OROLOGIILE

C.H.: Să introducem aici şi relatările Dvs. despre „ceasornicele"

naturii care v-au fost atât de folositoare în anii când, într -o austeritate

primitivă, incredibilă, eraţi aproape deconectaţi şi de la ordinea cosmică...

Gv.V.: E foarte bună această provocare deşi nu mă iluzionez că i-ar

mai putea interesa astăzi pe mulţi, în epoca Internet-ului şi a altor

sofisticate invenţii...

Când ploua, stăteam sub brazii stufoşi, seculari, cu crengi dese prin

care nu pătrundea ploaia. Chiar şi când în alte locuri ploua câte o lună de

zile, sub brazii bătrâni pământul rămânea uscat. Am observat, stând sub

aceşti copaci protectori, nişte găuri în pământul neatins de umezeală, mai

mari şi mai mici. Atras de acestea, am încercat să le desluşesc prezenţa,

întâi am zis că sunt de la picăturile de apă, dar pământul uscat nu-mi

susţinea ipoteza. Deşi ploile erau favorabile călătoriilor, am rămas mai

multă vreme în zona cu pricina. Mii de musculiţe, de toate culorile şi

mărimile, umpleau văzduhul. Unele plonjau în găurile care mi-au atras

atenţia. Pământul fin ca pudra fugea absorbit înăuntru, se surpa şi, în afară,

prin gaura tot mai îngustată de pământul năruit veneau cartilagii, picioruşe

minuscule, resturile victimelor. Vietăţile prădalnice stau în pulberea fină,

pământii la culoare, aşteptând, ascunzându-şi inelele de pe corp. Erau nişte

ploşniţe sălbatice de dimensiuni diferite, după cum erau şi găurile-capcană.

Inelele, ca nişte armuri protectoare pe corpul lor, aveau valoarea unor

resorturi care le aruncau afară după victime şi le ajutau să debaraseze

găurile după ce le devorau. Erau acestea, desigur, nişte insecte carnivore.

într-o altă împrejurare am făcut o altă observaţie, într-o văgăună,

după ce mi-am instalat un bordei, am văzut un brad răsturnat. Locul era

mlăştinos şi copacul a căzut cu rădăcinile în sus, împresurat de ţărână.

Căutând în dreapta şi în stânga posibile locuri de retragere la vreme de

ananghie, am observat între rădăcinile arborelui doi ochi mari şi o gură

mare. M-am dat puţin înapoi, închipuindu-mi că este un şarpe. Era o

broască însă - şi e de reţinut că eram la o altitudine de o mie metri! Era o

broască, nu din cele scârboase, şi una mare, curată, maronie, sclipitoare.

Locul era umed şi acest mediu îi era prielnic. Ce căuta acolo, de unde a

venit la această înălţime şi de ce stă pe loc, nederanjată de prezenţa noastră,

de trebăluiala noastră în gura colibei? Am văzut-o în acelaşi loc, nemişcată,

în mai multe zile până când, într-o zi, inundată de căldura sufocantă, spre

seară a plecat. Nu prezenţa noastră a deranjat-o; spre miezul nopţii, a trecut

peste păduri un nor răcoros şi curând şi-au făcut prezenţa tunetele, şi

fulgerele, şi ploaia. Vecina noastră nu s-a arătat la bordeiul ei câteva zile;

am zis că nu vom mai vedea-o. După câteva zile însă, deşi erau încă tulburi

peticele de cer pe care le zăream printre cetine, ploaia s-a oprit şi dimineaţa

a răsărit iarăşi soarele. Interesant - broasca şi-a făcut apariţia! Atunci,

văzând-o întoarsă acasă, bucuroşi că vecina nu a mers aiurea în lume,

ne-am zis că aceasta este o broască meteorologică, barometrică. Ne era

clar: când pleca broasca - ploua; când venea la cuibul ei - se arăta căldura,

uneori seceta. Trebuie să spun că am remarcat că această specie este rară,

că acest exemplar pe care l-am studiat îndelung are mulţi duşmani - şi

vulturul, şi bufniţa ori pisica sălbatică, dar şi jderul ori râsul şi, în zile de

foame lungă, chiar lupul.

Când pleacă pe umezeală nu face zgomot cu săriturile ei acrobate, în

schimb frunza uscată o dezavantajează şi o pune în pericol. Aşa a făcut-o

natura, pielea ei nu suportă soarele. Această vietate ne-a fost de mare folos:

când pleca broasca ne puneam rucsacele şi plecam la drum. Ploaia, bătând

frunzele şi pământul, îi obliga pe urmăritorii noştri să stea cu foaia de cort

în cap, nouă înlesnindu-ne ieşirea în comună. Nimeni nu ar fi stat sub

ploaie în pândă culcat lângă casele bănuite, iar acest avantaj noi îl

speculam, căci auzul sub ropotul ploii se diminuează.

Un alt „aparat" în meteorologia noastră era melcul, melcul alb cu

casă în spinare, nu limaxul. Îl vedeam pe copac la înălţimea de doi-trei

metri, lipit, ermetic închis în cochilie. După două-trei-patru săptămâni

pleca. De ce? Din cauza schimbării vremii. Broaştei îi transmitea pielea

acest lucru, iar melcului, coaja copacului. Când vremea era în schimbare,

îşi scotea „coarnele boureşti" mişcându-le, rotindu-le în aer, recepţionând

mesajele naturii. E de văzut urcând şi coborând pe fag, pe paltin, niciodată

pe brad. Broasca aducea ploaia în câteva ceasuri; melcul, mai lene ş - ca-n

poveste şi în realitate -, abia după o zi şi-o seară. El coboară pe vreme de

ploaie căci, fiind umed, pe timp uscat se prind de el frunze, ace din miile

care cad din brădet şi molidiş. E în pericol şi când îl găsesc furnicile care,

timp de câteva săptămâni, îl tranşează şi-l transportă în muşuroi, lăsându-i

cochilia goală...

Un alt aparat meteorologic era huhurezul. Ţipătul lui era, se ştie, un

foarte uzitat semnal, pe care îl imitam fără să fim descoperiţi. E pasăre de

noapte; dacă el cântă sus, pe vârf, îţi poţi lua rămas bun de la ploaie - fără

grijă poţi dormi sub cerul liber, douăzeci şi patru de ore nu va ploua. Dar

dacă pasărea cântă pe vale, la pârâu, e bine să ai bagajul făcut de plecare,

pe-aproape; sigur va ploua. Deşi am constatat aceasta, nu am putut să

stabilesc de ce se întâmplă astfel.

C.H.: Vă amintiţi prea bine zicerea: „Huhurez cu ochii verzi / Umblă

noaptea prin livezi... "

G.V.: Voi mai aminti tot în perimetrul vieţii în natură şi alte câteva

aspecte. Spre exemplu, după trecerea iernii, primăvara, în retragerea

noastră consumam foarte multă frunză de fag, acră, moale, fragedă. Am

observat la un moment dat că pe unele frunze au apărut unele tubercule, un

fel de bobite ascuţite prinse bine pe frunze. Şi asta, numai pe o lizieră

însorită. Eu nu am dat importanţă acelor tubercule şi mâncăm frunzele aşa

cum erau. Bobitele aveau un plus de acreală, un suc întocmai cum are

măcrişul iepurelui şi am zis că nu-i altceva decât vitamina C.

într-o zi, mânat de curiozitate, scot briceagul de lângă cuţitul de

vânătoare şi despic o boabă: descopăr un vierme mai subţire decât firul de

păr. În fiecare boabă era la fel. Curios, nu? în primăvara următoare am

descoperit roiuri de muşte mari care aterizau pe nervurile frunzei ude; după

ce le înţepau, îşi lăsau ouăle. Acolo, pe locul înţepăturii, creşteau

tuberculele. Am urmărit să văd ce se întâmplă toamna, înainte de a cădea

frunzele, slabe, fără sevă, anumite bobite mai galbene cădeau întâi. Peste

ele, frunzele căzute le protejau de zăpadă. Primăvara, la soare arzător,

viermii deveneau muşte zburătoare. Interesant e că nu din toate milioanele

de boabe ieşeau muşte. De ce? Pentru că în păduri sunt nenumărate vietăţi

care mişună noapte de noapte. Mai ales şoarecii, tot atâţia în pădure câţi

oamenii pe pământ. Dacă îi auzi, nu mai ai hodină... Au mulţi duşmani,

bieţii, şi ziua şi noaptea, dar ei nu fac curse lungi, nu au colonia departe, ci

în scorburi calde, de iască, uscate. Sunt câte patruzeci-cincizeci într-o

colonie; aceştia consumau o mare cantitate din boabele despre care vorbim.

Altele erau sparte şi golite de păsări, altele dispăreau în locuri umezi, în

gropiţe, în urmele animalelor.

Nu voi uita să spun că între semnalele cele mai bune din natură de

care ne foloseam în chip deosebit, erau lătrăturile câinilor. Ştiam, eram atât

de atent, deosebeam atât de bine nuanţele, încât sigur eram când oamenii

buni, comuni, ori securiştii intrau pe uliţe sau în curţile gospodarilor.

Cunoşteam după lătrat, în puterea beznei, la care casă latră, ai cui câini

latră. Când pătrundeau străinii, lătratul era nervos, enervant, pentru că un

câine deranjat de o umbră ciudată îi alarma şi pe ceilalţi vecini; se făcea o

hărmălaie asurzitoare de-a lungul şi de-a latul satului. Spuneam: la casa lui

Ioniţă latră, la casa lui Avram, cumnatul, şi ştiam că nu greşesc, că acolo la

gazdele noastre sunt instalate străji.

Intram cu mai puţină grijă la casele unde nu erau câini, dar nici acolo

nu era siguranţă deplină, îmi amintesc de văduva Margareta Cazacu a lui

Neculai, o bătrână singură, foarte săracă. Ea a avut un fecior, Vasile,

partizan în grupul fratelui meu Ionică Vatamaniuc, arestat şi dispărut pentru

totdeauna, nimeni nu ştie unde. Era acolo o casă amărâtă, nebănuită că ar

primi un partizan. Când eram în crize extreme mă abăteam aici; stăm într-o

şură spartă, vedeam stelele prin acoperiş ca la observatorul astronomic, dar

când ploua nu prea aveam unde mă ascunde, într-o noapte m-am oprit acolo

cu speranţa că dimineaţa bătrâna va ieşi în curte şi-mi va aduce ceva de

mâncare sau va fugi până la mama mea care nu locuia departe, la factorul

poştal, de la care să-mi aducă lapte, cartofi şi fasole. Şi cum stăm aşa lipit

de colţul grajdului, după aproape o oră de aşteptări - căci nu mă grăbeam,

aveam timp, eram pornit pentru mulţi ani! - spre miezul nopţii aud clanţa de

la poartă. Am tresărit, am pus mâna pe automat gata să-i trag siguranţa. Era

mătuşa, săraca. Am stat de vorbă. Venea de la preotul din sat unde a

scărmănat lâna şi unde mai mergea la lucru, bucurându-se de înţelegerea şi

mila păstorului. M-a chemat în casă. Am intrat căci nu era lumina aprinsă;

bătrâna a camuflat ferestrele, a aprins felinarul şi eu am rămas în tindă,

aproape de uşă.

- Gavriluţă, ce să-ţi dau?

- Ce să-mi dai, mătuşă? O veste bună! Spune-mi, ce ştii de mama? E

pază la ea? Ce e în sat?

- M-am întâlnit cu ea şi a spus că noapte de noapte e pază la ea...

Mi-am dar seama că nu-i vreme de şedere. Preotul îi dase nişte fructe

uscate şi câteva mere. Am băut o cană de zeamă de fructe şi am mâncat

câteva fructe cu o bucată de mămăligă.

Câinii lătrau în sat, îmi vesteau că străjile mă aşteaptă. Cocoşii

vestind zorii pretutindeni, îmi spuneau că începe o altă zi, cu alte

necunoscute...

C.H.: „Seara lătrau câinii mistici ai liniştii pierdute", cum scrie

Vasile Andru. Am avut la îndemână un „Gramovnic din bătrâni" şi am citit

despre desfăşurarea vremii, sub planeta a şasea, Mercur, în anii '42, '49, '56,

'63. Iată cum prognozau bătrânii: „Anul uscat, vânturos, nu prea roditor.

Primăvara începe friguroasă, apoi uscată, caldă şi vânturoasă, pe urmă

bună. Vara câteodată moină, după aceea veselă. Poamele şi fânul să se

strângă mai curând. Toamna începe în octombrie; până la jumătate

friguroasă, pe urmă mai bine, cu strălucirea soarelui, sfârşitul cu ploaie.

Iarna nu este lipsită de vifor şi de vânt, friguroasă şi geroasă..."

Se potrivesc lucrurile.

G.V.: Da, se potrivesc de minune. Interesantă astrologia bătrânilor!

C.H.: Voi insera aici câteva... melancolii livreşti care sunt din acelaşi

cosmos în care aţi sihăstrit. Pentru că...

„Undeva, pe aproape, se ascundeau lupii..."

(Aitmatov):

„Am cules toate rămăşiţele care se puteau găsi, şi am umplut cu ele doi saci

de călătorie, aruncând lucruri care-mi erau de trebuinţă pentru a salva

comoara aceea mizeră. (...)"

„Am urcat până pe podiş şi un spectacol de desnădejde şi de moarte s-a

înfăţişat ochilor mei scăldaţi în lacrimi."

(Umberto Eco)

„Ar trebui să vorbesc acum despre munţi, să închid ochii în faţa mării. Aş

putea evoca aici o grădină sălbăticită de ţipetele cocoşilor în amiază şi de

merii care au crescut între timp torenţial asfixiind iarba caldă şi plină de

soare... o curte unde un măr bătrân cu fructe sticloase şi acrişoare a rămas

martor fidel al timpului când am făcut şi eu parte dintre zeii ce se jucau în

ţărână fără să se întrebe ce este fericirea, dar trăind-o..."

(Octavian Paler).

„Cu lacrimi în ochi se vede foarte rău."

(Imre Kertesz)

Căci, dincolo de primitivismul existenţial, mai greu de înfruntat au fost

mentalităţile, fiinţele nu o dată brutale, laşe, mincinoase...

Gv.V.: Ponderea dialogului nostru se va regăsi tocmai acolo, dar

trebuie să... trag uşa la bordeiele de care v-am vorbit, fiindcă m-aţi întrebat:

„Câte «chilioare»/bordeie aţi făcut în timpul şederii în munţi?"

în fiecare an, alt bordei! Toamna ne săpam bordeiele în pământ, în

octombrie-noiembrie. Ziua săpam, iar noaptea ne alimentam, o lună de zile.

Până când bordeiele nu erau încă terminate, alimentele le ţineam afară, sub

cetini, sub scoarţă de copaci, să nu se altereze. Era o situaţie dificilă

conservarea alimentelor, mai ales a făinii, care se umplea de mucegai la

căldură.

C.H.: De ce tot alt bordei, în altă parte?

Gv.V.: Iată de ce: în octombrie, când pământul la suprafaţă îngheaţă,

de la brumă şi zăpezi, apa intră încet în pereţi şi, primăvara, când umezeala

iese iar din toate părţile, cu siguranţă aduce tuberculoza. Nu ştiu câte am

făcut, dar oricum sunt câteva zeci.

Un caz semnificativ - am ajuns la locul numit Sihelda Popii, la Piatra

cu Sfredel, loc tainic, cu multe mlaştini, cu rupturi în munte. Aici toată apa

era impregnată de rugină, nu era bună de băut, avea gust rău. Erau foarte

mulţi brazi, vechi, răsturnaţi, pentru că rădăcinile lor nu aveau un sol dur,

ieşeau din mlaştini. Mai mult, dintre aceştia nu puţini erau trăsniţi. Era un

motiv pentru care, în timp de ploi violente, cu descărcări electrice, să

evităm acea pădure.

Cât am umblat prin păduri în cei şase ani de partizanat, nu am văzut

prea mulţi fagi trăsniţi, dar brazi am văzut cu sutele, în zone de acest fel nu

puteam sta mult - subsolul îmbibat cu rugină atrăgea ca un magnet

fulgerele.

Odată ne-am făcut o colibă peste un fag despicat de un brad prăvălit

de trăsnet. Era aşa căzut încât ne ocrotea foarte bine. În caz de atac aveam o

foarte bună deschidere pentru tragere. Ne-am oprit acolo pentru că pe

tulpina rămasă era o adevărată cultură de păstrăvi, de ciuperci.

Păstrăvii de cioată, cum li se spune, sunt excepţionali în bucătărie, ca

şi păstrăvii apelor, întrec, în supe, orice delicatese...

Acolo am făcut una dintre colibele noastre: am acoperit partea

trunchiului împodobită cu ciupercile aromitoare şi ne-am instalat. Noaptea

făceam ciorbă din păstrăvi, aveam de unde, erau din belşug.

Am rămas acolo până am terminat provizia. Nu voi uita niciodată

acel bordei ingenios ridicat pe copacul care ne-a asigurat alimentaţia atâta

timp, locul liniştit şi aroma sălbatică a bureţilor! Reţin acest loc pentru că

multă foame şi sărăcie am îndurat. Nu aveam decât apă şi sare. Pe lângă

mălai, ciuperca amintită era vis, ne împlinea împărăteşte ospăţul.

Am mai trecut prin acel loc din timp în timp dar cioata nu a mai rodit

ciuperci. Brazii doborâţi de trăsnete indicau că pământul, după toate

aprecierile ştiinţifice, ascundea metale... Voi spune ceva şi în legătură cu

descărcările electrice din obcinele împădurite.

Am umblat o zi întreagă înspre Putna, era vara, îmi trebuia carne

pentru ai mei, ieşisem la vânătoare. Spre seară s-a lăsat peste vârfuri o mare

întunecime, înspăimântătoare. Negură urâtă şi un huruit continuu, fierbea

cerul. Mi-am închipuit că acestea prevesteau grindină, potop de apă şi foc.

Din hotarul Voievodesei, de la Buhoasa, am tăiat în fugă obcina ca să ajung

în vârful Mestecănişului, unde ştiam eu un pâlc de brazi deşi, care m-ar fi

izolat ca să nu ajung ud într-o oarecare şură, peste noapte. Trăsnetele nu au

întârziat. Am stat un moment pe loc în capătul livezilor, spre toloacele din

deal; de pe Mestecăniş, pe făget a venit o vijelie puternică şi, trecând pe

lângă mine, oprindu-se în pământ, ceva a căzut. Ce-i asta?, mi-am zis şi am

privit înspre acel loc. Era o cruce de gheaţă, o adevărată cruce! începuse

grindina, bucăţi ca cireşele băteau pretutindeni; am luat crucea de gheaţă în

mână şi am simţit cum se topeşte între degete, între timp, până a ajunge la

brazii sub care voiam să mă adăpostesc, un trăsnet căzu şi reteză unul dintre

copacii acelui pâlc, la o sută de metri de mine. M-am uitat la chipul crucii

de gheaţă şi am zis că: acesta este Dumnezeu! Când Dumnezeu vrea să te

salveze, te opreşte, îţi ridică ceva în cale! O, Doamne, puteam fi scrum în

vârful Mestecănişului...

Vă voi mai spune eu şi alte întâmplări legate de vietăţile pădurii,

despre şoareci, spre exemplu, când vom ajunge la evocarea zilelor de după

evenimentele de la Bâtca Corbului, din 18 ianuarie 1955.

Acum voi vorbi încă puţin despre câteva... semnale. Veneam uneori,

după cum am spus, la ai mei din sat, la rude şi la prietenii care ne-au ajutat

în vremea pribegiei. Odată, fiind în preajma unei case pe care o vizitam mai

des, casa părintească, apropiindu-mă de punte, cam la o sută de metri

distanţă, am auzit pisica. M-a petrecut, îmi da o veste; aşa fac de obicei

pisicile, câinii şi caii, toate aceste necuvântătoare astfel „vorbind", indică

anumite întâmplări. Simt când vine stăpânul, când e în primejdie, când

moare. Când câinii urlă fără un anume motiv, sigur stăpânul e în primejdie

ori dispare!

Pisica de care amintesc aici mă cunoştea, mă însoţea când stăteam pe

burtă între rândurile de cartofi, aşteptând clipa când puteam să intru în casa

mamei. Dar acum mârâitul ei nu era cel obişnuit, făcea aşa ca şi cum şi-ar fi

văzut puii. Probabil că mă atenţiona în chip deosebit acum, să nu dau peste

vreun post fix, amintindu-mi că puntea reprezintă mai mult pericol decât

altă zonă prin care mă strecuram prin pădure. Căci, desigur, până ajungeam

în pădure, treceam livezi şi ape, terenuri cosite şi niciodată nu intram prin

acelaşi loc. Semnalul ei, dacă era să-l interpretez, ar fi trebuit să însemne că

eu nu voi mai vedea niciodată casa, că mă voi prăpădi. Dar nu i-am dat

importanţă, am considerat că Dumnezeu, în mâna căruia îmi este suflarea,

este mai presus de toate manifestările interpretabile ale animalelor...

Totuşi, pentru că memoria încinsă de amintiri nu mă lasă, mai zic să

prindem de acele zile încă două-trei rânduri...

C.H.: Desigur, farmecul Dvs. este inepuizabil, nici nu oboseşte, nici

nu plictiseşte...

Gv.V.: Toate semnalele mai înainte consemnate au o doză de

pozitivitate. Trebuie să spun însă că am avut un semnal, oarecând, care nu a

fost bun. Dacă pânzele albe pe sfoară, vrejurile uscate în gard, pâsâitul şi

huhurezatul ne-au scos din încurcături, ceea ce voi spune acum ne-a

complicat situaţia. Să vedeţi: eram la cumnatul meu Vasile Cazacu la sora

mea Avramia, unde locuia, cum am arătat, şi mama mea. El, poştaşul

comunei - mai târziu, după ce a venit din închisoare, transportor de pâine -

avea o căruţă cu o ladă uriaşă în care aducea pâine de la Rădăuţi, zilnic

făcând câte optsprezece kilometri. Am convenit ca atunci când vine să facă

trei tropăituri cu cizmele la intrare. Stăm închişi în casă. La ora când

trebuia să vină cumnatul, am auzit sub fereastră trei tropăituri. Mama a

deschis, crezând că e ginerele, dar era şeful de post. Acesta, întâmplător îşi

bătuse cizmele la uşă. Mama, curajoasă, i-a spus că Vasile încă nu a sosit şi

că, după ce va veni, îl va trimite la post. Eu eram după uşă, mascat de uşa

deschisă... Un semnal care putea duce la o tragedie... Eram în 1955...

C.H.: Am convenit să nu vă supun memoria la un exerciţiu greu, de

aşezare a momentelor şi evenimentelor într-o ordine strict cronologică, dar

îmi dau seama că suntem deja în clocotul istorisirilor...