INELUL DE SÂNGE

C.H.: în acest timp şi Dvs. aveaţi dreptul la câteva întâlniri de taină...

Eraţi tânăr, aveaţi deja o celebritate în creştere, aveaţi o idilă...

Gv.V.: Da, acesta este un capitol excepţional din biografia mea... Nataliţa,

cu adevărat o Stea Polară...

C.H.: Să deschidem capitolul...

Gv.V.: Să subliniez începutul, că atunci istorisirea nu are înţeles, în

anul 1950, după ce fraţii Chiraş au fugit şi m-am întâlnit cu ei prin Ioniţă,

nepotul lor, am făcut legătură cu Nataliţa, cu contribuţia lui Ioniţă, trebuie

să precizez. Tatăl Nataliţei, Vasile, a murit în 1944, după ce a venit din

evacuare. Familia Sireteanu era bogată, avea o livadă ca la mănăstire, cu

peste o sută de pomi fructiferi din cele mai alese soiuri, sădiţi de mâna lui

Vasile. Când şi-a găsit casa arsă şi pomii tăiaţi, căci s-a făcut acolo câmp

deschis, să se vadă până în capătul satului, să nu vină inamicul, să-i ia prin

surprindere, s-a îmbolnăvit şi a murit. A rămas soţia cu cinci copii: patru

fete şi un băiat. Valerian, băiatul, Nataliţa, Paraschiva, Minodora şi Vica.

Paraschiva era cea mai mare, s-a măritat tinerică. Acasă a rămas fată de

nădejde Nataliţa. Valerian era în armată. Nataliţa umbla cu căruţa (avea cal

şi căruţă), la pădure după lemne şi la câmp. Era o fată deosebit de

frumoasă, de curajoasă, cu toate calităţile pe care trebuie să le aibă o fată de

gospodar. Avea ochii albaştri, mari, expresivi, părul blond, încât jurai că e

nemţoaică. Fraţii Chiraş mi-au spus: Gavrile, pe data de... să fim în fundul

Drăguşinului. Am stabilit un loc unde va veni Natalia cu căruţa să încarce

nişte lemne de foc, acolo ne va aduce un sac de făină, de mălai. Luăm

repede sacul şi plecăm...

Ne-am aşezat pe pârâu cam la o sută de metri unul de altul să

supraveghem dacă nu e urmărită de cineva. A trecut de primul, a trecut de

al doilea, iar din urmă nu venea nimeni. Eram sigur că este liberă. La al

treilea trebuia să oprească; am coborât repede, am luat sacul cu făină,

ne-am retras înapoi în pădure. Atât. Dar a fost de ajuns ca să privesc în

ochii Nataliţei şi ea să privească la mine. Nu mă văzuse până atunci. Nu

ştiu cum m-a văzut ea, ţin minte însă că jucau lacrimi în ochii ei; eram un

tânăr de 24-25 de ani.

Ea avea 18 ani. Mi-a intrat în inimă această fiinţă, frumuseţea ei,

ochii şi curajul ei. Am spus: Eu cu fata asta trebuie să mă întâlnesc

neapărat! Mi-am luat (cum impropriu se spune) inima în dinţi şi m-am

interesat unde locuieşte, într-o noapte am folosit toate metodele mele şi am

ajuns într-o şură acolo; am luat la mine carne pentru ca să mă pun bine cu

câinele. Asta era prima grijă. Câinele a lătrat, iar după ce i-am aruncat

prima bucată de vânat a tăcut. Eu mi-am văzut de treabă. Mama ei era

bolnavă de picioare, casa lor era arsă. Muncile le făceau fetele; Valerian,

fiind mai mic, nu putea munci, aşa că, fetele, Paraschiva şi Natalia, cu

mama lor, au cărat căpriori şi bârne să-şi facă o casă. Mama se numea

Rahila Sireteanu. Era soră cu Ion, cu Gheorghe, cu Neculai şi cu Vasile

Chiraş. Nataliţa a intrat în grajd, la programul ei, iar eu am coborât din pod

şi am stat de vorbă cu ea. Când m-a văzut a început să plângă. Apoi a tăcut

un timp. După aceea a zis:

- Doamne, Dumnezeule, cum ai venit?"

I-am spus că am venit azi-noapte, am intrat pe aici, să nu aibă nici o

grijă, că nu m-a văzut nimeni.

- Dar câinele cum de...

- I-am dat o bucată de carne şi a tăcut.

Câinele era chiar lângă grajd. Mi-a adus mâncare şi cu ocazia asta

am vorbit mai mult, întrebând-o ce face, cum trăieşte. I-am spus:

- Nataliţa, dacă Dumnezeu mă ajută şi scap, orice ar fi, eu nu te las.

Te iau în căsătorie. Tu eşti o fată şi frumoasă, şi bună, şi curajoasă. Eşti

exact după sufletul meu, a mea vei fi...

A tăcut, a lăsat capul în jos şi ochii ei mari, frumoşi, expresivi s-au

umplut de lacrimi. Am stat două zile acolo. Mama ei n-a ştiut. Mi-a adus

mâncare şi după două zile i-am spus:

- Plec deseară, Nataliţa. Te rog însă să vii la sora mea Margareta,

duminică.

Era luni, eu am venit sâmbăta, am stat duminică acolo şi am plecat

luni. M-am înţeles cu Natalia să vină la mine, să folosească un pretext: că

are drum la unchii săi.

A venit, am vorbit împreună mai mult de trei ceasuri. Am stabilit o

nouă întâlnire peste două săptămâni, în podul şurii la sora sa Paraschiva.

Aici mai veneau şi unchii ei, Mateienii, fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş. Deşi

păstram în secret gazdele noastre unul fa ţă de altul, în familie ştiam bine că

popasul era mai sigur. La Paraschiva şi Dumitru Bocicu, sora şi cumnatul

Nataliei, am mers timp de vreo două săptămâni. Atunci când eram în

aşteptare era zi de sâmbătă. Nataliţa a venit duminică, deosebit de frumos

îmbrăcată, în strai românesc, naţional, bucovinean. Avea în mână o legătură

cu ceva de-ale gurii, pe care a lăsat-o în grajd; a intrat în casă la Paraschiva

şi a stat cu ea o anumită vreme, iar apoi, luând legăturica, a venit în şură şi

a urcat scara. Nu ştia unde sunt, am semnalizat-o:

- Sunt aici, urcă aici.

Ne feream de tatăl ei, Dumitru Zaharie, ca nu cumva să mă vadă. S-a

urcat la mine. Am stat în duminica aceea acolo vreo şapte-opt ore, de

dimineaţă până după-masă. Am aşternut o pătură jos şi am stat foarte mult

de vorbă pe pătura aceea. Vreau să precizez că tot timpul a plâns. Şi aşa

făcea de câte ori ne întâlneam. „Nu ştiu de ce îmi vine să plâng!", spunea.

Era un motiv care m-a determinat să mă apropii şi mai mult de ea, din toată

fiinţa să doresc această fată. Mi-am dat seama de toate calităţile ei. Era un

suflet nobil, un suflet deosebit de bun; calmă, liniştită, blândă, miloasă;

mila şi bunătatea ei o făceau să plângă, îi părea rău probabil după tinereţea

mea, de suferinţa şi de chinurile mele. Ochii ei vedeau în ce situaţie

suntem, neschimbaţi, neîmbăiaţi, nebărbieriţi...

întâlnirile noastre au fost în locuri diferite. Am stabilit să pun, din

când în când, sub o piatră din faţa latrinei, câte o scrisorică. Scurt, am

stabilit secretul: S1 - asta era la stânci, sus pe munte; G2 - era un grajd care

era în construcţie, cam pe unde locuia sora ei. Venea noaptea pe ulicioară,

cobora chipurile la sora ei, trecea gardurile şi venea în grajd şi sta cu mine

până dimineaţa spre zori, înapoindu-se cu motivaţia că a fost la sora sa.

Cine o vedea, chiar şi mama, nu bănuia că ar fi înnoptat în alt loc decât la

rude. „Dacă te întreabă mama, să spui că am dormit la tine", era... parola.

Nu voi uita cât voi trăi pe faţa pământului această fiinţă unică!

L3 era un loc de întâlnire într-o luncă. Unde ştiam că merge Nataliţa eram

şi eu prezent, îmi aducea hrană, să mâncăm împreună; ea mânca puţin, dusă

de gânduri, ce rămânea de la ospăţ luam cu mine în pădure. Stăteam

împreună câte o zi întreagă, supraveghind de la distanţă vitele care se

desfătau în răcoare pe păşunile adumbrite.

Acolo, într-un loc numit Neculaus, sub o costişă, prietena mea dragă

mi-a povestit că, în acest perimetru, s-au consumat multe zile dintr-o

memorabilă idilă, între Ioan Chiraş, un chipeş flăcău inteligent, care,

ajungând silvicultor de vocaţie a fost supranumit de către cei din breaslă

„savantul", şi Ileana Chiraş a lui Filip. Nu-i nici un secret, este cunoscută

idila dintre cei doi. Aici s-au întâlnit ani de-a rândul. Ileana, la un moment

dat, a avut tentativa de a-l suprima pe Filip. I-a pus acestuia în hrană, când

pornea la pândă la vulpărie, în nopţile când umblă lupii, otravă, stricnină.

Filip şi-a dat seama repede, spre norocul lui, de jocul blestemat. A alergat

la ruda sa, Toader Chiraş, pe care l-am mai amintit în convorbirea noastră,

şi auzind că Ileana l-a otrăvit, au mers împreună la spital. Filip avea

stricnina în casă, pe care o folosea la stârpirea răpitoarelor. O ascundea,

respectând restricţiile, dar nevasta, într-o zi, a găsit cheile... Filip, victima,

şi-a clătit gura în zăpadă, Toader l-a dus la spital, medicii l-au salvat. E

uşor de închipuit ce scandal s-a aprins în casa lor, divorţul era aproape.

Deşi cunosc bine romanul sentimental al celor doi, nu e interesant aici.

Totuşi, un amănunt nu poate fi neglijat. Ce anume? Nataliţa, în timp ce

petreceam împreună, cam pe acelaşi loc al întâlnirilor romantice între Ioan

Chiraş, al lui Ion al lui Gheorghe, şi Ileana, mi-a spus cu emoţie aşa: „Aici,

în timp ce erau împreună, un trăsnet căzu alături de ei; un copac a fost rupt

în două, jumătate din brad a rămas în pământ, iar jumătate s-a prăbuşit,

îndrăgostiţii au hotărât să ducă acasă bucata rămasă după izbitura

trăsnetului, ca pe o amintire de care erau legaţi amândoi. Cineva le-a adus

lemnul acasă. Din bradul trăsnit au făcut scânduri pe care le-au stivuit. Au

zis: «Aceste scânduri sunt din copacul trăsnit, ne vor aminti clipa în care

noi am scăpat cu viaţă.»

După un timp, Ileana a murit. Natalia mi-a spus un lucru care m-a

tulburat: sicriul Ilenei a fost făcut din scândurile acelui copac. Am fost

foarte impresionat, am început să am mustrări de conştiinţă, de nelinişte, de

neîmpăcare. Să cred că întâlnirile noastre nu sunt în spiritul rânduielilor

bune. Purtam cu mine consecinţele nefaste ale acelei evocări, îmi ziceam:

„Dumnezeu nu a lăsat-o în viaţă pe Ileana, i-a întrerupt bucuria, idila,

pentru că avea cununie, pentru că avea jurământ de femeie căsătorită. Nu i

s-a permis să se bucure dincolo de legile din veac statornicite."

în post şi rugăciune, mă rugam: „Dumnezeule, dă-mi viaţă şi

libertate şi pe Nataliţa de soţie". Până am întâlnit-o pe Nataliţa, rugăciunea

era mai scurtă, ceream Domnului numai viaţă şi libertate...

...Dumnezeu mi-a dat şi viaţă, şi sănătate, că sunt astăzi viu, după

zeci şi zeci de ani de încercări. Dar pe Nataliţa nu mi-a dat-o de soţie! Şi

iată că am să spun de ce l-am rugat eu pe Dumnezeu să mi-o dea de soţie.

Pentru că am făcut cu ea şi o cununie stranie, unică. Acest deget mic mi lam

tăiat şi falanga înroşită cu sângele meu, care avea împrejur un inel roşu,

i-am dăruit-o ei. Am spus: „Nataliţa, în faţa lui Dumnezeu, nu la biserică în

faţa unui preot, noi ne-am cununat astăzi". Am plâns şi eu şi ea, ne-am

îmbrăţişat şi am rămas cununaţi în faţa lui Dumnezeu. Astfel, cinci ani

Nataliţa a fost alături de mine şi eu lângă ea, cu gândul, cu inima, cu toată

fiinţa mea. De acum nu mai aveam nevoie să mai merg pe la alte gazde

prea mult, deşi am căutat s-o menajez, s-o cruţ, ca nu cumva s-o descopere.

N-o foloseam prea mult ca gazdă, dar să ne întâlnim simţeam mare nevoie.

O rugam să fie atentă, să nu fie suspectată de cineva, îi scriam să vină la

zmeură, ne întâlnim la S1, îi spuneam, îţi iei ceva pentru zmeură sau pentru

fragi. Eu îi culegeam fragii sau zmeura, ea venea la întâlnire, îmi aducea

mâncare mai multă. Stăm toată ziua pe pătura mea jos şi seara îi puneam

zmeura sau fragii în vas şi pleca. Mama ei n-o lăsa:

- Ai fost, fată, la muncă, la sapă, la câmp. De ce nu te odihneşti?

- Mă duc la zmeură, după aceea mă voi odihni..."

îmi amintesc aici câteva versuri care se potrivesc:

„Cu cofiţa subţioară Iat-o c-a ajuns în codru -

Ghimpii rugilor să-ndure Codru-i rar şi plin de soare,

A plecat Ileana-a Voinei Pretutindeni numai murmur

De cu zori să strângă mure. Numai şopot de izvoare.

Şi Ileana se tot pleacă

După fiecare mură

Impărţindu-le-n dreptate:

Una-n cofa, şapte-n gură...

Dar, deodată, la răscruce,

Dintr-o rarişte de tei,

Uite-aşa, pe nesimţite,

Iese Dinu-n calea ei.

Un flăcău frumos e Dinu,

Blând la grai, iar vorba-i rară,

Vânător fără pereche

Şi voinic din cale-afară.

Dornic o cuprinde-n braţe

Şi o strânge de mijloc

Potopindu-i gura, ochii

Cu săruturi lungi, de foc.

Mânioasă sare-n lături,

Dojenindu-l fără grai,

Ar fugi, dar nu se-ndură,

Cum să fugi, când vrei să stai?!

Scăpată pe nesimţite soarele

Şi s-a-nnoptat,

Cu cofiţa fără mure

Se întoarce Leana-n sat.

întâlnind în pragul tindei

Pe mămuca ei tunând

Abia poate ca să-i spună,

Prefăcută, suspinând:

Când mă întorceam acasă,

Pe sub tei, pe la răscruce,

Mi-a ieşit un urs în cale

Şi, de n-aveam să-i dau mure,

Nu mă întorceam, mămuca,

Niciodată din pădure!"

Ehei, Nataliţa întotdeauna a mers cu zmeură şi întotdeauna a avut

noroc, căci niciodată nu i-a ieşit un urs în cale!

C.H.: Pentru că se leagă foarte bine de acest context, evocaţi în

câteva cuvinte ce stări tensionante aţi avut în interior când aţi hotărât să

sfinţiţi această logodnă sălbatică prin tăierea acelui vârf de deget. Cum aţi

procedat? Evocaţi ceremonialul acesta extraordinar al logodnei în fa ţa

cerului deschis...

Gv.V.: Da, foarte bine. Într-o bună zi, deşi am întrebat-o de mai

multe ori cam la fel, i-am zis Nataliţei:

- Dacă mor, tu ce faci?

- Zidurile mănăstirii vor şti de mine, mi-a răspuns ferm. Dar dacă

scapi, continuă ea, ce vei face?

- Ne căsătorim. Depinde când voi scăpa. Poate mă voi încadra din

nou în armată, depinde de schimbări, de cum se schimbă ordinea. Vom face

noi tot ce trebuie, comerţ, viaţă de gospodărie. Să dea Dumnezeu să fim

liberi, Nataliţa dragă, nu vom avea probleme. Am toate posibilităţile, în

orice situaţie aş fi, numai liber să fiu. Se va mira lumea de noi cât de

frumos ne vom înţelege şi ce bine vom înainta în viaţă!

întrebarea aceasta mi-a dat de gândit. Nu m-a întrebat niciodată

astfel. Şi mai ales dilema ei m-a pus pe griji.

- Eu mă tem că, dacă scapi, tu nu o să vrei să fii cu mine.

Aflând eu acest cuvânt de la ea, pentru prima dată, mi-am închipuit

că vine dintr-o ruptură a sufletului ei.

- Nataliţa, dar tu vrei să ne căsătorim?, i-am zis, înfricoşat de

îndoiala ei.

- Sigur că da, dar tu nu eşti liber şi nu putem merge la preot, cum să

ne căsătorim?

- Bine...

în urma acestor replici am luat hotărârea să ne căsătorim în felul

acela sălbatic. Ea nu a fost de acord, bineînţeles, dar eu am ascuţit

toporaşul, 1-am dezinfectat cu spirt, am pus mâna pe un lemn şi am dat.

Degetul a sărit departe. Eu aveam pansament la mine, m-am pansat; ea a

plâns sfâşiată. Gestul a fost rapid.

- Nu trebuia să faci asta...

Aveam o sticluţă cu spirt, de la penicilină. Am pus degetul în sticlă,

am capsat bine sticluţa şi i-am dat degetul ei. Aceasta este pentru căsătoria

noastră, i-am spus.

C.H.: Da, relatarea e demnă de a fi antologată lângă marile izbânzi

eternizate în romanele de dragoste... Unde se întâmpla aceasta?

Gv.V.: Aproape de Poiana Ştiubeielor...

C.H.: Extraordinară în simplitatea primitivă şi în profunzimea

mistică, ceremonia „cununiei" Dvs. În faţa Divinităţii a avut loc în august

1954, după sărbătoarea de la 6 august, Schimbarea la Faţă... O zi

memorabilă. Aţi constatat atunci o oarecare îndoială, când Nataliţei i-aţi

făcut promisiunea că veţi lua-o în căsătorie după eliberare. Şi eliberarea a

venit tot într-un august, când aţi sosit acasă, dar nuntirea, cum spuneţi, nu a

fost în voia lui Dumnezeu... Desigur, această fiinţă, care a constituit idealul

existenţei Dvs., nu iese din „romanul" pe care îl scriem, nici după acel

nefericit accident biografic, întâmplat în timpul deten ţiei Dvs., provocat de

o eroare care are toate datele unei urâte trădări...

Gv.V.: Această fiinţă nu poate ieşi nici o clipă din existenţa mea; voi

lua-o cu mine şi dincolo de mormânt... Dar voi reveni la acest nume şi la tot

ce s-a întâmplat şi mi s-a întâmplat... Şi aceasta voi face-o după ce voi

istorisi câte ceva despre sfârşitul haiduciei, despre prinderea şi

condamnarea mea...

C.H.: Cred că aici e locul potrivit pentru această povestire. Aşadar,

frumoasă ca o poveste, relaţia dintre Gavril Vatamaniuc, junele, şi Nataliţa

Sireteanu, aleasa inimii, logodnică printr-un gest simbolic, s-a întrerupt prin

arest...

Gv.V.: Episodic, temporar, s-a întrerupt prin capturarea mea, e drept,

dar acest moment nu a fost un sfârşit; sufleteşte am rămas legat definitiv de

această fiinţă, dincolo de toate avatarurile care au fost scrise şi-n soarta ei,

şi-n soarta mea. Chiar şi împotriva destinului implacabil, chiar şi dacă

astăzi nu ne mai vedem faţă în faţă, căci sunt nescrise legi pe care trebuie să

le respectăm; în intimitate, legământul din acea vârstă a tinereţii nu e

sfărâmat... Pe Nataliţa nu o acuz de trădare; acuz conjuncturile şi

maşinaţiile meschine care au condus la o realitate tristă din care, tacit,

ne-am înfruptat amândoi.

Să nuanţez puţin cadrul. După arestarea cumnatului meu Gheorghe,

pe la Nataliţa nu am mai mers luni de zile. A primit în schimb cuvinte de la

mine şi şi-a făcut curaj vizitându-mă în comuna Marginea, la casa Eugeniei

Lazăr.

Atunci am aflat de incendiul din gospodăria lui Toader Chiraş, faptă

de care am fost acuzat, pe nedrept, mulţi, foarte mulţi ani.

- Cum Dumnezeu ai ajuns aici?", mă întrebă mirată. Stai bine, cum te

simţi?

- Bine, Nataliţă, bine... M-a adus aici cineva...

- Dumnezeu te-a adus; eşti departe de pericol. Să fii atent, toată

Suceviţa e împânzită zi şi noapte de securitate.

Nu ştiu cum a ajuns la mine, scăpând de urmărire. Dacă ar fi fost

întâlnită pe vreo uliţă spre rudele mele, era rău, dar aşa, pe drumul altui sat,

nu prea lăsa bănuiala că merge la întâlnire cu banditul.

După ce am căzut eu, au arestat-o şi pe ea. Au judecat-o şi i-au dat

cinci ani de închisoare, tot atâţia câţi am fost împreună. S-a eliberat de la

Arad după ce i-a făcut pe toţi cinci. A fost şi pe la Ocnele Mari, a fost în

vreo trei închisori...

Eu aveam condamnare pe viaţă. Nu ştiam când va fi liberă şi nici ce

va face. Eu însă din prima zi mi-am făcut speranţe, îmi ziceam că nu voi sta

în celulele morţii mai mult de zece-cincisprezece ani şi sigur se va întâmpla

ceva. Aşteptam o schimbare; era imposibil să nu se schimbe ceva.

C.H.: Desigur, pentru ca să se înlănţuiască firesc evenimentele, vă

propun chiar aici să deschideţi paranteza cuprinzătoare în care vor încăpea

crâmpeie din viaţa de condamnat şi trimiteri la deznodământul idilei Dvs.

Gv.V.: ...Eram în celula nr. 4 din Jilava, prin '56-'57, după revoluţia

din Ungaria, în al doilea an de puşcărie. Deţinuţii politici au fost scoşi din

Văcăreşti - dintr-un fel de spital al condamnaţilor politici - şi au fost

internaţi în Jilava. S-au făcut comasări; deţinuţii au fost concentraţi şi puşi

sub siguranţă, scoşi din spitalele care erau foarte bine păzite. Gardienii

ştiau unde sunt locuri libere în celule, îşi notau de cu seară efectivul. Astfel,

într-o noapte, s-a deschis celula şi am fost întrebaţi câte paturi libere sunt în

cameră. Eu eram numit şef de cameră. Am numărat: pe patul de jos,

generalul Gardiu, apoi profesorul Ioan Vulcănescu; pe patul de sus,

partizanul Partenie Croitoru Tulcea, apoi pe alte paturi , sus, colonelul

Traian Burcescu, şeful Biroului II, birou principal în armată, ocupându-se

cu informaţiile şi contrainformaţiile, cu spionajul şi contraspionajul. Acesta

a trecut şi prin Moscova, prin închisoarea Liubliana, cu Antonescu. Voi

reveni pe parcursul relatărilor la această personalitate cu care am stat mult

de vorbă şi care mi-a făcut confidenţe cutremurătoare. Mai departe era

generalul Teodorescu, zis „Ancara", numit aşa fiindcă în timpul războiului

a fost ataşat militar la Ankara, în legătură cu inspectorii de poliţie Cuptor şi

Vasile Popescu. Era tot acolo şi doctorul Cornea din Făgăraşi, căsătorit cu

fiica profesorului Epifanie Boga din Botoşani, care, împreună cu alţi

intelectuali, medici, profesori, a fost atras într-o organizaţie înfiinţată în

nordul ţării de către profesorul Faliboga; acesta din urmă, fiind descoperit,

a fost condamnat la moarte şi comutat la muncă silnică pe viaţă. Cam toţi

din celula 4, secţia l Jilava aveau această condamnare.

Aici erau şi patru unguri, extrem de porniţi împotriva românilor,

şovini feroce, pe toţi îi chema Naghi, Eugen, Ioşca, Samuilă şi încă unul

căruia nu ştiu cum îi zicea, dar îmi aduc aminte că mai era şi un al cincilea,

nebun complet, foarte periculos, care se numea Vasile Ţărţu. Şi acesta era

răzbunător, foarte antiroman; nu permitea să i se spună pe numele...

românesc, ci să i se zică Ţârţ Vas. Urla, înjura, vorbea nebunii, se urina în

palme şi bea; sărea la geam, vorbea stricat româneşte, în 1940, când s-a

cedat Ardealul, timp în care s-a născut, era într-o familie românească, dar

cum s-a maghiarizat, acolo, în Satu Mare, nu ştiu.

Cu Ioşca Naghi eram prieten. În fine, când am fost întrebat de

gardian de câte locuri dispune celula, eu am răspuns: un pat. Atunci l-au

aruncat în celulă pe Gheorghe Cazacu a lui Onofrei, îl aduceau de la

Văcăreşti. Era gazda mea, un om la care am ţinut enorm, omul care, cum

am spus, a schimbat idila mea într-o dramă.

- De unde vii, Gheorghe?

- De la Văcăreşti.

- Pentru ce ai fost acolo?

- Am fost bolnav de plămâni. Eu aici dacă stau mor, Gavrile...

- Te băgăm în infirmerie."

îl înţeleg, îi dau patul, stau de vorbă cu el. Dimineaţa primim

cafeaua, suta de grame de pâine. Raportez: „Domnule plutonier, celula

numărul patru - 32, 33, la ordinele dumneavoastră!". Gardianul verifică

gratiile cu ciocanul, cercetează:

- Le-ai numărat?

- Da. Avem ceva de raportat. -Ce?

- Avem un bolnav de plămâni, a venit de la Văcăreşti. Vă rugăm să

fie internat în spital.

Jilava avea o infirmerie cu patru camere. Era acolo un doctor deţinut,

dr. Ştefănescu, foarte, foarte bun. Gheorghe îl cunoştea, căci înainte de a fi

trimis la Văcăreşti a trecut prin infirmerie la Jilava, unde Ştefănescu i-a

făcut actele şi l-a trimis la Văcăreşti. Gheorghe mi-a spus:

- Dacă ajung la infirmerie, Ştefănescu mă salvează. Dar aici mor...

Eram treizeci şi trei de oameni deţinuţi acolo, ne făceam nevoile

acolo, nu erau geamuri, eram în subteran, muream, mureau muştele când

intrau înăuntru, nu noi! Mai raportez o dată, trei zile la rând... Într-o zi a

venit ofiţerul de serviciu, unul Ştefan, un criminal, un călău.

- Domnule plutonier, domnule locotenent, avem un bolnav adus din

Văcăreşti. De trei zile stă aici. A avut azi-noapte hemoptizie. Pune în

pericol şi viaţa noastră, că e bolnav de plămâni şi viaţa lui e aici în pericol.

Vă rog să-l internaţi...

- Nu vă interesaţi de treaba asta. Vedeţi-vă de treaba voastră. Că pun

ciocanul pe voi!", se răsti canalia.

Ciocanul cu care bătea gratiile, în ziua aceea era şef de secţie

sergentul major Gherman. Îi studiam pe toţi pentru că voiam să evadez şi

trebuia să ştiu schimbul celui mai puţin vigilent, ce metode are, ca să ştiu ce

măsuri să iau. Am văzut că Gherman e cel mai potrivit. De ce? Era foarte

comod, i se spunea chiar „domnişoara". Când deschidea uşa şi spunea

„Serviciile afară", adică butoiul în care ne făceam necesităţile şi butoiul cu

apă, după ce le dădeam afară, el închidea uşa. Scria pe hârtie: celula nr. 4.

Când deschidea uşa spunea „Serviciile afară" şi, ca să nu-i miroase mizeria

de acolo, se dădea după uşă şi întorcea capul acolo, scârbit. De aceea i-am

zis „domnişoara". Am speculat chestia asta şi am hotărât să-l scot pe

Gheorghe din celulă. Am pus o pătură jos şi i-am zis:

- Gheorghe, aşază-te, stai pe pătura asta, nu vorbeşti nimic, numai te

vaiţi. Hai, cine vine în ajutor?, am strigat, şi când Gherman a poruncit

„Serviciile afară!", ajutat de Hristu Caceauna, l-am scos pe Gheorghe după

uşă, aşezându-l la a patra uşă.

- A murit?, întrebă Gherman.

- Stă, nu ştiu, nu vorbeşte nimic, i-am răspuns.

A sosit călăul închisorii Jilava, Ştefan - fiecare închisoare avea câte

un călău recunoscut -, care a rostit:

- Vatamaniuc şi Caceauna să iasă afară!

Am ieşit.

- După mine!, zbieră.

Am ajuns unde era bolnavul pe pătură.

- Puneţi mâna pe pătură şi după mine!, ordonă. Se ducea spre celula

din care l-am scos. Am refuzat să merg. I-am zis, lăsând în jos pătura cu

bolnavul:

- Nu-l duc, domnule locotenent.

- Cum nu-l duci? Nu-l duci?! -Nu.

Atunci, namila de o sută de kile m-a izbit de perete. Deşi am vrut

să-mi protejez capul, tot m-am lovit rău. Mi s-au zdruncinat dinţii, nişte

cizme ca ale lui Stalin au sărit pe mine. Sub călcâiele lui distrate şi furioase

jucam precum ursul pe jar. Mă ţinea de mâini şi-mi lovea picioarele cu

cizmele, apoi m-a izbit din nou de zid.

- Treci deoparte! Şi iarăşi a intrat în celulă. Acum şi-a ales pe unul

potrivit, pe nebunul Vas Tîrtu.

- Ieşi afară şi pune mâna pe pătură!

Astfel, Gheorghe, în pătură, a fost dus de cei doi unguri înapoi în

celulă. Iar noi doi, eu şi Caceauna, la ordin, l-am urmat pe bestialul Ştefan

la turelă. Închisoarea Jilava, o cetate veche ridicată împotriva turcilor, cu

ziduri de doi metri, acoperită cu pământ, din loc în loc cu încăperi făcute

pentru ocupanţi şi apărători, avea în mijloc o microcetate rotundă, numită

Reduit. Aici, pe vremuri, se păstrau în camere mari, alimentele. Sus era

turnul de apărare, cu scară interioară, din care trăgeau puşcaşii. Erau acolo,

în zid, patru firide pentru tunuri, înguste de un metru şi lungi de doi-trei

metri, cât era grosimea peretelui. La capăt se termina în unghi ascuţit.

Aceste metereze erau deasupra pământului şi, pentru că trecuseră atâtea

vremuri, pe acolo curgea apa. În zona aceasta umedă erau introduşi cei

pedepsiţi, să-şi ispăşească păcatele în câte şapte zile de izolare; erau

alimentaţi o dată la trei zile. Ţin bine minte că în şapte zile am mâncat de

două ori, coji de cartofi cu apă şi o sută de grame de pâine pe zi, la amiază;

seara, arpacaş; dimineaţa, orz ars, fiert, cafea... Era foarte frig, apa curgea

de sus. Era primăvara. Hainele erau subţiri, slabe, destrămate ca sita, de

vedeai prin ele lumina zilei.

- Mă, Caceauna, dacă nu mă vei asculta, noi de aici nu vom ieşi

sănătoşi. Uite ce facem, stăm lipiţi spate în spate şi şapte zile şi şapte nopţi

nu vom muri. Ne apărăm plămânii.

Am stat aşa, apa ne trecea pe spate, frigul era temperat; eu mă

rezemam cu genunchii de un perete, iar colegul osândit, de celălalt zid. Prin

întunericul infernal mai scăpa câte o zare, când gardienii descuiau cele

două uşi, de fier prima şi din lemn a doua, strigând:

- Vatamaniuc!

- Prezent.

- Caceauna!

- Prezent!

După această verificare, prin care se constata dacă suntem în viaţă, se

raporta situaţia: „Cum sunt, vii sau morţi?

Nu am spus, dar trebuie să amintesc faptul că în celula respectivă am

făcut şi greva foamei, toţi deţinuţii, pentru Gheorghe; gestul a fost socotit,

fireşte, refractar şi nu putea trece neobservat şi nerăsplătit. Pentru că

memoria m-a obligat să inserez acest moment, voi mai adăuga aici câteva

nume întru nemurire: Nicolae Mavrocordat, doctorul Cornea, profesorul de

filosofie Alexandru Ştefănescu, de undeva din Oltenia şi un ambasador în

Ungaria, care avea două mandate de condamnat, unul vorbind despre

muncă silnică şi altul vorbind de privare de libertate pe o perioadă de

douăzeci şi cinci de ani. Ambasadorul vorbea foarte puţin, era speriat şi

trist. Eram simpatizat de toţi, căci aveam curajul de a-i înfrunta pe gardieni

şi a le cere drepturile cuvenite. Le ceream cearşafuri, pături, le arătam

sângele nostru sorbit de ploşniţele pe care le striveam pe ziduri...

Aceşti oameni au fost de acord cu greva. Am refuzat în bloc cafeaua,

masa de prânz, deşi, e uşor de închipuit, toţi ne clătinam de foame şi a

refuza puţina hrană care ni se dădea era un lucru extraordinar. Cei doi

inspectori în vârstă, unul de şaptezeci şi opt de ani şi altul de vreo şaptezeci

şi şase, ne-au adresat rugămintea să-i înţelegem, că ei nu pot face front cu

noi. Am vorbit cu generalii amintiţi şi ei mi-au spus că era bine să fi refuzat

şi masa de seară, căci sigur i-am fi obligat pe conducătorii închisorii să-l

transfere pe bolnav la infirmerie.

Greva a eşuat; am primit toţi masa de seară. Atunci am apelat la

strategia amintită, la scoaterea lui Gheorghe Cazacu pe culoar. Dar între

timp eu i-am spus lui Gheorghe ce aveam pe suflet:

- Tu vei scăpa sigur. Tu vei ajunge acasă, am o rugăminte la tine: să

mergi la Nataliţa şi să-i spui că tot ce am vorbit noi rămâne neclintit. Dacă

maică-sa o ceartă ori nu o primeşte acasă, să meargă la mama mea şi să

rămână acolo până când voi veni şi eu, acolo să rămână, căci vom fi

împreună.

- Nici o grijă, mă asigură Gheorghe.

După aceste cuvinte, după cum am spus, am fost dus la izolare şi

după cele şapte zile de infern am ajuns din nou în celulă. Toţi din aceeaşi

osândă m-au îmbrăţişat şi s-au bucurat de întâlnire, convinşi că planul

nostru de salvare a unui confrate a reuşit.

- Bravo, Gheorghe a fost dus chiar a doua zi din celulă la infirmerie!

Şi să vedeţi un gest uriaş! - confraţii ne-au rezervat, de pe parcursul celor

şapte zile de izolare câte şapte felii a câte o sută grame de pâine, şapte sute

grame de pâine, mie şi lui Caceauna.

C.H.: Incredibilă solidaritate! Se împlinea acolo sublimitatea

cuvintelor lui Hristos: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca

sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13.).

Gv.V.: De nenumărate ori Evanghelia şi-a împlinit mesajul în

închisori! Şi, ca să nu ne abatem, trebuie să spun că pâinea aceea ne-a

înviat.

C.H.: Era o împărtăşanie. Era euharistia care dă viaţă.

Gv.V.: Cu adevărat!

Bun, ne-am bucurat pentru Gheorghe, pentru şansa lui. Ştiam ce se

întâmplă în afară, ştiam că bolnavii cu suferinţe incurabile vor fi eliberaţi;

legea respectivă, de care noi am auzit, avea în vedere pericolul bolilor

sociale. Gheorghe a făcut tratament intensiv cu doctorul Ştefănescu,

streptomicină hidrazidă şi s-a eliberat sănătos. Acasă nu şi-a mai găsit soţia.

Murise Măriuţa, iar Viorica, fetiţa ei, era încredinţată unor rude. Gheorghe

s-a dus la Nataliţa şi i-a spus astfel:

- Nataliţa, am stat cu Gavril în închisoare. Gavril e grav bolnav, e

nebun; a înnebunit şi a paralizat. Un medic deţinut a spus că nu poate trăi

mai mult de doi ani... Dar, Doamne fereşte! Nici să mănânce nu-i în stare.

De abia îl hrănesc cu lingura, dar îi mănâncă alţii porţia, că şi-aşa moare

mâine-poimâine...

Şi, din vorbă în vorbă, Gheorghe i-a propus căsătoria.

C.H.: Sigur, acest moment ar fi meritat o altă desfăşurare. Relatarea

este laconică, reţinem numai esenţialul. Aş vrea să mai punctăm câteva

lucruri anunţate şi neconsemnate ca, după aceasta, să ne întoarcem la ce s-a

mai întâmplat după propunerea... „mirelui".

Gv.V. Da. Două sublinieri: una despre câteva personaje din celulă şi

alta despre o întâmplare legată de cuplul Gheorghe şi soţia sa Măriuţa.

Hristu Caceauna era un macedonean din Dobrogea, din Babadag. Era

partizan în lotul lui Puiu şi Fudulea, partizani cu renume în Munţii

Măcinului. Acolo au fost confruntări sângeroase, au murit mulţi securişti,

dar au căzut sub gloanţe şi cei doi partizani. Fata lui Puiu a rămas în leagăn,

la vârsta prunciei. Este membră de onoare, alături de mine şi de Ion

Ogoranu, în cadrul Fundaţiei Luptătorilor din Munţi. Şi, ca să nu uit, mai e

în aceeaşi organizaţie o doamnă care s-a născut în munţii Argeşului, în lotul

colonelului Arsenescu. În confruntările grozave din munţi a fost şi

Arnăuţoiu. Trăieşte încă, dintre acei temerari, Elisabeta Rizea.

Locotenentul Arnăuţoiu s-a căsătorit cu o basarabeancă. Fetiţa lor era în

scutece, plângea când securiştii au tăbărât peste oamenii rezistenţei. Mama

şi-a apărat copilul izbindu-se la pământ; a fost capturată împreună cu câţiva

răniţi. Mama a murit, iar fiica ei este astăzi la Academia de Muzică din

Bucureşti, cum am zis, membru de onoare în Comitetul Luptătorilor, o

fiinţă demnă, inteligentă, care cinsteşte întru totul memoria tatălui ei.

Iar acum, întâmplarea de la casa lui Gheorghe Cazacu. Am spus că la

această familie trăgeam deseori, căci erau oameni de nădejde şi îmi ofereau

o găzduire secretă foarte bună. Ceea ce nu ştiu dacă am spus când am

povestit cum am fugit pe sub gloanţe pe Pârâul Boului e că, în acel timp,

băteau automatele, şi Măriuţa a scăpat lampa din mâini, căzând paralizată

de spaimă. Cred că acea împrejurare nefastă i-a scurtat zilele, iar Gheorghe,

cunoscând situaţia, negăsindu-şi perechea în viaţă, a urzit repede un

scenariu macabru, prezentându-mă într-o stare lamentabilă şi, în replică,

deturnând convingerile solemne ale prietenei mele, şi-a atins scopul,

fâcând-o nevastă.

Sigur, Nataliţa a fost trecută printr-un şoc insuportabil, printr-un

sever examen de conştiinţă. Mama ei deveni insistentă, agresivă. Fata a fost

obligată, de tratamentul la care a fost supusă, să abandoneze casa. S-a oprit

la sora ei, Paraschiva. Dar mama nu a cruţat-o, a venit pe urmele ei,

revoltată:

- Tu, ce e cu nebuna asta aici? Că asta nu-i sănătoasă; a stat cinci ani

prin păduri cu el, a stat cinci ani în închisoare şi acum ce mai aşteaptă? îi

trebuie un paralizat nebun? Nu o mai ţine aici, că îţi dau foc la casă!"

Ştiind-o pe mamă aspră, că nu-i de glumă cu ea, Paraschiva, aprigă şi fermă

în cuvinte, i-a spus:

- Soro, du-te de la mine, faceţi ce ştiţi...

Şi Natalia s-a mai aciuat pe la unii, pe la alţii, şi condiţia ei de

prigonită, de pribeagă, greu de suportat pentru o femeie, au făcut-o să

cedeze presiunilor. Mama ei nu contenea să o acuze, să o califice „nebună"

şi „fugară cu nebunul munţilor".

Natalia s-a căsătorit. Căsătoria lor a fost adumbrită, după naşterea

copiilor, de o zicală biblică: „Părinţii au mâncat aguridă, iar copiilor li s-au

strepezit dinţii" (Ieremia 31, 29). Peste trei sau patru ani am apărut şi eu în

Suceviţa, sănătos la trup şi lucid la minte, aşa cum sunt şi acum. Nu ştiu ce

răspuns au găsit cei doi şi, mai ales, Gheorghe, la mustrarea care nu se

poate să nu-i fi umplut inima. Eu nu am locuit mult timp în satul natal.

După vreo opt luni a început o altă etapă de hăituire. Alte drumuri, şantiere,

urmăriri mi-au umplut biografia de după închisoare. Gheorghe a murit

undeva pe câmp, sub pădure, subit, în comuna Marginea.

„Doamne, mare este puterea Ta, Doamne!", am zis de atâtea ori

grăind fără cuvinte cu locurile pe care le întâlneam pretutindeni, încărcate

de amintiri copleşitoare. Şi mai ales când ochii îmi căutau spre măgurile

albastre, acolo unde, înaintea singurului Dumnezeu, înconjurat de cerul

liber, cu cosmosul întreg pe umeri, am întemeiat o logodnă sfântă şi inelul

care ne-a unit era un inel de sânge...

C.H.: Şi dacă tot am ajuns în actualitate, ce mai putem consemna?

Gv.V.: După cum e uşor de observat, pe orbita unui destin apar şi

spirite benefice şi spirite malefice. Personajul salvat la Jilava, prezenţa lui

în viaţa mea a determinat o răsturnare spectaculoasă, folosindu-se de o

anume conjunctură în care, ca şi în alte situaţii de pe pământ, o neiertată

minciună a surpat un ideal. Astăzi Nataliţa este văduvă, suferindă, marcată

de necazurile din închisori.

Eu mi-am continuat soarta - desigur, astfel hotărâtă de Sus -, am

încheiat şi eu o căsătorie, convins că am fost trimis să salvez un suflet,

încercat de Dumnezeu prin pierderea Nataliţei. Sunt singur, şi eu văduv, în

pragul unei vârste patriarhale, copleşit de amintiri în crepuscul şi înaintând

cu două convingeri: că Dumnezeu are planuri peste care omul nu poate să

treacă şi că numai munţii rămân neschimbaţi în prietenie...

C.H.: Deosebit de frumoasă şi elegantă ca un aforism, în concizie,

această spovedanie!

Gv.V.: Sunt viu, dar s-a terminat romanul nostru...

C.H.: Nu s-a terminat, căci personajele nu-s închipuiri, trăiesc.

Gv.V.: Trăiesc, e drept, dar s-au terminat acele legături

nemaipomenite. Greu de închipuit un loc sub soare pe care să mai fie aşa o

legătură, o astfel de viaţă între doi oameni! Eu, un om în absolută

clandestinitate atâta vreme, gata de sacrificii nemeritate, sigur a ş fi putut

avea un alt destin dacă minciuna, diversiunea nu ar fi apărut... Prea multe

amintiri comune aveam ca să fi trăit rău, nu cred că ar fi fost între noi nici o

vorbă supărătoare. Am fost trup şi suflet alături, am fost contopiţi un suflet

şi un trup, dar unitatea aceasta în care am crezut întotdeauna, după cum am

spus, s-a destrămat, am fost obligaţi să ne mutăm viaţa sub alte stele,

depărtaţi, la sute de kilometri...

C.H.: Şi, cu toate acestea, subteran, intim, o relaţie parcă tot există.

Văd că aveţi aceeaşi integritate afectivă, că pe această fiinţă o puneţi mereu

sus, sub o apoteoză excepţională.

Gv.V: Ar fi imposibil să fac altfel.

C.H.: Bun, dar o încercare precum cea amintită ar fi destabilizat pe

orice bărbat. Când aţi văzut că povestea Dvs. ia alt curs, fireşte, printr-o

înşelătorie...

Gv.V.: Mai întâi vreau să spun că nimic din lume nu-mi poate da un

echivalent la zilele pe care le-am trăit cu Nataliţa. Şocul pierderii ei prin

căsătoria plămădită pe minciună, sigur că m-a durut cumplit... Cât voi trăi, -

şi iată că haiducul e de-acum bătrân -, voi regreta că nu a fost să fie soţia

mea. Dar eu sunt un om cu experienţe incredibile, sunt lucid şi, dincolo de

mii de interogaţii, un răspuns e dominant: nu a fost să fie după voia mea.

De ce? Pentru că planurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre, zice bine

psalmistul David. Am spus că am cerut, în post negru şi cu rugăciune cu

lacrimi, cu genunchii pe stânci, viaţă şi libertate, iar după ce am cunoscut-o

pe Nataliţa, să-mi fie dată de soţie. La multe întrebări am găsit răspunsul,

numai şi numai în voia şi pronia lui Dumnezeu, şi dacă la atâtea încercări

pe care le-am trecut prin filtrul raţiunii am găsit până la urmă explicaţii, şi

în această ecuaţie tot în Dumnezeu trebuie să găsesc răspunsul. Asta-i

credinţa mea - care m-a ferit de deznădejde, de disperare -, că Dumnezeu

m-a trimis să salvez un alt suflet, al unei alte femei. Acea fiinţă nu ar fi trăit

dacă eu nu aş fi intervenit în viaţa ei. Nataliţa a căzut în mâinile altui bărbat

şi a avut soarta pe care a avut-o. Eu am primit în braţe un suflet de care nu

ştiam, care mi s-a încredinţat şi pentru care aveam hotărâte de dinainte

răspunderi mari. Dumnezeu ni le programează pe toate, independent de ce

vrem noi. Noi una vrem şi alta ni se întâmplă, iar aici nu-i numaidecât

predestinaţie.

C.H.: E fericit acest suport, nu toată lumea îl găseşte...

Gv.V.: Asta-i, toate au un sfârşit pe lumea asta. Inclusiv poveştile...

C.H.: Foarte multe şi dense, episoadele se întrepătrund deseori şi nu-i

foarte la îndemână de urmărit lungul drum sinuos. Să ne oprim - pentru o

necesară detaşare - la momentul când soarta vă despărţea de cei doi

devotaţi prieteni, fraţii Chiraş...

Gv.V.: Fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş, Mateienii, într-adevăr mi-au

fost prieteni autentici, inconfundabili. După ce au căzut sub bătaia armelor

duşmanilor, povestea vieţii mele a cunoscut o nouă cotitură.

Am venit din nou în Ursoaia. Într -un gol, lângă un pârâu cu apă rece,

cu desiş bun de ascunzătoare, ne-am făcut coliba. Era un loc nu prea

depărtat nici de sat, numai bun pentru a ne face cuib acolo. Plecasem cu

Vasile Marciuc după alimente şi, întorcându-ne la fraţii Chiraş, am

constatat că locul era foarte secret, ascuns după tufe mari de urzici, după

muşuroaie cu brazi tineri; în faţă aveam o poieniţă, pe-o parte un pârâiaş

care se desfăcea când ploua mult. Ziua stăteam la soare, la pândă, ascultam.

Noaptea vorbeam în şoaptă, tot timpul în şoaptă. Şase ani în pădure şi nouă

ani în temniţă am vorbit numai în şoaptă, încât tot timpul am crezut că îmi

va pieri glasul şi că nu o să pot vorbi normal în libertate.

într-o dimineaţă am auzit un zgomot, am luat automatul şi am ieşit

din colibă. Nu era zgomot obişnuit, cădere de frunză, scormonitură de

pasăre sau veveriţă. A fost o plesnitură de băţ; cineva a călcat un băţ care sa

rupt. Am mers vreo trei metri înainte şi din marginea pârâului adânc am

privit zona; când m-am uitat înapoi, văd doi securişti unul lângă altul lipiţi

de peretele pârâului. M-am întors repede şi am dat alarmă: „Securitatea!"

Fraţii au luat armele în mâini, rucsacele pe spate şi au ieşit. Vasile Marciuc

a venit după mine, fraţii Chiraş nu au vrut să iasă în poieniţă, bazându-se pe

mine, cel care i-am văzut pe urmăritori şi neavând certitudinea că din

poieniţă pot răsări şi alţi agenţi. Când mi-am dat drumul pe pârâu am

aruncat o grenadă în vale şi am tras o rafală ca să-i derutez pe cei doi

securişti. Aceştia s-au dosit după un cot de unde ieşea pârâul şi se întâlnea

cu firul pârâului mic. Eu eram liber, asigurat pe pârâu, alături de Vasile.

Din vale, după cotitură, oprindu-mă prudent, m-am uitat să văd ce fac

Mateienii. Deloc strategic, ei au luat-o prin poieniţă, în vecinătatea unei

costişe cu mesteceni, prin care au încercat să se strecoare la deal. O

greşeală enormă! Mestecenii cu trunchi alb, iar ei cu pufoaice negre,

răritură descoperitoare... Au fost văzuţi şi s-au tras câteva rafale... Nu au

căzut. S-au oprit şi au răspuns cu foc şi ei. Eu nu aveam în cine să trag, căci

nu-i vedeam pe agenţii înarmaţi, nu aveam vizibilitate decât spre cei care

aveau să devină victime. Ionică a tras cât a tras, s-a ridicat şi a încercat să

fugă. Puţin i-ar fi trebuit ca să ajungă într-un desiş. Şi cum fugea aşa,

deodată am văzut că s-a oprit şi a căzut. L-au lovit în spate, am văzut dâra

de fum. Gheorghe a continuat să tragă de după o stâncă ce-l masca

oarecum, aşa cum face soldatul pe front. La o rafală care a venit din faţă,

însă, nu a rezistat, obrazul i s-a umplut de sânge, i s-a distrus gura, şi-a

plecat capul ciuruit de gloanţe şi a murit.

Aşa s-au pierdut cei doi temerari ai Suceviţei şi Bucovinei, despre virtuţile

cărora vor mărturisi nu oamenii trecători, ci munţii, martori cinstiţi şi

veşnici. Când canaliile au avut certitudinea că cei doi nu mai sunt vii, i-au

coborât din codru şi i-au dus spre Rădăuţi cu o maşină blindată. În faţa

casei lor, acolo unde trăiesc încă soţia lui Gheorghe Chiraş şi cele două

fiice ale partizanului dârz, Rodica şi Maria, maşina s-a defectat şi, numai

Dumnezeu aşa a vrut, a stat o bună vreme chiar în gura uliţei gospodăriei

sale, ca pentru un semnificativ rămas-bun.

Am rămas cu Vasile Marciuc. Dar el nu era aşa cum au fost fraţii

Chiraş ori viteazul Vasile Motrescu. Cum am tot spus, el nu era făcut

pentru viaţa de partizan. Trebuia însă să am grijă de el fiindcă era fugar şi a

fost sprijinitorul nostru. Nu-mi era uşor cu acest balast, om moale, neatent,

comod. Vasile păşea fără să fie îngrijorat de ceva, nu sesiza vreascul,

frunza, trebuia mereu să-l fac atent, să-l previn că din orice parte şi în orice

clipă ne poate paşte primejdia. Dar cel mai critic moment a fost când,

ajungând cu el la Toader Mihailescu, în Marginea, a fost întru totul

schimbat de o dominantă psihologică, bine pusă la punct de şacalii

diplomaţi ai Securităţii, prin vestea că soţia sa, arestată, a înnebunit şi a

murit în închisoare. Această veste, pe care el a luat-o ca atare, nu ca un

vicleşug al celor care ne urmăreau, l-a determinat să se smulgă din aventura

haiduciei şi să devină maleabil, labil, chiar periculos, cum de altfel s-a şi

demonstrat.

C.H.: Când a avut loc evenimentul din Ursoaia Mare?

Gv.V.: în 18 iulie 1955.

C.H.: Ca să completăm portretul lui Vasile Marciuc la care s-au făcut

dese trimiteri, spuneaţi că în sufletul lui s-au suprapus mai multe stări care

l-au dezarmat psihic. Chiar şi dacă vom face uz de o nouă divagaţie, vă

propun să nuanţăm cazul în care Dvs., un temerar al munţilor, de-acum

personalizat şi individualizat, între fidelitate şi trădare, nu mai aveaţi altă

cale decât cea a reflecţiilor amare asupra unui trecut bogat în amintiri pe

care îl luaţi cu Dvs. În îngustimea unor închisori, în care nu vă cunoşteaţi

viitorul, în care eraţi, cum spuneţi, doar cu un singur prieten credincios, cu

Dumnezeu...

Gv.V.: E bine venită această intervenţie, necesară, desigur, pentru

anumite nuanţări, căci concluziilor le vom lăsa drepturi mai multe la

capătul dialogului nostru. Totuşi, nu e rău să spunem ce trebuie spus. Un

adevăr rostit de două-trei ori nu poate fi plictisitor...

Voi aminti că înainte de drama de la Rusca, moartea eroică a fraţilor

Chiraş, împreună fiind încă cu ei, în timp ce am mers după alimente în

comuna Marginea la Toader Mihailescu şi întors apoi la fraţii amintiţi,

le-am adus nu numai hrana trebuitoare, ci şi o informaţie tristă - arestarea

gazdei principale din Voievodeasa, adică a lui Vasile Marciuc.

- Fraţilor, ce am aflat eu nu e prea bun.

- Ce-i? au tresărit fraţii Chiraş curioşi, văzându-mă trist.

- E arestat Vasile Marciuc...

- Când? Cum? Soţia lui e acasă?

Vestea căzu ca un trăsnet peste bieţii oameni, căci îşi pierderi astfel o

gazdă foarte bună, principală. Am mocnit împreună şi, după un răstimp,

când şi alimentele se terminau, am hotărât să merg din nou în Marginea, să

aflu detalii despre soarta lui Vasile.

Voi relata momentul când acesta, supus unei probe grele, nu a

rezistat când Securitatea s-a folosit de un joc abil, punând-o în centru pe

nevasta sa. Cum a fost? A primit o veste cumplită: vestea că soţia sa este

arestată. Efectul psihologic a fost neaşteptat. Copiii erau în grija vecinilor.

Casa era păzită continuu de o santinelă. Nu ştia nimic despre rostul

gospodăriei. Şi, peste toate, o informaţie şi mai devastatoare, perindată prin

sat: nevasta lui Marciuc a înnebunit în închisoare! A fost dusă la Socola, în

Iaşi. Era o diversiune pe care eu am intuit-o imediat. Numai Securitatea

arunca acest gen de nade destabilizatoare.

E prea uşor de închipuit că nimeni dintre cei incluşi în sistemul

concentraţionar nu putea furniza astfel de informaţii, căci puşcăriaşii aveau

un regim mai dur decât leproşii ori alţi bolnavi izolaţi din cauza bolilor

molipsitoare. Vasile Marciuc, aflând o informaţie pe care nu a distilat-o cu

prudenţă, a devenit o victimă psihologică care, spun limpede, l-a făcut din

om neom. Pentru mine, această transformare a devenit un mare pericol. Mă

urma pe cărări imprudent, cu capul în jos, gânduriu; îşi smulgea fire din

barbă, nu se uita cu atenţie în stânga şi în dreapta, parcă fără să

conştientizeze unde e, mă călca pe picioare. Nu auzea frunzele pe care eu le

auzeam căzând, era preocupat numai de problemele sale...

Mergeam împreună tot mai rar într-un canton silvic, la un brigadier

pe care acum nu mi-l amintesc, care nu era departe de capătul satului, un

conformist comunist, aspru cu oamenii locului, membru de partid

periculos... Marciuc, cum spun, nu mai avea reacţii în care să-mi pun

încrederea, avea deja o modificare psihică foarte profitabilă pentru agenţii

care de abia aşteptau să întâlnească şi să folosească astfel de exemplare.

C.H.: De aici şi până la capturare nu sunt mulţi metri...

Gv.V.: Da, aşa-i! E însă şi aici un ghem care se vrea descâlcit. Ca să

fiu obiectiv, trebuie să spun că prinderea mea, inevitabilă în cele din urmă,

presupunea trădarea, căci eu oricum nu aveam de gând să mă predau, deşi

frânghia se cam strânsese, gazdele erau arestate, alimentele erau greu de

procurat, luptătorii se răriseră, unii prin moarte, alţii prin predare ori

arestare...

C.H.: Şi trădarea, care încheia un capitol de existenţă deloc comună,

dar şi prefaţa un nou modus vivendi, în celulele temniţelor, până la urmă

s-a compus tot dintr-o colaborare.

Gv.V.: Da, categoric. Voi aminti câteva elemente. Eram în comuna

Marginea, retras la anumite gazde, din motivele pe care le-am consemnat.

Eram la Toader Mihailescu, în timp ce acesta era arestat. Soţia lui, Viorica,

de loc din Suceviţa, trudea singură în pod, îşi umplea sacii cu porumb,

nevoită să se mute în satul de baştină. Am stat în jurul fântânii, nu aveam

mâncare şi ne făceam un plan scurt pentru a ne găsi o sursă; lumina şi

zgomotul din pod mi-au părut suspecte până când, terminând Viorica de

umplut sacii, spre norocul nostru, al meu şi al însoţitorului meu Marciuc, a

trecut pe lângă fântână şi am venit să o semnalizez. Viorica ne-a spus că

primejdia e mare şi că soţul ei Toader e ridicat şi multe alte gazde sunt la

arest. M-am mirat de această veste şi Viorica m-a limpezit:

- Ţinu nu este arestat, e chemat deseori la post; la el vin zilnic

securiştii, seara este chemat şi anchetat...

E clar, mi-am zis, el ştia gazdele noastre şi faptul că nu-i arestat e un

indiciu. Gazdele pârâte, constrânse, s-au divulgat unele pe altele şi astfel

lanţul a crescut şi Securitatea şi-a putut pune în aplicare aparatul coercitiv.

Cu această afirmaţie, trăgându-l de haină pe Marciuc, nu prea surprins de

veşti, chiar insistând să mai ia ceva hrană, am intrat într-un ogor, am pus în

rucsace cartofi şi ştiuleţi de porumb, căci era toamna, şi trecând şoseaua,

dinspre partea dreaptă, din direcţia Solca, evitând posturile fixe, am stat

câtva timp în pândă în faţa casei lui Ţinu. Era acolo un şanţ adânc, iar

şoseaua era mai sus, pe înălţime; aveam un loc strategic, vedeam bine

poarta lui Constantin-Ţinu Mihailescu. După un scurt timp de aşteptare, a

venit o maşină, încet, cu farurile stinse, dinspre Rădăuţi. A coborât din

maşină un ofiţer pe care l-am văzut bine, ridicându-ne din şanţ privirea spre

poarta lui Ţinu, din locul unde stăm pe burtă. Câinele începu să latre, omul

coborât din maşină intră pe uliţa de dinaintea casei, întâmpinat de gazdă.

Cei doi au avut o convorbire de vreo zece minute, în şoaptă. Nu am auzit ce

au vorbit. Vasile însă, nerăbdător, îmi tot da coate să deschidem foc,

şoptindu-mi în ureche: „Hai să tragem!". Nu era cazul, l-am înghiontit ca să

se astâmpere. După încheierea convorbirii, ofiţerul s-a urcat în maşină şi a

plecat, iar Ţinu a mai rămas un minut în uliţă, privind în urma călătorului

care se îndrepta spre Suceviţa. Mai-mai mă fura gândul să-l prindem pe

„povestitor", să-l trecem în marginea pădurii şi să-l chinuim un pic, nu să-l

împuşcăm, ci să-i dăm o lecţie de demnitate, să ştie că avem cunoştinţe de

lucrul Securităţii, că suntem în spatele acesteia. Şi îmi pare rău că nu i-am

dat această lecţie, care e bună pentru toţi laşii.

Oricum, din acea pândă m-am ales cu o certitudine; mi se clarifica

deplin faptul că Ţinu este un colaborator pus în slujba autorităţilor.

După acest moment am coborât în luncă, am trecut apa şi mi-am

făcut planul de a intra în întunecimile pădurii, într-un perimetru care are în

margini Vicovul, Voievodeasa şi Putna. Şi în timp ce păşeam spre ierburile

dinspre pădurea Hardicului, Vasile Marciuc îmi dădu, cum am amintit,

sugestia de a trage la casa lui Ion-Nicu Senegeac, în Voievodeasa. Despre

această relaţie vorbesc şi când evoc cum a fost construită „capcana"

prinderii mele. De ce am spus toate acestea? Ca să dau nuanţe elementelor

din care s-a compus trădarea. Din cele aici consemnate, factorii au

evidenţă: Ţinu, Marciuc şi Nicu sunt personajele care închid episodul

existenţei mele în munţii Bucovinei. Dar răul, rădăcina răului, nu-i în aceşti

oameni, ci într-un sistem diabolic, în comunismul care a deformat

mentalităţi şi caractere, care a învrăjbit fraţii contra fraţi, care a înjosit

Omul şi l-a înlănţuit...

C.H.: Spiritul creştin, iertător, este evident şi în cele aici scrise.

Curios e că după atâţia ani de celulă, inima nu vi s-a umplut de ură, de

răzbunare şi, după cum mărturisiţi, prima adresă din Suceviţa, la care aţi

vrut să ajungeţi, a fost chiar la Vasile Marciuc.

Gv.V.: Tot timpul m-am gândit la acest om şi, când a sosit ziua

eliberării, am mers la el să-i mulţumesc, pentru că datorită lui sunt în viaţă.

Să-i mulţumesc pentru că m-a predat, căci dacă nu mă preda eram sigur

mort. Am mers la el să-i cer o cană cu lapte. Nu i-am trecut pragul cu alt

gând decât acela de a-i zice „Mulţumesc, Vasile, că m-ai predat!". Sigur, se

amesteca în această mulţumire şi un reproş amical, cum bine aţi intuit... Dar

despre aceasta voi mai vorbi când voi povesti întoarcerea acasă...

C.H.: Cronologic, cred că ne apropiem de un episod crucial, de un

scenariu oribil în care, singur, absolut singur, a trebuit să alegeţi între

gloanţe, care înseamnă moarte, şi gratii, care...

Gv.V.: Da, aici sunt necesare detalii multe, accentuate. E într-adevăr

un moment excepţional din biografia mea, de aceeaşi încărcătură ca şi

decizia de a alege muntele, ca şi eliberarea din închisori sau momentul

Nataliţa, asupra căruia am cerut un timp mai îndelungat pentru naraţiuni...

Dar până a vorbi despre episodul prinderii, să mi se permită o...

prefaţare, să se consemneze o povestire care duce spre acel moment.

C.H.: Vă ascultăm cu interes...

Gv.V.: înspre momentul de care vorbim, voi sublinia o stare pe care

voi numi-o „semn de moarte". Aveam bordeiul peste pârâu, într-un desiş.

Mergeam, trecând pârâul, după lemne. Arborii, uscăturile, mai înalţi ori

mai scurţi, groşi cât cofa, cum am mai spus, nu erau retezaţi, ca să nu

facem zgomot, ci răsuciţi cu mâna până cădeau. Eram într-o situaţie cum

n-am mai fost niciodată, nici până atunci, nici de atunci. Aveam un semn de

moarte; acest semn îl am şi acum, dar nu atât de puternic ca atunci. Când

eram într-un necaz, când urma să am o încercare, o îmbolnăvire, semnul se

arăta cu o anumită intensitate. Astfel deduceam gravitatea întâmplării,

gravitatea bolii, pericolul pe care urma să-l întâmpin. A trecut o lună, au

trecut două, au trecut trei şi eu m-am îngrozit: asta-i moarte, am zis; m-am

aşezat pe post negru şi rugăciune, îi părăseam pe ai mei, mergeam prin

pădure să fiu singur, să mă audă Dumnezeu. Şi dacă am văzut că semnul nu

mă părăseşte, am plecat la mama acasă. Dar nici aici nu m-a părăsit. Am

zis: mă duc înapoi la ai mei...

C.H.: Acest semn ce era? Vă trezeaţi de-odată cu o obsesie, cu o

frământare...

Gv.V.: Nu, un semn în cot. O anumită mişcare, ca şi cum mi-ar fi dat

cineva cu ciocanul, puternic. Era clar că asta-i moarte, niciodată n-am avut

aşa puternică senzaţie. Cu automatul la mine şi cu Biblia, mă rugam de ai

mei să mă lase după lemne. De ce? Mi-am găsit un locşor tocmai pe

marginea unei prăpăstii, în stânga era prăpastie şi un pârâu adânc, iar în

dreapta era pădurea de unde vedeam totul. M-am aşezat în genunchi, cu

automatul jos, citeam câte un psalm-doi şi mă rugam la Dumnezeu.

Pădurea era grozav de deasă, nici soarele nu pătrundea, ici, colo era câte o

ferigă. Alte plante nu erau pe acolo. Vara era umbră şi rece. Câte o rază, ca

o săgeată, pătrundea până jos, printr-o spărtură, pe undeva. Fagii, neavând

soare şi lumină, se uscau la o anumită grosime şi înălţime. De data aceasta,

când m-am ridicat din rugăciune, în stânga mea, pe marginea prăpastiei, am

văzut un astfel de fag. De zeci de ori m-am rugat acolo şi nu l-am văzut.

Am spus: ..Dar cum de nu l-am văzut eu până acum? Asta nu e bine!". Şi,

cum era automatul jos, Biblia tot jos, m-am prins de el şi l-am mişcat, mai

mult trăgându-l spre mine, să nu-l scap în văgăună, căci era chiar pe

margine. Nu l-am putut scoate de acolo. Cine m-a pus pe mine să mă uit în

sus? Dumnezeu, care a primit rugăciunile mele şi postul! Să ştie lumea că

primejdia de moarte poate să vină, dar poate să şi treacă. Dar numai cu post

şi rugăciune puternică. Când te rogi să-L vezi pe Domnul Iisus, să-L vezi

cu ochii că te priveşte, să vezi un colţ de rai, verdeaţa şi lumina puternică!

Când am ridicat privirea, fagul s-a rupt şi a căzut jos; jumătate a venit drept

în cap la mine. N-am apucat să mă întorc, am făcut un salt în faţă şi în

aceeaşi clipită de ochi bucata s-a înfipt în pământ, unde am fost eu. Era de

vreo opt metri, cât piciorul de gros. Eram în pericol, deasupra prăpastiei. Să

zbor? -nu pot, să cad ca o piatră - e moarte sigură. Ca şi în alte împrejurări

unde clipa de luciditate contează, am zis: „Voi face slalom, să nu-mi pierd

echilibrul." Dar când am ajuns în stânga, cu gândul de a atenua viteza

plonjonului, am atins un lăstar care nu m-a putut ţine şi care, ca un arc, m-a

aruncat cu pieptul de stâncile prăpastiei. Am murit pur şi simplu! Când

m-am trezit, m-am întors la automatul şi Biblia care erau pe buza

prăpastiei. Recapitulând scenariul, văzând unde era înfiptă jumătatea

fagului şi cât de hidoasă era adâncimea prăpastiei, mi-am amintit de visul

care m-a bântuit cu un an înainte. Ce am visat? Tatăl meu a plecat la

vânătoare - el era vânător adevărat - şi nu s-a mai întors. L-am aşteptat o zi,

două, mai multe zile. În pădure se întâmplau nenorociri, unii se împuşcau

din imprudenţă, alţii erau împuşcaţi de silvicultorii care îi urmăreau pe

braconieri. În vreo zece ani, îmi amintesc, au fost vreo patru-cinci cazuri de

acest fel.

Când cei duşi în munte întârziau peste răbdare, se organizau potere.

Şi în visul meu aşa se întâmpla - s-a organizat o poteră pentru aflarea tatălui

meu. Un număr mare de oameni din sat, om lângă om, o linie de oameni,

din Obcina Drăguşinului până la mine. Ultimul din şir, în stânga, eram eu.

Am ajuns la groapa aceasta şi când am privit în adâncul ei l-am văzut pe

tata spânzurat de o creangă uscată de fag. Arăta îngrozitor, în spânzurătoare

era numai capul şi şira spinării, restul oaselor erau în fundul văii. Am dat

alarma şi toţi cei care compuneau potera au venit la strigarea mea. Atunci

m-am trezit...

Acum, când am venit la automat şi Biblie, mi-am adus aminte de

acel vis, am privit în groapă şi mi-am închipuit oasele tatălui.

Episodul cu moartea din Spitalul Fundeni, consemnat, a fost o

revelaţie târzie. Parcă îl aud şi acum pe doctorul Luncan, profesor la Cluj,

cum a rostit mirat către studenţi: „Iată un om care trăieşte din dobândă, în

noaptea trecută şi-a terminat capitalul."

Şi după întâmplarea aceea am venit la bordei fără lemne. Era

întuneric. Eu am stat mult acolo, în „moarte" şi apoi, înviat, am plâns, am

citit psalmi.

- Unde ai stat până acum, Gavrile? m-au întrebat fraţii, îngrijoraţi.

Eşti galben, ce s-a întâmplat?

Le-am povestit totul şi le-am spus:

- Măi, oameni buni, luaţi aminte, cumpăna e de la Dumnezeu, dar şi

salvarea e de la El. Când vrea Dumnezeu să fii viu, nu mori! Gheorghe s-a

dus unde i-am spus că am avut încercarea, confruntarea cu moartea, a adus

pentru foc bucăţile din lemnul de care se lega visul şi clipa fatală...

C.H.: O premoniţie revelatoare, o întâmplare semnificativă...

Gv.V.: Am ţinut să intre în povestea aceasta pe care o scriem şi

acest... vis.

C.H.: Desigur Vasile Marciuc are individualitate; va fi prezent şi în

ultimul capitol al epocii Dvs. romantice. Căci de el depinde, cum am văzut,

într-o bună măsură, chiar drama Dvs.

Gv.V.: Voi povesti tot ceva legat de prezenţa personajului Vasile

Marciuc şi despre o întâlnire cu, paraşutiştii. Apoi, tot despre el, după

eliberarea mea.

După ce Marciuc a fugit din închisoare, după cum am subliniat, a

venit la noi, în munte, unde l-am prezentat la fraţi. Vasile a venit ca de la

arest, nu avea echipament pentru munte. Şi, mai ales, un articol absolut

necesar, pătura. Am stat împreună într-o noapte, într-o gropiţă, înveliţi

amândoi cu pătura mea. Dimineaţa, după o noapte de frig, când începuse să

cadă lapoviţă, zăpadă, pătura noastră era albită de fulgi. L-am asigurat că îi

voi procura o pătură din sat, că voi merge după alimente şi îi voi aduce

această învelitoare de la fratele meu Ion. În Suceviţa însă se pătrundea greu,

localitatea era extrem de bine păzită. Chiar cetăţenilor obişnuiţi, călători pe

drum, li se puneau diferite întrebări, li se cereau legitimaţiile. Eram atunci

în parcela Şoarecu, într-o zonă zisă „la Tcaciuc". Am hotărât să cobor în

Suceviţa în amurg, nu la miezul nopţii. Când am ajuns la punctul Preluci,

mi-am făcut un plan sever, să nu dau peste un post fix. Am evitat locul cu

iezer, mlaştina plină de broaşte zgomotoase, pe care probabil că au ocolit-o

şi pândarii, tocmai din cauza orăcăielilor care le-ar fi tulburat atenţia. Am

trecut un gard, prin mijlocul unui teren de cosit şi, pe lângă cimitirul

penticostal, lăsând în urmă un alt gard, trecând apa, am ajuns la Ionică, la

fratele meu. În marginea livezii mi-am zis: dacă mărăcinele - semnul - e în

gard, nu intru, merg la Varvara Zaremba, căci e mai puţin supravegheată şi

tot găsesc o pătură...

Iată ce s-a întâmplat! După ce am părăsit poteca s-o iau spre pădure,

pentru că ceva nu era în regulă în teren, fapt care m-a determinat să nu mai

merg la fratele Ionică, evitând deschiderea din poieniţă, numai la vreo cinci

paşi prin pădure, m-am pomenit cu trei inşi care, ridicându-se de jos m-au

somat. Era întuneric; eu eram obişnuit cu întunericul, vedeam bine noaptea

şi, totuşi, de data aceasta nu aveam mai mult de trei metri până la străinii

înarmaţi. Am apucat să dau cureaua deoparte şi să pun mâna pe automat.

Cel din stânga mea, unul înalt, a strigat scurt:

- Pune-1 jos!

- îl pun, am răspuns şi m-am aplecat. Într-o fracţiune de secundă,

mi-am croit un plan de salvare; am dezasigurat arma şi, fiind într-o situaţie

limită, din genunchi am început să trag. Şi ei aveau degetele pe trăgaci şi au

început să tragă. Dar ei nu aveau unghiul potrivit căci, primind foc de la

mine, nu au mai lăsat automatele jos, au tras în direcţia pe care eu eram

când stăteam în picioare. Treceau peste mine valuri de gloanţe, la un metru

de creştetul meu. Primind foc de la trei automate, am uitat să trag în dreapta

şi între timp celui din stânga, mai mic de statură, i s-a oprit încărcătorul,

clanţ, în gol. Repede a încercat să-l schimbe; în acest interval, extrem de

scurt, cu o maximă tărie, mi-am făcut raţionamentul: după ce acela îşi va

monta încărcătorul, îşi va da seama că ţeava armei trebuie înclinată, aşa că

am luat degetul de pe trăgaci şi m-am dat de-a dura, ieşind din foc. Armele

de la bătaia cărora ne vedeam feţele prin foc şi fum au încetat. M-am ridicat

şi mi-am pierdut urmele pe-o vale păduratecă. Au tras o rachetă şi eu m-am

izbit la pământ înainte de a se aprinde. Ei s-au uitat peste împrejurimi, pe

unde fuge banditul. Nu au văzut nici o fiinţă mişcătoare. Am auzit un sunet

prelung, ca de corn, cineva le-a dat semnal celor trei, de undeva din vale,

sunând dintr-o ţeava de armă. Sigur erau posturi dispuse în zig-zag, după

cum ştiam că procedează vajnicii paznici de haiduci.

A fost o împrejurare extraordinară, de neuitat. Am zis, oriunde am

relatat acest moment, astfel: Dumnezeu, în noaptea aceea, a blocat patru

minţi - cei trei nu au avut inspiraţia de a trage în jos, eu nu am tras în

dreapta şi, astfel, la numai câţiva metri, în plin foc, nu am murit nici unul.

Am găsit opt cartuşe în încărcătorul meu de treizeci şi două de cartuşe,

acolo, pe dealul Voievodesei. Încă un episod... Mai consemnăm unul?

C.H.: Tot atât de plin de suspans, de frigul morţii?

Gv.V.: Nu, ceva mai amuzant. Deşi ziceţi „mă dor mâinile de scris",

citându-l pe poetul Cezar Ivănescu, zic că merită. Căci nu am ce lăsa după

mine decât aceste mărturii, sunt un ultim martor...

C.H.: Să auzim.

Gv.V.: Eram în Marginea, legăturile cu Suceviţa erau întrerupte din

motivele pe care le-am amintit, îmi era dor, sincer spun, să mă întâlnesc cu

Nataliţa şi să aflu dacă s-au făcut arestări între ai mei. Fiind la fierarul

Gheorghe Lungu, l-am rugat să-mi dea o cămaşă albă, iţari, o bondiţă şi o

pălărie. Mi-a dat omul. Am lăsat pufoaicele mele, am lăsat automatul în

pod; încălţat cu nişte bocanci de-ai lui, cu iţari, cu cămaşă albă, cu bundiţă

şi pălărie pe cap, am luat o furcă din şură şi, după masă, aşa, către seară, am

pornit pe după Marginea şi am ieşit în capăt, pe un drum, să intru în

Suceviţa. Mai erau două ceasuri până la înserat. Eu anume am făcut treaba

asta, ca în caz de ceva să am în faţă ivirea întunericului. Totul ar fi decurs

bine, normal, dar în faţa fabricii de cherestea, după ce am intrat în Suceviţa,

se afla un cetăţean din Suceviţa, V.S. Acesta m-a recunoscut. S-a întors în

fabrică, a dat alarma, a anunţat directorul. Directorul a anunţat portarul, pe

unul S.S., un vlăjgan înalt, refugiat din teritoriul ocupat, şi acesta porni

după mine. După ce am trecut de fabrică, am grăbit pasul. Era un teren

agricol, liber pe dreapta şi pe stânga. În stânga, în vale, mai departe, erau

vreo două căsuţe ale unor femei amărâte. Veni o ploiţă, eu mi-am ales acest

timp, să fie ploaie şi spre seară, în favoarea mea. Mă uit în faţă şi văd un

miliţian, la distanţa de o sută metri, cu pelerina pe un umăr şi cu automatul

pe celălalt umăr. Mergeam încet, încet, pe marginea şanţului, pe marginea

drumului spre Suceviţa. Mi-am zis: dacă eu merg încet, îi atrag atenţia;

dacă merg normal, repede, îl ajung. Dacă îl ajung mă poate întreba, mă

poate suspecta; trebuie să folosesc furca. L-am lăsat să se distanţeze şi am

intrat în drumeagul care mergea spre cele două case, la Cobzăriţe, cum le

zicea lumea. Am stat un pic, acolo era plantat grâu, porumb, am scos capul

să văd cât s-a distanţat miliţianul, în timpul acesta, când eu mă uitam, au

apărut după colţul gardului de la fabrică directorul Magopăţ cu portarul.

Eu, repede cu privirea în jos, cu furca în mână, mă întorc şi plec încolo.

- Alo, tovarăşe, ce cauţi dumneata pe aici?

- Caut o vacă. Am cosit toată ziua şi am avut vaca legată de un

clenci, a rupt lanţul şi a plecat, vreau să văd dacă nu e pe aici. Mă tem să nu

fie printr-un trifoi...

- Cine eşti dumneata, de unde eşti?

- Lasă-mă, domnule, în pace! Eu caut vaca şi dumneata mă întrebi

cine sunt? Sunt din Marginea. Zic aşa şi merg în continuare. Ei după mine,

insistenţi:

- Unde stai, domnule, în Marginea?

- Pe Havriş stau, răspund şi ajung în zona unde sunt casele. Unul,

poreclit Holbechi, cosea acolo.

- Doamne ajută!", îi zic creştineşte. Cosaşul se uită nedumerit la cei

care veneau după mine.

- N-ai văzut o vacă roşie pe aici?

- N-am văzut.

- Coseşti de mult?

- Dinaintea ploiţei care a fost.

- Mi-a spus cineva că a văzut-o şi, când i-am dat de urmă acolo, am

văzut că din drum a făcut-o încoace, dar aici nu-i mai găsesc urma.

Urmăritorii, după mine. În acest timp, cât am fost pe deal, s-a dat

alarma la fabrica de cherestea, unde era o parte din batalionul care umbla

ziua prin sat şi făcea pază pe la gazdele noastre. Membrii acelui batalion

dormeau în fabrică, noaptea ieşind la pândă. M-am uitat în urmă. Soldaţii

săreau peste gard, la numai vreo două sute de metri până la mine. Trăgeau.

N-am auzit strigând, doar trăgând. Cei doi au mărit viteza după mine. Am

mărit şi eu viteza. Când să mă ajungă, când mai aveau un metru, s-au oprit

cu ochii în furca mea. M-am strâmbat urât şi paznicul a căzut, cum cade

bradul, în cartofi. Directorul, care era în spate, s-a întors şi a fugit. Am

scăpat de ei, dar pericolul era întreţinut de militari, de automate. Trebuia

să-i păcălesc şi pe aceştia. Mă îndreptam spre Suceviţa; mai aveam vreo

două sute-trei sute metri, pe terenul agricol, şi intram în lunca situată pe

malul apei.

Acolo eram salvat; printre răchiţi, i-am văzut pe urmăritori - au

trecut apa pe partea cealaltă, să-mi taie calea, ca să nu scap în pădure.

Dincolo de apă se întindea un alt teren, numit „Izvorul". O răchită

rămuroasă, încâlcită în apă, cu crengile petrecute de apa curgătoare mă

ascundea cum nu se putea mai bine. Am sărit în băltoacă şi, numai cu capul

afară, am stat sub crengile aplecate ale copacului. Urmăritorii au trecut

repede prin acest loc, pe marginea apei, şi au închis bucăţica aceea de teren,

convinşi că eu sunt în acel perimetru şi că voi fi prins în dimineaţa ce va

urma. Au ţinut sub strictă supraveghere tot ce a intrat şi a ieşit din sat. S-au

percheziţionat căruţele şi apoi casele, una după alta. S-au aprins lanterne în

poduri, în şuri, în locuri dosite, dar... „banditul a dispărut"...

După ce au trecut de răchita salvatoare, am ieşit din apă şi, prin

luncă, pe marginea apei la vale, ocolind fabrica de cherestea, am sărit

drumul dintr-o strâmtură, ajungând teafăr în pădurea Floaca. Era noapte dea

binelea. În preajma casei fierarului Lungu m-am oprit. Am rupt crengi cu

frunze bogate din nişte tufe şi le-am pus pe mine, ca să-mi ascund cămăşile

albe; după ce m-am tot furişat pe după căpiţe şi pomi, am ajuns în grădină,

apoi în şură la Lungu. Când mi-am văzut automatul şi hainele, am mulţumit

Cerului că sunt viu şi mi-am promis că nu voi mai face niciodată o ispravă

ca aceasta. Mi-am schimbat hainele ude, iar dimineaţa gazda a venit la

mine, neştiind de aventura mea. Foarte surprins, fierarul îmi aducea la

cunoştinţă o întâmplare foarte proaspătă: ţânţarul se făcea armăsar, ca de

fiecare dată când bârfa face spume la gurile povestaşilor:

- Dl Gavril, auzi! Aseară devreme, un paraşutist în faţa fabricii de

cherestea, voia să fotografieze fabrica. Acela era spion, paraşutat, voia să ia

legătura cu partizanii. L-au scăpat, domnule, acum e în pădure. N-ar fi bine

să te duci să-l găseşti? E în pădure, nu l-au prins...

- Dar cum? îl ispitesc eu, ascultându-i savuroasele amănunte.

-Uite aşa, aşa...

Reproducea întâmplarea cu mine, dar o spunea altfel, era imagina ţie,

fabulaţie. Oamenii făceau din nimica toată legende... După cum s-a şi

vehiculat până nu demult, unii chiar şi astăzi fac această mărturisire, că

fraţii Chiraş s-au împuşcat reciproc, ca să scape din bătaia armelor. Dar

altul e adevărul. Ce scrie pe fotografia lor? Ce scrie Securitatea? „Au fost

descoperiţi, iar când la somaţia legală nu s-au oprit, au fost împuşcaţi". Aşa

scrie acolo. Şi acesta-i, din păcate, adevărul.