"Cuvântul roamânesc" (Canada), august 1981, pagina 13
Doctor Serban (Bica) Georgescu Barlad
|
Departe de ţară am primit vestea dureroasă a încetării din viaţă în ziua de 10 mai 1981 a unui OM, a doctorului Bică Georgescu, fiul eminentului avocat Georgesu-Bârlad. De tânăr a împărtăşit suferinţa neamului românesc.
Ca preşedinte al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc de la Facultatea de Medicină Umană din Iaşi a fost dintre aceia ce n'au cunoscut teama, angajându-se în toate acţiunile îndreptate contra celor fără Neam şi Dumnezeu. A participat activ la demonstraţiile de la 8 noiembrie 1945 şi 10 mai 1946 care au fost o explozie a indignării poporului român împotriva asupritorilor. Si-a dat concursul nelimitat în alegerile din 19 noiembrie 1946 prin care s-a demonstrat lipsa de popularitate a regimului comunist impus de ruşi.
Pentru activitatea şi dinamismul rar întâlnit a fost arestat în 1948 şi condamnat la 7 ani. Sapte ani de tinereţe i-a petrecut prin închisori unde s-a dovedit un real şi permanent sprijin al celor bolnavi din cauza tratamentului de exterminare la care erau supuşi. La închisoarea Suceava, împreună cu alţi colegi au combătut cu violenţă începutul acţiunii de reeducare, demonstrându-le cozilor de topor că vor termina în faţa plutonului de execuţie, fapt care s'a dovedit peste 10 ani cu o parte din schingiuitori.
Continuâdu-şi drumul prin Jilava, Aiud, Gherla şi mai ales Colonia de muncă forţată Peninsula de la Canalul "Dunarea-Marea Neagră" a rămas în luptă permanentă cu acei care ne asupreau sau deveniseră unelte ale acestora.
Dăruirea lui pentru cei suferinzi la Canal n'a cunoscut limite. Reuşise să creeze posibilităţi de procurare de medicamente necesare în cazuri grave şi pe care administraţia refuza să le dea.
Aici, la colonia Peninsula, colonelul doctor Traian Mihăilescu, condamnat politic, a fost crunt bătut de locotenentul Cojan pentrucă a făcut unui bolnav pe moarte injecţii cu penicilină care nu putea fi administrată decât porcilor destinaţi cantinei securităţii.
Si în aceste condiţii doctorul Bică Georgescu împreună cu alţii, şi-au asumat greaua misiune de a obţine prin orice mijloace medicamente din afara închisorii.
Chipul lui jovial şi plin de bunătate impunea, iar sufletul deschis şi vorba lui plină de humor, te cucereau. Pe faţa lui citeai totdeauna bucuria de a fi putut face un bine. Reuşise să ajungă şi la o sursă de informaţii politice de care eram lipsiţi completamente. Sosirea lui Bică pe şantier era aşteptată cu nerăbdare în colonie pentru a fi puşi în curent cu evoluţia situaţiei după ultimele informaţii din ziare sau de la posturile de radio.
Personalitatea complexă de om şi doctor a lui Bică Georgescu a fost relevată în occident în mărturisirile lui Ion Cârje, Remus Radina şi Cicerone Ioaniţoiu. Nu a ştiut ce este riscul şi după ce a fost bătut, pus în lanţuri şi carceră, s-a ridicat mai hotărît pentru a-şi continua datoria în folosul supuşilor regimului barbar de exterminare.
Aducem acest omagiu doctorului Şerban Bică Georgescu-Bârlad în numele celor care au beneficiat de ajutorul lui neprecupeţit în închisorile din România subjugată tiraniei comuniste.
Om popular şi cu suflet de aur Bică Georgescu va trăi de-a pururi în amintirea deţinuţilor politici români precum şi a tuturor celor care l-au cunoscut.
Virgil Badiu,
Alexandru Bratu, Ovidiu Borcea, Dan Cernovodeanu, Alexandru Coşereanu, Grigore
Dumitrescu, Vlad Drăgănescu, Nicolae Ciachir, Cicerone Ioaniţoiu, Eugen
Otparlic, George Otparlic, Remus Radina şi Aurel Şetitan
Extras din "Cuvàntul românesc" (Canada), mai
1982, pag 17.
Un an de la moartea unui
Martir
Trecuse de miezul nopţii; o noapte friguroasă şi umedă de noiembrie, în care Bică şi cu mine înnotam în noroiul până la genunchi, cutreerând baracă după baracă să stăm de vorbă cu "Magii" ce veniseră de la Coasta Galeş. Aveam medicamente şi ceva alimente adunate de la "ai noştri" pe care le împărţeam celor ce veniseră cu stomacurile goale, prin ploaie şi noroaie, sprijiniţi în bastoane.
Se formaseră multe echipe de ajutorarea "Magilor". Ca şi noi, alte zeci şi zeci de tineri aduceau o bucată de pâine, o haină mai groasă sau o vorbă de îmbărbătare noilor veniţi.
Il cunoşteam pe Bică şi devenisem buni prieteni încă de pe vremea când fusesem trimis să lucrez în brigăzile de studenţi la ZPB Constanţa. El mă prevenise să fiu prudent şi să nu vorbesc cu nimeni chestiuni politice. La mai puţin de două săptămâni însă, am fost mutat disciplinar în brigada faimosului Zubrinski, turnat fiind de brigadierul studenţilor, care mă denunţase că aveam intenţii de evadare.
Am lucrat pe "Mustaţă" în viscol şi frig la spart piatră în această brigadă disciplinară, toată iarna anului 1951. Lucram "în doi" cu Valerică Cristescu, un avocat din Prahova, şi rareori puteam să facem norma. Ni se dădea din această cauză numai jumătate din raţia de mâncare. In plus n'aveam voie să părăsesc locul de muncă nici măcar la W.C. fără să-i spun brigadierului şi nu aveam voie să vorbesc cu nici un "bandit" din altă brigadă.
Intr'o seară friguroasă în care zăpada se amesteca cu noroiul lagărului, Zubrinski îmi spune să mă pregătesc pentru infirmerie. Am rămas surprins că din propria lui iniţiativă mă duce la infirmerie, fiindcă îi cerusem de mai bine de o lună în fiecare zi acest lucru şi el nici nu vroia să audă. Când am deschis uşa infirmeriei l-am văzut pe Bică cu Fănică Brănduşoiu. Bică mi-a făcut un semn cu ochiul, şi am înţeles că el aranjase această chemare. Dr Brănduşoiu văzând starea mea de slăbiciune, a vrut să mă ajute dându-mi regim alimentar medical pentru o săptămână, crezând că voi putea lua în acelaşi timp şi raţia mea normală din hârdăul brigăzii. S'a înşelat însă ; subestimase vigilenţa brigadierului.
In primăvara anului 1952 fusese trimis la Peninsula venind de la Gherla, unde fusese director, un om căruia dacă-i auzeai numele te treceau fiorii : căpitanul Lazăr. Aici însă, ca să-şi uşureze sufletul de crimele săvârşite la Gherla, adusese o oarecare destindere, atât în ceea ce priveşte munca cât şi regimul alimentar.
Deţinuţii, inginerul Vernescu şi arhitectul Puşchilă au vorbit cu Lazăr, m'au scos din brigada disciplinară a turnătorului Zubrinski, şi m'au trimis ca inginer la Staţia Centrală de Concasoare în locul lui Puşchilă, care a luat în primire biroul de proiectare din Lagăr.
Când m-a văzut Bică, el era magazioner la Concasoare, a plâns de bucurie. Nea Radu Sturza, Marius Rusu, Mircea Calistru şi ceilalţi, m'au îmbrăţişat şi mi-au urat bun venit. Inginerul Sturza mi-a dat jumătate din raţia lui de pâine aproape trei luni de zile ca să mă refac.
Din primele zile de la Concasoare, am organizat echipe de ajutorarea celor bolnavi şi bătrâni, iar Bică ne dădea la câţiva dintre noi medicamente pe care să le introducem în lagăr, fiindcă la percheziţia de la poartă el fusese găsit cu medicamente şi pedepsit. Mi-aduc aminte că într'o zi mi-a făcut o legătură specială între picioare, să pot aduce o cutie de injecţii de hidrocortizon şi o siringă nouă pe care o primise de la mecanicul de locomotivă ce avea acces pe şantier.
La concasoare aveam locuri speciale unde citeam ziarele aduse de acelaşi mecanic de locomotivă, iar când brigăzile ce lucrau acolo se întorceau în lagăr, erau aşteptate cu nerăbdare de toţi, spre a primi ştiri şi încurajări.
In lagăr o parte din medicamente luau drumul brigăzilor disciplinare, duse de noi cu multe riscuri iar altele erau administrate de Bică, care ca un argint viu, de când sosea în lagăr, până noaptea târziu, cutreera baracă după baracă, ajutând cu medicamente şi injecţii ce nu se găseau la infirmerie şi aducând totodată ştiri proaspete de la concasoare. Toţi îl aşteptam cu nerăbdare şi dragoste fiindcă chiar dacă venea cu mâna goală sau cu ştiri rele, zâmbetul şi voia bună a lui Bică te încălzeau şi te molipseau. Am colaborat cu Bică aproape doi ani zi de zi la concasoare aducând clandestin medicamente în lagăr.
Citesc acum în "Canalul Morţii" la pagina 440 : "A existat un medic care nu a îmbrăcat halatul alb pe el niciodată la Peninsula, Dr Cornel Radu de a cărui prietenie m'am bucurat şi căruia nu m'am ferit să-i exprim respectul meu pentru consecvenţa sa. Unora nu li s-a cerut serviciul lor, iar alţii au refuzat categoric orice ofertă". Unii dintre ei, când brigăzile de legionari erau sub regim de pedeapsă AU FOST OBLIGATI să dea asistenţă medicală de urgenţă în brigăzile lor".
Un prieten de la Canal, care a citit această carte mi-a spus : "Asta a crezut că el va fi singurul supravieţuitor de la Canal şi că poate scrie ce vrea ... ". De Bică nici un rând; nici măcar nu i s'a pomenit numele în această carte de aproape 600 de pagini, în care autorul, un "necunoscut" în lagărul de la Canal, s'a făcut singur erou, denaturând întreaga atmosferă, înţelegere, dragoste şi unitate care a existat între noi.
Noi însă, cei care cunoaştem realitatea şi adevărata faţă a lucrurilor nu te vom uita niciodată Bică şi te vom purta de-a pururi în sufletele noastre. Noi, Marius, Sergiu, Cici, Dan, Mişu, Nae, Iancu, Remus şi alte sute şi mii din cei care am trecut prin Iadul Peninsulei, îti vom purta în inimi recunoştinţa tuturor acelora pe care i-ai ajutat şi i-ai scăpat de la moarte, FARA SA FII OBLIGAT DE NIMENI.
Ne-am întâlnit după
eliberarea din prima închisoare, întâmplător, în faţa Gării de Nord. Se
căsătorise cu fata unui fruntaş ţărănist moldovean şi locuia într-un apartament
dintr'o casă dărăpănată pe o străduţă ce dădea în Calea Griviţei. Eram vecini. Stiam de la Canal, de la alţi
medici printre care câţiva profesori universitari, că Bică este extrem de bine
pregătit în profesia de medic şi că are
o vocaţie ieşită din comun. Când Bică punea un diagnostic cuiva, era literă de
evanghelie. Când mi-a spus că a fost
repartizat într'o comună la vreo sută de kilometri de Bucureşti nu mi-a venit
să cred. El m-a liniştit însă
spunându-mi : " Eu nu sunt odrasla unui <fiu iubit al poporului
ales>, tatăl meu este avocatul Georgescu-Bârlad, fruntaş ţărănist, iar
jumătate din familia noastră a stat în puşcărie". Făcea naveta zilnic la Lehliu şi era bucuros
că poate ajuta ţăranii de care nimeni nu se îngrijea.
Intr'o seară din iarna anului 1967 mă pomenesc cu soţia lui Bică plângând şi tremurând de emoţie şi durere. Ce s'a întâmplat, am întrebat-o ? Lui Bică i-a tăiat trenul piciorul, mi-a spus ea printre lacrimi. Am rămas înmărmurit şi nu m'am putut opri să nu fac legătura cu un alt "accident" de tren, în care un alt amic al meu de la Canal şi din iadurile comuniste a fost găsit tăiat de tren în gara Mogoşoaia. Acesta a fost Jenu Haţeganu, fratele ministrului ţărănist şi fratele savantului Iuliu Haţeganu.
La spital, Bică mi-a şoptit la ureche ca să nu-l mai audă nimeni : "Am fost împins de un necunoscut sub roţile trenului la Lehliu, după ce trenul se pusese în mişcare". Era perioada în care în Bucureşti în faţa vitrinelor erau găsiţi în fiecare dimineaţă zeci de oameni împuşcaţi cu placarde pe piept pe care era scris : "bandit" sau "hoţ"
Mă duceam aproape zilnic să-l văd pe Bică la spital, dar ca un făcut, rana lui nu se vindeca. A făcut cangrenă şi a fost nevoie de o altă tăietură. După luni de suferinţă şi dureri îngrozitoare, a ieşit din spital cu un picior de lemn cu care nu putea umbla. Altă rană, alte suferinţe şi alt picior de lemn. Nu mai putea face zilnic naveta la Lehliu. Aproape că nu avea ce mânca. Au vândut din casă bruma de mobilă ce o aveau ca să poată cumpăra pâinea cea de toate zilele. Eminentul doctor Şerban Georgescu nu putea să lucreze în Capitala ţării, însă. Pentru el nu se găsea nici un post disponibil. Se ducea zilnic cu jalba'n proţap la Ministerul Sănătăţii, dar răspunsul era mereu acelasi: nu avem locuri în Bucureşti. Până la urmă, ca să nu moară de foame, a acceptat să lucreze într'un laborator.
Si în felul acesta, banda de criminali ce au pus stăpânire pe scumpa noastră ţară, şi care acţionează după dorinţa satanică a lui Kissel Mordecay alias Karl Marx, l-a distrus pe doctorul Şerban Georgescu, un OM.
Dar sufletul lui nobil şi inima lui caldă erau pline de dragoste pentru cei ce acolo, în caznele satanei, li se măcinau tinereţele. Ii inscriu numle cu litere de aur în Cartea Suferinţei Neamului. Nouă, celor cărora ne-a alinat durerile şi ne-a oblăduit rănile nu ne este ruşine de halatul său alb. Preţuim alături de el pe toţi ceilalţi medici care fără instrumente adecvate şi fără medicamente au făcut minuni, salvând sute şi mii de vieţi.
Aurel Şeitan.
Extras din "Dreptatea",
mai 1993.
Figuri de medici – martori in lupta contra comunismului –
|
Cei apropiaţi, în special cei îngrijiţi de el în lagărele de exterminare comuniste, îl numeau BICĂ. Născut la 16 martie 1922, la Bârlad, fiul avocatului Vasile Georgescu Bârlad, fruntaş P.N.Ţ. (deputat, prefect de Tutova, şi senator de drept). Face studiile primare şi liceale la Bârlad, apoi Facultatea de medicină de la Iaşi. In 1948, în preajma examenelor de absolvire, este arestat, anchetat, torturat şi condamnat la 7 ani pe care îi petrece la : Suceava, Colonia Nistru, Baia Sprie, Canal. La Baia Sprie a lucrat în mină şi apoi ca medic al penitenciarului, fiind adesea pedepsit nopţile, cu carceră pentru îngrijirea prea atentă a bolnavilor şi scutirea lor temporară de a intra în mină.
Eliberat în 1955, este încadrat felcer în comunele Axintele, Raşi şi Tăriceni unde pentru activitatea sa profesională şi iniţiativa iniţierii unor cursuri de prim ajutor precum şi pentru activitatea susţinută de îndrumare a populaţiei cu deprinderile igienice, a fost evidenţiat în cadrul Direcţiei Sanitare a regiunii Bucureşti.
Rearestat la 9 februarie 1959 (de la circa medicală Tăriceni) în timpul exercitării funcţiunii, deşi erau orele 21, este condamnat la 10 ani detenţie, conform faimosului Decret 209 C.P. Trece prin Jilava şi după un proces cu zece termene de judecată, se confirmă condamnarea. Este trimis la Botoşani unde va funcţiona un timp ca medic. Aici, în momentul când preia cabinetul medical (1960-1962), din registru află de decesul tatălui său petrecut cu trei săptămâni în urmă în aceeaşi închisoare.
Beneficiind de amnestia din 1964, a fost liberat, fiind încadrat ca tehnician sanitar, nepermiţându-i-se a-şi termina studiile medicale decât în anul 1967. Dar şi aici destinul a fost crud cu el. Intorcându-se de la Iaşi, cu situaţia şcolară pentru a-şi susţine ultimele examene, un tragic accident de tren soldat cu 5 intervenţii chirurgicale şi 10 luni de spitalizare păreau a pune capăt activităţii sale. Cu o voinţă şi tenacitate extraordinare, incomplet vindecat, cu piciorul amputat, în 4 luni a trecut 16 examene de diferenţă, precum şi diploma de medic pe care o obţine cu "calificativul maxim".
Apoi, reintegrat ca medic al oraşului
Zimnicea, lucrând zi şi noapte, sănătatea şubrezită de atâtea încercări ale
destinului, se prăpădeşte la 10 mai 1981, în urma unui infarct de miocard. In ultima sa zi de viaţă, am fost lângă
el să-l îngrijesc; ultima sa imagine au
fost torturile îndurate în închisoarea Suceava unde tălpile sale umflate şi
infectate, consecinţa bătăilor îndurate, îşi găseau alinarea în sprijinirea lor
pe pereţii îngheţaţi ai celulei ....
Dr. G. Calalb