, ajungând aproape nebun, când ruşii,

trăgând concluzia că nu avea aproape nimic să le spună, l-au pasat

Securităţii din Bucureşti”13, îşi amintea Wurmbrand.

Între altele, prizonierul politic a furnizat anchetatorilor KGB-ului şi

numeroase informaţii false. A inventat că a urmat Şcoala de Informaţii de la

Dublin, că a avut sarcina să organizeze Serviciul de Informaţii Englez în

Orientul Apropiat s.a.

KGB-ul a trimis ofiţeri în Orientul Mijlociu, la Chişinău şi în Finlanda,

pentru a verifica cele susţinute de arhiepiscopul captiv, iar aceştia au

raportat că afirmaţiile sale nu se confirmă, deci nu e spion englez, nu a

fost în Finlanda etc.

A făcut aceste “mărturisiri” pentru a scăpa de tortură, pentru a îndrepta

KGB-ul pe piste greşite şi pentru a grăbi suprimarea sa. Nu a reuşit.

După ce a fost interogat la Liublianca, până şi de Lavrenti Berea, timp de

şapte luni, prelatul exilului românesc a fost expediat, împotriva voinţei

lui, în R. S. România, cu ordinul de a fi executat.

Într-o notă, la Dosarul 71-7A, făcută de un agent al Securităţii, se preciza

că Vasile Leu “ne-a fost adus arestat de către o ţară prietenă, neavând

domiciliul în R. P. R.”.

Condamnarea la moarte

Fişa deţinutului Victor Vasile Leu, întocmită de Direcţia Penitenciare,

Lagăre şi colonii, din R. P. R.

Adus la Bucureşti pe cale terestră, Moscova-Odessa, Ismail, Reni, KGB-ul l-a

trecut peste Prut şi l-a predat, la data de 4 martie 1953, organelor MAI, cu

ordinul de a-l executa.

Referirile la data arestării preventive consemnate în mai multe adrese de

Procuratura Militară Teritorială Bucureşti, variază.

Noi am menţionat ca dată a arestării arhiepiscopului Victor, 20 august 1952,

la patru zile de la răpirea sa din sectorul englez al Vienei, deoarece am

ţinut seamă de rectificările făcute de instituţia emitentă, cu adresa nr.

4094, din 21 februarie 1955, existentă la dosarul nr. 1872/1954. Încă din

14 mai 1953, anchetatorii Serviciului III, din cadrul Direcţiei Generale a

Securităţii Statului, ajunseseră la anumite concluzii după cum putem

constata din Referatul cu privire la rezultatele anchetei lui Leu Vasile, ce

cuprindea:

I. Scurtă prezentare a anchetatului,

II. Ancheta.

Pe referatul adresat superiorilor, se menţiona Strict secret şi era

dactilografiat fără numele proprii, care au fost, ulterior, caligrafiate de

autorul materialului informativ, spre a se evita, astfel, o eventuală

scurgere de informaţii.

După anchetarea arhiepiscopului Victor, începută în martie 1953 până la 15

aprilie 1954, i s-a întocmit actele pentru darea sa în judecată, ce au fost

incluse în dosarul nr. 71, semnate de şeful Direcţiei Anchete din

Securitate, colonelul Fancisc Butika.

Butika a ordonat folosirea generalizată a torturii de către anchetatori şi

falsificare, pe bază de presupuneri, a anchetelor.

Comisia de partid a Comitetului Central al Partidului Comunist Româm,

într-un document referitor la anchetarea “grupului Luca”, în 1965, detalia

mijloacele represive folosite de Butika şi oamenii săi în timpul anchetelor.

“Pentru a fi determinaţi să recunoască faptele puse în sarcina lor, în

cursul anchetei învinuiţii au fost sistematic bătuţi crunt, schingiuiţi,

epuizaţi fizic prin anchetarea în tură şi prin împiedicarea de a dormi zile

de-a rândul…

Metode inumane s-au folosit faţă de majoritatea arestaţilor. Unii dintre ei

(Iacob Alexandru şi Rădulescu Gheorghe, au încercat să se sinucidă. Morfei

Victor a decedat în timpul cercetărilor, iar Gheorghe Rădulescu, eliberat cu

două zile înainte de procesul lui Vasile Luca, a decedat la câteva luni, ca

urmare a vătămărilor corporale suferite”13a.

Pentru a-şi scuza atitudinea impardonabilă, în faţa unei Comisii de partid

de la C. C., din etapa “destalinizării”, Francisc Butika, şeful

anchetatori-lor Securităţii, menţiona că ”în acea perioadă noi am avut

consilieri sovietici, care, de la început au preluat iniţiativa, şi, ca

regulă, şi în alte probleme de până atunci, nefiind întreprins nimic fără

ajutorul lor.

Toate planurile de anchetă, inclusiv întrebă-rile, erau traduse din limba

rusă şi urmărite de consilieri în desfăşurarea lor, mărturisea Butika.

Consilierii sovietici veneau cu aşa-zisa teorie a probelor indirecte”13b, a

concluziilor trase de anchetatori pe baza presupunerii existenţei unor fapte

necunoscute şi care nu pot fi dovedite.

Observăm că cei din Comitetul Central se interesau numai de ai lor, de

restul nu le păsa şi din această cauză nu l-au pedepsit pe torţionarul

notoriu al Securităţii, Francisc Butica, ci i-au retras doar decoraţiile ce

le primise pentru faptele de “bravură” amintite mai sus de documentul citat.

În cazul arhiepiscopul Victor şi a altora această metodă de interogare a

fost folosită din plin.

Teoria probelor indirecte şi generalizarea mijloacelor de tortură în timpul

anchetelor, recomandată de consilierii sovietici şi transpusă în fapt de

Butika şi anchetatorii din subordine, l-a terorizat pe deţinutul Leu Vasile

înainte şi după condamnarea la moarte, fără a-l înfrânge, după cum vom

constata în capitolul În gulagul românesc.

Pe mama Monicăi Lovinescu, Butika a asasinat-o, folosind mijloace josnice,

nedemne de fiinţa umană.

“A anchetat-o pe Elena Bălăcioiu-Lovinescu, propunându-i, pentru a beneficia

de asistenţă medicală, absolut indispensabilă, să-i ceară, printr-o

scrisoare, fiicei ei, aflată în Franţa, să colaboreze cu regimul.

Refuzul i-a atras bătrânei femei moartea”13c.

Aşa că nu e de mirare când, fără a dovedi vre-o vinovăţie reală,

anchetatorii au deliberat, la încheierea unei etape din interminabilele

anchete, că arhepiscopul Victor a dus o “activitate criminală”.

În ce constă crima? Împotriva cui a fost îndreptată această activitate

“criminală”?

Pe cine a lezat ea?

Desigur, pe criminalii de profesie, instauraţi la putere de Armata Roşie,

supranumiţi şi “revoluţionari de profesie”, ce urmăreau să transforme

lumea într-o turmă behăitoare la comanda generalisimului.

Pe baza acestor indicaţii “preţioase” sovietice, prima etapă a anchetării

lui Leu Vasile, a fost încheiată cu următoarele concluzii formulate de

Butika şi oamenii săi:

“REFERAT

[de încheiere a cercetărilor]

Data 15 aprilie 1954

În urma studierii dosarului de anchetă nr. 71, deschis împotriva

arestatului Leu Vasile, am constatat că activitatea criminală a arestatului

Leu Vasile este dovedită prin materialul rezultat din cecetările

preliminare, iar ca urmare dispunem încheierea cercetărilor din dosatul de

faţă şi transmiterea dosarului de acuzare al arestatului Leu Vasile, prin

procur, la instanţa de judecată.

Cuprinsul prezentului referat va fi adus la cunoştinţa arestatului.

Semnătura anchetatorului,

Indescifrabilă

DE ACORD,

Semnătura Organului de anchetă,

Indescifrabil

Am luat cunoştinţă de conţinutul prezentului referat.

Semnătura arestatului,

V. Leu, 22 aprilie 1954”

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a întocmit dosarul nr. 1872/54, şi,

la 16 noiembrie 1954, a fost înscenat un proces politic, având completul de

judecată “compus, conform art. 7/1952, din: lt. major de justiţie Lavrov V.

George, preşedinte; lt. major de justiţie Solomon Iosi, asesor popular;

locot. Lalyer Iosif, asesor popular; lt. major de justiţie Oprea Ilie,

procuror militar şi Petre Zeciu, grefier“, după cum rezultă din procesul

verbal întocmit cu această ocazie.

Pe tot timpul cât, s-a desfăşurat procesul, inculpatul Vasile Leu, “din

motive ce interesează securitatea Statului”, nu a mai fost transportat la

Jilava, ci a fost ţinut în arestul MAI, la dispoziţa judecătorilor.

Înainte de a începe interogatoriul, acuzatul a cerut cuvântul şi a

demonstrat lipsa de competenţă a juriului, întru cât el este general al

Armatei Atlanticului şi nu poate fi judecat de cât de un complet având

acelaşi grad cu el şi nu de locotenenţi majori.

Arhiepiscopul le mai aduce la cunoştinţă că în urma unei hotărâri emisă de

ONU, el a fost declarat cetăţean al Europei Apusene şi nu al R.P.R., deci nu

poate fi acuzat că a trădat ţara a cărei cetăţean nu este.

Neluând în seamă obiecţiile făcute de inculpat, completul de judecată

hotărăşte continuarea procesului, deoarece aşa erau directivele KGB-ului,

transmise prin consilierii săi.

Procurorul militar citeşte actul de acuzare întocmit pe baza anchetelor

făcute, iar arhiepiscopul Victor Leu nu neagă atitudinea sa anticomunistă.

După ce, avocatul din oficiu, Leon Horovitz, şi-a încheiat pleduaria,

înainte de a se da verdictul de condamnare la moarte, preşedintele îl

întreabă pe acuzat dacă mai are ceva de adăugat în apărarea sa, iar

arhiepiscopul captiv răspunde:

- Singura sentinţă care m-ar onora, deopotrivă, pe mine şi Tribunalul, ar fi

numai condamnarera mea la moarte, deoarece eu mor pentru idealurile mele!

Arhiepiscopul cerea să fie executat, cât mai repede, pentru a fi sigur că

taina celor care-l vor continua o va duce cu el în lumea umbrelor.

În urma discuţiilor prealabile, avute în secret, la 20 noiembrie 1954,

completul de judecată, alcătuit din străini de neam, teleghidaţi de la

Cremlin, îşi reia lucrările.

Pe baza concluziilor procurorului, a cuvântului inculpatului şi a

apărătorului din oficiu, juriu deliberează, iar preşedintele dă citire

următoarei sentinţe:

“TRIBUNALUL,

ÎN NUMELE POPORULUI,

HOTĂRĂŞTE:

Cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiune art. 292 C. J. M., art. 1,

literele a, b, c, D. 199/950, 267 c. p., 304 şi 463 C.J. M.,

Cu unanimitate de voturi îl condamnă pe LEU VASILE la moarte pentru crima de

trădare de patrie p. p. de art. 1 lit. a, b, c, D. 199/950,

Confiscă întreaga avere.

Îl condamnă la 10 [zece] ani închisoare corecţională, pentru delictul p. p.

267 Conf. art. 101 c. p., va executa pedeapsa cea mai gravă.

Îl obligă la 200 [două sute] lei cheltuieli de judecată.

Compută prevenţia de la 20 august 1954.

Tribunalul, reintrând apoi în şedinţă publică, Preşedintele a dat citire

dispoziţiilor de mai sus.

Cu drept de recurs.

Dată şi citită în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 1954.

Prezenta sentinţă s-a semnat de noi:

Preşedinte,

Lt. maj. de justiţie

Lavrov V. George

Asesori populari,

Lt. Solomon Iosi

Lt. Lalyer Iosif

Grefier,

Lt. maj. Petre Zeciu”.

“PROCES – VERBAL

Astăzi 20 luna noiembrie 1954.

Sentinţa de faţă s-a citit condamnatului de noi, grefierul Tribunalului, în

prezenţa procurorului militar pentru unitatea M. A. I., conform

dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, în termen de 4 zile.

PROCUROR MILITAR,

[Fără semnătură] Grefier,

Petre Zeciu”

În tot timpul cât a durat scurtul simulacru de proces, inculpatul era

deţinut la Penitenciarul Jilava, în celula zero.

Condamnarea la moarte

NOTE

12a. Ibidem, p. 201-202.

13. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Traducere din limba engleză

de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Editura Casa Şcoalelor,

Bucureşti, 1994, p. 181 şi Paul Leu, Istorie contemporană: Prelat român

răpit de KGB şi condamnat la moarte, La Lublianca, în Romanian Times,

Revistă – Forum a Românilor Americani, Oregon, nr. 128, 14-28 februarie

2005, p. 34.

13a. Apud: Marius Oprea, Banalitatea răului, O istorie a Securităţii în

documente, 1949-1989, Studiul introductiv de Dennis Deletan, Polirom, 2002,

p.545-546.

13b. Ibidem, p. 546.

13c. Ibidem.