4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (3)

 

Parisul, a doua reşedinţă arhiepiscopală

 

        Parisul a fost cea de a doua şi ultimă reşedinţă stabilă a Arhepiscopiei

Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, situată

pe Bulevardul St. Michel, lângă Sena.

De aci, arhiereul Victor Leu şi-a desfăşurat o bună parte din activitatea sa

pastorală, caritabilă, diplomatică, socială şi politică de la Gibraltar până

la Marea Roşie, înainte şi, mai ales, după conflictul cu Biserica Anglicană.

La Paris şi-a luat doctoratul în teologie, a militat pentru unitatea

românilor din exil şi pentru combaterea comunismului, a fost un factor

spiritual activ, un reper cardinal în organizarea şi întruparea planurilor

întocmite de regale Mihai I şi generalul Rădescu, cu privire la alcătuirea

Armatei Atlanticului, a organizaţiilor politice şi structurilor ce urmau

să-şi desfăşoare activitatea în România eliberată etc. etc.

Străluminat de puternice sentimente naţionale, arhiepiscopul Victor a

militat cu tact şi abilitate diplomatică, tenace şi consecvent pentru

cuagularea vârfurile exilului românesc în jurul regelui Mihai, a apelat la

Horia Sima să nu-l mai denigreze, la fostul rege Carol al II-lea pentru a-l

determina să intensifice colaborarea cu fiul său, la şefului Casei de

Hohenzollern să nu-l mai susţină pe prinţul Nicolaie etc. etc.

În calitate de unic reprezentant al majorităţii românilor din exil, care a

asigurat unitatea în diversitatea opiniilor contradictorii existente, a

contactat, în capitala Franţei şi altunde, numeroase personaliăţi

eclesiastice şi politice, ale contemporaneităţii sale, pentru a susţine

cauza unităţii românilor şi i-a mobilizat în vederea stăvilirii tendinţelor

agresive ale expansionismului şi imperialismului Uniunii Sovietice.

 

 

*

 

Murind, la New York, Niculescu-Buzeşti, arhiepiscopul diasporii a fost

rugat, de Comitetul Naţional al Românilor din USA, să oficieze un parastas

la Paris, în memoria importantului om politic.

Venind de la Londra, arhiepiscopul Victor, chemat de generalul Rădescu, a

găsit Biserica Ortodoxă Română Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail,

situată nu departe de Notre Dam de Paris, pe malul stâng al Senei, închisă

din cauza unor grave tulburări în interiorul comunităţii ortodoxe din

Franţa, provocate de intrigi puse la cale de forţe ostile şi materializate,

conştient sau nu, de anarhişti fără scrupule, dornici de mărire şi putere.

“Într-o duminică, un grup de legionari [simişti n. r.] au intrat, în timpul

slujbei, în biserica română din Paris şi, după ce în faţa celor prezenţi au

citit decizia de caterisire a preotului care făcea slujba, au tăbărât asupra

lui să-l dezechipeze şi să-l scoată afară.

În acea învălmăşeală a apărut poliţia franceză, care i-a dat afară pe toţi

şi a închis biserica” rememora arhiepiscopul Victor, la 5 ianuarie 1954, pe

când era anchetat de Securitate.

În consecinţă, cele două personalităţi de frunte ale exilului au fost

nevoite să meargă, în audienţă, la reprezentanţii guvernului francez pentru 

a obţine permisiunea de a oficia un parastas, în memoria dispariţiei

fruntaşului Partidului Naţional Ţărănesc, Niculescu-Buzeşti.

La Ministerul de Interne al Franţei au fost întâmpinaţi de un general înalt,

slăbuţ şi brunet, de vreo cinzeci de ani.

Secretarul general al ministerului i-a reproşat arhiepiscopului Victor Leu

faptul că şi-a ales reşedinţa în Londra şi nu la Paris, i-a cerut informaţii

despre soarta mitropolitului Visarion Puiu şi despre relaţiile sale cu V.

Boldeanu şi l-a rugat să caute un preot neutru pentru a-l numi la biserica

ortodoxă a românilor din Paris.

După obţinerea încuviinţărilor de rigoare, poliţia pariziană a înmânat

cheile bisericii arhiepiscopului Victor, cu condiţia ca după slujba de

pomenire a marelui dispărut să le returneze.

Cu ajutorul unei secretare personale, Sanda Stătescu, pe care intenţiona să

o transfere la Londra, arhiepiscopul a facut invitaţiile oficiale de

rigoare.

La parastasul de la Biserica Ortodoxă Română, au fost poftiţi toţi

diplomaţii ţărilor occidentale aflaţi la Paris, autorităţile franceze şi

reprezentanţii celor două tabere în conflict, datorită cărora poliţia

franceză sigilase biserica.

La sfârşitul slujbei, arhiepiscopul a rostit câteva cuvinte despre

personalitatea lui Niculescu-Buzeşti, care a căzut luptând pe frontul

anticomunist şi a îndemnat pe toţi refugiaţii români să se grupeze în jurul

regelui Mihai şi a Comitetului Naţional al Românilor, care organizează lupta

împotriva antihristului de la Moscova.

Rădescu, în calitate de secretar general, a vorbit în numele Comitetului

Român al Refugiaţilor, iar prof. univ. Veniamin în numele Partidului

Naţional  Ţărănistesc.

După încheierea oficierii parastasului, duhovnicul românilor pribegi a luat

masa împreună cu generalul Rădescu şi cu secretarul acestuia, prof. Herescu,

timp în care a fost pus la curent în legătură cu activitatea politica a

Comitetului Naţional al Românilor de la New Jork.

S-a discutat în legătură cu pregătirea alungării regimului comunist din

România, în urma unui războiului dezlănţuit de anglo-americani împotriva

Uniunii Sovietice, cu organizarea ţării după eliberarea ei de către trupele

Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului,  când România, Ungaria,

Bulgaria împreună cu ţările baltice urmau  să intre în zona de influenţă

anglo-americană, obiective politice pe care, după jumătate de secol, sunt pe

cale de a fi  înfăptuite, deoarece legile fireşti ale evoluţiei istorice

sunt din ce în ce mai puţin obstrucţionate de forţele oarbe ale

întunericului, ale intereselor obscure  şi ambiţiilor personale sau de grup

etc. etc.

Arhiepiscopul exilului a mai aflat că înţelegerea stabilită între Truman şi

Churchill, cu privire la zonele lor de influenţă din Europa de Est nu va fi

respectată de americani, după înfrângerea în alegeri a lui Truman.

Americanii plănuiau, ca după război, România să fie condusă de un guvern

”neutru”, pentru ca SUA să poată învesti, camuflat, o parte din capitalul

său pentru refacerea ţării, cu ajutorul unor contracte între un grup

financiar de peste Atlantic şi guvernul ţării.

În zilele următoare, a participat la consfătuirea organizată de generalul

Rădescu, a făcut vizite la diverse personalităţi şi organizaţii ale

exilaţilor din Franţa, s-a preocupat, cu precădere, de rezolvarea

perturbărilor ivite în dioceza sa, de soarta noilor refugiaţi, de reaşezarea

lor în locuri mai paşnice şi sigure etc. etc.

Intervenind la autorităţile competente, arhiepiscopul a reuşit, cu greu, să

redeschidă biserica şi apoi, cu multă diplomaţie, a  potolit conflictele

dintre cele două grupe ce-şi arogau dreptul de folosire în exclusiviate a

bisericii ortodoxe, situată la 9 bis, în strada Jean de Beauvais, din Paris,

dar încă nu găsise un preot neutru.

Conflictul cu legionarii a reizbucnit, de data aceasta pe un alt plan, când

arhiepiscopul Victor, în urma intervenţiei preşedintelui Consiliului

parohial al bisericii din Paris, avocatul Răutu, a  aprobat redeschiderea

bisericii cu acelaşi preot, Ivanov şi nu cu Boldeanu, pe care-l susţineau

legionarii lui Horea Sima.

Simiştii s-au opus iar preotul legionar Vasile Boldeanu, în numele

camarazilor săi, l-a ameninţat, pe arhiepiscop, că vor începe o campanie de

denigrare, verbală şi în presă, dacă nu retractează ordinul dat.

Cu toate calomniile răspândite de popa Boldeanu printre refugiaţii români

din Franţa, care, între altele, îl acuza pe arhiepiscop că este agent

comunist, iar fuga lui a fost orhestrată de autorităţile din R. P. R.,

avizul de redeschidere a bisericii nu a fost retras şi, atunci, Horea Sima a

intervenit la generalul De Gaulle, care-l susţinea şi redeschiderea a fost

stopată din ordinal guvernului francez, până când se va găsi un preot

ortodox neutru.

Arhiepiscopul a găsit, în cele din urmă un preot neutru, pe Dărvărescu,

original din Râmnicul Vâlcea, ce se afla încă  închis în Covăciţa, din

Jugoslavia.

Pentru eliberarea lui arhiepiscopul Victor a intervenit la Atkinson, care a

promis că-i va rezolva solicitarea, dar văzând că se tot amână aducerea

preotului Dărvărescu a apelat la Montgomery, dar şi acesta a temporizat

rezolvarea cererii.

Atunci, arhiepiscopul Victor a scris, la New York, generalului Rădescu,

solicitându-l să-l roage pe arhimandritul Teofil Ionescu să accepte a fi

parohul bisericii refugiaţilor din Paris, însă acesta a refuzat să se

deplaseze la Paris.

Propunerea, venită la sugestia mitropolitului Visarion Puiu, a fost de bun

augur deoarece arhimandritul Teofil Ionescu va fi uns ca episcop vicar al

Parisului, în decembrie 1954.

Între timp, datorită intervenţiei lui Atkinson, un amiral, care comanda o

mică flotă engleză venită în vizită de curtuazie în Jugoslavia, a obţinut de

la Tito eliberarea preotului Dărvărescu.

Aflând ca a sosit, din Jugoslavia, preotul Dărvărescu, arhiepiscopul a

plecat de îndată la Paris pentru a deschide Biserica Ortodoxă Română Sfinţii

Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, situată în inima Cartierului Latin, şi

a-l instala ca paroh de sine stătător.

 

*

 

Profitând de revenirea sa în capitala Franţei, arhiepiscopul Victor a vorbit

la radio despre ce se mai petrecea în R. P. R. şi a publicat un articol

combativ în Nation Roumaine.

În calitate de purtător de cuvânt al Grupului de rezistenţă al episcopilor,

a hotărârilor secrete ale Bisericii Ortodoxe Române, de sub păstoria

patriarhului Nicodim Munteanu şi a Arhiepiscopiei Greco-Catolice din

Bucureşti,  condusă de arhiepiscopul Cisar, Victor Leu a contribuit, în

scurt timp, la înfiinţarea, împreună cu Vişoianu, a Partidului Creştin a

Românilor din Exil, şi a Asociaţiei Academice România Mare, ce urmăreau să

organizeze rezistenţa românească din exil, prin unirea tuturor forţelor în

jurul unui ideal creştin, iar după proiectata eliberare a ţării, să

restaureze în România monarhia, având ca rege pe Mihai I şi sistemul

parlamentar burghez.

Ideea de a constitui o organizaţie a tineretului studios refugiat în

Occident i-a venit când un consul din R. P. R. de la Viena, pe nume Nöghi, 

venea des la Gratz şi făcea propagandă printre tinerii români de la

universitate, să se întoarcă  acasă.

Arhiepiscopul Victor, aflând de ofensiva politică desfăşurată de comunişti a

iniţiat o contra-propagandă şi s-a gândit că pentru a se opune acestei

agresiuni e necesar să se înfiinţeze o asociaţie academică anticomunistă.

În acest sens, împreună cu Văcărescu, el a organizat, cu studenţii români şi

o mică parte din studenţii unguri, bulgari şi jugoslavi, care erau mai

apropiaţi de tinerii fugiţi din România, o excursie la o cruce de pe un

munte, situată între Gratz şi Salsburg.

Cu această ocazie a creat sâmburele unei organizaţii studenţeşti

anticomunistă, pe care a înfiinţat-o în 1952.

Asociaţia Academică România Mare era cu atât mai necesară cu cât

organizaţiile similare ale studenţilor sârbi sau bulgari erau semicomuniste.

După eliberarea ţării urma să aibă loc un plebiscit, prin care poporul să

hotărască forma de guvernământ: monarhie sau republică, iar statele

balcanice: România, Bulgaria, Ungaria, ca şi cele baltice, urmau să rămână

în zona de influenţă anglo-americană.

Datorită acestor promisiuni, românii din R. P. R. au aşteptat, mai bine de

un sfert de secol, debarcarea trupelor anglo-americane în Balcani.

După alungarea sovieticilor urma să se instaureze, la conducera României, un

guvern neutru, de tehnicieni, iar pentru refacerea ţării să folosescă

ajutorul financiar englez şi american.

În cazul când voturile nu ar fi fost în favoarea instalării monarhiei, urma

să se creeze o republică burgheză, având ca organ politic de bază Partidului

Democrat Creştin a Românilor şi Asociaţia Academică România Mare.

Acest partid avea ca ideologie vechiul socialism din jurul bisericii cu

caracter creştin-democrat, la care urma să adere ţărăniştii, liberarii şi

aripa papanacistă a legionarilor, deoarece vechile partide politice din

România interbelică erau compromise.

Comitetul Român de la New York, la propunerea generalului Rădescu, a

hotărât, ca după eliberarea României de bolşevici, să sprijine Sinodul

pentru a alege ca partiarh al Bisericii Ortodoxe Române pe arhiepiscopului

Victor Vasile Leu.

Regele Mihai, împreună cu generalul Rădescu au mai stabilit ca Fundaţia

Asociaţiei Academice România Mare să funcţioneze la Paris, din banii

administraţi de Mihai I.

Din motive economice au renunţat la infiinţarea unui cămin, şi au optat

pentru acordarea unor burse studenţilor români din exil.

Pentru a nu se inflitra tineri comunişti în rândul bursierilor, iniţiatorii

au hotărât ca participanţii la cursuri să fie admişi pe baza unui certificat

de comportare, acordat de personalităţi ale refugiului românesc şi de

profesori.

În acest sens, mandatat fiind de regele Mihai şi generalul Rădescu,

arhiepiscopul Victor Leu a emis circa 30-40 de certificate unor studenţi pe

care i-a cunoscut în Jugoslavia şi Austria.

“De asemenea am mai făcut diferite acte de naţionalitate, botez, naştere,

căsătorie, etc. pentru toţi refugiaţii români care nu aveau acte asupra lor,

mărturisea arhiepiscopul Victor.

Refugiaţilor pe care-i cunoşteam eu personal, îşi amintea arhiepiscopul

exilului, le făceam direct, pentru cei pe care nu-i cunoşteam, le spuneam

să-mi aducă doi martori care-i cunosc.

Pe aceştia îi puneam să jure că-i cunoc şi pe baza datelor spuse de ei le

completam actele de care aveau nevoie.

La Paris, am eliberat foarte multe acte de acest fel şi apoi am dat

dispoziţiuni la preoţi să facă şi ei acelaş lucru.

Pentru această operaţiune am avut mandate din partea regelui Mihai şi a

generalului Rădescu”.

Un asemenea certificat era necesar cu atât mai mult cu cât International

Refugees Organisation [Organizaţia Internaţională de Ajutorare a

Refugiaţilor Politici], prescurtat IRO, care se ocupa de repartizarea

refugiaţilor în lume, întâmpina greutăţi în activitatea ei, deoarece

majoritatea guvernelor din ţările unde emigrau se plângeau de faptul că

printre emigranţi se aflau agenţi comunişti şi recalcitranţi.

Guvernele lezate ameninţau că dacă nu vor fi triaţi comuniştii deghzaţi în

emigranţi, nu vor mai primi nici un străin să-l adopteze ca cetăţean.

Pentru a stăvili această practică a serviciilor de spionaj sovietice şi

româneşti, IRO a cerut ca pe viitor această verificare să o facă episcopii

bisericilor respective, care vor cerceta, de la caz la caz, situaţiile şi

vor elibara câte un certificat de creştin practicant numai acelora care

merită, fără de care nu se va mai acorda nici o viză de intrare în nici o

ţară de emigrare.

        Pentru românii din Arhepiscopia Ortodoxă Română Autonomă din Europa

Apuseană şi Orientul Apropiat s-a elibarat următorul tip de act spre a putea

emigra:

 

“EPISCOPIA ORTODOXĂ AUTONOMĂ ROMÂNĂ

Stema ţării României monarhice

Europa Apuseană

 

 

CERTIFICAT

 

Noi, arhiepiscopul        VICTOR LEU al Europei Apusene şi Orientului Apropiat,

certificăm prin prezentul că domnul……………………………, născut………………..,

comuna………………….., judeţul…………………ziua……………….…, luna …….., anul…….., fiul

lui……. şi al…………,este de origină…………………, născut sau nu născut ortodox………,

căsătorit sau necăsătorit, cu d-ra………………………., numele de fată………….,

copii………………………………., toate datele lor.

Este un bun creştin pe baza declaraţiilor date şi în temeiul jurământului

făcut.

Certificăm că domnia sa nu este agent comunist trimis pentru propagandă sau

instigare, ci numai un refugiat real, fugit din ţară de ordin politic.

Drept pentru care i-am eliberat prezentul certificat.

Data…………………., spre a-i servi la viza de emigrare.

 

Semnătura…………………….”.

 

Certificatul era redactat pe o coală de hârtie albă. Colţul din stânga era

tăiat de trei culori.

Acest act a fost eliberat majorităţii refugiaţilor din lagările din

Germania, Austria, Italia, Anglia cu ajutorul căruia au putut să se

statornicească în Statele Unite ale Americii, Canada, America de Sud,

Australia etc., numeroşi  oropsiţi ai soartei şi victime ale capriciilor

istoriei.

 

 

 

În Orientul Apropiat

 

        Călătoria în Orientul Apropiat şi în Extremul Orient [Cairo, Abisinia], i-a

fost impusă de disputa iscată cu Biserica Anglicană, de obligaţiile de

păstor al ortodocşilor din această parte a diocezei sale şi pentru a combate

efectele nocive produse de logoreea unor înalţi prelaţi ortodocşi, victime a

dezinformării şi manipulării cominterniste.

        În urma consfătuirii avute cu parohii eparhiilor din Europa continentală şi

a discuţiilor cu regele Carol al II-ea, arhiepiscopul Victor ar fi dorit să

mute reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa şi Orientul

Apropiat într-un loc mai ferit de influienţe neortodoxe, cum ar fi la

Istambul sau la Ierusalim.

        În vederea punerii în practică a acestui proiect, arhiepiscopul a iniţiat

un viu schimb de scrisori cu diferite personalităţi ale Orientului Apropiat

pentru a tatona posibilitatea aplicării acestui proiect.

În acest scop, şi-a pregătit şi actele doveditoare a calităţii sale de

ierarh ortodox.

        “Alăturat, scria preotului Constantin Moraitakis, din Beirut, îţi trimit o

copie a diplomei de hirotonie pe care te rog să mi-o traduci în greceşte,

căci, pe aici, nici un grec nu a reuşit să traducă, cum trebuie, termenii

bisericeşti şi, în părţile Orientului, pe unde circul acum, am absolută

nevoie de un text grecesc.

        Pun şi o fotografie ce am făcut-o în ziua hirotoniei, la München, pentru

frăţia ta, în amintirea zilelor când am fost colegi la Facultatea de

Teologie din Chişinăul nostru drag de altă dată”.

Sosind cu vaporul, la Istambul a fost întâmpinat de prof. Aurel Decei,

reprezentantul Comitetului român, de Abeles, fost consul al României

monarhice, de Mircea Vasilache, fost comisar la Siguranţă, de Iorgulescu,

Hamdi Nusuret şi alţii.

După primirea festivă, a fost instalat la un hotel din centrul Istambulului,

de unde, după o săptămână s-a mutat într-un apartament de trei camere,

angajând, în funcţia de secretar, pe Ion Bodea, un tânăr refugiat de curând

din ţară.

Arhiepiscopul Victor, împreună cu prof. Aurel Decei şi cu Abeles au mers în

audienţă la patriarhul Atenagoras, pentru a-l anunţa că şi-a mutat reşedinţa

de la Londra la Paris, aşa cum i-a sugerat el.

Tot acuma, i-a comunicat că doreşte să intre în  posesia bunurilor româneşti

din Turcia, pentru ca astfel, să asigure o bază materială solidă, în vederea

stabilirii reşedinţei episcopiei exilului la Istambul, după cum se sfătuise

cu Carol al II-lea.

În continuare, i-a prezentat situaţia Bisericii Ortodoxe Române, din exil,

acţiunile preotului Gâldău care ameninţă cu sciziunea şi i-a cerut să-i

elibereze un act oficial din partea Patriarhiei în care să-l recunoască ca

arhiepiscop şef al Bisericii Ortodoxe Româneşti din exil cu dreptul de a

reprezenta întreaga BOR, pe tot timpul cât ţara va fi sub regimul comunist.

Cu acest act eliberat de Atenagoras, arhiepiscopul Victor urma să se

prezinte autorităţilor turceşti şi transiordaniene şi să încaseze toate

veniturile obţinute de pe propietăţile BOR atît în Turcia cât şi în

Transiordania.

Patriarhul Constantinopolului i-a spus că înainte de a intra în posesia

bunurilor solicitate din Turcia şi înainte de a primi recunoaşterea ca

repezentant oficial al BOR din exil, va trebui să semneze, în calitate de

reprezentant legal al întregii BOR, un act prin care se obligă să restituie

toate pădurile şi moşiile din România, care până la secularizarea averilor

mănăstireşti făcută de Al. I Cuza au fost donate Patriarhiei de la

Constantinopol.

Arhiepiscopul Victor, i-a comnuicat lui Atemagoras că refuză să semneze o

astfel de declaraţie şi renunţă la tratativele diplomatice iniţiate cu

patriarhul Constantinopolului, pentru a recupera proprietăţile româneşti din

Turcia, între care se numără şi biserica Sfânta Paraschiva, ctitorită de

Constantin Brâncoveanu.

Văzând că pe cale amiabilă nu poate intra în posesia bunurilor româneşti din

fostul Imperiu Otoman, arhiepiscopul Victor a angajat un mare avocat turc pe

care l-a pus să recupereze proprietăţile BOR cu ajutorul justiţiei.

Această acţiune a durat câteva luni, făcându-l să cheltuiască mari sume de

bani, şi care, până la urmă s-a soldat cu o nereuşită, deoarece patriarhul a

urmărit cu atenţie toate momentele procesului.

Între timp, împreună cu preotul ortodox Teofil Luca, statornicit pe aceste

locuri de vreo 30-40 de ani, a plecat să viziteze Smirna.

Aci a aflat un grup de refugiaţi macedo-români, din Grecia, care l-au

solicitat să le oficieze câteva slujbe religioase.

S-a întors, apoi, la Istambul, unde, timp de o săptămână, a vizitat pe toţi

românii strămutaţi acolo, a luat contact cu autorităţile turceşti şi cu

fruntaşii refugiaţilor bulgari unguri etc., pentru a se informa de modul cum

trăiesc ortodocşii printre musulmani şi cum se vor simţi dacă acceptă să

mute reşedinţa arhiepiscopiei în Turcia.

De un real folos i-a fost Homndi, preşedintele Asociaţiei turcilor născuţi

în România.  El i-a adus ziarişti turci cărora arhiepiscopul le-a dat un

interviu.

În alocuţiunea sa arhiepiscopul Victor a prezentat situaţia economică,

politică, militară, socială şi culturală din R. P. R., a detaliat motivele

care l-au deterninat să evadeze din ţară, a vorbit despre organizaţiile

anticomuniste ale românilor refugiaţi şi altele.

De asemena a îndemnat poporul turc să sprijine pe refugiaţii români şi să

lupte pentru eliberarea Ţării Româneşti de sub tirania comunistă aşa cum au

făcut în Coreia.

Până în septembrie 1951, când a părăsit Istambulul, Arhiepiscopul exilului a

avut o prodigioasă activitate politică, socială şi spirituală.

El s-a preocupat se situaţia refugiaţilor care nu aveau de lucru şi cu

ajutorul fostului ambasador la Bucureşti, Suphi Tanrioer, i-a plasat în

diverse servicii.

A vorbit la sărbătoarea de 10 mai, de la Istambul, organizată de refugiaţii

români, a acordat mai multe interviuri ziariştilor turci etc.

Participând la o reuniune a Asociaţiei turcilor născuţi în România, condusă

de Suphi, i-a asigurat că nu va trece mult timp până când se vor putea

întoarce pe locurile de baştină.

A fost invitat de Decei, la el acasă, pentru a participa la un ceai unde se

afla întreaga legaţie americană din Turcia, în frunte cu ministrul.

Decei l-a prezentat oaspeţilor ca fiind un mare anticomunist, după care

ministrul american i-a cerut să povestească despre situaţia din R. P. R.

cunoscută direct de arhiepiscop şi completată cu ultimele evenimente

petrecute în ţară, aflate de la noii refugiaţi.

 

 

*

 

        În urma eşuării procesului de intrare în posesie de la Istambul,

arhiepiscopul a plecat, cu vaporul, spre Ierusalim, pentru a rezolva anumite

chestiuni bisericeşti şi pentru a încerca să intre în săpânirea bunurilor

proprietatea Bisericii Române din Transiordania.

Patriarhul Ierusalimului, spre deosebire de patriarhul Constantinopolului, a

avut o atitudine binevoitoare şi loială faţă de arhiepiscopul Victor,

făcându-i toate înscrisurile pentru a putea intra în posesia patrimoniului

BOR şi a se folosi de veniturile lor în interesul bunului mers al

Arhepiscopiei Ortodoxe Română Autonomă din Europa Apuseană şi Orientul

Apropiat.

Din toate bunurile româneşti din Transior-dania cel mai de valoare, ce

aduceau venituri substanţiale era Căminul Românesc, o clădire nouă,

construită în Ierusalim de patriarhul Miron Cristea.

Datorită războiului arabo-isdraelit, din cauza bombardamentelor, devenise de

nelocuit, iar repararea lui ar fi costat foarte mult.

Al doilea bun important de pe malul Iordanului, era mănăstirea clădită sub

patriarhul Miron, ce era înconjurată de o mare livadă de circa 4-5 ha.

Livada a produs optim numai atât timp cât a funcţionat o pompă mecanică. Din

cauza secetei, s-au uscat jumătate din pomii fructiferi ce-i avea.

Împreună cu stareţul, arhiepiscopul a încercat să repare motorul, pompa şi

întreaga instalaţie, însă specialiştii au spus că sunt prea uzate şi nu se

poate face nimic.

Cei doi monahi au făcut o adresă către Comitetul român din New York,

cerându-le să cumpere, din fondurile comitetului, toată instalaţia de

irigare şi să o trimită la mănastirea din Cisiordania.

Mai erau, în Ierihon şi Bethleem câteva case particulare, lăsate moştenire

de nişte foste călugăriţe românce ce muriseră.

Dintre ele numai două locuinţe, în Ierusalim, erau în stare bună şi puteau

fi date cu chirie.

Acestea însă, datorită valului mare de refugiaţi din Palestina, au fost

recheziţionate pentru emigranţii arabi.

        În concluzie, toate eforturile arhiepiscopului Victor de a descoperi noi

surse la bugetul Arhiepiscopei s-au dovedit a fi himerice.

 

 

 

*

 

 

La popasul făcut la Beiruth, înainte de a ajunge la Ierusalim, arhiepiscopul

Victor a vizitat o adevărată colonie românească, alcătuită din refugiaţi,

între care se numărau: Udrischi, Decebal Vasiu, Nicolae Spuză, Knezevici

responsabil al Serviciului de informaţii american pentru Balcani etc., şi

era deservită de un prieten din studenţie, preotul anticomunist Constantin

Moraitakis, fost paroh al Bisericii Greceşti din Bucureşti.

De la comandorul Udrischi, care lucra ca pilot la o companie aeriană din

Liban, de la Knezovici s.a., arhiepiscopul exilului a primit informaţii

despre o situaţie specială, ce l-a revoltat şi anume o atitudine publică,

singulară, şocantă pentru Lumea Liberă.

Patriarhul Damascului, ce-şi făcuse studiile în Rusia, în vara anului 1951,

a fost invitat de fostul său coleg, patriarhului rus, Aleksie II, la un

Sinod ecumenic ortodox, organizat de I. V. Stalin pentru a putea, astfel, să

subordoneze Bisericile Ortodoxe din lume.

Pricepuţi în potemchiniade, sovieticii l-au manipulat pe bătrânul patriarh

al Damascului, ducându-l, în câteva oraşe mai mari din Uniunea Sovietică,

pentru a participa la câteva slujbe regizate, la care a fost o mobilizare

exemplară a “credincioşilor”.

Pe de altă parte, pretextând că i se despăgubesc proprietăţile patriarhiei

sale din Rusia ţaristă, i-au dat cinci sute de mii de ruble.

La reîntoarcere, înaltul ierarh al Damascului a trecut şi pe la

Sovrompatriarhie, unde a fost, mai multe zile, oaspetele patriarhului

Justinian Marina, care a aplicat, acelaşi procedeu de dezinformare folosit

de “fratele mai mare” din Uniunea Sovietică, ducându-l la mai multe biserici

şi mănăstiri în plină activitate creştinească.

Înainte de a părăsi ţara, patriarhul Justinian Marina i-a dăruit odăjdii

bisericeşti, haine preuţeşti, cruce, evanghelie, bani şi dreptul de a

trimite un delegat sirian pentru a încasa toate veniturile bisericii Sf.

Spiridon, din piaţa Senatului din Bucureşti.

La plecare, bătrânul patriarh a dat un interviu amplu agenţiei TASS, în care

afirma că ş-a făcut studiile teologice în  Rusia ţaristă, că el, care a

cunoscut toată viaţa bisericească, atât rusă cât şi română, înainte de

război şi înainte de revoluţia din 1917, poate să declare, pe baza celor

văzute şi trăite de dânsul, că “regimul comunist atât din Uniunea Sovietică

cât şi din Republica Populară Română nu persecută biserica, ci din contră o

susţine, acordându-i toată libertatea misiunii religioase, libertate care

nici sub regimul ţarist n-a  avut-o.

Tot acum, el arăta că marea acţiune şi luptă deschisă de generalisimul

Stalin, pentru semnarea   Apelului Consiliului Mondial al Păcii, pentru un

pact al păcii, nu este altceva decât  îndeplinirea învăţăturii creştineşti

ce se concretizează prin cuvintele Pace Vouă.

Iar toţi episcopii ortodocşi din Apus, Papa cu toţi episcopii săi şi toate

guvernele din Apus care combat această acţiune, sunt adevăraţii duşmani ai

păcii creştine şi trădătorii legii învăţăturii lui Hristos”, declara

sentenţios patriarhul Damascului, presei sovietice.

Constatăm că ateul Stalin, care considera religia ca fiind “un opium pentru

popoare” şi transformase bisericile în magazii, depozite sau muzee ale

ateismului, iar din ordinul său au fost asasinate numeroase feţe

bisericeşti, a devenit, peste noapte, în conştiinţa înaltului ierarh sirian,

un Sfântu Petru al creştinătăţii.

Stranii concluzii trase numai după participarea la un singur sinod, ce a

avut loc în Uninea Sovietică.

Interviul a fost publicat în presa sovietică cu lux de amănunte şi

fotografii ale bătrânului patriarh şi reluat de toate ziarele comuniste,

progresiste şi democratice de pe Mapamond, provocând multe comentarii şi

multe induceri în eroare.

Motivat de revolta şi convingerile sale şi îndemnat de grupul refugiaţilor

români din Beiruth, arhiepiscopul Victor a plecat la Damasc.

Aci a avut un schimb de opinii contradictorii cu patriarhul Antiohiei.

Pentru a afla care e starea de spirit a Sinodului şi pentru a risipi

imaginea falsă lăsată de potemchiniada de la Moscova, ce a înşelat pe

patriarhul Damascului, arhiepiscopul exilului a vizitat, pe rând, pe cele

douăsprezece episcopii ortodoxe din Siria, arătând marea greşală făcută  de

patriarh,  deoarece a legat soarta Bisericii Ortodoxe siriene de  regimul

comunist.

Cu această ocazie a arătat adevărata faţă a lucrurilor, constatată

nemijlocit, ca participant în războiul antisovietic, prin activitatea sa, de

preot militar şi soldat cruciat, care a parcurs, o bună parte din teritoriul

U.R.S.S., de la Ţiganca până la Cotu Donului.

Aflând care este adevărul, şi că nu peste multă vreme va începe un război

împotriva comunismului [din fericire el a rămas numai Război Rece] membrii

sinodului episcopal s-a revoltat pentru că au fost duşi în eroare şi s-au

ridicat împotriva celor afirmate de patriarhul lor, cerându-i acestuia să

dea o dezminţire.

“Majoritatea lor s-au grăbit să ofere şi declaraţii scrise că nu au cunoscut

realitatea şi că astfel, după ce un episcop român le arată adevărata

realitate din regimurile comuniste, ei regretă faptul că au fos duşi în

eroare de patriarhul lor şi se desolidarizează pentru totdeauna de astfel de

acţiuni”.

Pe baza celor discutate cu episcopii Damascului şi al Antiohiei, de la care

a luat şi declaraţiile scrise, Victor Leu a dat mai multe interviuri unor

ziarişti, de dreapta, din Beiruth şi Roma, în care arăta că sinodul, se

desolidarizează de cele afirmate de patriarh, în interviul acordat agenţiei

TASS.

Fiind acuzat de anchetator că este agent al Serviciului American de

informaţii, arhiepiscopul exilului i-a răspuns:

“Da. Întotdeaua, atunci când convingerile mele anticomuniste coincid cu

interesele unui serviciu de informaţii, eu făceam aceeaşi acţiune,  deşi

ştiam că este un aport adus serviciului de informaţii respective”.

Că aşa este o demonstrează şi prelegerile ţinute de înaltul ierarh, la

invitaţia lui Curchill Junior, studenţior Secţiei Române a Inteligence

Service, ce se pregăteau a fi paraşutaţi în eventualitatea izbucnirii celui

de al treilea război mondial.