SIHĂSTRIILE

C.H.: Să intrăm în primul capitol dramatic al temerarului Gavril

Vatamaniuc, în momentul când, ca unul care vrea să îmbrăţişeze viaţa

monahală, renunţând la lumea comună, v-aţi logodit cu singurătăţile

primejdioase ale munţilor...

Gv.V.: Cum am spus, fratele Ion mi-a procurat tot ce îmi trebuia

pentru această alegere. Era ziua de 25 noiembrie - ziua mea de naştere. Am

hotărât să-mi sărbătoresc ziua în munţi, cu fratele meu Ion; am luat

rucsacele cu mâncare şi uneltele de săpat bordeie în pământ şi am ajuns în

munţi. Am ales această zi ca să fiu neîndurător cu mine. Să nu mă tenteze

ceva, fie zi de naştere, fie Pastile ori Anul Nou. Am trecut prin „Şoarecul"

şi am ajuns în muntele Vulturul, oprindu-mă pe o pantă sudică, să am soare

toată iarna. Am făcut un bordei; pământul îngheţat la suprafaţă ne grăbea.

Ziua săpam şi noaptea coboram după alimente, aşa se desfăşura vieţuirea

noastră în munţi. La bordeiul nou făcut am transportat de vreo patru ori

alimente. A început să ningă. Fratele Ion m-a ajutat să adun câteva lemne,

apoi m-a lăsat singur. „Mă duc să nu mă prindă zăpada, să nu-ţi las urme",

mi-a zis. Mi-a dat de grijă să-mi procur lemne. Le curmam noaptea cu un

ferăstrău coadă de vulpe şi le depozitam sub pat. Doi ţăruşi în faţă şi doi

ţăruşi în spate şi nişte bârne pe care am pus cetină, acesta era patul.

Bordeiul avea doi metri lungime şi tot atât de lungi erau lemnele tăiate. În

faţă aveam o sobiţă unde, noaptea, îmi făceam focul. Acolo am stat toată

iarna, singur, singur...

C.H.: Câţi ani aveaţi atunci?

Gv.V.: 24 de ani. La 24 de ani m-au dat afară din armată... Ca să

revenim - când am intrat în primăvară, era gata-gata s-o încurc: am văzut că

mi se sfârşesc alimentele şi că iarna, aşa cum e în Bucovina, nu se mai duce

din munţi, în munţi iarna e tare greu, zăpezile-s mari, se iau târziu. De

Paşti, având aproape fruntea muntelui dezgolită de zăpadă, căci toată ziua

sta soarele deasupra, mi-am pierdut urma, strecurându-mă în vale până am

ajuns în casa fratelui meu. Până a mă întoarce cu provizii înapoi, Ion,

fratele meu, mi-a zis:

- Gavriluţă, am să-ţi fac legătura cu Săvuleţ" (acesta era un fiu de-al

lui Gheorghe a lui Savu, din încrengătura suceviţenilor Ion, Grigore, Vasile

şi Gin). Săvuleţ era deja în munţi din '44, alegând fuga în pustietăţile

codrului după momentul evacuării. De el nu ştia nimeni unde e. În munţi a

intrat în legătură cu unul Ghimici şi altul Flocea, din Gura Humorului -

activând în jurul mănăstirii Humor. Săvuleţ era rudă apropiată cu Varvara

Zaremba a lui Ilie a Profirei; tatăl lui şi cu Varvara erau fraţi. Având

această relaţie la îndemână, fratele meu Ion a intuit că acesta se va abate

numaidecât pe la mătuşa sa. Ion a mers la Varvara să se informeze, dar ea

l-a repezit arătând că nu ştie nimic. Ion insistă:

- Cum poţi dumneata să spui, lele Varvara!? Uite ce-i: mata mă

cunoşti destul de bine. Să nu ai frică; acum nici eu n-am frică de dumneata.

Uite de ce am venit: şi Gavriluţă, fratele, e tot pe aici. Şi vreau ca să se

întâlnească cu el, că e mai greu singur. Să fie doi. Iar eu îi voi ajuta pe

amândoi."

Ea stă puţin, se gândeşte...

- Eu te-am înţeles, bade Ionică, dar dacă eu nu ştiu de el...

- Bine, nu ştii. Uite ce spun eu: să vină Gavriluţă, să stea vreo

săptămână la dumneata în pod, poate în podul şurii, vine el şi s-or întâlni...

- Cum să stea Gavriluţă la mine?

- Nici o frică să nu ai, că îl aduc noaptea, vin prin spate; el e la mine

acum. Îl aduc eu aici, prin livadă, noaptea, şi îi aduc tot ce îi trebuie,

dumneata nu ai să-i dai nimic. Trebuie să-i mai fac o pereche de opinci,

trebuie să-i mai aduc ceva...

- Ionică, să nu se întâmple o nenorocire!

- Nici o nenorocire. N-avea grijă, că doar mă cunoşti pe mine.

Ce-i drept, fratele Ionică avea foarte multă trecere pe la toţi oamenii,

ca om cinstit, ca om de cuvânt. Era un om foarte respectat, pentru că el nu a

zis o dată „nu" în faţa unei solicitări. Astfel, Varvara Zaremba n-a avut ce

face şi a spus:

- Cum crezi dumneata, numai că dumneata o să răspunzi dacă...

- Eu răspund!, replică ferm fratele Ionică.

Şi am stat o săptămână la Varvara în pod. Şi într-o noapte aud: scârţ,

scârţ. Uşa din spate, pe unde am intrat eu. Am stat liniştit; mă temeam să

spun ceva, ca el să nu creadă că este aşteptat de păzitori şi să nu deschidă

focul. Am stat foarte liniştit la locul meu, încât el n-a ştiut nimic şi am

simţit că s-a aşezat şi el într-un loc şi a stat nemişcat. Aşa că stăteam

amândoi în acelaşi pod, fără să ştim unul de altul. Şi dimineaţa, când a

venit la el Pachiţa, fata cea mare a Varvarei, cu mâncare, s-a uitat speriată

că nu suntem doi. L-a văzut numai pe el; eu stăteam încă ferit. Pachiţa se

uită şi întrebă: „Eşti singur?". El spune: „Singur". Stă, se gândeşte un timp

şi eu răspund de acolo:

- Sunt şi eu aici, Pachiţa!

El a tresărit grozav. Şi Pachiţa a râs la el când a văzut că a pus mâna

pe automat; avea şi el un pistol-mitralieră rusesc. Pachiţa a spus:

- Nu-ţi fie frică, e Gavriluţă, şi el e ca tine.

Iată aşa a avut loc întâlnirea mea cu Săvuleţ, în pod la Varvara! Am

stat de vorbă cu Săvuleţ, deşi nu prea era dispus. Dar am stat acolo trei

nopţi cu el şi trei zile. Şi într-una din nopţi a mers Pachiţa la Ionică şi l-a

anunţat să vină la noi. Să vină ziua, să nu vină noaptea. Şi într-una din zile,

Ionică a venit pe uliţă, obişnuit, a intrat în casă, din casă a trecut printr-o

uşă secretă în grajd şi s-a urcat la noi în pod, cu Pachiţa. Ionică a dat mâna

cu el. Săvuleţ era un băiat tânăr, avea 19 ani. I-a vorbit:

- Măi Săvuleţ, uite ce e, eu am aranjat cu Varvara ca şi fratele meu să

fie cu tine. De un an de zile e şi el pribeag prin munţi. Şi-i mai greu să fiţi

singuri. Eu am să vă ajut. Vă voi duce mâncare, fratele tău mă cunoaşte

bine şi tu mă cunoşti destul de bine. E mai bine să fiţi amândoi şi zic să

rămâneţi împreună..."

După un timp de discuţii în taină, cu fratele meu şi cu mine, Săvuleţ,

pentru că ştia că am fost militar, m-a suspectat din umbră. Se temea să nu

fac jocul Securităţii. Ion, fratele meu, l-a încredinţat că nu am nici un scop

dubios, că am fost aruncat din armată. Greu, foarte greu s-a lăsat convins,

în a treia noapte, cu alimente aduse de Ion pentru mine şi cu un rucsac adus

pentru Săvuleţ de către gazda Varvara, am ieşit şi am plecat pe drumurile

noastre. Am urcat în drumul Ursoaiei, la Poiana Micului, am trecut dincolo

până am ajuns la ceilalţi fraţi de pustietate...

Cei din bordei s-au speriat când în loc de unul au văzut doi, adică pe

Săvuleţ, cel aşteptat, împreună cu mine. Săvuleţ i-a asigurat râzând: „Să nu

vă fie frică, e un consătean de-al meu, e ca şi noi." Eu aveam o pereche de

pantaloni militari şi asta i-a derutat şi m-au suspectat multă vreme.

După aceea am vorbit eu cu ei, am făcut planuri - eu eram iniţiatorul

planurilor. S-au liniştit. Aşa că am rămas toţi patru acolo. Deci asta se

întâmpla în '50 deja, că eu în '49 am plecat în munţi, în '50, primăvara. Am

venit de Paşti, în primăvara lui '50. Făceam planuri pentru anumite acţiuni.

N-am să pomenesc însă planurile lor şi sistemul lor de acţiune. Lucru cu

care, nefiind de acord, am preferat mai bine să rămân singur, decât să iau

parte la acţiunile acelea (...). Dar cum să scap? într-o noapte n-am dormit

deloc, m-am frământat cum să procedez să ies dintre ei. A doua zi am venit

cu o propunere:

- Măi fraţilor, eu am un plan. Acuma dumneavoastră îl aprobaţi, ori

nu... Noi vom acţiona aici cum aţi spus dumneavoastră. Dar trebuie să ne

gândim. Eu am fost militar, v-a spus Săvuleţ, nu-i nici un secret. Eu

stăpânesc planurile foarte bine, după strategia militară, eu cunosc sistemul

de acţiune, cum aş proceda eu dacă aş fi în locul celor care ne urmăresc.

Noi acţionăm aici, facem şi dregem, dar imediat le atragem atenţia şi ei

năvălesc aici. Nu-i normal ca noi să părăsim zona şi să mergem în zona

mea spre Rădăuţi? Părăsim Gura Humorului, mergem la Suceviţa, acolo ne

aranjăm condiţiile de alimentare, pentru că noi vom sta două, trei luni de

zile acolo, sigur. Vom fi liniştiţi, iar ei, înnebuniţi, ne vor căuta aici. După

aceea, noi vom da o lovitură acolo şi ne vom retrage aici sau în altă parte,

încât ei să nu ştie de unde să ne ia. Că dacă noi rămânem aici suntem

expuşi oricând să cădem într-o cursă. E bine?"

Le-a plăcut planul.

Am zis: „Atunci eu mă duc să aranjez cu vreo două gazde, că eu am

rude foarte multe, şi cu fratele meu Ionică, cel care e principala călăuză a

mea. El a fost partizan în '44, Săvuleţ ştie. Şi să aranjez şi locul unde ne

vom stabili. Vin înapoi. Peste o săptămână vin înapoi şi acţionăm aici două,

trei săptămâni şi după aceea plecăm acolo..."

Am dat mâna cu el, cu ei şi am plecat şi bun plecat; la ei nu m-am

mai întors niciodată.

C.H.: Nu erau parteneri compatibili...

Gv.V.: Mie nu mi-a plăcut modul lor de a activa, ceea ce făceau ei

era haiducie de joasă speţă, pseudohaiducie, ca să zic aşa, departe de

idealurile partizanilor. Le-am propus de câteva ori să renunţe la practicile

lor neoneste, dar nu au acceptat. Când am văzut poziţia lor, nu i-am

contrazis, căci eram ultimul venit în grupul lor, dar nici nu am continuat să

le fiu aliat. Ca dovadă că acţiunile lor au fost întru totul greşite, n-au

rezistat decât doi ani şi au căzut toţi trei sub ascuţişul gloanţelor.

Plutonierul securist Olaru, în urma acestei bravuri, a fost avansat

locotenent...

C.H.: E lucru de înţeles că membrii respectivului grup, profitând de

atmosfera aşa-zisă haiducească, făceau abuzuri...

Gv.V.: Făceau abuzuri şi acţiuni nepermise, acţiunile lor făceau

aventură, nu istorie. Fratele meu Ion mi-a spus oarecând, scurt, ca la

Constituţie, când am luat hotărârea de a mă duce în munţi:

- Măi, Gavriluţă, tu ai luat această hotărâre. Eu voi fi alături de tine,

dar să ştii un lucru: cuvântul partizan este un cuvânt sfânt. Căci îţi spun, în

primul rând eşti tânăr, ferească Dumnezeu, să nu aud o prostie despre tine;

pădurile sunt pline de femei, umblă după bureţi, după zmeură, fragi, mure,

cu vitele, trec dintr-o comună în alta peste munte, să ştii că eu cu mâna mea

te împuşc. Tu dacă ai venit şi eşti hotărât să fii partizan, trebuie să ştii că

partizanul trebuie să fie un om care luptă pentru o cauză sfântă şi nu are

voie să facă compromisuri. Că atunci eşti un hoţ, un tâlhar, un om care

niciodată nu poate să fie iubit de popor. Că organele de Securitate te vor

urî, te vor face bandit, trădător, asta-i altceva, dar tu eşti înscris într-o

misiune scumpă, să lupţi împotriva minciunii, împotriva necredincio şilor,

să fii cinstit, corect, devotat până la pierderea propriei vieţi...

C.H. Era o lecţie severă care nu permitea nici o concesie, cam în

termenii „învăţăturii lui Neagoe către fiul său Teodosie"... sau în spiritul

„Operelor morale" ale sfântului Martinus de Bracara:

„Fii rezervat cu nobleţe, povăţuieşte cu plăcere, dojeneşte cu răbdare.

Dacă cineva te va mustra pe merit, să ştii că ţi-a adus un mare folos, iar

dacă te-a mustrat pe nedrept, consideră că a voit să-ţi facă un bine. Să nu te

temi de vorbele aspre, ci din contră, de cele blânde."

„Fii cât mai puţin răutăcios şi încrezător în tot felul de zvonuri, în

acuzaţii şi bănuieli, dar să fii foarte pornit împotriva acelora care, printr-un

aer de nevinovăţie, se sustrag atenţiei altora numai spre a face rău

semenilor lor."

„Când nu cunoşti ceva, cere să fii învăţat fără să-ţi ascunzi neştiinţa."

„Fii zăbavnic la mânie, înclinat spre milă, tare în momentele de grea

cumpănă, prudent în clipele de prosperitate."

„Să-ţi ascunzi virtuţile aşa cum ar trebui să ascunzi viciile altuia. Fii

dispreţuitor de glorie deşartă şi un supraveghetor sever al celor în lumea

cărora ai fost pus."

(Sf. Martinus de Bracara)

G.V.: Ionică, fratele meu, ştia despre abuzurile celor amintiţi, le

cunoştea planurile, cum procedează. Nu putea fi de acord cu teroarea; ei

opreau autobuze şi cereau actele la control, erau gata să-i împuşte pe cei

care aveau carnete de partid... Asta nu era misiune de partizan. Noi ştiam

cine e în sat membru de partid, cine sunt comunişti. Dar ştiam prea bine că

unii, cei mai mulţi, erau numai formal, pentru că nu puteau avea serviciu

fără a deţine carnet de partid, nu puteau fi nici paznici, nici portari şi, iată

că nu convingerile îi făceau membri de partid, ci nevoile. Nu li se admiteau

copiii în şcoli, în licee şi, mai ales, în facultăţi, ori pe aceşti bieţi oameni,

bine intenţionaţi, trebuia să-i pedepsim? Nu mai spun că unii dintre

membrii de partid, deloc convinşi de doctrina ipocrită a Răsăritului, m-au

alimentat în zile rele şi mi-au salvat viaţa şi, deşi aş putea să-i nominalizez,

le arăt doar recunoştinţă. Şi nu numai pentru hrana dată, ci şi pentru

informaţiile preţioase. Noi, cei retraşi în munţi, eram împotriva unei

filosofii, împotriva unei dictaturi care era copiată fidel după modelul

Moscovei şi aplicată în mod sălbatic poporului român. Acestei doctrine îi

stăm noi împotrivă şi nu bieţii oameni pe care îi întâlneam în autobuz şi

care aveau carnet trebuiau pedepsiţi şi jefuiţi. Nu, aceasta nu era misiunea

noastră. Noi, în cei şase ani cât am stat în munţi, nu am făcut aşa ceva, ci

din contră. Am tipărit manifeste şi le-am răspândit în popor, am arătat cine

sunt bolşevicii, am rugat poporul să nu se înscrie în partid, să aştepte încă

un pic deoarece comunismul este Anticristul pe pământ, să nu părăsească

Biserica. Am arătat că doar creştinismul este ancora omenirii şi îi sfătuiam

să nu se înscrie în colectiv pentru că acest colectivul nu ne poate aduce

decât sărăcie. Ceea ce a şi fost. În sfârşit... Vorbeam de la om la om. Ne

întâlneam cu oamenii pe munţi, cu muncitorii, stăm de vorbă cu ei şi le

spuneam acelaşi lucru. Oamenii, chiar fără să le spunem noi, erau bine

informaţi, pentru că trăiau deja nenorocirea şi presiunea comunismului.

Erau la modă cotele. Ei ni se plângeau şi spuneau:

„Fraţilor, cum scăpăm, că trebuie să muncim cu ţapina şi să

cumpărăm carne şi să le dăm lor? Să cumpărăm cartofi, să le dăm lor.

Ne-au luat pământul şi trebuie să le dăm şi cote, să le dăm din ce nu avem...

Cum vine asta?", întrebau ei necăjiţi. „Noi nu ne-am înscris în colectiv",

spuneau oamenii din Suceviţa, „pământul însă ni s-a luat."

într-adevăr, nu s-au înscris şi pământul le-a fost luat şi dat la alţii. La

cei din Rădăuţi, la cei din Horodnic, care s-au înscris în colectiv; cei din

Suceviţa erau chiar condamnaţi, pedepsiţi şi aveau impuse cote mai mari şi

se exercita asupra lor o presiune extraordinară. Să dea carne, lapte, ouă,

lână, brânză, tot. „Dacă ai o oaie, eşti obligat să o înscrii la cooperativă şi

să dai două kilograme de brânză pe ea. Şi să dai lână, să contractezi un

porc, un viţel", spuneau localnicii arătând cum hotărau irevocabil tovarăşii

primari. Omul nu putea să taie, să mănânce, să crească pentru el nimic;

aceste lucruri oamenii le simţeau pe spinarea lor, ca pe o grea povară. Şi

când se întâlneau cu noi erau bucuroşi, deosebit de bucuroşi că există

oameni care luptă împotriva acestor dictatori, duşmani ai poporului. Ştiau

prea bine că acestea toate vin de la Moscova.

Mulţi fiind în război, au văzut cu ochii lor până la Stalingrad şi

înapoi aceleaşi suferinţe la poporul sovietic. Autorităţile române copiau

fidel aceeaşi stare de lucruri. De aceea partizanii din '44 au luptat împotriva

ocupantului sovietic, iar mai târziu, în '44-'49, până-n '56 şi chiar în '57,

când a căzut ultimul erou, Vasile Motrescu, partizanii bucovineni au luptat

împotriva autorităţilor instalate de trupele sovietice, care erau slugi docile,

instalând în ţară exact metodele din Uniunea Sovietică, împotriva acestor

autorităţi comuniste, fidele Moscovei, împotriva acestor trădători au luat

fiinţă grupurile de partizani. Ba mai mult, îi durea pe toţi, ca şi astăzi, şi pe

cei din Oltenia, şi pe cei din Muntenia ori din Banat înstrăinarea Basarabiei

şi a Bucovinei de Nord; şi sigur mulţi ştiau că şi Insula Şerpilor a fost dată

simplu, cu un proces verbal, de către servitorii Moscovei instalaţi atunci la

conducerea României de către trupele sovietice, de nişte oameni care nu

aveau nimic cu patriotismul, cu naţionalismul, cu România, cu poporul

român. Cine a fost Gheorghiu-Dej? Un ciocănar de la Iaşi, care ciocănea la

vagoane..., asta era meseria lui. Foarte frumoasă, dacă rămânea acolo! Dar

a putut el să conducă o Românie, în alt fel decât îi spuneau consilierii

sovietici care erau de la regiment până la înaltul comandament, de la judeţ

până la minister? El a executat exact ce-i spuneau consilierii sovietici.

Ei, împotriva acestei stări de lucruri luptam...

C.H.: Să conturăm cele două personaje care v-au fost în apropiere,

fraţii Chiraş.

Gv.V.: Aşa. După ce am venit eu şi am stat de vorbă cu Ionică şi

i-am spus de ce am plecat de la cei trei, Ionică mi-a spus:

- Măi băiete, ai noroc. Au fugit în munţi doi oameni bravi, pentru

care garantez eu, deosebit de bine intenţionaţi, oameni de nădejde: fraţii Ion

şi Gheorghe Chiraş, Chirăşenii sau Mateienii cum li se spune.

Mateienii erau patru fraţi: Ion, Gheorghe - care au fugit în munţi -,

Neculai şi Vasile. Cu Neculai, fratele meu Ionică a fost foarte bun prieten,

dar şi cu Ion. Ion avea 52 de ani când a plecat în munţi. A fost prizonier în

Rusia, a suferit îngrozitor, a muncit în minele de la Dombas. Întorcându -se

de acolo, a refuzat să vină cu diviziile „Tudor Vladimirescu" şi „Horea,

Cloşca şi Crişan", şi pentru aceasta a suferit foarte mult; toţi acei ce-au

refuzat au fost băgaţi în mine şi bătuţi în barăci umede şi friguroase unde

mureau cu grămada. Acest om nu putea să-i sufere pe comunişti pentru

nimic în lume; a pătimit extrem de mult de la aceşti nemernici care acum

conduceau propriu-zis România din umbră.

Ion Chiraş a fugit de acasă când a auzit că fratele lui, Gheorghe, a

fost arestat la locul de muncă, el fiind mecanic în serviciu la moara lui

Toader Chiraş. Proprietarul morii, Chiraş, nu era rudă cu el. S-a pomenit cu

doi civili care l-au legitimat şi au spus: mergi cu noi. A oprit moara şi l-au

luat. L-au dus la postul de jandarmi. Aceşti oameni, Mateienii, vorbeau

răspicat împotriva comunismului. Spuneau ce-au văzut în Rusia, căci

amândoi au fost pe front, care-i realitatea, ce ne poate aduce comunismul şi

ce ne-a adus până la ora aceea. Autorităţilor, Securităţii, nu-i convenea să

aibă oameni în popor care să le dejoace planurile şi să le combată teoria şi

propaganda lor. Aşa că, Gheorghe a fost arestat acolo. Cum a auzit Ion, a

încuiat uşa şi a început să-şi facă bagajul pentru a pleca în codri, să nu fie şi

el arestat. Spre seară, Gheorghe a cerut învoire la WC; a fost introdus la

WC de către un miliţian şi a văzut un gemuleţ deschis. (Miliţia avea sediul

atunci în zona unde acum sunt casele lui Marcel Popa şi prof. Geta

Vatamaniuc, fiica lui Nicolae, a unui nepot al celui care relatează - n.m.).

S-a urcat pe WC, s-a aruncat prin geam, a sărit în spate, de acolo pe o

colibă, pe o şandrama unde ţineau lemnele cei de la post, şi din uliţă a fugit

în pădure. Miliţianul, când a deschis uşa, nu l-a mai găsit pe arestat! A ieşit

afară, însă el nu mai putea fi văzut, pentru că pădurea era la trei sute de

metri. Gheorghe era deja ajuns în codru. A mers la un nepot al său, la Ioniţă

Procopciuc, un om extraordinar, de nădejde, o gazdă a noastră în toţi cei

şase ani. S-a dus acolo şi a luat îmbrăcăminte şi încălţăminte. De acolo s-a

urcat în munte, unde-şi avea ascunsă puşca şi cartuşele şi a rămas în pădure

cu mâncare luată de la nepotul lui. După ce a fugit Gheorghe de la post, doi

securişti, îmbrăcaţi civil, poate tot cei doi care l-au arestat pe Gheorghe de

la locul de muncă, au venit la Ion acasă. Uşa era încuiată. Ion avea un câine

vânător de urşi, foarte mare, voinic, alb, la care Ion a ţinut extrem de mult

şi despre care deseori ne vorbea. I-a făcut mâncare şi i-a întins-o prietenos,

zicându-i îndurerat: „Cine îţi va da ţie să mănânci?". L-a legat lângă uşă,

intuind că va fi vizitat de către servitorii „eliberatorilor". I-a spus mamei să

le răspundă celor care vor întreba de el că nu-i acasă, că-i în ţară, la lucru.

Câinele a început să se agite, se smulgea din lanţ, simţea iz străin în

preajma casei. Mama lui Ion auzi lătrăturile furioase şi-şi făcu potecă prin

livada unde-şi avea căsuţa. „Fii cuminte, fii cuminte, o să-ţi dea mama

mâncare, leule", îi vorbea câinelui. Musafirii nepoftiţi au intrat în vorbă:

- Bună ziua.

- Bună ziua", răspunse bătrâna sosită de peste livada unde-şi avea

căsuţa.

- Pe cine căutaţi dumneavoastră?

- Pe Ion Chiraş. Nu locuieşte aici?

- Ba da, eu sunt mama lui.

- Vedem că uşa-i încuiată", constată «civilii».

- El nu-i acasă, că-i singur...

- Dar văd că-i mâncarea caldă la câine, i-a dat-o acuma", adăugă

unul.

- Dar el de când nu are femeie..., o fi dat mâncare la câine, a încuiat

uşa şi o fi plecat undeva. Aşa că dumneavoastră mai aşteptaţi dacă vreţi, că

vine el. Eu nu ştiu unde-i plecat; câteodată nu vine toată noaptea. Merge pe

la prieteni. Ce să facă acasă dacă-i singur? Dar dacă vine ce să-i spun?

- Are o problemă la Fabrica de cherestea, el ştiţi că a fost bucătar

acolo, are nişte nereguli..."

Fac aici o precizare: mama acestor fraţi, cunoscută în sat cu numele

de Mateiasa, era văduvă de război, după primul război mondial; a crescut

patru feciori şi o fată în spiritul curat creştin, în iubire de Dumnezeu şi

iubire de Ţară.

Ea ştia despre ce vine vorba. Ion era în casă, cu mâna pe topor,

hotărât să izbească dacă i se forţează uşa. Sigur ar fi lovit, căci era de

neclintit în hotărâri.

Domnii au plecat. S-a lăsat întunericul. Ion a rugat-o pe mama să

aibă grijă de câine, ieşind precaut pe uşa din spate care dădea în curte; a

încuiat uşile şi a luat-o spre munţi. Aproape că a repetat aceeaşi regie ca şi

fratele Gheorghe. Şi-a luat arma din munţi, a făcut popas la acelaşi om de

încredere, Ioniţă Procopciuc...

Trebuie ştiut: toţi care fugeau aveau arme ascunse în păduri. Mai

mult de jumătate din ţăranii Bucovinei aveau arme, pregătite pentru

acţiune, în speranţa începerii unui război între americani şi ruşi. Ştiut este

că după 23 august trupele sovietice au intrat în ţară şi, odată cu acestea, a

intrat suferinţa peste români. Oamenii şi-au păstrat armele, şi nu numai

locuitorii Bucovinei, ci şi - am aflat în închisorile prin care am trecut - din

Banat, Ardeal, Neamţ şi multe alte zone. Când au început arestările, primul

gând al celor nesupuşi, al fugarilor, era să-şi găsească armele. Preferau să

moară în munţi, cu mâna pe armă, decât în închisorile comuniste inumane.

Sigur, momentul oportun, aşteptat, a întârziat. S-au făcut greşeli de neiertat,

erori oribile. Un moment de neatenţie a costat libertatea a sute de oameni în

Vrancea - satele răsculate au fost doborâte de batalioanele de securitate...

Ioniţă Procopciuc i-a spus lui Ion că şi Gheorghe a fost găzduit la el

şi că îl va putea întâlni, căci va veni, pentru că alimentele pe care le-a luat

nu-i vor ajunge mai mult de o săptămână. Ion a aşteptat, Gheorghe a sosit.

S-au întâlnit, au luat alimente şi au plecat în munţi. Acum eu trebuia să mă

întâlnesc cu ei. Dar cum? Deoarece eu nu ştiam unde sunt. Munţii sunt

mari. De la Putna până la apa Moldovei, o sută kilometri, de la noi de la

Suceviţa până la Câmpulung, alţi şaizeci-optzeci kilometri. Apoi tot numai

munţi şi păduri. Unde să-i cauţi? Şi atunci, fratele meu Ion a vorbit cu

Vasile, cu unul din fraţii Mateienilor, din cei rămaşi acasă. Cu Neculai era

mai greu, căci acesta stătea mai mult prin păduri, cu doi boi şi două vaci la

păscut, unde mai făcea şi cărbuni. Vasile a spus:

- Ionică, eu nu ştiu de ei. Ce să-ţi spun? Nu ştiu unde sunt.

Ionică i-a răspuns:

- Eu te întreb pentru că, trebuie să ştii, şi fratele meu Gavriluţă e pe

aici. Şi tare aş vrea să se întâlnească. Singurătatea e aspră în munţi. Eu îi

voi ajuta pe toţi, trebuie să-i ajut...

Vasile a rămas uluit.

- Cum, Gavriluţă e pe aici?

- Da.

- Măi, atunci cum să... Eu o să mă întâlnesc cu fratele Neculai şi,

dacă află el ceva, eu am să-ţi spun. Dar cum să-ţi spun? Că noi trebuie să

fim deosebit de atenţi. Dacă fratele tău Gavriluţă e aici şi fraţii Chiraş sunt

plecaţi, noi toţi suntem suspectaţi! Şi dacă ne observă cineva că noi ne

întâlnim şi discutăm, suntem bănuiţi şi urmăriţi..."

- „Dar eu ştiu cum", zice fratele Ionică. „Eu am pe cumnatul factor,

pe Vasile Cazacu. La factor vine toată lumea. Peste cinci zile am să fiu

acolo, unde locuieşte şi mama. În timpulăsta, dumneata caută şi află de ei,

şi vino la factor, chipurile, să trimiţi o scrisoare sau să iei vreo

informaţie..."

După scurgerea timpului stabilit, Vasile îi spune:

- Ionică, eu am venit, dar fără rezultat. Nu am aflat nimic. Ei au luat

alimente de la nepotul lor şi s-au dus; nici Neculai, nici eu nu ştim unde

stau. Dar stabilim o nouă întâlnire peste vreo săptămână, căci l-am rugat pe

nepotul să lase vorbă unde sunt, pentru ca să ştim şi noi. Vom afla

într-acest timp. Ne întâlnim aici.

- Ne întâlnim la primărie, spune fratele Ion. Dumneata vii pentru o

problemă...

- Da, eu şi aşa trebuie să merg să iau înştiinţarea ce cote am de dat",

răspunde Vasile.

- Şi eu am de mers, să plătesc impozitul. Ne întâlnim la primărie,

acolo nu putem fi suspectaţi, adăugă Ion.

Au stabilit o anumită oră şi s-au întâlnit la primărie. Acolo erau

destui alţi cetăţeni cu diverse probleme. Cei doi au stat pe veranda din fa ţa

primăriei, singuri, la vorbă. „La Chinul Mare sunt ai noştri", atât şi-au spus.

Chinul Mare şi Chinul Mic sunt denumirile a două vârfuri populate cu pini,

cu răşinoase din această specie, în limbajul comun, pinului i se zice chin,

dar nu este vorba aici de chinuri, de suferinţă. Zona respectivă este în

apropiere de Pietrele Muierii, are locuri foarte tainice.

Informaţia că Mateienii sunt acolo mi-a fost suficientă. Fiind om al

măgurilor, nu-mi venea greu să-i reperez în teren. Ion, fratele, mi-a pus

pentru drum mâncare, să mă descurc o săptămână: fasole, cartofi, mălai. Pe

lângă acestea, strict prezente erau în rucsacul nostru un topor mic, un

ferăstrău coadă de vulpe, o gamelă germană de campanie şi un ceaunaş de

aluminiu pentru mămăligă. Nelipsită era şi Biblia lângă arma cu muniţiile.

Am plecat în sectorul indicat, o zi, două, trei; mă opream sub brazi şi

ascultam, când se înnopta mâncăm. Ziua circulam, făceam cercuri pe zona

bănuită. Ştiam să folosesc terenul şi, având experienţă, intuiam că şi cei

retraşi sunt într-un spaţiu pe care şi eu l-aş fi ales. Înspre a cincea zi, când

proviziile mă lăsau şi mă obligau să fac un nou transport, am coborât pe un

pârâu acoperit cu frunze, pe care nu erau urme nici de sălbăticiune, nici de

om; am sărit pârâul cu apă din apropiere şi, trecând în cealaltă parte, în

desiş, am hotărât să înnoptez acolo, să mă instalez în pândă, convins că

dacă cei căutaţi sunt în zonă, cu siguranţă în pacea nopţii vor face cât de cât

zgomot. A trecut noaptea, am aţipit de câteva ori; dimineaţa, când mi-am

continuat mişcarea circulară în teren, în apropiere de pârâul cu apă am

observat o urmă de om, de picior desculţ. Deodată mi-am zis: „Aici sunt".

Ei coborau atenţi, i-am zărit şi m-am bucurat, în aval, într-o gropiţă, aveau

camuflată colibiţa. Coborau pe pârâul sterp, acoperit de frunze, spre pârâul

cu apă de unde se aprovizionau şi se întorceau la vizuină. M-am oprit, am

văzut în partea dreaptă două capete bărboase şi armele pe un parapet în faţa

colibei. Ei nu mă cunoşteau, plecasem de mulţi ani din sat. Stăteau foarte

atenţi, circumspecţi. Nu s-au grăbit să tragă. Când i-am văzut, am ridicat

mâna şi le-am făcut un semn, cu automatul pe umăr. I-am semnalizat:

- Măi, fraţilor...

Au sărit imediat, au pus mâna pe arme. Eu am ridicat mâinile şi am

zis scurt:

- Nu trageţi, eu sunt Gavriluţă, frate cu Ionică!"

S-au uitat unul la altul, nedumeriţi. Era un moment tensionat,

periculos. Priveau speriaţi. Am înaintat câţiva paşi cu mâinile sus. Mă

priveau insistent. Au auzit că le-am spus că sunt frate cu Ionică şi au lăsat

armele jos. Au zâmbit destinşi, şi-au amintit de zilele când cu Ionică plecau

la braconaj. Le-am întins mâna, ne-am sărutat. Am pus înainte, şi eu şi ei,

bruma de hrană pe care o mai aveam. Am stat de vorbă cu ei până în târziul

nopţii. Am aprins focul, am fiert mălai. Le-am spus cum am descoperit

locul lor, prin fratele Ion, cum s-a întâlnit el la primărie cu fratele lor, cum

s-au folosit de factorul postal din sat, cumnatul meu Vasile Cazacu,

căsătorit cu sora mea Avramia...

Apoi i-am încredinţat că îmi este bine cunoscută zona şi că ştiu ieşiri

mai lesnicioase spre sat, după alimente. Eram de-acum trei. Aşa a fost

întâlnirea mea cu fraţii Chiraş, Mateienii...

Am fost împreună cinci ani de zile. Ei, în 1955, au căzut sub gloanţe.

Voi evoca pe larg acest moment dramatic şi voi aminti multe fapte

cutezătoare împlinite cu aceşti doi excepţionali oameni, faţă de care sunt

de-a pururi îndatorat. Am legat o prietenie sfântă, am amintiri care nu se

pot stinge până la moarte; nimeni nu-şi poate închipui cum ne-am asigurat

reciproc viaţa în momente de cumpănă grea!

C.H.: Cred că aici ar trebui să vorbim câte ceva şi despre fratele

Dvs., Ion Vatamaniuc, care a avut o personalitate puternică.

Gv.V.: Fratele meu Ion Vatamaniuc, în timpul despre care vorbim,

era acasă, liber. A fost şi el plecat în munţi, în '44; a fost arestat în munţi şi

împuşcat în cap. S-a dus cu glonţul rusesc în cimitirul din pământul

Suceviţei, în anul 1992, în martie. Noroc de gulerul sumanului că, de altfel,

glonţul, dacă nu ar fi întâmpinat rezistenţă, sigur l-ar fi ucis. S-a născut la 9

noiembrie 1903, a fost al treilea fiu din cei zece ai părinţilor noştri. La

eliberarea din armată, la jandarmi, era sergent, calificat, cu diplomă, drept

cel mai bun trăgător pe toate legiunile de jandarmi din Basarabia. Când

trupele sovietice au intrat în Bucovina, în martie '44, s-a refugiat în munţi,

activând în zona Ursoaia. Din grupul său au făcut parte Constantin

Brăileanu, Constantin Mirăuţă, Ion şi Vasile Brăileanu, Vasile Cazacu a

Margaretei, Gheorghe Ivaşcu, Ferdinand Stadler, Constantin Roteliuc a

Avram ş.a. Şi-a sacrificat un copil, o fiică în faşă, pentru ca urmăritorii să

nu descopere, la ţipătul copilului, cuibul partizanilor. Pruncul a fost

îngropat în locul numit Tăpşan... După ce a fost împuşcat şi îngrijit de

populaţia maghiară şi română, în timpul unei misiuni, s-a întors pe jos

acasă, în Suceviţa natală. În 1953 a fost arestat şi anchetat la Suceava de

către căpitanul Feller şi condamnat de către Tribunalul Militar Iaşi, în

deplasare la Suceava. A primit opt ani de temniţă grea, cunoscând ororile

închisorii de la Piteşti. A fost eliberat în '55 şi iarăşi arestat în '56, anchetat

de acelaşi Feller, acum maior, condamnat la şapte ani de muncă silnică şi

confiscarea averii pentru „crima de favorizare a infractorului". A su ferit în

închisorile din Suceava, Jilava şi Gherla. În 1990 a sosit acasă, dar

Securitatea i-a tulburat liniştea până în 1989...

Deşi, tangenţial, voi mai da relief acestui personaj, aici să am

îngăduinţa de a mai spune câteva cuvinte referitoare la contextul istoric.

După ce în '44 trupele sovietice au trecut Nistrul şi Prutul, invadând

pământul românesc, Cernăuţii, Rădăuţii, Botoşanii şi Paşcanii, grupurile de

voluntari constituite, înscriind acţiuni independente în anumite zone, erau

singurele nuclee care opuneau rezistenţă, definindu-se dintru început ca

focare exponenţiale ale mulţimii subjugate de teroarea stalinistă. Astfel

apare grupul constituit de fratele meu Ion Vatamaniuc (28 aprilie 1944),

grupul lui Vladimir Macoveiciuc, în zona Vicov-Putna (mai 1944) şi grupul

mixt, româno-ucrainean, din Ulma-Brodina, condus de Petre Maruseac.

Valul nou ridicat a avut caracter anticomunist. Pe scurt, ca să fixăm câteva

date concrete necesare, grupul lui Macoveiciuc a fost lichidat în 1951,

grupul lui Grigore Sandu din Dorna Candreni a fost lichidat în 1950, grupul

meu, al lui Gavrilă Vatamaniuc, cu o activitate din '49 până în '55, s-a

distrus prin arestarea mea iar în 1958, în noaptea de 13/14 ianuarie, Vasile

Motrescu, ultimul brav partizan din Bucovina, prin mişeleasca împuşcare

care s-a întâmplat la Botoşani, a încheiat Istoria Munţilor.

C.H.: Desigur, această întoarcere în timp era necesară. Precizările

Dvs. vor lumina şi mai bine istorisirile care urmează...

Gv.V.: Extraordinar om de legătură a fost Ion Vatamaniuc, deosebit

de curajos şi înverşunat luptător împotriva despoţilor din stepă! Deşi era

liber când noi am ales osânda vieţii de partizan şi ar fi putut să-şi vadă

de-ale casei, Ion nu şi-a călcat jurământul faţă de sine, a activat prin noi, a

fost cu noi, ne-a ajutat, ne-a ţinut verticali...

îmi amintesc nenumărate episoade din vremea aceea, mai ales cum

acest om ştia să treacă nevătămat prin locuri primejdioase. Mult m-am

gândit la faptele lui când, odată, am făcut un popas în „Tăietura rusească",

într-un loc numit aşa pentru că prin zona respectivă trecea linia de

demarcaţie stabilită de ruşi, în faţa căreia, furios, pădurea a fost complet

tăiată pe o suprafaţă de câţiva kilometri. Suprafaţa respectivă era

încrucişată de tot felul de obstacole şi instalaţii strategice din care, se

înţelege, nu lipseau minele. Fratele meu Ion Vatamaniuc era expert în acest

spaţiu - trecea peste toate instalaţiile, extrem de prudent, cunoscând unde

firele erau conectate la mine; sub arborii încrucişaţi care mascau instalaţiile

primejdioase, fratele meu şi-a făcut o potecă de câţiva zeci de metri pe care,

când se furişa, întrerupea firul - mai ales când era cu alţi însoţitori - ori

deplasarea trebuia să se întâmple noaptea. De fiecare dată, spre seară,

repera mai întâi firul, apoi, după ce avea loc trecerea, îl înnoda din nou. În

felul acesta intra în desiş şi urmărea orice mişcare, cu degetul pe trăgaci;

ştia la orice oră din noapte unde e cuibul mitralierei, unde-s ascunse armele.

Pentru aceste acţiuni, de regulă, era preferat timpul de noapte, cu ploi şi

tunete. Cum am spus, activitatea sa se desfăşura mai cu seamă în spatele

frontului.

Cu fraţii Chiraş am fost într-o activitate deosebită, după cum se

evidenţiază din sublinieri, timp de cinci ani; în tot acest timp, gazd ele

noastre erau păstrate în secret - nu ştiam unii de alţii, aşa am hotărât, să ne

rezolvăm problemele individual. Ştiam, şi ei, şi eu, în chip deosebit gazda

noastră comună, a omului nostru de legătură Ion Vatamaniuc. Ne

despărţeam şi ne întâlneam după ce, de comun acord, stabileam un anume

loc şi o anume zi. Un loc de întâlnire, îmi amintesc, l-am botezat „A treia

groapă", în capătul „Tăieturii ruseşti"; ora nu era stabilită niciodată, nimeni

nu-şi putea închipui câte peripeţii pot fi până la momentul întâlnirii. Aveam

semnale de recunoaştere - imitam păsările de noapte, mai ales huhurezul,

sau căpriorul când brăhneşte. Nu aveam ceas nici unul, ne orientam după

„orologiile" naturii, după astre, păsări, melci, broaşte, fenomene

meteorologice. După ce ne regăseam, primul lucru care ne concentra atenţia

erau informaţiile. Fiecare spunea ce este în teren, ce a auzit, ce a văzut, ce

situaţie e în localitate, între oameni. Informaţiile ne consolidau planurile ori

ni le modificau, după caz, ne făceau să fim stăpâni pe situaţie, să dominăm

atmosfera, să o avem sub control. Informaţiile erau tot atât de importante,

ba uneori chiar şi mai mult, decât alimentaţia, în perioada la care fac aici

referire, am stat cam o lună numai în ascunzători, neavând contacte cu

comunitatea din localitate; era o situaţie critică şi orice pas greşit putea fi

fatal; am trăit greu, cu pâine şi cartofi, din provizia care ne era asigurată,

foarte discret, de un prieten care ne aducea alimente într -un loc dinainte

stabilit. Primăvara, ca să amintesc un amănunt... alimentar, consumam

foarte multă frunză fragedă de fag, cu conţinut de vitamina C, şi podbal,

vegetaţie ce creşte pe marginea pâraielor, foarte bună pentru deficienţe

gastrice, care vindecă chiar şi ulcerul. Am consumat şi urzică crudă, cam

aspră la limbă, dar bună pentru conţinutul de fier. Jirul nu e bun, seminţele

de fag cunoscute sub acest nume, cu care se îngraşă mistreţii, conţin tanin

şi provoacă urâte dureri de cap. Consumam în schimb, ademeniţi de

dulceaţa bobitelor, vâsc. Nu departe ne-a fost moartea! Vâscul era prezent

mai ales în zonele cu păduri tăiate, în cantităţi deosebite. Consumam mult

această vegetaţie, până când, într-o zi, am simţit o stare de ameţeală pe

care, la început, o pusesem pe seama alimentaţiei slabe. Căci anii de codru

au însemnat foame, multă, multă foame.

Nu ştiu dacă nu-i prea multă vorbărie aici...

C.H.: Nu-i vorbărie deloc, e viaţă, viaţă inedită.

Gv.V.: Voi vorbi în altă parte - adăugând câte ceva nou la cele deja

consemnate, despre semnele naturii, despre „aparatele de măsură" după

care ne orientam în diferitele etape ale timpului. Aici mai adaug ce -am păţit

cu vâscul. Simţind simptome deosebite, ameţeli, oboseală excesivă, am

apelat la o rudă din sat să mă vadă un medic. Casandra Zaremba, o cuscră

a mamei mele - fratele meu era căsătorit cu fiica ei Macrina -, soţia

vechiului primar Grigore Zaremba, avea o anume relaţie cu doctorul Dediu

Petrescu, adus la Suceviţa cu domiciliu forţat. L-a rugat să mă primească

într-o seară, motivând că sunt sărac şi lucrez până târziu şi nu pot veni la

consultaţie decât seara. Am mers la medic, mi-am lăsat automatul sub

verandă. L-am găsit singur, l-am salutat politicos.

- A vorbit doamna Zaremba cu dumneavoastră", zic, „sunt un

muncitor bolnav..."

Mi-a luat tensiunea mai întâi, ca orice medic. M-a privit mirat şi mi-a

zis:

- Domnule, ce-i cu dumneata? Dumneata ai tensiunea foarte mică; de

aceea te doare capul, de aceea ameţeşti... Ce mănânci dumneata?

- Ca orice muncitor, domnule doctor, ca la pădure, ce avem...

- Ai tensiunea 7 cu 4, de asta ameţeşti..."

I-am mulţumit medicului, m-am scuzat că nu am de unde să-l

plătesc. M-a înţeles şi am plecat la ai mei. Le-am spus rezultatul

consultaţiei şi fiecare dintre noi ne-am dat seama că o singură cauză există:

bobitele de vâsc şi nu altceva. Nu fructele de pădure, frunza de fag,

măcrişul iepurelui, podbalul, mălaiul cucului sau ciupercile de toate

felurile, pe care le consumam de cum se făcea primăvară până la căderea

zăpezii...

Doctorul Dediu Petrescu era printre alte familii aduse aici prin

presiune politică. Mai era aici o familie Cocoş, unii din Giurgiu, unii lucrau

la fabrica de cherestea, locuind în Voievodeasa şi Suceviţa.

Greu mă strecuram în sat, cu multă precauţie. Toate rudele mele erau

vizate. Nu ştiai în ce livadă, după.care poartă, din ce unghi eşti urmărit,

aşteptat. Ne foloseam de diferite semne pentru a evita cursele. Veneam

uneori până la marginea pădurii, la vreo trei sute de metri de casa în care

trebuia să primesc provizii ori ştiri, de cele mai multe ori această casă era

chiar a fratelui Ion. Dacă veneam până a se însera, semnalul de avertizare

era o cămaşă de pânză albă lăsată pe sfoară; dacă era pe sfoară, ne vorbea

despre pericol. Noaptea însă, când nu se vedea acest semnal de la mare

distanţă, mă foloseam de un mărăcine lung pe care, dacă îl găseam într-un

anumit loc, în gardul din fundul livezii, nu intram; când acesta era culcat

jos, ne da ştire că nu suntem în pericol. Semnul acesta era pus de

ospitalierii noştri noaptea, căci ziua putea ori să dispară, ori să fie mutat la

întâmplare în locuri aiurea, ceea ce ne-ar fi derutat, între indicatoarele din

teren, preţioase erau urmele cerbilor, mistreţilor ori pânzele de păianjen.

Eram atât de atenţi, încât ştiam locul acestora în orice potecă. Nu rupeam

niciodată pânzele de păianjen, le ocoleam şi, când nu erau la locul lor, ne

puneau în gardă vigilenţa. Nu puteam supravieţui atâţia ani în sihăstriile

munţilor dacă nu respectam cu maximă rigoare măsurile de siguranţă.