4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (1)

 

        Arhiepiscopul Victor Vasile Leu a fost un reprezentant de seamă a Bisericii

Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, deoarece

conştiinţa, convingerile şi demnitatea ce o deţinea îi impuneau nu numai

sarcina de activitate religioasă, sacramentală, de organizare a

arhiepiscopiei, ci şi cea de a combate pe cel mai mare duşman al întregii

creştinătăţi, Antihristul cominternist, prin toate mijloacele diplomatice,

politice şi prin cele oferite de presa scrisă şi vorbită.

Ca urmare, episcopul exilului “a organizat în ţările capitaliste aşa

numitele Săptămâni albe, perioadă în care presa capitalistă ducea o campanie

înverşunată împotriva ţării noastre, iar conducătorii ţărilor capitaliste

făceau declaraţii împotriva comunismului”, constatau acuzatorii săi înainte

de a-i pronunţa sentinţa de condamnare la moarte.

În adevăr, cu prilejul vizitelor făcute unor şefi de state, a unor înalţi

prelaţi creştini, din Europa Occidentală [preşedintele Portugaliei Salazar,

minstrul de interne al Franţei, secretarul de stat al Vaticanului,

cardinalul Montini, arhiepiscopul Londrei, arhiepiscopul Gibraltarului,

arhiepiscopul de Canterbury, mitropolitul grec Ghermanos, arhiepiscopul

Spiridon, Churcill Jr., Eden, ministrul de externe al Angliei, mareşalul

curţii regale, generalul Montgomery, foştii şi viitorii regi şi demnitari ai

Europei, întâlniţi la palatul Estoryl, Lisabona etc.], arhiepiscopul Victor

Vasile Leu i-a informat cu date concrete despre cele petrecute în dosul

Cortinei de Fier, i-a avertizat că Europa de est este bolşevizată şi

agresivă, le-a cerut, tuturor, să combată propaganda statelor comuniste şi

să suprime buletinele publicate de reprezentanţele diplomatice ale R. P. R.

din ţările lor, prin care se vehiculau minciuni sfruntate etc.

Pentru a-şi îndeplini obligaţiile ce i le incumba funcţia pe care o deţinea

şi i le impunea conştiinţa sa de apărător al Bisericii Ortodoxe Române, ce

se confunda, la acea dată, cu interesele neamului din care făcea parte,

arhiepiscopul exilului a întreprins numeroase vizite de la Gibraltar până la

Marea Roşie.

Această activitate interstatală o practica nestingherit, deoarece, la o

conferinţă a miniştrilor de externe din ţările capitaliste ale Europei şi

din Orientul apropiat, Consiliul Ecumenic şi IRO erau recunoscute şi înalţii

prelaţi autorizaţi de aceste organizaţii suprastatale puteau activa, în

interesul refugiaţilor aflaţi pe teritoriul statelor lor, fără a se amesteca

în treburile interne a ţărilor respective.

 

 

 

Colaborarea cu regele Mihai I de România

 

Împreună cu Gâldău, arhiepiscopul Victor a mers la Lauzane, o localitate la

circa şaptezeci de km. de Geneva, unde se afla regele Mihai I al României,

pentru a revedea pe distinşii săi enoriaşi din parohia Jianu şi pentru a-i

informa în legătură cu situaţa din ţară, cu peripeţiile trecerii prin

Jugoslavia, cu cele discutate la conferinţa de la Geneva s. a.

I-a aflat la hotelul Borivac.

Aici, s-au întâlnit cu mai mulţi din vechii săi mărturisitori, între care se

numărau: regele Mihai şi regina Mamă Elena, aghiotantul ei, Vergoty,

generalul Petre Lazăr şi ceea ce mai rămăsese din fosta suită regală.

“Atât regele, cât şi mama lui, Elena, primul lucru de care ne-au întrebat a

fost asupra peripeţiilor suferite de noi în Jugoslavia, în închisoare şi în

general despre toţi refugiaţii români din Jugoslavia, şi dacă, în ultimul

timp, au mai venit refugiaţi români din România în Jugoslavia, îşi amintea

arhiepiscopul Victor.

La întrebările care ei mi le-au pus, eu le-am răspuns tot ce am ştiut, fiind

completat de Gâldău.

Apoi s-au interesat despre situaţia politică, economică, militară, culturală

şi socială din România, la care noi am răspuns absolut tot ce am cunoscut.

Fiindcă regina îşi reamintea că parohia mea din Bucureşti cuprindea şi

palatul ei regal, m-a întrebat ce s-a făcut cu Palatul Elisabeta după

plecarea lor.

Eu, i-am spus că, întâmplător, am trecut pe acolo şi am văzut cum un

plutonier le vorbea ostaşilor că acel palat de lângă lac este unul din

multele palate ale familiei regale, arătându-le “jaful” pe care l-a făcut

familia regală în ţară.

Am discutat chestiuni de acest fel până seara, când am luat masa, iar după

masă, începând cu regele Mihai şi terminând cu adjutanţii, i-am spovedit pe

toţi şi a doua zi i-am împărtăşit.

În legătură cu cele spuse sub patrafir, nu pot declara nimic, le preciza

arhiepiscopul anchetatorilor, fiind considerat, dacă spun, ca cea mai mare

crimă omenească.

La slujba oficială au fost de faţă doisprezece români din împrejurimi, unde

deasemenea am vorbit, despre situaţia bisericii din România, repetând cele

spuse la Conferinţa Consiliului Ecumenic”6e.

Regele Mihai voia să ştie în ce relaţii se află arhiepiscopul Victor cu

legionarii.

El i-a spus că nu are legături speciale, dar la alegerea sa ca episcop au

asistat şi legionari.

Atunci Regele Mihai l-a rugat, dacă se va întâlni cu Horia Sima, să insiste

să nu mai facă propagandă împotriva sa printre legionari şi prin ziarul

legionar Curentul, pentru că nu e vorba de rege, ca persoană, ci de

principiul monarhiei.

Pentru a-şi îndeplini misiunea dată de regele Mihai, arhiepiscopul exilului

l-a rugat pe Horaţiu Comăneci, fost legionar şi actual preşedinte al

tineretului Partidului Naţional Ţărănesc al românilor fugari din Franţa,

să-i faciliteze o întrevedere cu Horia Sima.

Nu după mult timp, arhiepiscopul Victor s-a întâlnit cu Horia Sima, la

hotelul Opera din Paris.

La începutul discuţiilor Horea Sima s-a interesat de situaţia existentă în

ţară şi despre peripeţiile românilor în trecerea lor prin Jugoslavia.

Trecând la obiectul misiunii încredinţată de rege, arhiepiscopul Victor i-a

cerut lui Horia Sima să ordone legionarilor sistarea campaniei de denigrare

împotriva lui, să rupă legăturile cu prinţul Nicolae, stabilit la Madrid şi

i-a comunicat nemulţumirea tuturor fruntaşilor români din străinătate, cu

care a stat de vorbă, asupra atitudinii, din ultimul timp, a legionarilor

faţă de rege.

La obiecţiile făcute, Horia Sima a răspuns:

“- Regele Mihai a vândut pe Antonescu, el s-a depărtat de români,

căsătorindu-se cu o filo-americancă şi e mai bine, ca în viitor, să fie rege

prinţul Nicolae, care s-a căsătorit cu o româncă şi am face atunci, în ţară,

o monarhie semiromânească.

Totuşi voi înceta propaganda de ponegrire a regelui în ziarul Curentul şi

verbal, dacă Mihai, în caz că se va întoarce în ţară ca rege, aşa cum

consideră românii fugăriţi din ţară, va ţine seama de trei chestiuni:

-        ca regele să se declare de acord cu intrarea lui Horea Sima în Comitetul

Naţional Român de la Washington;

-        să amnistieze pe toţi legionarii care au fost condamnaţi în ţară;

-        să se respecte decoraţiile şi gradele legionarilor care fac parte din

divizia generalului Platon Chirnoagă şi pe cei care au făcut parte din

armata germană a lui Hitler.”

Horea Sima a precizat emisarului regal că dacă Mihai I va accepta aceste

condiţii, el, Horea Sima, va ordona încetarea ponegririi şi va începe,

treptat, o propagandă de preaslăvire de către legionari a fostului suveran

al României.

După ce a lut cunoştinţă de condiţiile puse de comandantul unei fracţiuni

legionare, regele a replicat că în nici un caz Horea Sima nu poate face

parte din Comitetul Naţional de la New-York, deoarece, de la radio Viena, în

timpul războiului cu Hitler, a instigat  armata română şi poporul român 

se ridice împotriva monarhiei şi a anglo-americanilor.

La cea de a doua cerere, fostul monarh a promis  că va da o amnistie

generală pentru toţi legionarii, însă aceasta o va putea face numai atunci

când se va întoarce în ţară, întrucât el şi-a luat angajamentul faţă de

americani că nu va face nici un act de guvernământ în afara ţării.

“Referindu-se la a treia cerere a lui Sima, Mihai a răspuns că şi această

problemă se va rezolva de la caz la caz, după pregătirea fiecăruia în parte,

însă numai când se va întoarce în ţară.

Mihai mi-a spus să caut să menţin relaţiile cu Horia Sima şi să-l conving să

renunţe la aceste condiţii şi să înceteze propaganda împotriva lui”6f, îşi

amintea prelatul diplomat.

Negăsindu-l, la Paris, pe Sima, i-a transmis răspunsul regelui prin

Comăniciu.

Horia Sima, care fugise din România în Germania nazistă după eşuarea

rebeliunii legionarilor, îl ataca pe regele Mihai, de pe poziţiile unor

interese mercenare, însă fără prea mare efect, deoarece acţiunile sale erau

neutralizate de fracţiunea legionară majoritară, foristă, a forului alcătuit

de o conducere colectivă, numită Cavalerii bunei vestiri.

Mişcarea legionară din exil era divizată în gruparea simistă şi papanacistă

sau foristă.

Constantin Papanace îl acuza pe Horia Sima că nu este străin de moartea lui

Corneliu Zelea Codreanu şi avea o mai mare influenţă asupra românilor

refugiaţi în occident şi a macedo-românilor.

În mod obişnuit, propaganda din R. S. R. reuşea să intoxice, cu informaţii

semifalse sau total eronate, mai ales pe creduli, pe oamenii care nu au

destulă forţă de discernământ, rezistenţă interioară care, să-i facă imuni

la denziformările lansate de răspândacii Securităţii.

În goana sa după putere, Sima nu s-a sfiit să folosească până şi zvonuri

fabricate şi răspândite de Direcţia de Dezinformare a Securitătii, pentru

a-şi neutraliza adversarii politici din exil.

Intimidarea, şantajul, forţa brutală şi minciuna erau unele din armele des

folosite de simişti.

Spre a stăvili această diversiune distructivă pentru întreaga românime

exilată, arhiepiscopul, la sugestia lui Carol al II-lea, s-a dus în

Germania, la Sigmaringen, unde era reşedinţa şefului Casei de Hohenzollern.

Aci, a fost primit de un prinţ în vârst de vreo şapezeci de ani.

În timpul interviului avut, prelatul ortodox şi-a motivate astfel prezenţa:

“- Eu, fiind un devotat monarchist şi slujitor al Casei Regale Române, Casă

Regală care îşi are obârşia la Sigmaringen, de unde a venit întemeietorul

statului roman, marele rege Carol I, am găsit că este de datoria mea să vin

să salut pe Şeful Casei de Hohenzolern şi să-l asigur că Biserica Ortodoxă

Română din exil, va rămâne totdeauna devotată şi apărătoare a monarhiei

româneşti, recte, a  regelui Mihai I”.

Vorbind în numele Bisericii Ortodoxe Române din ezil arhiepiscopul Victor

Leu, l-a informat că în interiorul masei de emigranţi români, ca şi în alte

collective sociale de acest fel, apar tulburări vremelnice, provocate de

mici grupuri de elemente anarhice, “care însă niciodată nu vor putea

reprezenta şi vorbi în numele maselor de emigranţi, sau în  numele Ţării

respective.

Fracţiunea legionară simistă, argumenta ierarhul diplomat, care nu

reprezintă nici măcar majoritatea  masei legionare, majoritate care a rămas

sub ordinele Forului, alături şi devotaţi regelui Mihai, această majoritate

simistă nu poate vorbi în numele mişcării legionare şi cu atât mai mult nu

poate vorbi în numele poporului român”.

Arhiepiscopul Victor i-a mai precizat că Biserica Românilor din exil

niciodată nu va accepta înlăturarea lui Mihai de la tronul României,

deoarece prinţul Nicolae este indezirabil atât pentru românii refugiaţi cât

şi pentru cei din ţară, încă de circa douăzeci de ani în urmă, când s-a

certat cu toţi înainte de a părăsi România.

Astfel l-a convins, pe bătrânul şef al Casei de Hohenzollern Singmaringen,

că a greşit în alegerea sa, aliindu-se cu Horea Sima.

Aflând că simismul nu reprezintă nici măcar interesele majorităţii

legionarilor din exil, că nu este mandatat să vorbească în numele tuturor

românilor, şeful Casei de Hohenzolern a încetat să-l mai susţină pe Horea

Sima şi pe candidatul acestuia la coroana României, prinţul Nicolae.

Discutând despre situaţia ofiţerilor români aflaţi în refugiu, regele Mihai

I al României l-a rugat pe reprezentantul Bisericii din exil să se

intereseze de soarta lor, să-i ajute şi să le spună să nu părăsească Europa

pentru că va fi nevoie de ei.

În legătură cu alegerea locului de reşedinţă a arhiepiscopiei, Mihai I de

România a opinat pentru Londra, iar la propunera, lui Makie, ca fundaţia

studenţilor români să aibă sediu la Londra şi nu la Paris, suveranul roman

nu a fost de acord.

Legăturile preotului Vasile Leu şi, mai apoi, ale arhiepiscopului Victor, au

fost durabile, permanente şi s-au manifestat prin contacte directe, prin

intermediari sau prin corespondenţă, după cum o dovedesc, între altele şi

misivele primite de la regina Ana,  care i-au fost sustrase de o agentă a

Securităţii, pe când se afla internat într-un spital din Austria.

Familia regală era informată de tot ce se petrecea în diaspora românilor

refugiaţi în Europa Apuseană şi în relaţiile lor cu guvernele, instituţiile

administrative şi asociaţiile caritabile sau politice existente în ţările

ce-i găzduiau, iar atunci când a apărut ruptura dintre Biserica Anglicană şi

arhiepiscopia Bisericii Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul

Apropiat, principesa Ana s-a oferit să o ajute financiar, deşi, după cum

mărturisea într-o scrisoare, în acea etapă Casa Regală Română din exil se

afla într-o acută jenă financiară.

 

 

 

Sprijinul acordat de

Carol al II-lea

 

Regele Carol al II-le de Hohenzollern-Sigmaringen a fost o personalitate

monarhică de seamă a epocii sale, care a imprimat o direcţie ascendentă în

modernizarea statului român, traiectorie care a fost săvilită de convulsiile

premergătoare celei de a doua conflagraţie mondială şi zugrumată brutal de

expansiunea imperialismului sovietic.

Politica sa economico-culturală a determinat creşterea prestigiului ţării în

rândul statelor din centrul şi estul Europei, atât în cei zece ani de

guvernare, cât şi după abdicare.

În calitate de rege al României Mari, Carol al II-lea a contribuit

substanţial la menţinera alianţelor cu puterile democratice occidentale, la

europenizarea structurilor naţionale, la modernizarea şi sincronizarea

vieţii culturale româneşti cu cea vest-europeană, la dezvoltarea şi

prosperitatea eonomică a ţării, încât a atras sute de mii de emigranţi

economici, tehnicieni şi specialişti din Europa Centrală şi de Vest, sporind

considerabil, nu numai patrimoniul ştiinţei şi culturii naţionale, ci şi,

mai ales, avuţia, bunăstarea materială a unei semnificative părţi a

societatea vremii.

În exil, fostul rege s-a afirmat, în contemporaneitatea sa europeană şi

atlantică, ca fiind un politician clarvăzător, om de afaceri abil şi

prosper, cu o forţă economică considerabilă, pe care a pus-o, cu

discernământ şi generozitate, în slujba năpăstuiţilor soartei ce le-a

pregătit-o, cu meticulozitate, “Marele Prieten de la Răsărit”, a intereselor

majore ale democraţiei şi ale monarhiei române.

Pe Carol al II-lea arhiepiscopul exilului, Victor Vasile Leu, l-a cunoscut

şi s-au înprietenit, în timpul ce-şi avea reşedinţa arhierească în capitala

Marei Britanii, numărându-se printre primii ce au aflat de conflictul său cu

reprezentantul Bisericii Anglicane.

Acum, la Londra, “după ce m-am apropiat sufleteşte de el, îşi amintea

arhiepiscopul Victor, i-am povestit situaţia critică în care mă aflam, atât

eu cât şi preoţii din exil şi i-am cerut sfat şi ajutor.

Carol al II-lea m-a rugat ca să nu forţez, deocamdată, nota, să las ca

timpul să niveleze şi să clarifice  asperităţile, însă să iau act că dacă,

totuşi, englezii nu îmi vor mai da fondurile necesare pentru activitatea

bisericească, el ia asupra sa întreg bugetul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române

din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat”6g.

Profitând de afinităţile spirituale şi emoţionale ce i-a apropiat, fostul

suveran al României Mari l-a invitat să-i facă o vizită la reşedinţa sa din

Estoryl.

Estorylul, la vremea aceea, era o mică colonie locuită de regii care îşi

aşteaptau tronul.

Ocazia s-a ivit când arhiepiscopul Victor, aflându-se într-o vizită de

recunoaştere a diocezei sale din Spania, a poposit şi în Portugalia.

În gara Lisabona a fost aşteptat de ministrul Casei Regale, Urdăreanu, care

l-a dus, cu maşina, la reşedinţa lui Carol al II-lea, unde a stat o

săptămână.

Între palatele foştilor suverani, cel al regelui Carol al II-lea de

Hohenzollern-Sigmaringen se distinge evident prin stil, frumuseţe şi

opulenţă.

A doua zi de la sosire, ariepiscopul Victor, împreună cu fostul rege al

României, cu Urdăreanu, generalul Ulea, profesorul Busuioceanu, consulul

Dumitrescu şi cu alţi refugiaţi români, au mers la cimitirul central din

Lisabona, unde, înaltul prelat a oficiat slujba de înhumare pentru Pangal,

care, murind, fusese îngropat fără preot, deoarece prelaţii catolici nu

acceptaseră să participe la înmormântarea fostului ministru.

După alte trei zile, arhiepiscopul a oficiat, în palatul lui Carol al

II-lea, o liturghie, în faţa tuturor românilor din Lisabona.

A urmat o dare de seamă făcută de Arhiepiscopul Victor asupra activităţii

sale.

Mai întâi fostul rege a ascultat o expunere generală a activităţii începând

de la primul lor contact de la Londra.

I-a relatat, pe larg, întâlnirea cu şeful Casei de Hohenzollern,

comunicându-i hotărârea acestuia, ca pe viitor, să-l abandoneze pe prinţul

Nicolae şi să-l susţină pe regele Mihai I, l-a mai pus la curent cu ultimele

evenimente ale rupturii produse cu consiliul anglican, şi i-a amintit că el

şi o parte din preoţii săi au rămas fără salarii şi fără fonduri de

asistenţă religioasă, că va muta reşedinţa arhiepiscopiei de la Londra la

Paris, i-a transmis părerile preoţilor ce au rămas alături de el, i-a vorbit

despre popularitatea lui Mihai I din ţară şi diasporă etc. etc.

În urma acestor discuţii, Carol al II-lea i-a cerut să întocmească un

proiect de buget pentru toate cheltuielile Bisericii Ortodoxe Române din

Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, pe care i l-a dat lui Urdăreanu pentru

a achita ajutoarele şi salariile preoţilor rămaşi luaiali apărătorului

autocefaliei ortodoxe.

Fostul rege al României Mari a cerut înaltului prelat ca la toate

sărbătorile legale, cum ar fi 10 mai sau 24 ianuare, să se pomenească numele

lui Carol al II-lea, în calitate de şef al Casei Regale Române şi apoi

numele lui Miahi I, rege legal al României şi al reginei Ana, fără a mai

aminti de prinţul Nicolae şi regina Mamă Elena.

Tot acuma, arhiepiscopul a mai aflat că regele Carol al II-lea a trimis, la

Paris, pe generalul Ulea, pentru a rezolva situaţia ofiţerilor români

refugiaţi în Europa Apuseană.

În vederea contracarării şi stopării expansionismului imperialist sovietic,

complexul militar al lui Carol al II-lea, din Statele Unite ale Americii, a

furnizat forţelor armate americane şi engleze o bumă parte din armamentul şi

echipamentul necesar susţinerii frontului antisovietic în timpul războiului

cald şi a celui rece, a sprijinit democraţia românească din exil şi

organizarea Forţelor Armate Române, din cadrul proiectatei Armate a

Atlanticului de Eliberare a Estului, a finanţat bugetul Arhiepiscopiei

Bisericii Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, a apărat

interesele dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen şi pe cele ale României

Mari etc. etc.

După părăsirea tronului, intuind realist sensul evoluţiei politicii

internaţionale, a hotărât, cu un an-doi înainte ca Statele Unite să intre în

război, să cumpere o făbricuţă de armament, din apropierea New Yorkului.

În urma atacului japonezilor de la Pearl Harbor, modesta întreprindere

productivă a devenit, treptat, treptat, una din cele mai mari uzine militare

din America de Nord, unde se fabrica tot felul de armament, necesar

susţinerii celui de al II-lea Război Mondial, aducându-i un foarte mare

profit şi relaţii strânse cu Pentagonul.

Veniturile au continuat să-i sporească şi în timpul Războiului Rece, cu

peste 90%, deoarece  s-a angajat să fabrice armamentul necesar Armatei

Atlanticului de Eliberare a Estului, ce o pregătea Statele Unite ale

Americii, pentru a contracara ofensiva plănuită de Stalin, la întrunirea

Pactului de la Varşovia, desfăşurată la Praga, unde hotărâse şi data

declanşării celui de al III-lea Război Mondial.

Datorită abilităţii sale politice şi puterii economice ce o avea, el a

contribuit nu numai la dezvoltarea economică şi culturală a României Mari,

în cei zece ani de guvernare, ci şi la finanţarea acţiunilor forţelor

progresiste ale lumii care apărau civilizaţia occidentală ameninţată de

Comintern.

Omul politic Carol al II-lea şi-a afirmat cu prisosinţă abilităţile sale

diplomatice prin contacte directe cu diverse personalităţi ale Europei

Apusene.

Lunar, la palatal lui Carol al II-lea, se organiza câte un ceai diplomatic,

sub forma unor reuniuni amicale.

La una din aceste recepţii a participat şi primul episcop al exilului

românesc, Victor Vasile Leu.

Cu această ocazie au fost  invitaţi toţi miniştrii şi diplomaţii din

Lisabona, ataşaţii militari, autorităţile portugheze, preşedintele Salazar,

toţi foştii monarhi stabiliţi la Estoryl: regele Umberto al Italiei, Otto al

Austro-Ungariei, contele de Paris al Franţei, Ioan al Bulgariei, unul din

fiii Kaizerului, Juan Carlos, pretendent  la tronul Spaniei, regele Leopold

al Belgiei, membrii casel lui Carol etc.

La recepţie, Carol al II-lea a venit în uniformă de general de gardă a

fostei Armate Române, pentru a arăta invitaţilor că şeful Casei Domnitoare

Române, întâlnindu-se cu şeful Bisericii Ortodoxe Române, discută problemele

importante ale politicii naţionale şi internaţionale şi pentru a afla, fiul

său,  regele Mihai I, că tatăl său se bucură de un asemenea prestigiu.

În adevăr, printre multe altele, de la Carol al II-lea, arhiepiscopul Victor

Leu a aflat numeroase informaţii de politică mondială, printre care şi data,

aproximativă, a declanşării celui de al treilea război mondial.

Carol, în calitate de om de afaceri, avea strânse legături cu Pentagonul, el

le-a furnizat o bună parte din armamentul şi echipamentul necesar celui de

al doilea război mondial şi pe acela pentru dotarea viitoarei Armate a

Atlanticului, pentru realizarea proiectatelor operaţiunii militare în Est.

Având în vedere informaţiile primite de la diverşi ofiţeri ai Pentagonului,

Carol i-a comunicat arhiepiscopului Victor şi celorlalţi oaspeţi, că

războiul împotriva Uniunii Sovietice şi a celorlalte state comuniste urmează

să izbucnească în primăvara anului 1954, deoarece toate materialele militare

şi logistice vor fi în stare de livrare.

Şeful Casei Regale din România, Carol al II-lea, cu experienţa şi relaţiile

sale externe a contribuit la consolidarea poziţiei regelui Mihai I.

El dorea ca fiul său să revină pe tronul României, când vor fi alungaţi

comuniştii de la putere şi pentru întruparea acestui obiectiv s-a zbătut din

răsputeri.

Carol al II-lea era convins că regina Ana va fi, pentru destinele neamului

românesc exact, ceea ce a fost Regina Maria pentru înfăptuirea României Mari

şi din această cauză îl sfătuia pe arhiepiscopul exilului să se apropie de

ea şi să o susţină moral, deoarece soţia regelui Mihai I se temea de

pedeapsa lui Dumnezeu pentru că a trecut de la catolicism la ortodoxism,

după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată aehiepiscopului exilului

românesc.

Fiind un fervent monarhist, devotat cauzei României Mari şi Coroanei Regale,

arhiepiscopul exilului Victor Leu a acţionat la obiect cu competenţă şi

pertinenţă.

Şi cu această ocazie el s-a dovedit a fi un iscusit om politic, un fin

psiholog şi un profund cunăscător al situaţiei conflictuale globale, de la

mijlocul secolului al XX-lea.

Datorită acestor calităţi, Victor Leu a prezentat convingător demnitarilor

politici şi spirituali ai vremii, starea în care se afla România în spatele

Cortinei de Fier şi drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a o elibera de

totalitarismul comunist.

Convingerea lui, fermă, era că tiranii de după Cortina de Fier pot fi

alungaţi numai printr-un război a anglo-americanilor împotriva Uniunii

Sovietice şi a sateliţilor ei, ceea ce a comunicat şi participanţilor de la

ceaiul diplomatic din palatal lui Carol al II-lea.

Că arhiepiscopul Victor Leu a fost un reprezentant de seamă a conştiinţei

tuturor românilor refugiaţi în Occident şi a celor rămaşi acasă, o confirmă

şi următoarea concluzie a unui raport, Strict secret, al organelor de

anchetă, ale Serviciului III către superiori, în care se evidenţia:

“Menţionăm că arestatul Leu Vasile este un vârf al fugarilor români, un

cunoscător al stărilor de lucruri din ţările lagărului imperialist, în

general, şi un cunoscător al vieţii fugarilor români şi al  activităţii

acestora, în special”12.

El mai era, datorită legăturii permanente cu noii refugiaţi din România, şi

la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat, în Republica Populară Română, până

la capturarea lui de către KGB.

 

 

În Elveţia

 

După câteva zile de la vizita făcută la München, arhiepiscopul Victor Leu,

împreună cu preotul Florian Gâldău, au plecat, cu trenul, la Geneva, pentru

a participa la Conferinţa Consiliul bisericilor ortodoxe refugiate şi pentru

a se prezenta, în noua calitate, lui Wiesertuft, preşedintele Consiliului

Internaţional Ecumenic, cu care ocazie au discutat problema refugiaţilor

români sub toate aspectele ei [cazare, emigrare etc.] şi au participat la

una din conferinţele delegaţilor ortodocşi ai exilului.

La gara din Geneva, trimisul Grupului de rezistentă a Episcopilor a fost

întâmpinat de Bossi, fost ministru al României monarhice în Elveţia şi

delegat permanent al românilor în Consiliul Ecumenic, însoţit de Makie,

secretar general al Consiliului Ecumenic, ce l-a condus la un hotel ce

aparţinea organizaţiei clericale internaţionale, situat vizavi de Biserica

Rusă.

Aci a avut o primă discuţie cu Bossi care l-a pus la current cu lucrările

Secţiei Române din cadrul Consiliului Ecumenic.

În după amiaza aceleaşi zile, la orele 17, episcopul exilului, împreună cu

preotul Gâldău, au făcut prima vizită lui Wiesertuft.

Întrevederea cu preşedintele Consiliului Internaţional Ecumenic s-a

desfăşurat, sub forma unui ceai amical, în prezenţa mai multor şefi de

serviciu ai Centralei Consiliului Internaţional Ecumenic, între care se afla

şi Machie.

În timpul interviului, arhiepiscopul exilului a făcut o expunere  generală

asupra activităţii sale din ultimele luni, a discutat despre peripeţiile

sale în trecerea prin Jugoslavia, despre starea sănătăţii noului ierarh

ortodox.

Wiesertuft i-a adus la cunoştinţă ca în ultimul an s-au refugiat din

România, mai mulţi intelectuali de cât alte categorii socialo-profesionale.

Ca urmare, în acest scop, Wiesertuft i-a cerut arhiepiscopului ca după

hirotonisire, să viziteze toate  lagărele unde se aflau noii refugiaţi şi să

caute, pe cât îi va sta în putinţă,  să-I cunoască pe toţi îndeapropape,

deoarece după Sfintele sărbători ale Crăciunului  urmează  să se desfăşoare

o conferinţă numai cu  episcopii ortodocşi cu scopul de a discuta şi rezolva

toate problemele emigranţilor.

Mai apoi, Bossi, i-a invitat acasă la el, la cină, cu care ocazie le-a

prezentat un referat asupra istoricului şi activităţii Consiliului Ecumenic,

iar oaspeţii l-au informat în legătură cu situaţia românilor din coloniile

separate, despre coloniile de munte pentru copii, situaţia emigrărilor etc.

Din discuţiile avute şi informaţiile primite, primul arhiepiscop al exilului

românesc a aflat că ideia ecumenismului s-a concretizat încă din 1910, la

Edimburgh, când s-a hotărât reunirea bisericilor protestante.

Concomitent cu Liga Naţiunilor Unite, la Geneva, s-a înfiinţat şi Consiliul

Ecumenic Internaţional al Bisericilor [World Council of Churches], care este

o reuniune, liber consimţită, a bisericilor ortodoxe [fără cea din Uniunea

Sovietică], anglicane, luterane, calvine, catolice vechi [fără biserica

Vaticanului], adventistă şi baptistă din S. U. A.

Scopul iniţial, declarat, al Consilului Ecumenic a fost apropierea dintre

bisericile creştine intrate în noua formă de organizare internaţională şi

pregătirea viitoarei uniri a tuturor bisericilor creştine din lume.

Consiliului Ecumenic are un caracter universal, autoritatea lui se extinde

asupra întregii Biserici Creştine. Importanţa lui a crescut, mai ales, când

a apărut agresiunea comunismului ateu de la Moscova. Atunci s-a născut ideea

organizării cruciadei anticomuniste prin rugăciune.

După vizita de protocol, a doua zi, arhiepiscopul Victor, împreună cu

preotul Gâldău, au mers la Wiesertuft unde au stabilit mai multe obiective

organizatorice, din care amintim:

- rămânerea, pentru încă un an a lui Bossi pe postul de delegat permanent;

- s-a hotărât ca sediul Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa

Apuseană şi Orientul Apropiat, să fie la Londra, deoarece numai de acolo

arhiepiscopul Victor Leu, poate primi un paşaport, cu care ar putea călători

oriunde în Lumea Liberă şi astfel, ar fi de folos tuturor emigranţilor

români.

În timpul unui dineu, ce a avut loc acasă la Makie, cel mai activ membru al

Consiliului, arhiepiscopul Victor a aflat opiniile politico-organizatorice

ale acestuia.

Gazda a precizat că Biserica Română va fi sub influenţa englezilor,

deoarece, în strategia generală, s-a stabilit, ca după înlăturarea forţelor

comuniste, România să intre sub influenţa şi ocrotirea Angliei.

Makie a opinat ca Fundaţia Regală, care finanţează Căminul pentru studenţii

români din Paris, să fie mutată la Londra sau la New York, deoarece capitala

Franţei nu e un centru sănătos de educaţie.

Secretarul general al Consiliului Ecumenic a mai sugerat că ar fi  bine ca

noul arhiepiscop ales să meargă pentru a vedea care e situaţia

mitropolitului Visarion Puiu, condamnat la moarte de comunişti, ce zăcea

într-un sanatoriu catolic din Elveţia, recomandându-i să-l mute în unul

protestant, ce aparţine Consiliului.

La începutul lunii iulie 1948, Conferinţa Consiliului bisericilor ortodoxe

refugiate a fost convocat la Geneva de Consiliului Ecumenic, în legătură cu

distribuirea ajutoarelor la cei care se fueseră alungaţi de invazia

sovietică din Europa Răsăriteană.

Cu această ocazie arhiepiscopul Victor, membru al Consiliul bisericilor

ortodoxe refugiate, a mai făcut cunoştinţă şi s-au întreţinut cu episcopii:

Irineu al refugiaţilor sârbi, Ioan al refugiaţilor bulgari, Gherasimos al

grecilor şi Sava al polonezilor ortodocşi.

Conferinţa înalţilor prelaţi a început cu prezentarea noului episcop ales de

românii din exil, ce a fost rugat să comunice, participanţilor, situaţia în

care se află Biserica din R. P. R.

În expozeul său, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a arătat poziţia statului

comunist faţă de biserică, a detaliat ce se petrece în interiorul

Sovrompatriarhiei, precum şi adevărata stare de lucruri din Biserica Rusă,

văzută prin mărturiile cetăţenilor sovietici, cu care a luat contact

nemijlocit de la Ţiganca-Fălciu şi până la Cotul Donului, în calitate de

preot militar şi soldat al cruciadei anticomuniste.

Ceilalţi delegaţi au expus situaţia cazării, a întreţinerii şi a

emigranţilor refugiaţi din ţările lor de baştină.

Tot acum membrii Consiliului Ecumenic au fost informaţi cu aspecte concrete,

la zi, aduse de refugiaţii din Bulgaria, Ungaria, România, Polonia etc.

Atkenson le-a comunicat că are ştiri în legătură cu moartea colonelului Ion

Uţă, conducătorul partizanilor din munţii Banatului, într-o confruntare

armată cu Securitatea şi a cerut, celor prezenţi, să oficieze, în memoria

eroului poporului român, o slujbă de pomenire.

Tot la Geneva, arhiepiscopul ortodox a fost contactat, prin intermediul lui

Bossi, de preşedintele Federaţiei Universale Baptiste şi Adventiste,

deoarece pregătise pentru ONU un material, însoţit de mai multe declaraţii,

prin care se demonstra faptic, cum sunt oprimate sectele religioase în

Republica Populară Română.

Preşedintele Federaţiei, după ce i-a reproşat că ortodoxia este împotriva

sectelor şi ca urmare nu-l consideră ca prieten al lui, dar pentru că ambele

biserici au acelaşi duşman, comunismul, a apelat la la el, rugându-l să-i

dea materialul documentar, însoţit de declaraţa arhiepiscopului şi a altora,

pentru a se informa în legătură cu persecuţiile sectelor religioase din R.

P. R.

În calitate de membru al Consiliul bisericilor ortodoxe refugiate,

arhiepiscopul Victor a încurajat pe expatriaţii din lagărele de refugiaţi

din Germania, Italia, Anglia, Spania, Franţa, Orientul Apropiat să emigreze

în Canada, Australia sau Argentina, pe intelectuali i-a ajutat să obţină

slujbe pe măsura instruirii lor, cum a fost cazul a nouă români cu

calificări superioare, care lucrau din greu într-o mină din Anglia, pe care

i-a ajutat, cu sprijinul lui Oadams, să să obţină slujbe apropiate de

pregătirea lor profesională.

Pentru a-i ajuta, a intervenit la autorităţile statului unde se aflau, le-a

întocmit certificate de liberă trecere, le-a reconstituit acte, i-a selectat

dintre agenţii comunişti deghizaţi, le-a oferit o identitate sau i-a sfătuit

cum trebuie să-şi afle un rost tihnit, în lume.

În noua sa calitate de arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române Autonome

din Europa şi Orientul Apropiat, a dus, de la Gibraltar până la Marea Roşie

o muncă duhovnicească, sacramentală, a ajutat pe cei căzuţi în nevoie şi a

combătut, sub toate aspectele, infiltrarea antihristului între enoriaşii

săi.

        Crucea Roşie din R. P. R. era subordonată intereselor comuniştilor

instauraţi la putere de forţe străine, fiind o subdiviziune ce aparţinea C.

C., comitetilor regionale şi orăşeneşti ale P. C. R. şi ea repartiza

ajutoarele, primite din străinătate, celor din vârful momenclaturii,

primilor secretari, secretarilor şi activiştilor de partid, prefecţilor,

suprefecţilor şi simpatizanţilor comunismului, lăsându-i pe ceilalţi să se

zbată în sărăcia pustietoare, determinată de război, de invazia şi jaful

Armatei Sovietice “eliberatoare”.

        Pentru a remedia această nedreptate şi a canaliza ajutoarele internaţionale

acolo unde trebuie, împreună cu Bossi, Arhiepiscopul exilului, pe la

jumătatea lunii februarie 1950, a mers la sediul Crucii Roşii din Geneva şi

a explicat, cu argumente solide pe care le cunoştea din proprie constatare

şi de la cei ce veneau recent din România, că nu trebuie recunoscută

organizaţia de Cruce Roşie din R. P. R.

        În urma acestei intervenţii, conducerea organizaţiei internaţionale a

Crucii Roşii din Geneva, a refuzat să recunoască organizaţia de Cruce Roşie

din România, a sistat livrarea ajutoarelor către ea şi a recunoscut Caromul,

care a împărţit donaţiile primite de la binevoitorii din Europa Apuseană,

pentru a le distribui refugiaţilor români.

        Ca urmare, în ţară, propaganda comunistă a declanşat o campanie de

calomniere a celor care trimiteau ajutoare din Europa Apuseană, spunând că

acestea sunt o momeală, pentru a subjuga tânărul stat socialist şi, lăsând

să se înţeleagă, că din această cauză le-au refuzat.

Ceea ce aminteşte de morala uneia din fabulele lui Jean de La Fontaine, în

care vulpea, neajungând la strugurii râvniţi, spune că sunt acri.

        Pentru a contracara mărinimia Occidentului, care, pe lângă carne, fructe,

dulciuri, zarzavaturi legume conservate, ţigări, cafea etc., mai trimitea

îmbrăcăminte şi încălţăminte, de foarte bună calitate, sovieticii au hotărât

să trimită şi ei ajutoare în România.

        În acest scop ei au livrat Crucii Roşii din România o parte din

echipamentul militatr uzat, [molitiere, măntăi, vestoane, pantaloni, bocanci

etc.] aproape nefolosibil, luat de la cei ce muriseră pe front, precum se

putea constata după petele de sânge rămase pe ele, după ce au fost spălate,

încât au avut foarte puţini solicitanţi, “darurile” rămânând în magaziile

prefecturilor.

Eu am ales, din mormanul de vechituri trimise de sovietici ca ajutor, ce se

afla într-o magazine a prefecturii din Focşani, o manta soldăţească, mai

puţin uzată şi nişte molitiere din bumbac tricotat, pe care mama le-a

deşirat şi a făcut, din firele adunate, pulovere surorilor mai mici, Silvia

şi Ruxandra.

        Mantaua a fost foarte utilă când trebuia să ieşim afară din casă pentru a

îngriji, iarna, de păsările din coteţ şi vitele adăpostite în grajd, pentru

a le da nutreţ, a le adăpa şi pentru a aduce apă de la malul bălţii, unde

era un ger de minus 20-27 grade Celsius.

        Întreaga realitate prezentată mai sus, în calitate de martor şi participant

la evenimentele din acea vreme, procurorul, în rechizitoriul, făcut cu

ocazia judecării lui Vasile Leu, o consideră ca fiind “calomnii împotriva

regimului nostru”, când ele erau realităţi palpabile, trăite de majoritatea

celor căzuţi sub ocupaţia sovietică.

 

 

În Spania

 

        De la Istambul, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a venit la Roma pentru a se

întâlni cu Papanace, apoi a mers, cu trenul, la Monte Carlo, unde a stat

trei zile la unul din consilierii săi, din Adunarea Episcopală, avocatul

Mihai Răutu.

Acestuia i-a prezentat concluziile rezultate în urma consultărilor avute cu

preoţii de pe continent, care s-au raliat poziţiei adoptată de arhiepiscop

în disputa de la Londra, cu Oadams şi au dezaprobat atitudinea dizidentă a

preotului Florian Gâldău.

Tot acum, au pus problema mutării reşedinţei arhiepiscopale din Anglia pe

continent, a vorbit la postul de radio Monte Carlo despre ceea ce se petrece

în R. P. R. etc.

Cuvântările de acest gen supărau foarte mult pe cei din spatele Cortinei de

Fier, după cum ne putem da seama dintr-un fragment al rechezitoriului

susţinut de procurorul militar, în timpul desfăşurării înscenării juridice

ordonată de Moscova şi care a determinat punera la cale a răpirii sale de

către KGB.

Cu această ocazie acuzatorul comunist spunea că Leu Vasile, ”în calitatea sa

de pion important în lupta împotriva lagărului socialist…a ţinut o serie de

discursuri, relevându-se duşmănia lui sălbatică faţă de regimul de

democraţie populară, faţă de Uniunea Sovietică”.

De la Monte Carlo a plecat la Barcelona, unde a stat o zi pentru a trece pe

la câteva familii româneşti stabilite în Spania de multă vreme, apoi s-a

deplasat la Madrid.

        În capitala spaniolă, timp de o săptamâna, a vizitat pe unii din refugiaţii

români mai jos enumeraţi: Stelan Popescu, consilier şi referent juridic al

episcopiei ce o păstorea şi fost director al ziarului Universul, Pamfil

Şeicaru, fost director al ziarului Curentul, ministrul monarhist Dumitrescu

ce şi-a păstrat prerogativele diplomatice, deoarece Franco i-a subvenţionat

întrega relaţie aşa cum a fost ea în timpul monarhiei, i-a recunoscut toate

actele emise, toate paşapoartele ce le eliberea.

La Madrid se mai stabilise şi alţi azilanţi politici: Crivăţ, consilierul

Curţii de Apel Bucureşti, fostul ministru de externe Sturza, prinţul Sturdza

cu soţia, pe care arhiepiscopul Victor i-a cunoscut în Jugoslavia, prinţul

Nicolae, legionarii simişti: Horea Sima, Iaşinschi, Borobora, etc.

În Spania franchistă se adăpostise toate vârfurile legionare simiste, în

frunte cu generalul Platon Chirnoagă, un adversar neîmpăcat al regelui Mihai

I de România, mai intransigent decât Horia Sima.

        Vizita la dictatorul Francesco Franco, creatorul Spaniei moderne, soldatul

neînvins în cruciada contra comunismului şi ateismului, care a asigurat un

viitor prosper Spaniei, a fost mai mult un act protocolar, cu care ocazie

arhiepiscopul i-a mulţumit pentru sprijinul ce-l acordă refugiaţilor români,

asigurându-l că cine mănâncă o pâine spaniolă nu va uita acest lucru.

La fiica lui Franco, căsătorită cu şeful protocolului de la preşedenţie, a

fost invitat să vorbească la un dineu, unde au participat diplomaţii ţărilor

apusene din Madrid.

        La rugămintea acestora, mesagerul Grupului de rezistenţă al episcopilor din

România, arhiepiscopul Victor, a făcut o expunere generală asupra situaţiei

actuală din  R. P. R., sub toate aspectele, a analizat cauzele ce l-au

determinat să fugă din ţară, a prezentat trecerea sa prin Jugoslavia, precum

şi lupta anticomunistă desfăşurată printre refugiaţi.

        Cu această ocazie, arhiepiscopul exilului a mai cerut miniştrilor de

externe ai Spaniei şi Portugaliei şi celorlalţi ascultători să suspende

buletinul legaţiei române, redactat în limba engleză, pentru a nu infesta

informarea populaţiei ţărilor respective cu minciunile debitate de această

publicaţie nocivă.

Aceeaşi solicitare a făcut-o, cu alte ocazii şi altor miniştri de externe

din Angla, Grecia etc.

        Tot acum, ultimul ministru al Spaniei la Bucureşti, a ţinut un important

discurs anticomunist, arătând date privind situaţia economică din ţară,

dovedind astfel că e foarte bine informat.

Cu ajutorul lui Stelian Popescu, preşedintele Societăţii Hispano-Română,

arhiepiscopul Victor a  obţinut de la Francesco Franco Bahamonde,

conducătorul statului, o aprobare specială pentru a oficia un parastas

ortodox de pomenire, la Mormântul Eroului Necunoscut Spaniol, deoarece în

războiului civil, alături de Fanco, au luptat şi s-au jerfit mai mulţi

români ce-i împărtăşeau idealurile socio-politice.

Cu această ocazie, Generalul Franco a precizat că prin aprobarea dată face o

primă excepţie, deoarece este de acord cu oficierea unui parastas ortodox

într-o ţară profound catolică.

Parastasul, a urmărit să rememoreze jertfa eroilor români anticomunişti şi

anume, a avocatului Ioan I. Moţa, cumnat cu Corneliu Zelea Codreanu şi a

publicistului Vasile Marin, care au căzut, luptând eroic pe frontul

Madridului, în cruciada dusă împotriva “revoluţionarilor de profesie”

exportaţi şi susţinuţi de Uniunea Sovietică, pentru a forma un cap de pod în

inima Europei, în vederea ocupării întregului continent.

În memoria jertfei celor doi voluntari români, decoraţi, post-mortem, de

generalul Franco cu Crucea de război, spaniolii au ridicat Monumentul

Eroilor de la Majadahonda.

La parastasul de la Mormântul Eroului Necunoscut Spaniol, din capitala

Spaniei, au participat reprezentanţii autorităţilor spaniole, aproape toţi

românii din Madrid, cu excepţia simiştilor, ce au boicotat această pioasă

aducere aminte a legionarilor români care, la 13 ianuarie 1937 şi-au dat

viaţa, pentru a stăvili ocuparea Europei Apusene de către forţele

Cominternului, dirijate, finanţate şi înarmate de Moscova.

 

 

În vizită la mitropolitul Visarion Puiu

 

A doua zi, la îndemnul regelui Mihai I al României şi a conducerii

Consilului Ecumenic, arhiepiscopul exilului a plecat, singur, la Lugano,

unde era mitropolitul ortodox Visarion Puiu bolnav, paralizat, internat

într-un azil de bătrâni, adminstrat de catolici.

Înaltul prelat, personalitate importantă a exilului românesc, hăituit de

Securitate, considera politica instaurată de Sovrompatriarhia, la Bucureşti,

ca fiind “vremuri de prigoană creştină”, iar exilul, pentru bejenarii români

şi pentru celelalte popoare subjugate de invadatorii sovietici, o “fugă din

calea barbarilor”.

Judecat în contumacie, în februarie 1946, Visarion Puiu a fost condamnat la

moarte, de aşa zisul Tribunal al Poporului, iar la 28 februarie 1950,

Sinodul marionetă, condus de Justinian Marina, în conformitate cu canonul 84

apostolic şi canonul 18, al Sinodului IV ecumenic, acuzându-l de “acţiuni

sediţioase contra Statului Român”, îl cateriseşte.

Mitropolitul Visarion Puiu plănuia, prin 1949, să organizeze biserica

românilor ortodocşi, din afara ţării, într-o mitropolie condusă de un sinod

metropolitan autonom, reuşind să pună bazele Episcopiei Ortodoxe Române

pentru Europa Occidentală, cu sediul la Paris, însă neînţelegerile din

diasporă şi uneltirile Sovrompatriarhiei l-au împiedicat să-şi continuie

iniţiativa salutară, marginalizându-l.

Noul arhiepiscop Victor Vasile Leu, fiind sprijinit de Consilul Ecumenic,

era, de facto, un continuator al acestor idei preconizate de mitropolitul

aflat în suferinţă fizică şi psihică în azilul catolic din Elveţia.

Din partea Consiliului Ecumenic, arhiepiscopul Victor i-a dus, 1000 de

franci elveţieni şi un pachet cu mâncare.

Pe lângă discuţiile avute în legătură cu evenimentele tulburi în care

trăiau, mitropolitul i-a cerut tânărului oaspete să-l scoată din sanatoriu,

deoarece Visarion Puiu se temea ca să nu fie răpit de comunişti, iar

conducerea sanatoriului, în care se adăpostea,  îi “punea sula-n coastă”

pentru a trece la catolicism, după cum singur se exprima.

Terorizat de agenţii Securităţii infiltraţi în lumea liberă şi de frica de a

nu fi dus cu forţa în ţară pentru a fi executat, prelatul bolnav şi

demoralizat a cerut arhiepiscopului exilului, Victor Leu, să intervină

pentru a fi transferat la un sanatoriu protestant din Anglia, unde s-ar fi

simţit mult mai în siguranţă.

S-a mai plâns că este şantajat de Horea Sima, care-l forţează să semneze

diverse acte, pentru a-i prezenta pe legionarii simişti ca factori de vază

ai emigraţiei române, când, de fapt, ei nu erau reprezentativi nici măcar

pentru mişcarea legionară din exil.

În acest scop, simiştii l-au determinat pe mitropolit să semneze ordinul de

caterisire a arhimandritului Marţian Ivanovici pentru că, la Paris,

celebrase căsătoria lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu şi a preotului

Ivanovici, titularul parohiei de la biserica ortodoxă din Paris, pentru a-l

înlocui cu unul de al lor.

Intervenţia simiştilor în forţă, survenită în timpul oficierii unei slujbe

la biserica română din Paris, a dat naştere la o încăierare şi a determinat

autorităţile franceze să-i evacueze şi să sigileze lăcaşul de închinăciune

pentru multă vreme.

Cu această ocazie, arhiepiscopul exilului a transmis rugămintea regelui

Mihai I, ca mitropolitul Visarion să rupă relaţiile cu legionarii.

Arhiepiscopul exilului a rămas foarte impresionat de cele aflate de la

mitropolit iar, la despărţire, i-a făcut cadou un costum din garderoba sa şi

i-a promis că îl va ajuta să se mute într-un sanatoriu din Anglia.

În acest sens a vorbit cu Makie şi, deoarece acestă strămutare depinde numai

de englezi, s-a hotărât ca să se ocupe de transferul mitropolitului Visarion

Puiu arhiepiscopul Victor împreună cu preotul Florian Gâldău.

Tot acum a mai vizitat pe câţiva tineri ce erau internaţi în Sanatoriu de

Stat, de la Lugano: preotul Vasilovschi, M. Răutu şi pe alţi români.

Mitropolitul Visarion Puiu a trăit, până în ultimele clipe, cu speranţa

eliberării “poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române de sub ocupaţia

şi persecuţia celor fără de Dumnezeu”, după cum mărturisea el într-o Gramata

din decembrie 1954.

A fost reabilitat, post-mortem, prin hotărârea Sinodului Patriarhiei

Ortodoxe Române, din 25 septembrie 1990, condus de Preafericitul Teoctist.

Deşi arhiepiscopul Victor ar fi dorit să stabilească reşedinţa Arhepiscopiei

Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat la Geneva,

unde era şi regele Mihai, pentru că la Paris biserica fusese închisă în urma

neînţelegerilor provocate de intervenţa legionarilor, toţi cărora le-a cerut

sfatul, regelui Mihai, Bossi, Atkinson, etc., au fost de părere să accepe ca

reşedinţa arhiepiscopiei să fie la Londra.

În acest sens, Visarion Puiu a opinat, fără ezitare, pentru Londra, şi a

regretat că, datorită sănătaţii, nu poate face parte din soborul de arhierei

care urma să-l hirotonisească.

Mitropolitul Visarion Puiu argumenta că, dacă are posibilitatea de a obţine

un paşaport englez, ar fi foarte bine, deoarece nu va putea fi niciodată

bănuit a fi agent comunist, cum se insinuase cu el, fapt pentru care a fost

izolat.

Îndelungatele discuţii avute cu mitropolitul aflat în suferinţă la Lugano,

l-au convins că nu va putea realiza nimic pe tărâm bisericesc dacă nu va

accepta, aşa cum propusese Consiliul Ecumenic, să stabilească reşedinţa

Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul

Apropiat la Londra  şi să devină rezident permanent al Marei Britanii.

 

 

NOTE

 

 

6e . Ibidem, p. 59.

6f, Ibidem, p. 72-73.

6g. Ibidem, p.138.