OMUL HĂITUIT

C.H.: Desigur, Constantin Ţinu Mihailescu are conturul unui

personaj special în păienjenişul ultimelor zile din biografia Dvs. de

partizan. Interesant că acest om, voinic, vorbăreţ şi deprins cu o anume

evlavie, om pe care l-am cunoscut bine, în ultimii ani, deşi a declanşat un

conflict de familie, a decis să doneze Bisericii o bună bucată de pământ pe

care s-a şi zidit un schit. Dania aceasta o fi având înţelesul unei

răscumpărări?

Gv.V.: Eu l-am acuzat grozav în proces pentru că ştiam manevrele

lui şi pentru că nu era arestat ca şi ceilalţi. Ipostaza aceea însemna că era

favorizat pentru ceva. Securitatea a greşit, nearestându-l. L-a descoperit

vinovat pentru prinderea noastră. A fost adus ca martor al acuzării şi lăsat

ca şi cum nu ar fi avut nici o pată.

El i-a dat cojocul lui Marciuc şi i-a spus: „Stai aici, să nu pleci

nicăieri, căci o să cazi. Nu eşti înarmat, nu ai nimic, stai aici că vine Gavril

şi te ia." I-a dat mâncare şi l-a oblojit lângă foc.

Când preşedintele tribunalului a auzit aceste cuvinte, a ordonat gărzii

să-l aducă în boxă. În urma acelei hotărâri era în boxă cu noi, într-a opta zi

de proces. Procesul a ţinut zece zile. Lui nu i se dădea aceeaşi mâncare de

cazan, avea un alt regim, însă, fiind acolo, a văzut cum trăiesc oamenii faţă

de soarta cărora era responsabil. Interesant, în urechile şi în inima lui s-au

auzit răspicat rostite sentinţele: Motrescu, în contumacie, muncă silnică pe

viaţă, zece ani, doisprezece ani, cutare atâta şi atâta, iar când i s-a strigat

numele, s-a făcut pronunţarea „achitat". A fost scos din boxă, i s-au dat

şireturile de la bocanci şi a plecat acasă. Nu ştiu dacă cineva din comuna

Marginea a murit în închisoare, ştiu însă că de la Suceviţa a murit Ieremia

Cazacu, arestat mai târziu, pentru Motrescu, iar mai târziu un nepot de -al

lui, cărbunar, cu mână ciungă. Poate că pământul dat întru pomenire şi

iertare mănăstirii, schitului de călugări, poate fi înţeles ca o expiere a unei

conştiinţe încărcate...

C.H.: „în orice organizaţie, întotdeauna va fi o persoană care ştie ce

se petrece. Această persoană trebuie concediată." (Legea lui Conway). În

cazul de faţă..., concedierea definitivă, se pare că şi din memorie îl scoate.

Gv.V.: „Să ne iertăm reciproc prostiile, este prima lege a naturii",

zicea moralistul Voltaire...

C.H.: După eliberarea din temniţe, după cei nouă ani de viaţă austeră,

cum v-aţi văzut faţă către faţă cu Vasile Marciuc?

Gv.V.: Voi răspunde sincer, ca şi la celelalte întrebări. Era anul

1964, în luna august, cu o zi înainte de Schimbarea la fa ţă, hramul

mănăstirii Suceviţa. Când am ajuns la Rădăuţi, conform regulamentului,

m-am prezentat la Securitate. L-am văzut întâmplător pe Zaharia Brăilean,

factorul poştal din Suceviţa, un cetăţean care locuieşte în vecinătatea zonei

unde părinţii mei şi-au făcut casă. Cred că Zaharia, până a ajunge eu în

Suceviţa, a dus vestea întoarcerii mele între vecini, în familia mea. Eu am

venit pe jos, aproape douăzeci de kilometri, foarte încet, aşteptând să se

facă seară, să se lase întunericul. Era zi de august şi eu veneam îmbrăcat în

pufoaice, în hainele in care fusesem prins, zăcute în mucegaiul magaziilor

din închisoare. Eram cu capul descoperit şi mi-era ruşine să vin aşa în plină

zi. Am ocolit comuna Marginea, pe toloacă, păşind încet, atent. Între timp

am văzut, pe câmpul Rădăuţilor, până a intra în Marginea, de două ori

maşina Securităţii. Ştiam cum au murit alţii după anii de celulă. Pe mine nu

aveau cum să mă lovească cu maşina, căci mă ţineam pe potecă, dincolo de

drum, gardat de copacii groşi din marginea şoselei. Ar fi putut doar să mă

împuşte. Am ocolit comuna Marginea, cum am spus, şi, prin spatele fabricii

de cherestea, încet, în plină 'nnoptare, m-am revărsat în poteca dinspre casa

prietenului Vasile Marciuc...

C.H.: Era prima adresă la care aţi intrat, după cei nouă ani de calvar?

Gv.V.: Prima. Eram slăbit de-atâta închisoare, obosit de drumul pe

care l-am parcurs în arşiţă de august, îmi era dor de o cană cu lapte...

(Interlocutorul meu lăcrimează. - n.n.). Am intrat la Vasile într-o odaie

largă, cu laviţe rezemate de pereţi. Pe o laviţă sta Vasile, pe alta stăteau

copiii lui, Mitruţ, cel mai mic, şi Toader, cel mai mare. Nevastă-sa învârtea

mămăliga; când m-a văzut, a încremenit rezemată de sobă. Am dat mâna cu

toţi. Vasile m-a întrebat:

- Ce faci, Gavrile?

- Bine, am scăpat şi eu, cu ultimul lot de la Gherla...

- Eşti sănătos?

- Mulţumesc lui Dumnezeu, îi răspund.

- Eşti supărat pe mine?

- Nu, nu-s supărat, pentru că aşa a dirijat lucrurile Dumnezeu, ca eu

să cad prin dumneata. Dacă nu mă denunţai, eu astăzi aş fi fost împuşcat,

mort, căci, nepredându-mă, mai rămânând în munţi, sigur aş fi fost lichidat.

M-am rugat Domnului Dumnezeu pentru sănătate şi libertate şi mi le-a dat.

Iată, sunt liber şi sunt în viaţă.

Am băut laptele întremător pe care nu l-am avut atâţia ani şi, între

timp, nepotul meu, Nicolae, deschizând uşa, s-a repezit la mine, m-a

îmbrăţişat şi m-a strigat sfâşiat:

- Unchiule, te aşteptăm de zece ani, şi dumneata aici eşti? Hai acasă!

Am fost străbătut de o mare emoţie, l-am însoţit şi i-am cerut să mă

lase un pic singur. Mă apăsa presentimentul că mama mea nu mai este.

Ştiam din închisoare că era bolnavă. Mi-a dat vestea discret, aşa cum se

putea, Ion Husarciuc, unul dintre braconierii cei mai vesti ţi din Suceviţa,

care mă urmărea; prezent fiind în curtea închisorii, Ion, acest du şman, mi-a

adus o preţioasă veste, zărindu-mă după gratii, pentru care l-am socotit

prieten.

Am trecut drumul, am dat cu piciorul în trifoiul crescut pe ruine.

Casa nu mai era, şura nu mai era. Şi mama, dusă şi ea, biata, în lutul din

cimitirul satului... (Interlocutorul meu plânge ca un copil. - n.n.) Am căutat

cu piciorul prin trifoi temeliile şi nu le-am găsit. Doamne, am zis atunci,

cum a trecut peste Cartagina plugul, aşa timpul necruţător a trecut peste

vatra noastră. Tare am dorit să zic o rugăciune pe o fărâmă de temelie; mult

aş fi vrut să rămână casa, pe care aş fi păstrat-o ca pe un muzeu... M-am

dus mai departe, într-un loc pe care cândva am sădit un păr de vară, ca

semn meritoriu la un sfârşit de an şcolar, după cum era în vremea aceea un

obicei frumos. Caut în noapte şi nu găsesc pomul meu şi-mi zic iarăşi:

Dumnezeu e pretutindeni, pot să mă rog oriunde. Şi am îngenuncheat

pătruns de fior, mistuit de amintiri: „Doamne, câţi zeci de ani au trecut ca

să se petreacă atâtea lucruri?!". Având în inimă imaginea lui Iov care după

numeroase încercări a spus „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele

Domnului binecuvântat!", am încercat să mă autodepăşesc, să nu fiu ca acei

disperaţi care caută frânghia în zi de necaz, repetând în minte câ ţiva psalmi

salvatori. Ştiam din numeroasele lecturi ale Bibliei că Dumnezeu este

singurul izbăvitor şi aveam experienţe destule ca să nu mă las biruit de

deznădejde. Dacă citeşti şi reciteşti Scriptura, cu toată sinceritatea,

Dumnezeu îţi descoperă căi minunate şi taine nebănuite, în fine, am intrat

în casă.

- Mă, Nicolae, unde e casa?

- Nu este, s-a dus casa.

- Dar mama?

- Mama a murit.

- Dar Nataliţa ce face?

- S-a căsătorit, unchiule.

- Dar părul meu din grădină unde-i?

-A fost trăsnit, s-a despicat, iar unchiul Grigore l-a tăiat, căci se

uscase. O, Doamne, câte săgeţi şi toate deodată! Săgeţi încinse, fierbinţi,

înroşite! Am zis fără a mă descumpăni: „Inimă, pune-ţi nădejdea în

Domnul şi mergi mai departe pe drumul vieţii!"

C.H.: Foarte condensate stări, incredibile pentru un om, pentru

rezistenţa sa! Numaidecât Duhul lui Dumnezeu vă energiza, vă asigura

verticalitatea, vă păstra lucid ca, iată, acum, să putem da cititorilor

tulburătoarele pagini pe care am norocul să le aşez într-o carte. Ştiu că în

pronunţarea sentinţei averea era hărăzită pierderii prin confiscare, ştiu că

absenţa mamei care atât de mult a dorit să vă vadă viu şi liber, murind cu

acest ultim dor neîmplinit, era una dintre cele mai nimicitoare săgeţi, ca să

folosesc o expresie rostită de Dvs., dar peste acestea pierderea Nataliţei era

cutremurătoare... Pe moment nu aţi zis că aceasta este ultima trădare?

Gv.V.: Trădare? Foarte bine, trădare să fie, dar ce, eu o singură dată

am fost trădat? De trei ori am fost trădat până a fi prins. E la mijloc, cum

am mai subliniat, un fals grosolan, o porcărie... Dar eu nu mă fac un

acuzator absurd, mai bine cred că Dumnezeu m-a păstrat, după toate

încercările, pentru un plan al Său, pentru a veni întru salvarea unui alt

suflet. Vom puncta şi acest moment, după ce vom trece de capitolul

„închisorilor" de după închisori, adică atunci când voi evoca hăituirea mea

- în libertate! - pe şantierele patriei socialiste...

Ca să nu ieşim atât de curând din atmosferă, din povestirea de mai

sus, ţin să spun că mama mea, Elisabeta, mă iubea deosebit de mult, fiind

ultimul ei copil, care i-a procurat destule bucurii, dar şi cele mai negre zile

de suferinţă după ce am fost aruncat după ziduri. A fost ancora mea. Ştiam

că suferă, că posteşte, că se roagă pentru mine. Aveam presentimentul că

nu voi găsi-o în viaţă şi aşa a fost. Cealaltă ancoră, visul, idealul tinereţii

mele, Nataliţa, m-a ţinut treaz în speranţă. Tot timpul, datorită acestei

fiinţe, am crezut că voi fi cândva liber, îmi ziceam necontenit adagiul latin

„Pluteşte şi nu te îneca". Speram în schimbarea lumii. Nu puteam concepe

că într-o lume civilizată apusul creştinesc să lase la infinit în inima Europei

Antihristul păgân, comunismul ateu şi sălbatic. Speram să vin acasă şi

să-mi fac un rost cu Nataliţa, să ne căsătorim, să trăim fericiţi. În toţi acei

nouă ani de închisoare, asta am gândit. E uşor de închipuit, ori e imposibil

de închipuit ce lovitură cumplită am primit când am aflat că ea nu-i liberă,

că e cu un alt bărbat, căsătorită...

C.H.: Spuneaţi că Vasile Marciuc, până la urmă, a fost o unealtă

bună, prin care Providenţa v-a făcut norocos, căci se instituise, după

revoluţia din Ungaria din '56, în România, şi mai multă teroare, o stare de

psihoză, condamnările făcându-se urgent...

Gv.V.: Da, o victimă, după prinderea mea, a fost Vasile Motrescu,

împuşcat la Botoşani. Se făceau arestări pentru orice suspiciune. Din celule

erau ridicaţi oamenii şi împuşcaţi fără prea multă vorbă. Aşa au pierit

oameni din lotul Uţă, colonelul Romăşneanu, duşi la Timişoara şi

împuşcaţi; aşa s-a stins Ion Cioca, luat din celula 4, secţia I Jilava. Vasile

mi-a surâs, mi-a mulţumit pentru înţelegere. Ştia prea bine ce rol a avut.

C.H.: Un amănunt. Fiind plin de dorinţa de a-şi vedea nevasta

sănătoasă, de a-şi vedea copiii, făcând imprudenţa, la momentul respectiv, a

reuşit ce şi-a propus sau a fost prins fără să-şi vadă dorinţa împlinită?

Gv.V.: El a intrat noaptea în şură şi dimineaţa, în zori, a fost prins.

Vă întreb: Şi-a văzut soţia şi copiii? Nu i-a văzut!

C.H.: Câtă închisoare a făcut el?

Gv.V.: El a fost prins în '55, cu o zi înaintea mea, şi s-a eliberat în

'62. A fost condamnat însă opt ani. Şi aici e un indiciu. Securiştii,

judecătorii au fost mai toleranţi cu el pentru faptul că i-a ajutat, căci altfel

el trebuia să ia cel puţin cincisprezece ani. Cum gazda fraţilor Chiraş

evadează de la Securitate, se înarmează, intră în grup cu mine, acţionează

în timp şi scapă numai cu opt ani? Gazdele mele, care au fost arestate, au

luat câte opt ani. Numai doi inşi au luat câte zece ani...

C.H.: După ce aţi vizionat filmul „Un surâs în plină vară" şi

cârmuirea românească şi-a schimbat metodologia concentraţionară,

devenind ceva mai puţin obedientă faţă de Fiara roşie din Răsărit, aţi avut

bucuria unei noi Schimbări la Faţă... Cum vă amintiţi acele zile care,

categoric, înseamnă un nou capitol de existenţă?

Gv.V.: Dintru început spun că numai teoretic eram liber după ce am

ieşit din mizeria închisorilor; ostilitatea, anchetele, urmărirea,

supravegherea au continuat încă vreo... 40 de ani... Şi nici acum nu ştiu

bine dacă nu-s ochi pe urmele mele...

Dar să ne întoarcem la ce ne-am propus. Am ajuns acasă la fratele

Nicolae şi, după ce m-am îmbrăcat în cămăşi înflorate şi în cizme,

împreună am plecat la hramul mănăstirii. Se uita toată lumea după noi. Se

vorbea frecvent în sat că nu voi mai vedea soarele, că sunt demult putred,

dispărut. Eram slab, sărac, fără nimic; aveam bocancii cu care m-am

eliberat. Se ţinea lumea de la mănăstire după mine ca după urs, pentru că

s-a dus imediat vestea că acela ce-a fost cu partizanii pe munţi e liber. A

venit căpitanul Popescu, care era prezent totdeauna la astfel de manifestări,

adunări. Nu putea lipsi Securitatea, să observe ce se petrece. A văzut că

lumea se ţine după mine şi că unii încearcă să-mi vorbească. Eu mergeam

cu cumnatul meu Avram şi cu cineva din Marginea care îl însoţea pe Vasile

Mihailescu, care a fost închis pentru mine. Am stat de vorbă, ne-am dus

încolo, încoace, am asistat la slujbă.

Căpitanul avea o vărguţă în mână, cu care îşi tot bătea piciorul, aşa,

în dreapta. A trecut pe lângă mine: „îţi spun că-i bine să mergi acasă", mi-a

zis. I-am răspuns: „Mă duc la cimitir, să mă rog la mormântul mamei, şi

plec numaidecât acasă." Pentru că eu nu ştiam unde este înmormântată

mama, m-am dus la cimitir cu cumnatul Avram şi cu sora Glicheria. Am

găsit mormântul mamei, am îngenuncheat, am zis „Tatăl nostru" şi, cu ei,

am plecat la casa lor. După masă am venit la Nicolae. Am stat, am mâncat

împreună, mi-a povestit foarte multe lucruri din comună, ce s-a mai

întâmplat, cum s-au eliberat fraţii mei, cumnatele. Am pus problema: „Ce

fac, unde mă angajez, că doar nu am nici cu ce mă îmbrăca?". Aveam de la

Nicolae o pereche de pantaloni şi o haină. M-am angajat la mănăstire, pe

şantierul de renovare a mănăstirii. Acolo l-am găsit pe profesorul arheolog

Nicolae Puşcaşu, care a făcut şi el doi ani de închisoare. Era originar de pe

Valea Trotuşului, de undeva, dintr-o comună. M-a luat imediat sub

conducerea lui şi m-a distribuit la săpături arheologice; mă lua deseori la

măsurători. Trebuia consemnat la ce adâncime, la ce nivel s-au găsit urme

de foc, de monedă etc. Eu ţineam metrajul, el nota. Îmi spunea să măsor

lungimea, adâncimea şi după aceea mă lua în cameră şi-l ajutam la lucrul

de birou. Apoi s-a îmbolnăvit, a făcut o pneumonie. Mi-a procurat o

seringă, streptomicină, penicilină şi i-am făcut injecţii. S-a îmbolnăvit şi

Petroniu Bulbucan, un monah tipograf alungat din mănăstirile Neamţului

prin Decretul 410. Acesta era şef de şantier, stătea într-o chilie foarte rece.

Avea reumatism extraordinar la mâini. A procurat şi el nişte medicamente

contra reumatismului şi i-am făcut şi lui injecţii. Maica stareţă m-a

remarcat acolo, ştia de mine de când am fost în pod la mănăstire. Mă

simpatiza. A venit odată jos şi mi-a spus:

- Dle Vatamaniuc, vino până aici.

Am privit-o respectuos. Era o femeie foarte plăcută, înaltă,

prezentabilă, din partea Botoşanilor, maica Xantipia.

- Dle Vatamaniuc, am dat dispoziţie astfel: dumneavoastră, la ora

12.00, veţi lua masa la bucătărie. În fiecare zi să veniţi la bucătărie.

- Săru' mâna, maică stareţă, vă mulţumesc. Aşa că eu nu-mi mai

luam mâncare de acasă, mâncăm acasă dimineaţa, la 12.00 mâncăm la

mănăstire, iar seara din nou acasă, la Nicolae.

C.H.: Nu vi s-a părut suspectă propunerea, provocatoare?

Gv.V.: Nu, nimic, pentru că maicile mâncau şi ele acolo. În una din

zile, era duminica, am mers să culeg zmeură. Culegeam zmeură şi nepoata

mea, Viorica Roteliuc, soţia lui Mircea, îmi vindea fructele undeva, la un

centru de colectare. Eu îi predam coşul cu zmeură, iar ea venea şi îmi dădea

banii. Am făcut destul de frumoşi bani, din care, pe lângă salariul pe care îl

luam de la mănăstire, imediat mi-am cumpărat un costum de haine. Prima

dată însă mi-am cumpărat o pălărie, căci nu aveam. Mi-am cumpărat o

farfurie, o lingură, o furculiţă, un cuţit, încet, încet am intrat într-o viaţă

plină de speranţe.

C.H.: în normalitate...

Gv.V.: Foarte şubredă normalitatea asta, dar în inima mea era destul

de solidă. Mă prefăceam că e bine, ca să mă autosugestionez că e foarte

bine. Era foarte bine, de fapt, faţă de ce am avut în celulă. O întâmplare:

într-o lună zi, au venit doi tineri, doi vlăjgani de doi metri, care plesneau la

obraji şi la mâini de grăsime.

- Domnul Vatamaniuc!

Eu eram într-un şanţ adânc de vreo doi metri; ridic capul.

- Ce faci acolo?, mă întreabă.

- Sap.

- Eşti obişnuit să sapi, că ai săpat multe bordeie prin munţii ăştia.

Gata. Am ştiut cine sunt, dacă mi-au amintit trecutul... Nu spun nimic,

aştept.

- Vrem să vorbim ceva. Poţi ieşi afară?

M-am dus pe şanţ, la capăt aveam o scară. Am ieşit şi am mers cu ei.

Au dat mâna cu mine, politicos.

- Domnule Vatamaniuc, noi suntem de la filiala de vânătoare...

Zicând astfel, unul băgă mâna în buzunar să scoată legitimaţia. Eu le-am

spus:

- Vă rog, nu mă interesează cine sunteţi. Spuneţi-mi ce doriţi şi eu

sunt la dispoziţia dumneavoastră.

Ei, văzând că sunt aşa de amabil, îmi zic:

- Nu suntem de la filiala de vânătoare, avem autorizaţie să vânăm un

căprior şi nu cunoaştem coclaurile astea. Am auzit de dumneata, că ştii bine

locurile. Te-am ruga, că tot nu e zi de sărbătoare, căci îţi vom plăti o zi de

lucru, să vii cu noi să vânăm un căprior...

în faţa lui Dumnezeu declar, am auzit atunci o voce în urechea asta

dreaptă, am auzit zicând: „Căpriorul se numeşte Gavril". Şoapta asta am

avut-o în ureche. Am ridicat capul şi am spus:

- Domnilor, îmi pare rău, eu nu pot să merg, eu de când am ieşit din

închisoare nu calc o furnică, darămite să împuşc un căprior.

- Păi nu-l împuşti dumneata, că n-ai cu ce, îl împuşcăm noi, numai

dumneata să ni-l arăţi, plătim bine...

- Dvs nu l-aţi împuşca dacă eu nu vi l-aş arăta, aşa că nu pot să vi-l

arăt. Hm, zic, la Voievodeasa este maistru de vânătoare Gheorghe

Bujanovschi, Mutu, la care vin toţi ştabii şi el îi duce pe munţi; el e mare

vânător, de ce nu au apelat la el şi au apelat la mine? într-adevăr, eu eram...

căpriorul. Aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre cei care s-au eliberat. Cu

Mireuţă, cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Vasile Marciuc. Pe toţi i-a

eliminat. Toţi au fost omorâţi. Unul împuşcat, unul strangulat, unul cu

injecţie, unul izbit cu maşina. Eu urma să fiu împuşcat în pădure, nimeni nu

ştia unde, că mă îngropau şi adio, nimeni nu mai ştia de mine nimic. Dar

Dumnezeu nu i-a lăsat şi, iată, după zeci de ani sunt aici şi vă declar

lucrurile acestea.

„Şi eu aşteptam. Aplecat peste prăpastie, ascultam încordat. Deodată

am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva se apropia, muntele

se scutura; nările au început să-mi freamăte, în văzduh se simţea duhoarea

ţapului din fruntea turmei. «Vine, vine!», şopteam, strângându-mi centura.

Mă pregăteam de luptă."

(Kazantzakis)

„Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei îşi ridică nimbul strălucitor şi

pur tot mai departe. Acolo am fost asemenea zeilor, nemuritori, având şi

defectele lor, indiferenţa faţă de greşeli şi indiferenţa faţă de timp."

(Octavian Paler)

„în închisorile prin care am trecut am cunoscut mulţi oameni, de la portar

până la ministru, de la neştiutori de carte până la profesori universitari şi

savanţi, de la demon până la înger."

(D. Bordeianu)

„Afară era viscol şi ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheaţă, de

parcă şi sângele în vine îmi înţepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem şi

aş fi mâncat moloz şi mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe

mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan."

(D. Bordeianu)

„Eram atât de slăbiţi fizic şi moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din

afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu nişte cadavre

umblătoare.

(D. Bordeianu)

„Cădea, în zilele acelea, peste celule, peste acoperişuri, peste curţi o ploaie

insistentă care înmuia orice lucru şi învineţea chiar şi aerul din faţa gratiilor

de la ferestre. Era neplăcut să atingi cu mâinile amorţite păturile aspre;

dimineaţa toate obiectele ne aşteptau umede şi posomorâte; doar la ora

când ne aduceau raţia, gamela fierbinte, ţinută cu genunchii, era o prezenţă

caldă."

(Cesare Pavese)

„Morţii se ridică şi umblă la soare, îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit

câteva cuvinte. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi."

(H. Charriere)

„... sentimentul acela teribil al iremediabilului. Sentimentul că pierdusem

ceva, esenţial, de neînlocuit, şi că mă aflam acum fără rost în viaţă.

(Mircea Eliade)

„Nu-ţi mai muşca pumnii şi nu mai suspina. Nu mai alerga la uşă când

trece cineva, întinde-te în pat şi învaţă să stai singur. Un copil care se duce

la dentist, ştie despre asta mai multe decât dumneata."

(Cesare Pavese)

„Omul cu multe griji, nu se poate face blând şi liniştit. Căci pricinile cele

de nevoie ale lucrurilor întru care se ticăloşeşte, îl silesc pe el a se mişca

întru dânsele şi a se îndeletnici cu ele fără de voie şi, chiar nevrând el, îi

răpesc liniştea şi tăcerea lui."

(Isac Sirul)

„Las', că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu

purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu

un cumnat, încai ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi: Haideţi-napoi,

c-avem treabă! Peste trupul înţepenit al mortului ningea.

Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele

bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile."

(Eugen Barbu)

„Iar ultimul nostru personaj este moartea."

(J.C. Carriere)

„Tu mă îngrozeşti cu munci? Oare nouă, creştinilor, ne este frică a pătimi

pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de

temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar

noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre, iar de

acest foc nu ne vom teme. Sau de surghiun? Dar Dumnezeul nostru este

pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru".

(Sfântul mucenic Tiburtie)

C.H.: După aceste... plombe în dialog, nefiind altceva decât un colaj

sintetizând un remember, continuaţi-vă istorisirea.

Gv.V.: Mai târziu m-a chemat şeful de post, Nemţeanu. Veneam de

la fratele meu Grigore într-o duminică, când încă era soarele sus, eram ca o

fată mare, devreme acasă la nepotul meu Nicolae, să nu mă aibă nimeni la

îndemână. Mă cheamă şeful din faţa postului:

- Ce faci, domnule Vatamaniuc?

- Vin de la fratele meu şi merg la nepotul.

- Vreau să stau un pic de vorbă cu dumneata, eşti bun?

- Da, vă rog. Merg spre el, îmi dă mâna:

- Dle Vatamaniuc, vreau să vă spun ceva. Ştiu că eşti om de

încredere, că ai suferit mult, te-aş sfătui să părăseşti comuna."

M-a surprins. Aşa un efect de revoltă au avut aceste cuvinte ale lui

asupră-mi, încât am întins mâna şi i-am spus repezit:

- Vă mulţumesc.

Am dat mâna şi am plecat. Ştiam că, şi eu fiind jandarm pe la diferite

posturi, atunci când aveam un astfel de om pe raza postului eram obligat să

fac un fel de dare de seamă, o notă zilnică despre el: cu cine vorbeşte, ora,

cu cine se întâlneşte, ce face, cu ce se ocupă etc. Am zis: asta face şi el

despre mine, categoric, Şi acum, el, ca să scape de această obligaţie, că e

greu să dai zilnic o notă, mai ales că el nu mă ştia şi nu mă putea urmări, şi

să scrie nişte minciuni nu avea cum, găsi această cale, să plec din comună.

Făcea un raport că Vatamaniuc e plecat şi scăpa. Peste vreo două zile, în

timp ce veneam la nepot acasă, pe o uliţă care merge la deal, în gura uliţei,

l-am văzut pe Ilie Cazacu a lui Onofrei, fratele lui Gheorghe Cazacu. Eram

prieteni, el fiind cu vreo doi ani mai mic ca mine, prieteni de la şcoală. Mă

opreşte şi-mi zice:

- Dl Gavriluţă (aşa îmi spunea el), eşti bun să vii până aici? Vreau

să-ţi spun ceva."

Am trecut drumul şi am mers la el. Dau mâna şi zic:

- Ce faci, Iliuţă?

- Bine.

- Ce vrei să-mi spui?

- Dl Gavriluţă, am fost undeva şi ce am auzit eu nu-mi place... Astea

au fost cuvintele lui. Şi i-am replicat revoltat:

- Bine, măi Iliuţă, ce să fac eu dacă nu-ţi place? Nu te mai duce

acolo...

- Nu, dle Gavriluţă, nu mi-a plăcut ce-am auzit despre dumneata. Eu

am stat un pic. Zic:

- Şi?

- Ei, şi! Eu zic că ar fi bine să părăseşti comuna.

- Mulţumesc Iliuţă.

I-am întins mâna, iar în casă, în acel moment, m-am lămurit şi am

zis: e clar, mi se coace şi mie sfârşitul. Şeful de post a vrut să-mi protejeze

zilele. Nu se poate ca Iliuţă, întâmplător, să-mi spună acelaşi lucru, că el

era de la partid, era mare, lua parte la şedinţe secrete. Mi-am făcut

lichidarea şi, într-o zi, pe neştiute, seara, am plecat cu ultima cursă din sat.

Am stat la Rădăuţi, am luat trenul şi am plecat la Bucureşti, apoi de la

Bucureşti, la Timişoara şi m-am oprit pe malul Dunării, acolo unde se făcea

barajul de la Porţile de Fier. M-am oprit acolo, am stat un an. Am fost

descoperit, eram în pericol. Am fugit şi m-am angajat pe un şantier lângă

Craiova, la Işalniţa. Dar să mai scrieţi o frază:

Nataliţa era deja cu Gheorghe. Oamenii de la mănăstire, mulţi dintre

muncitori, erau din comuna Măriţeia. Erau aproape cu toţii ucraineni.

Grozav ţineau la mine aceşti ucraineni, toţi. M-au luat deoparte şi mi-au

spus:

- Dle Vatamaniuc, cumpără material, cărămidă, ciment, adă câteva

căruţe de nisip, noi venim într-o duminică, nu mergem acasă, şi îţi zidim o

casă. După aceea ţi-o tencuim noi, într-o lună casa trebuie să fie gata.

Aşa mi-au spus. Şeful lor era Vasile Bilec. Eu, cum am spus, căutam

să muncesc, să-mi fac câţiva bani să-mi cumpăr un costum de haine.

Umblam cu o haină albă, pe care mi-a dat-o cineva din familie, cu un

veston decolorat, umblam cu pantaloni militari, nu aveam pălărie.

Duminica mergeam la zmeură, luam câte şaizei-optzeci de lei pe o coşarcă

de zmeură...

C.H.: Şi, sub presiunea situaţiei, pus în garda de câţiva binevoitori, a

trebuit să părăsiţi locurile natale, atât de dorite în celulele morţii...

Gv.V.: Da, mi-am adunat lucruşoarele şi cu valiza în mână am intrat

în drumul altor încercări, în pribegie, în condiţia de om hăituit.

C.H.: La câtă vreme după eliberare?

După opt luni, ştiu bine, căci m-am uitat în carnetul de muncă, era în

primăvara anului 1965...

C.H.: Aş dori să mai vorbiţi câte ceva din perioada şantierului

mănăstiresc, unde şi tatăl meu, fierarul-betonist, v-a fost coleg şi, de

asemenea, Vasile Vatamaniuc, fratele suceviţeanului Dumitru Vatamaniuc,

eminescologul, academicianul...

Gv.V.: Aşa cum în '49 am plecat hotărât într-o noapte în pădure, la

Vulturul, tot aşa, după ce moartea mă pândea inevitabil, la Suceviţa, am

plecat în '65. Despre şantier nu am ce spune în chip deosebit, pentru că nu

am stat mult acolo. Totuşi, pentru că m-aţi întrebat cum eram perceput de

colectivitate, trebuie să vă spun că impactul a fost impresionant. Toţi mă

priveau miraţi, mă respectau extraordinar, îmi făceau invitaţii la masa lor,

aşa cum e pe şantier, îmi aduceau fructe de-acasă. Nu, nu eram deloc

lepros, stingher, indezirabil. Dar profesorul Nicolae Puşcaşu, acest om de

aur, pe care îl pomenesc în rugăciune, căci am aflat că a murit nu de multă

vreme, nu poate fi cu nimeni comparat.

Să vedeţi o întâmplare - unii încă îşi închipuiau că „banditul terorist"

e activ în lucruri nelegiuite; cineva, un tânăr se strecura abil printr-o

fereastră în magazinul forestier din sat, gestionat de Vasile şi Vianora

Zaremba. S-au făcut pânde căci se furau mereu banii. Magazinul era bine

încuiat, dar din când în când banii erau drămuiţi de tâlhar. Cum? Ca prin

farmec! într-un miez de noapte, în linişte mare, infractorul, înăltuţ, subţire

ca... Vatamaniuc, sosi. A împins geamul pe care îl deschidea de cu seară,

amestecat între muncitorii îmbulziţi după alimente, şi s-a strecurat înăuntru

printre gratii. Miliţienii, împreună cu gestionarul, au stat în magazia de

afară, în pândă. Au ieşit, au deschis magazinul, iar înăuntru nu era nimeni.

Au strigat: „Vatamaniuc, ieşi afară!". Linişte. Au aprins lanternele şi,

într-un compartiment al magazinului, după nişte butoaie, l-au reperat pe...

intelectual, director de cămin cultural şi... cu dosar pentru Şcoala de ofiţeri

în miliţie. Lui Zaremba, gestionarului, i-a părut rău de această descoperire,

căci era o rudă de-a sa, dar legea şi oamenii ei nu au putut muşamaliza

fapta. În fine, pe şantier se discuta cazul, dar eu nu ştiam despre ce era

vorba. Atunci Dumitru Roteliuc, poreclit Mitruşor, mi-a spus că în beznă

mi-a fost pronunţat numele: „Vatamaniuc, ieşi afară!". Am fost extrem de

iritat şi am spus în auzul tuturor cine a fost infractorul şi că numai nişte

proşti mă pot învinui pe mine, căci asemenea fapte eu nu le puteam săvârşi,

le pot face numai cei cu carnet de partid. Ucrainenii au râs grozav, vorbele

mele au mers din gură în gură, şeful de şantier a vrut să-mi facă lichidarea,

cei de la Miliţie au fost intrigaţi, mi-am atras destulă ură...

C.H.: Am remarcat starea din jurul Dvs., pe şantier, în colectivitate,

spuneţi-ne acum ce capital de simpatie aveaţi în sat, căci e bine ştiut, alături

de Dvs. au fost numeroşi cetăţeni arestaţi şi aruncaţi în celule, unii

sprijinitori ai grupului de partizani, prieteni devota ţi, simpatizanţi, dintre ei

mulţi tineri, cu neveste, cu copii care nu au crescut uşor fără părinţi...

Gv.V.: E greu de răspuns, dar trebuie şi aici pronunţat un răspuns

sincer. Sunt absolut convins că suferinţă şi necazuri mari au fost în casele

acelora care, bine intenţionaţi, generoşi, solidari cu revolta noastră

anticomunistă, odată depistaţi, au fost siliţi să guste din amărăciunea

închisorilor. Desigur, aş putea spune că nimeni nu le-a pus puşca în piept ca

să ne ajute, dar nu aşa trebuie interpretat. Au fost oameni care au avut

acelaşi crez ca oamenii rezistenţei, au trăit umiliţi, au dorit o răzbunare, o

schimbare, au sperat, ca şi noi cei care am ales muntele cu toate dramele

lui, într-o înviere... Unii au fost arestaţi înaintea mea şi s-au descoperit în

lanţ, pe alţii i-au indicat trădătorii care îi ştiau ca gazde, ca protectori; şi,

desigur, nu pot să ascund, eu însumi am declarat anumite nume şi date pe

care, chiar dacă aş fi vrut să le ascund, nu mai avea nici un rost, căci erau

deja cunoscute.

în sat am fost bine primit şi nu am dus lipsă de admiraţie; eram

înconjurat de mulţi oameni curioşi, unii compătimitori. Chiar şi

Bujanovschi, fostul brigadier silvic, de numele căruia se leagă evenimentul

de la Bâtca Corbului, cu conştiinţa încărcată de acea nefastă istorie, mi se

apropia, îmi arăta solicitudine, amabilitate.

C.H.: Amabilităţile le-am consemnat. Dar adversităţile?

Gv.V.: Ar fi o naivitate să cred că în jurul meu s-a instalat un nor de

admiraţie şi numai atât. Desigur, acel nor era străbătut şi de... fulgere

mânioase, poate chiar răzbunătoare. Spre exemplu, Toader Chiraş, despre

care am vorbit, cel care a crezut până la moarte că eu am provocat

incendiul de la nunta fiului său Valeriu, nu m-a agreat niciodată. La fel

Anton Stadler, care şi el nu mai este printre cei vii. Şi Traian Brăilean, un

om hotărât şi demn, care a suferit pentru mine, şi, sigur, nu ne putem opri

aici, căci mentalităţile şi convingerile diferă de la ins la ins. Însă sunt şi

oameni care, dincolo de toate suferinţele şi după anii grei de puşcărie îmi

arată aceeaşi bunăvoinţă ca şi acum cincizeci de ani. Aşa este Toader

Mihailescu, aşa era şi Viorica, soţia sa, Dumnezeu să o ierte. Vin la Toader,

vorbim, zâmbim, stăm la masă, bem un rachiu, povestim din timpurile

duse...

Cert este că suferinţa a fost copleşitoare şi pentru cei care am stat cu

armele în mână, hăituiţi prin păduri, şi pentru cei care rupeau de la gura lor

ca din puţinul pe care îl aveau să ne dea şi nouă. Dictatura sălbatică poartă

vina pentru toate, nu bieţii oameni.

C.H.: Toader Mihailescu, pe care şi eu îl vizitez şi mă uimesc că este

teafăr şi surâzător, îmi comunică o logică simplă în privinţa aceasta: „Dacă

nu le dădeam de mâncare, trebuia să se predea, nu aveau încotro".

Gv.V.: E corect ce spune. Dar faptul că am fost alimentaţi ce relevă?

Tocmai solidaritatea dintre cei din sat cu cei din mun ţi, o năzuinţă comună,

o iubire reciprocă...

C.H.: Unii spun că acei care au ales muntele, nu au făcut din viaţa lor

un ideal, ci o aventură...

Gv.V.: O aventură a cărei finalitate este temniţa, închisoarea

previzibilă din prima zi de viaţă în pustietăţi? Astăzi, da, pare o aventură,

un risc pe care numai nebunii îl pot alege. Dar nu-i aşa, a fost un fenomen

nu local, aberant, ieşit dintr-o experienţă bizară, ci un fenomen naţional, cu

întindere, care a cuprins diferite zone din ţară. A fost o opoziţie curajoasă

faţă de un regim diabolic, instalat cu forţa, cu mijloace inumane, crunte,

sălbatice.

C.H.: Lista cu gazdele era deja făcută când eraţi închis...

Gv.V.: Da. Cei mai mulţi au fost arestaţi cu două luni înaintea mea,

pe unii i-am văzut la proces, pe unii a trebuit să-i recunosc, în multe

împrejurări însă procesul sprijinitorilor mei s-a derulat în absenţa mea.

C.H.: Ştiu că şi personajul feminin care v-a marcat pentru totdeauna,

femeia căreia i-am dedicat un emoţionant capitol, în legătură cu trecutul,

are reacţii cu totul diferite în comparaţie cu prietenii Dvs. statornici. Nu

acceptă dialogul sub nici o formă, interviurile, imaginile televizate etc.,

motivându-se scurt şi totodată cu subtilitate, că acel timp este „urât şi nu

mai vreau să mi-l amintesc".

Gv.V: ...Mda... Într-o definire scurtă, acel trecut nu a fost decât urât,

căci teroarea comunistă nu putea fi frumoasă...

„Confesiunea seamănă cu o autoflagelare."

(Dostoievski)

„Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar un nor

încărcat cu fulgere şi cu vânt, sufletul omului e şi el un nor încărcat cu

fulgere şi cu vânt, că Dumnezeu suflă peste ele ca să dispară şi am înţeles

că nu există scăpare."

(Kazantzakis)

„E greu să fii singur."

(Marin Sorescu)

„...dragul meu, amândoi suntem logodiţi cu moartea, ce rost are să ne mai

logodim."

(dintr-o scrisoare a eroinei Ecaterina Teodoroiu)

„... lecţia unei morţi imobile, a unei morţi în adâncime, a unei morţi care

rămâne cu noi, lângă noi, în noi."

(G. Bachelard)

„Muzica mângâietoare... s-a stins treptat în murmure tot mai slabe, până

când râul s-a întors pe de-a-ntregul la solemnitatea tăcerii lui dintâi."

(Edgar Allan Poe)

„Ne despărţeam... O! cine mai întreabă de cei ce nu-s! de cei ce-au fost pre

vremuri!"

(Ion Caraion)

„începuseră crizele de melancolie cu care eram să mă lupt mulţi ani după

aceea. Mi-a trebuit o mare încordare a voinţei ca să pot rezista celor dintâi

accese de tristeţe.

Se dezlănţuiau pe neaşteptate, către apusul soarelui, şi la început nu

înţelegeam ce se întâmplă cu mine."

(Mircea Eliade)

„Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte,

aveau s-ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai

devreme decât autorul lor."

(Ileana Vulpescu)

C.H.: Acum, după ce Bucovina rămânea în urmă, cu toate amintirile

plutind peste munţii care nu v-au trădat niciodată, intraţi, trecând prin

Porţile de Fier, într-o altă lume, într-o altă experienţă.

Gv.V.: Nu aveam de ales, ştiam că crucea nu mi-a căzut de pe umeri

odată cu părăsirea închisorilor. Mi-am păstrat deviza: „Munceşte ca să

trăieşti." Am studiat terenul, eram pe un şantier care nu îmi procura

siguranţă - între dormitor şi locul de muncă erau vreo doi kilometri pe care,

mai ales după ce ieşeam din schimbul de noapte, parcurgându-i pe jos, pe

Gura Văii, mă expuneam riscurilor mari. Puteam dispărea oricând în

Dunăre şi poate cineva, dacă mai avea ce, mă pescuia în Marea Neagră.

După un an am plecat lângă Craiova, în comuna Işalniţa. Aici se făceau

plăci mari de beton, prefabricate pentru blocuri, grinzi pentru poduri,

diverse piese. Era o muncă grea, dar nu m-am temut niciodată de muncă Şi

amintesc aici că prin aceste încercări am trecut avându-l alături şi pe un

prieten de-al meu, Radu Popescu, fiul doctorului Popescu, cel care a căzut

cu avionul în ultima zi de rezistenţă împotriva comuniştilor, în 1944. Radu

locuia pe strada Mesteacănului, nr. 6, în Craiova, lângă parcul Bibescu, era

deţinut politic şi m-a primit la el. Descărcam împreună vagoanele cu nisip

şi pietriş care veneau noapte de noapte; eram vreo zece inşi la descărcat.

Venea Marşhruta şi şeful de şantier striga la noi: „Echipa de descărcare, a

venit Marşhruta!". Vagoanele de câte patruzeci de tone, din fier masiv, se

opreau înainte şi noi intram în acţiune câte doi la un vagon. Lopeţile

trebuiau să umble în mare viteză, trebuia să curăţăm bine vagoanele, ca să

se închidă bine obloanele, ca nu cumva, rămânând pietriş pe ramă, să curgă,

la o nouă încărcare, pe linia ferată. Apoi trăgeam movila ca să lăsăm libere

roţile şi aceasta o făceam de fiecare dată până a fi numerotate vagoanele şi

trimise după un nou transport. Am stat aici câteva luni, până ce am fost

descoperit şi din nou pus pe lista morţii.

Cum a fost? într-o noapte, şeful de echipă porunci: „Studenţii - căci

aşa ne zicea el ironic mie şi lui Radu - nu merg acum împreună la vagonul

X, ci unul la acela şi celălalt la altul". Gata, mi-am zis, Doamne, să nu mă

laşi!; ştiam că mi se vroia sfârşitul. Am descărcat un vagon; când

deschideam obloanele, le propteam în câte o coadă de lopată scurtă şi

stăteau aşa ca aripile de cloşcă atunci când îşi primeşte puii. Aşa procedam

când curăţăm vagoanele; după ce operaţiunea era gata, coada lopeţii era

înlăturată şi oblonul cădea liber, iar noi trăgeam zăvoarele. Era noaptea,

rece, mi-am luat pufoaica şi am început să îndepărtez nisipul de lângă linie.

Mi s-a poruncit: „Bagă-te în vagon şi fă curăţenie acolo, ca să închidem

oblonul". Criminalul stătea în spatele meu cu lopata în mână, nu bănuiam

ce va face. Stăteam întins pe burtă pe grămada cu nisip şi curăţăm acolo. El

atunci a lovit cu lopata propteaua şi, ca într-o cursă de prins şoareci,

oblonul de fier, de peste o sută de kilograme, a căzut peste mine. Norocul

nu m-a părăsit, adică Dumnezeu m-a prins în palmă - grămada de nisip era

încă înaltă şi oblonul nu a căzut de prea sus, apoi, în pufoaică fiind, lovitura

a fost amortizată. Am suferit un traumatism puternic, am fost învineţit, dar

coloana vertebrală nu mi-a fost ruptă. Mi s-a întrerupt respiraţia şi am căzut

de-a dura pe o movilă de nisip. Era o noapte răcoroasă, spre dimineaţă deacum, mi-am revenit şi am auzit asasinul, căruia Dumnezeu i-a întrerupt

planul, cerându-şi scuze că, din greşeală, a lovit propteaua oblonului...

C.H.: Din nou în Bucovina...

Gv.V.: M-am întremat cât de cât şi mi-am făcut lichidarea. Lovit,

cam strâmb, dar sănătos în general, am venit la Suceviţa şi am rămas la sora

mea vreo două luni. Ştiam o poieniţă pe-aproape, înconjurată de molizi;

stăteam acolo pe o pătură în soare de toamnă, de după-amiază până pe la

orele 4-5 seara, când pleca soarele şi se lăsa umbra. Nu beam alcool, nu

fumam, stăteam în ozon bun, mâncăm, beam lapte mult, apă curată şi astfel

m-am refăcut repede. Două luni mi-au ajuns. Trebuia să-mi caut un rost.

M-am orientat spre Bucureşti. Dar pe cine ştiu eu acolo? Cercetez şi îl aflu

pe Ichim, pe un frate al cumnatei mele, al soţiei fratelui meu Avram. Am

ajuns la el. Precaut, acesta îmi spune astfel:

- Măi Gavrile, la mine nu poţi locui, căci în acest bloc - pe Calea

Moşilor nr. 10 - vine deseori controlul, verifică dacă nu sunt străini care fac

probleme la plata întreţinerii. Dar am un atelier în beci, unde lucrez eu ca

instalator, nu are geamuri dar ai gaz metan şi poţi încălzi ceva, poţi găti;

batem doi ţăruşi şi facem un pat, vei sta aici până îţi vei găsi ceva mai bun.

- Bucuros!, exclam eu, învăţat cu „vilele" mele subterane.

M-am dus în beciul lui şi m-am angajat la lucru pe un şantier. Nu era

rău în beci; pentru că nu erau geamuri, am spart eu lângă uşă, cu un fierbeton

mare, pe care l-am adus de pe şantier, o găurice de mărimea unei

nuci, ca să vina puţin aer pe-acolo. Necazul mare era că nu mă lăsau

şobolanii să dorm. Tare mulţi şobolani erau, toată noaptea treceau peste

mine chiţcăind. Ii mai speriam eu, dar iar veneau. Am stat câteva luni bune

acolo. Securitatea m-a descoperit că lucrez pe şantier, dar nu ştia unde

dorm. Eu, de pe şantier, mergeam pe ici, pe colo, prin oraş, pe o stradă o

dată, altă dată pe alta, pe sub un bloc, intram într-un magazin, repede

ieşeam pe dincolo. Mă pierdeau, intram în beci la mine, nu ştiau unde

dorm. De noapte mă sculam şi veneam pe şantier. Când veneau ei să vadă

măcar dincotro vin, eu deja aşteptam de două ceasuri în curte. Până l-a

urmă însă au descoperit unde dorm. Eram în pericol. Nu ieşeam nicăieri.

Mă baricadam bine acolo, iar ziua eram la serviciu cu băieţii, nicăieri nu

ieşeam. Duminica citeam câte un ziar înăuntru. Lumină aveam. La un

moment dat, inginerul mi-a dat mie să fiu gestionarul maşinii; eram

încărcător pe o maşină „Steagul Roşu"; o maşină mare, un camion. Aveam

patru încărcători, eu eram şeful maşinii, dar încărcăm şi eu la -lopată. Eu

primeam bonurile, mergeam la magazie, aprovizionam magazia, ţineam

gestiunea; luam proces-verbal cu materiale, semnam tot. La un moment dat,

mă cheamă inginerul:

- Măi Vatamaniuc, de unde eşti tu?

- Din Bucovina, dle inginer.

- Ai avut la Regimentul 8 vreun frate?

- Am avut trei fraţi la 8 Vânători.

- Cum s-au numit?

- Vatamaniuc Grigore, care a fost la 3 Grăniceri şi l-au luat la 8

Vânători, unul Vatamaniuc Constantin, sergent major, şi unul Vatamaniuc

Gheorghe...

- Măi, pe care îl cunosc eu?

- Nu ştiu. Pe aceştia trei i-am avut...

- Eu am aflat despre tine totul. Ştiu cum te comporţi pe maşină. Uite

ce e, Vatamaniuc, avem, după cum ştii, magazia din Anton Pann, unde duci

tu materiale (un depozit mare, de unde se aprovizionau multe şantiere din

Bucureşti; un altul era pe Peneş Curcanul, de unde luam diverse materiale

de şantier şi le depozitam în magazia de pe Anton Pann)..." Era acolo un

ungur beţiv, Piroşca, tare ciudat, deloc potrivit cu corectitudinea mea, care

îl încurca. Erau patru maiştri conducători de şantiere, într-o împrejurare,

fiindcă la telefon nu răspundea nimeni şi pe şantier oamenii aveau nevoie

de materiale, inginerul, intrigat, a hotărât să-mi încredinţeze mie depozitul

de pe Anton Pann.

- Tu ai fost militar, tu cunoşti ordinea, mi-a zis, sporindu-mi

responsabilităţile. Doamna Bubuiceanu, contabila şefă, i-a ordonat lui

Piroşca să facă predarea cartotecilor, fişelor. Omul s-a conformat. Magazia

era uriaşă: patru sute-cinci sute kilograme de vopsea, tone de ciment, mii de

cărămizi, ţevi, instalaţii sanitare, cherestea - asta în curte -, dar în interior,

materialele erau de milioane grele. Am pus totul în regulă şi făceam totul

conştiincios. A mers bine treaba vreo două luni. Inginerul mă suna, iar eu

executam şi raportam. Într-o seară însă se ivi în uşă, în timp ce îmi puneam

la punct magazia, un ins civil:

- Ce cauţi aici, bă, banditule?

A zbierat aşa şi m-a înjurat. Eu m-am întors intrigat şi i-am zis:

- Ascultă, domnule, aici este un depozit, de ce-ai intrat? Ieşi afară!

- Mă, banditule, vezi-ţi de treabă! Ce cauţi tu aici? Aici e averea ţării,

sunt milioane, cum poţi dumneata să mă încurci?

Apoi îmi spune că el e colonelul Păuna de la Trust.

- Dle colonel, de ce n-aţi venit să mă întrebaţi? De ce mă înjuraţi?

Asta o face orice bărbat de pe stradă. De aceea v-am întrebat eu de ce aţi

intrat în curte...

- Ce cauţi aici?

- Cum ce caut aici? Am în primire magazia.

- Cum în primire? La o parte! Şi iarăşi înjură nervos.

- Dle colonel, vă rog frumos, nu mă înjuraţi, vedeţi-vă de treabă şi

lăsaţi-mă. Eu aici am răspundere. Vreţi să mă băgaţi în puşcărie? Lăsaţi-mă

în pace să-mi fac treaba.

S-a dus la grup şi a cerut să fiu schimbat. Nu ştiau nici aceia de ce şi

nici eu de ce. Avea un nepot pe care vroia să-l aducă în Bucureşti, să facă

seralul, iar pentru asta trebuia să aibă serviciu. Voia să-l pună în locul meu

la magazie. Cei de la grup nici nu voiau să ştie. Dar ce putea face grupul

faţă de trust şi mai ales faţă de Securitate? Mă cheamă dna Bubuiceanu şi

inginerul:

- Dle Vatamaniuc, ce facem? Ticăloşii ăştia de la Trust au spus să dai

în primire.

- Dumneavoastră ştiţi. Eu nu mă pot opune. Ştiţi cine sunt.

- Ştim. Pe noi nu asta ne interesează, pe noi ne interesează să meargă

treaba bine şi dacă merge, suntem mulţumiţi. Dna Bubuiceanu, ce facem?

Să vorbiţi cu soţul.

Soţul ei era inginer, directorul a două fabrici de cărămidă, lângă

Bucureşti, care aprovizionau şantierele, om cu putere.

- O să vorbesc cu soţul, încuviinţă ea.

A intervenit însă colonelul şi planul lor binevoitor a căzut.

- Vatamaniuc, afară cu banditul!

Stresul a durat o lună. Ce trebuia să fac? Sâmbăta trebuia, regulat, să

dau drumul la oameni, să semnez, să închei actele magaziei. Eram foarte

preţuit de muncitori; deseori încheiam şantierul înainte de termen şi lăsam

oamenii să respire, iar inginerul era surprins de abilităţile acestea, ca şi

atunci când, recuperând materialele rămase după închiderea lucrărilor, le

introduceam din nou în magazie şi nu ieşeam în lipsă niciodată. Şefului îi

plăcea şi curăţenia de care ne îngrijeam, nu avea nici un cuvânt de reproş.

Dar sosi... sentinţa. Dna contabil-şef îmi spune:

- Dle Vatamaniuc, nu mai putem, trebuie să dai în primire.

- Dau, doamnă. Când hotărâţi dumneavoastră.

- Dle Vatamaniuc, e în ordine magazia?

- în ordine, la orice oră, dna Bubuiceanu.

- Dle Vatamaniuc, cum stăm, ai ceva lipsuri?

- Aici vreau să vă spun ceva doamnă: nu stăm bine...

- Ce? Ai lipsuri?

- Nu. Am plusuri.

- Cum?

- Am vreo zece mii de cărămizi, am ciment în plus, am nişte scânduri

şi nişte instalaţii sanitare."

Izbucneşte în plâns. Zice:

- Hai cu mine. Şi mă duce la inginer.

- Dle inginer, iată cine ne salvează pe noi!

Ce se întâmplase? Ei făceau un deviz pentru o anumită lucrare, pe un

şantier oarecare, lucrarea lua mai multe materiale decât prevedea devizul.

Şi erau întotdeauna în deficit. Or eu aveam plus în magazie. Acum ce era în

plus se adăuga la lipsuri şi se echivala bugetul.

- Nu se poate, dle inginer, omul ăsta nu trebuie să plece de aici!

Ei n-au ştiut ce fac eu, eu vroiam să fiu gospodar, să nu fie pe şantier

murdărie. Astfel i-am salvat pe cei cu vreo două şantiere unde au avut

lipsuri. S-au mai pus ei luntre şi punte pentru mine, dar n-au putut, într-o

bună zi, mi-au spus mâhniţi:

- închide, dle Vatamaniuc, magazia şi vino aici.

- Nu dăm materiale pe şantier, dle inginer, iar Trustul va spune că noi

nu dăm materiale pe şantier pentru că n-avem magaziner.

- Foarte bine.

Au adus pe unul Ursu. Un filfizon cu plete, cu pantaloni evaza ţi şi

pantofi cu toc. Mă uit la el - nu prea avea figură de gospodar. Am dat în

primire, tot.

Am dat, aşadar, în primire. La o săptămână, pe tânărul pletos l-a

prins Miliţia în cartierul Ferentari. A trecut pe-acolo un echipaj auto şi a

văzut într-o curte o maşină din care era descărcată cărămidă. Aceia nu erau

nişte ageamii, erau versaţi, ştiau că în sectorul lor nu e nici o lucrare. Au

oprit maşina; oamenii descărcau, era încărcătorii pe care i-am avut şi eu.

- Ce faceţi dumneavoastră aici?

- Descărcăm nişte material, nişte cărămidă...

- Cine v-a trimis aici?

- A venit cu noi delegatul, care este gestionarul.

- Unde e el?

- în casă."

Şoferul se numea Ionescu. Stăteau la un păhărel. Şoferul nu bea, dar

aceia beau. Când a văzut echipajul, a albit.

- Cum aduceţi materialul acesta aici, e vreo lucrare?

- Nu...

- Actele dumneavoastră, cutare...

Gata, a căzut totul! El a vândut o maşină de cărămidă la nişte ţigani

din Ferentari, cu care s-a întâlnit la discotecile lor. Apoi, ce-a păţit Păuna,

ce-a sărit inginerul de la grup şi cu tot personalul de la contabilitate!

- Gospodarul n-a fost bun, Vatamaniuc, mi-aţi adus tâlharul care

vinde averea ţării!...

Degeaba, Securitatea a avut ultimul cuvânt. Asta am păţit eu la

Bucureşti.

După aceea am plecat din beci, am plecat şi mi-am luat o gazdă

lângă magazie, pe Anton Pann. După ce am plecat de la magazie, m-am dus

la fabrica „Acumulatorul", care e în afara Bucureştilor. Acolo era foarte

greu, foarte periculos. Lucram în plumb. Cine nu respecta protec ţia muncii,

se îmbolnăvea de saturnism, de o boală de ficat de la care nu trăiai mult.

încet-încet, am ajuns confecţioner de plăci de plumb şi, după aceea, la o

maşină de pastat. Aceste plăci se pastau cu pastă de plumb, apoi se

introduceau în tubul de uscare. Am trecut prin toate fazele foarte repede şi

eram foarte bine plătit. Acolo ni se puneau, la fiecare douăsprezece luni,

trei luni în plus. Lucram în mediu toxic, foarte toxic. Primeam un litru de

lapte pe zi gratis şi o sută cincizeci de grame de costiţă. Plătit foarte bine, la

pensie ieşeai cu pensie bună. Am lucrat un an şi şase luni. Aveam de gând

să ies la pensie de acolo. Dar iarăşi o zi neagră! Cineva de la birouri îi

spune şefului meu, maistrului Bogea:

- Dl Bogea, aveţi pe unul Vatamaniuc aici?

- Da. La tunelul de uscare, la plăci.

- Spuneţi-i că îl cheamă la birou dna Bălăci.

- Dle Vatamaniuc, spală-te bine (lucram cu mănuşi de protecţie), eşti

chemat la birou...

Mă spăl şi merg.

- Cum te numeşti dumneata?", mă întreabă un domn înalt.

- Vatamaniuc Gavril.

- De unde eşti?

-Din...

- De când lucrezi aici? Ii spun. Îmi zice scurt:

- Du-te şi te îmbracă. Mergi cu mine!

M-am spălat, am făcut baie, m-am îmbrăcat şi m-am dus. În spatele

biroului era o Volga neagră. Am intrat în maşină şi am fost dus la

Securitate, nu la cea care era aproape de mine, de zona unde locuiam, la

Securitatea din Rahova. M-a luat în primire un colonel. S-a recomandat

colonel şi a pus un casetofon în funcţie, cu un microfon spre mine. Îmi

spune: - Ascultă, măi pasăre rară! Noi ne-am modernizat acum, nu mai scrii

declaraţii. Ai să declari tot ce întrebăm noi.

- Da, dle colonel. Am declarat de foarte multe ori şi sunt iniţiat..

- Bine, dar ceea ce te vom întreba acum nu ştiu dacă ai mai declarat

vreodată. E pentru prima dată.

- Bine.

- îl cunoşti pe Săndulescu?

- îl cunosc.

- De unde îl cunoşti?

- De la fabrica de pâine unde am lucrat. Acolo, la Fabrica de pâine

«Ştefan cel Mare» l-am cunoscut.

- în închisoare te-ai întâlnit cu el?

-Nu.

- Dar pe Romică Ionescu îl cunoşti?

- Da, l-am cunoscut.

- Unde?

- Săndulescu mi-a făcut cunoştinţă cu el.

Şi mă mai întreabă de încă un nume dacă l-am cunoscut. L-am

cunoscut, am răspuns. Mi-a făcut cunoştinţă dl Săndulescu. O singură dată

l-am văzut.

- Şi ce-aţi făcut când v-aţi întâlnit?

- Ne-am dus la un restaurant, a comandat un litru de vin şi o gustare,

acolo ceva.

- Şi ce-aţi vorbit?

- De-ale noastre...

- De-ale voastre? Vă spun eu ce-aţi vorbit."

Ce era? Un ardelean care a stat în închisoare cu Săndulescu, pe care

îl ştia băiat extraordinar de bun, după ce a ieşit de la închisoare s-a făcut

agent al Securităţii. Securitatea l-a trimis în Bucureşti, la oamenii cu care a

stat în închisoare, să-i tragă de limbă. L-a găsit şi pe Săndulescu şi acesta a

spus totul, tot ce ştia, fără nici un fel de reţinere. Ba a mai făcut cunoştinţă

şi cu mine, şi cu alţii, şi cu alţii. Eram la restaurantul „Grădiniţa".

- Dar repede v-aţi adunat!, a spus ardeleanul.

Eu i-am zis:

- Eu, dacă vreau, într-o oră, cinci sute adun!

Era un fel de fantezie de-a mea. Am vrut să-i arăt că suntem mulţi în

Bucureşti şi asta era adevărat, căci m-am întâlnit cu mulţi. Din vorbă în

vorbă, am ajuns şi la excursii, că eu plec întotdeauna în concediu în

Bucovina, că eu nu vreau să-mi pierd antrenamentul, că plec în Bucovina să

urc pe munţi. Ce-a făcut el, Munţiu (căci aşa se numea acest fiu de doctor,

ticălos grozav)? S-a dus la Securitate şi, dând raportul, a spus:

- Săndulescu a vorbit aşa, aşa; l-a adus şi pe Gavril Vatamaniuc...

Vatamaniuc?, un nume cunoscut la Securitate!

- Şi ce-a vorbit Vatamaniuc?, întreabă şefii.

- A spus că el într-o oră adună cinci sute de oameni şi pleacă cu ei în

munţi!

- Da?

Mamă, ce-am păţit! O lună de zile tot la anchetă, întrebat ce s-a

discutat cu Săndulescu. Săndulescu a fost arestat, Romulus a fost arestat;

mie mi-au dat drumul acasă noaptea târziu, spunându-mi-se:

- Mă, banditule, mâine când ieşi de la..., la ce oră ieşi de la...?

- La ora patru.

- Când ieşi de la lucru la ora patru, aici te opreşti! Nu dai pe acasă!

- Aici mă opresc, domnule colonel, că n-am de ce să mă feresc, sunt

curat...

- Ştim noi cât de curat eşti, răpănosule!

Luam tramvaiul de la serviciu şi mă opream la Securitate, aşa

cheltuindu-mi o lună de zile. Acolo, la un moment dat, când am venit, nu

mai era unul, un colonel, ci doi-trei. Aveau aparatul declanşat, să vorbesc,

iar ei fumau. Am nimerit bine - din plumb, la fum de tutun. De-atâta fum de

tutun m-am îmbolnăvit de plămâni. A trebuit să ies de la fabrica de

acumulatoare. M-am simţit rău, mi s-a găsit o pată pe plămân şi m-am

internat în spital. La spital am stat o lună de zile. Asta au găsit la spital, că

la fabrică ni se făcea des control. Când mi-au găsit pata aceea, ştiam de

unde era. N-a fost nevoie de hidrazidă sau de streptomicină, ci de nişte

vitamine şi de a fi scos din mediul toxic. Din mediul toxic de la fabrică am

ieşit, dar din mediul intoxicat de tutun - nu!

Până în 1989 am fost continuu terorizat, arestat de nenumărate ori,

umilit, hărţuit, supus şicanelor de tot felul. Cartea de muncă vorbeşte

despre locurile unde am muncit, de locurile prin care am fost pasager,

hăituit. Nu mi se permitea să fac vechime într-o anumită întreprindere, ca

să nu împlinesc cele unsprezece luni prevăzute după care să am dreptul la

concediu, nici să ajung la majorări salariale, determinate de continuitatea în

activitate. De câte ori însă am dejucat şi acest tratament - îmi făceam

lichidarea de pe un şantier şi, în aceeaşi zi, ca să nu pierd continuitatea,

intram în activitate în altul! Sigur, formalităţile cerute la încadrare îmi

făceau probleme, dar s-au găsit mereu oameni inimoşi care m-au înţeles.

Doamnele erau întotdeauna mai sensibile decât bărbaţii. Le spuneam sincer

cine sunt, că nu-s beţiv, că pot munci, că am stigmatul de condamnat

politic. Cum am spus, angajarea presupunea unele formalităţi: protecţia

muncii, fişa medicală. S-a găsit, prin bunăvoinţa unor angajatori, cel puţin

în două locuri de muncă, un compromis salvator - donarea de sânge

justificată printr-un bon care îmi asigura pontajul. Am procedat aşa, aveam

patruzeci şi cinci de kilograme, dar aveam vigoare şi am rezistat...

C.H.: Să nu trecem cu vederea activitatea Dvs. de la fabrica de pâine

din str. Ştefan cel Mare, activitate bruiată de agenţii care vă invidiau că

după cei nouă ani de pâine mucegăită acum mâncaţi pâine caldă...

Gv.V.: Mai întâi să accentuez că, fochist fiind la un spital, coleg cu

un beţiv care venea turmentat la serviciu şi consuma alcool în timpul

programului, eram oricând pus în pericol de a fi spulberat de o eventuală

explozie a cazanelor. Mecanicul-şef, când colegul zăcea doborât de

băutură, îmi încredinţa mie paza cazanului. Am fost foarte prudent şi

inginerul, care mă preţuia, mi-a eliberat o adeverinţă şi am făcut în baza

aceleia o şcoală de fochişti, timp de şase luni. Bun lucru am făcut, am

câştigat o calificare ce mi-a adus un venit - pe lângă cei opt sute de lei pe

care îi primeam, mai adăugam încă o mie de lei, de la două blocuri din

spatele Intercontinentalului, unde asiguram apa caldă în timpul iernii.

Calificarea de fochist era şi o legitimaţie peste care Securitatea nu a putut

trece nepăsătoare. Acest document mi-a înlesnit angajarea la fabrica de

pâine unde, după cum se ştie, nu am lucrat prea mult. Dar ce e de

consemnat de acolo? Iată ce: într-o zi mă întâlnesc într-un magazin cu

maiorul Popescu, însoţit de doamna sa. Maiorul care mă arestase de multe

ori mă interpelă mirat:

- Ce mai faci, Vatamaniuc?

- Bine, dle maior.

- Unde mai lucrezi?

- La fabrica de pâine, îi răspund eu, convins că îmi ştia locul.

- Aăă, mănânci pâine caldă!

- Şi la propriu, şi la figurat", îi răspund sec.

Să notăm că în această unitate eram la datorie în anul cutremurului,

în 1977. Grozav eveniment... Ţipau sus femeile lângă cuptoare, una căzu

lovită la picior; o bucată de plafon ieşise în afară, schimbul nu a mai sosit,

m-am întors pe jos acasă, uimit de dărâmăturile hidoase ale oraşului, de

trâmbele de praf, de lumea panicată. Vecinii mei erau afară: „Ce e aici?", îi

întreb. „E bine tot, la noi nu s-a întâmplat nimic", mi s-a răspuns. Am

descuiat încet locuinţa, cu grijă să nu se dărâme ceva. Gazul nu mirosea,

am aprins lumina, pe jos erau fulgi de var desprinşi din tencuială. Nici un

obiect nu era la podea, în afară de un vultur împăiat pe care îl aveam din

Bucovina, răsturnat sub piedestalul de mesteacăn.

C.H.: Eraţi singur în Bucureşti?

Gv.V.: Atunci eram singur, soţia era la ţară...

C.H.: Aveaţi deja o... familie?

Gv.V.: Trebuie să deschidem un capitol nou, o nouă povestire. Pe

scurt spun atât doar: dacă în Bucovina mi-am ratat tinereţea şi sentimentele,

în Bucureşti mi-am schimbat radical existenţa. Aici m-am angajat pe un

drum complet nou... Aveam 24 de ani când am plecat în mun ţi, 30 când am

fost prins şi 40 când m-am eliberat. La 42-43 de ani m-am căsătorit. Eram

la Grupul III construcţii, în sectorul 3, strada Doamnei. Acolo, în 1976, am

cunoscut-o pe doamna Geta, pe cea care mi-a devenit soţie. Ea era angajată

la Cooperativa invalizilor „Metalica", avea biroul unde şi grupul amintit îşi

avea birourile. Am zărit-o acolo când mă retrăgeam noaptea la adăpost;

mi-a plăcut chipul ei distins, dar ştiam prea bine că omul nu trăieşte doar

din dimensiunea fizică şi era necesar să ne cunoaştem mai bine. O femeie

de serviciu, ţigancă, Ioana, mă cunoştea şi am rugat-o să-mi facă legătura.

- O cunosc, dar ce ochi aveţi, domnule! O bună doamnă e, o cunosc

foarte bine, îmi zise ţiganca.

- Eu nu am fost căsătorit, îi precizez eu, la care ea îmi răspunde:

- Cum, până la etatea asta? Doamna e singură, soţul ei a murit. Iţi voi

face cunoştinţă.

Am avut întâlniri seară de seară, discrete, în spatele bisericii Sf.

Gheorghe, pe o bancă, undeva acolo. De la început au funcţionat

seriozitatea şi respectul reciproc; nu am avut nici o deziluzie, ca de altfel în

nici o legătură cu vreo fiinţă feminină. Ne-am căsătorit, am făcut o masă

festivă la restaurantul „ l Mai", după ce ne-am cununat în cea mai înaltă

clădire dintre primăriile Bucureştilor, în sectorul l. Din strada Anton Pann,

de care am vorbit, m-am mutat în garsoniera ei, primită de la cooperativa

unde avea serviciu. După vreo doi ani, colocatarul Colicioiu plecând din

spaţiu, mai jos, ni se rezerva o garsonieră dublă, pe care am obţinut-o prin

repartiţie. Aici am împlinit treizeci de ani de convieţuire frumoasă.

C.H.: Ştiu prea bine spaţiul din strada Doamnei, în care l-aţi avut

chiriaş pe vărul meu primar Ionel Corjân Corinescu, atunci cu activitate în

cinematografie, şi desigur, musafir de noapte, de câteva ori, chiar şi pe

subsemnatul...

Gv.V.: E adevărat că această casă, aşa cum era ea compartimentată, a

fost parcă menită ca loc de refugiu, de popas, multor călători prin Capitală,

oameni suferinzi, nevoiaşi, cu probleme, mulţi din Suceviţa, mulţi din alte

părţi...

C.H.: De toată lauda este generozitatea Dvs. manifestată în multe

chipuri şi împrejurări, în situaţii când uşile Bucureştilor nu se deschideau

nici oricând, nici oricui!

Gv.V.: Cu doamna Geta am cumpărat o proprietate şi în localitatea

Potlogi, într-o zonă de ţară mai mult frecventată de noi în ultimii ani. Acolo

am făcut investiţii costisitoare, aveam vie, pomi fructiferi şi zarzavat. Dar

mai întâi de toate o linişte pe care nu mi-o putea da Capitala. Dar şi asta,

până într-o zi...

C.H.: Vreţi să spuneţi că „ochii albaştri" vă „filmau" şi aici, după

atâţia ani?

Gv.V: Da, supravegherea continua. Dar întâi să vorbesc despre

locuinţa din strada Doamnei, cum am cumpărat-o, cum am devenit

proprietar. La un moment dat, s-a făcut un anunţ că garsonierele şi

apartamentele din blocul unde locuiam se pot cumpăra. Rezolvarea

depindea de Oficiul civic istoric al Bucureştilor. Un arhitect a efectuat

măsurătorile şi a stabilit că am de plată şasesute mii lei; era în '93-'94.

Doamnei de la măsurători i-am spus că sunt cu o pensie mică, de muncitor

la lopată, că am fost deţinut politic şi că, dacă preţurile sunt exagerate, nu

voi avea posibilitatea de a deveni proprietar. M-a întrebat dacă l-am

cunoscut pe bunicul ei şi i-am spus că nu l-am cunoscut; m-a sfătuit să caut

banii şi să achit imobilul cât mai repede, ca să nu crească dobânzile. Am

făcut rost de bani, neînchipuit de greu, dar am reuşit să cumpăr locuinţa.

între timp, un francez însoţit de o româncă, bună cunoscătoare de franceză,

s-a interesat de imobilele din zona respectivă, dispus la negocieri pentru a

face acolo un parking pentru maşinile care vin la ministere. Lângă Piaţa

Veteranilor am găsit o garsonieră care, în schimbul a şapte mii de dolari, mi

se dădea cu tot confortul, inclusiv mobilată, o ofertă care părea ispititoare

căci, din cei douăzeci şi şase mii de dolari, cât era evaluată locuinţa din

strada Doamnei, era de unde plăti şi rămâneau încă destui bani pentru alte

rosturi...

C.H.: Până a ne istorisi momentele de tensiune împărtăşite împreună,

nu aş vrea să vă ocolesc cu o întrebare care aparţine oricum intimităţii.

Când i-aţi dezvăluit doamnei Geta viaţa Dvs, furtunoasă?

Gv.V.: Răspund fără nici o ezitare: după căsătorie.

C.H.: Şi impactul care a fost?

Gv.V.: Povestea mea a fost primită ca un pahar cu apă, nici rece, nici

caldă. Nu s-a arătat interesată de detalii, ba chiar de nimic din trecut. A

interesat-o doar armonia conjugală, căci prima sa căsătorie i-a lăsat mari

traume... Şi-a dorit un om civilizat, sincer şi devotat, şi cred că de aceste

calităţi, fără falsă modestie spun, am dat dovadă.

C.H.: Şi totuşi nu a fost surprinsă de odiseea Dvs. teribilă?

Gv.V.: în timpul relatărilor, nu, ci mai târziu, când au început

arestările, persecuţia. Ea însăşi a fost arestată de câteva ori de maiorul

Popescu, dusă la Beldiman. Mai întâi a fost altceva: i s-au făcut vizite la

serviciu şi i s-a spus:

- Tovarăşă, eşti o fată frumoasă, noi îţi dăm un serviciu bun, nu

apuca să te căsătoreşti cu banditul ăsta. Ştii că ăsta are crime la activul lui,

că cutare...

- Domnule, eu nu ştiu ce a făcut el, ştiu că e un om bun şi eu asta am

urmărit.

Dacă au văzut ei că nu merge cu binele, au recurs la scrisori. Mi le

trimiteau chipurile mie, dar eu eram la serviciu şi le primea ea.

„Domnule Gavril, un prieten de-al dumitale îţi scrie. Eu nu cred că e

bine ceea ce faci. E păcat să-ţi baţi joc de fiinţa asta care te-a ajutat atât de

mult şi dumneata ai suferit atât de mult; dumneata te -ai căsătorit acum şi ai

lângă dumneata o femeie aşa de bună. De ce mai cauţi să mergi la târâturile

acelea? Ca să-ţi baţi joc de femeia dumitale?" - aşa erau compuse scrisorile.

Norocul a fost că soţia, extrem de cuminte, a văzut scrisul şi şi-a dat seama

că... e adresată domnului Gavril. De ce ajungeau acasă când dl Gavril era la

serviciu? Asta arăta clar de unde vin şi scopul: pentru a distruge familia. Ea

râdea.

Dacă au văzut că nici cu această nadă nu merge, au luat-o cu răul. A

arestat-o maiorul Popescu, un prichindel de om; şi pe mine m-au arestat şi

m-au dus la Securitatea Beldiman. O dată m-au dus noaptea, ningea, era

spre Crăciun. M-au ţinut până târziu, întrebări, probleme, sute de probleme.

Am intrat în arest şi n-am ştiut pe unde să ies. Când am încercat s-o iau

înainte mi s-a zis:

- Nu, nu! Acolo intri mâine, acolo vei petrece Crăciunul. Acolo intri

la beci. Dincoace...

Am luat-o la dreapta, n-am ştiut unde am intrat. Altădată mi-au făcut

percheziţia şi mi-au luat icoanele, o cutie de metal pe care o aveam de la

colonelul Popescu, care avea o cheie dublă, sofisticată, ca la un fel de casă

de bani. Avea la mijloc o gaură cu şurub, se putea prinde în pardoseală sau

în beton. Era foarte grea, groasă, albă, nichelată; foarte frumoasă. N-am

găsit cheia pentru moment. Mi s-a spus:

- Bine. Asta o luăm cu noi şi când vei veni cu cheia, să vedem ce e

înăuntru, vei lua-o înapoi.

Când am plecat în Bucovina am ascuns cheia, şi atunci n-am găsit-o.

Când m-am dus şi am luat cutia de la ei, colonelul Bostan, care era la etajul

V, în Bucureşti, m-a întrebat despre Securitate, de armament, de cutare, de

cutare...

Eu mă apăram, iar el vorbea continuu.

- Banditule! Ţine-ţi gura! Eu te întreb acum.

- Da, domnule colonel, dumneavoastră m-aţi întrebat şi eu vreau să

răspund.

- Răspunzi când ţi-oi spune eu."

Şi iarăşi mă acuza cu nişte chestii şi eu iar mă apăram... Ridicându-se

mi-a zis:

- Te arunc pe geam, acum!

M-am uitat la geam; nu erau gratii. Mă putea arunca pe geam: „S-a

sinucis!", avea să se spună. Această practică se întâmpla foarte des. Atunci

am spus:

- Gata, domnule colonel, nu mai vorbesc!

Şi n-am mai vorbit decât foarte puţin. Nu m-am mai apărat. Am

scăpat şi de acolo. Eu cred că el chiar avea intenţia să mă arunce pe geam.

Getuţa a avut, săraca, destule de suferit...

întâmplător am cunoscut în Bucureşti un general bucovinean,

originar din comuna Breaza. Se numea Biscan. Prin acest Biscan l-am

cunoscut pe doctorul Emil Căpraru, la Spitalul de copii „23 August", de la

Piaţa Muncii. Acest medic avea şi el vreo doi ani de închisoare; lui în

datorez angajarea în spital, într-un moment de cumpănă, când era să rămân

fără nici o slujbă, în spital am lucrat ca agent D.D.D. - dezinfectare,

deratizare, dezinfector, slujbă de bază într-un spital expus diverselor

contaminări. Dintr-un haiduc în munţi, am ajuns un „terorist" al microbilor

şi şobolanilor, aveam în primire o magazie a morţii, plină de otrăvuri, cu

detox, carbitox, cimexan, dipterex, praf franţuzesc, formol etc. pe care le

cunoşteam ca şi pe materialele de construcţie. Veneau săptămânal controale

de la Sanepid; mulţi până la mine au primit amenzi sau observaţii; eu am

lucrat cu foarte mare responsabilitate, iar directorul Popescu şi doctorul

Căpraru, care aveau în administrare acel sector de igienă, nu voiau să-mi

aprobe plecarea din instituţie, fiind foarte mulţumiţi de serviciile mele.

Acolo, o doctoriţă, când aveam timp liber, mai stătea de vorbă cu

mine, rugându-mă să-i povestesc din viaţa mea, din romanul existenţei

mele. Ardeleancă, şefa farmacistă Roşculeţ îmi spunea că a avut şi ea în

familie persoane care au fost deţinute. În spital am lucrat şapte ani de zile, o

perioadă când, Securitatea, ştiind în ce mediu îmi desfăşor activitatea, a

socotit că e bine să mă lase să zac mai mult timp acolo, căci eram bine pus

la otravă şi într-un mediu toxic, zilnic respirând moartea, puteam să dispar

lent, tot atât de sigur ca şi printr-un procedeu violent...

C.H.: Doamna Getuţa, prezenţa care v-a dat un alt sens vieţii,

spuneaţi că a trăit multe momente tensionante alături de Dvs., şi la

Bucureşti, şi la Potlogi, şi în Suceviţa natală, unde copleşti de nostalgii vă

întorceaţi din când în când.

Gv.V.: Când i-am povestit, extrem de marcat, episodul scump din

biografia mea legat de Nataliţa, Geta, o femeie emancipată, înduioşată de

dramaticele mutaţii din destinul meu, mi-a spus cuminte:

- Sunt sigură, Gavriluţă, că eu nu am nici o contribuţie în acest necaz

al tău.

Spuneam cândva că, în urma loviturii uriaşe pe care am simţit-o după

pierderea idilei de la Suceviţa, printr-o mârşavă trădare, am încercat să

revin pe verticală, să înţeleg, să trec întâmplarea prin filtrul lucidităţii şi,

după o anumită vreme de cugetare, am pornit spre alt orizont, convins că

Dumnezeu m-a păstrat pentru o altă misiune. Aşa am găsit-o eu pe Geta la

Bucureşti, singură, văduvă, bolnavă, având nevoie de un reazem. După

căsătorie am descoperit într-un spital că suferă de cancer mamar, făcuse

metastază hepatică. Din Spitalul Militar, unde mi-am făcut anumite relaţii

cu oameni pe care i-am cunoscut în închisori, am primit-o acasă cu

asigurarea că va mai trăi paisprezece-cincisprezece zile. Trebuia să-i

administrez morfină, căci avea dureri insuportabile. La secţia Oncologie nu

mi-au mai primit-o. Am strigat către acelaşi Dumnezeu atotputernic care

de-atâtea ori m-a scos din mormânt la viaţă. Eu aveam experienţa lumii de

dincolo, am fost acolo, m-am întors şi ştiu ce am văzut! - Doctorul Luncan,

despre care am vorbit, oarecând, într-o situaţie critică, mi-a tăiat o venă şi

mi-a făcut perfuzie prin denudare, m-a racordat la tub de sânge, aveam

tensiunea O, sângele mi-a inundat plămânul, inima nu mai lucra... O,

Doamne, toate-s cu putinţă celor ce cred! - zic de mii de ori, nu fabulez, nu

trăiesc din iluzii...

Supărat, plângând, aşteptam într-o staţie de tramvai, frământat de

incertitudini, de teama că fiinţa în suferinţă nu ar mai putea fi găsită în

viaţă. Domnul Dumnezeu m-a văzut din înălţimile Sale şi mi-a împlinit

ruga pe care deseori o auzim la Liturghie: „înger de pază, credincios,

îndreptător, păzitor al sufletelor şi trupurilor noastre ne trimite". Iată

mesagerul: din mulţime a venit către mine un domn înalt, deosebit de

frumos, care, în opinia multora dintre cei cărora le-am povestit întâmplarea,

nu a fost o întruchipare firească:

- Domnule ştiu că ai necazuri, dar spune-mi şi mie...

- Am soţia bolnavă de cancer şi nu ştiu dacă voi afla-o în viaţă.

- Am bănuit, mi-a spus. Du-te în strada Precupeţii, la nr. 10, şi arată

actele, că vei primi medicamentele necesare. Am mers, medicul mi-a dat

medicamentele, s-a purtat frumos cu mine. Am rămas uluit de această

situaţie. Interesant, de la Spitalul Militar mi s-au dat asigurări sumbre, la

oncologie soţia nu mi-a fost primită şi, culmea minunilor, după ce

medicamentele primite din strada Precupeţii au intrat în programul

pacientului, cea sortită morţii s-a refăcut şi a avut o viaţă bună ani de zile,

bucurându-se de o senectute luminoasă, până în 2000 când a trecut hotarul

acestei lumi. Sunt convins că spre această fiinţă, la cinci sute de kilometri

de Bucovina tinereţii mele entuziaste, m-a trimis Dumnezeu întru salvare,

Cel la care nu există timp şi spaţiu, Domnul pentru care, cum zice

Scriptura, o mie de ani sunt ca o zi...

C.H.: Sunt surprins din nou de dimensiunea metafizică a simţirii

Dvs., de generozitatea recuperatoare prezentă în atâtea acte caritabile prin

care parcă vreţi să vă izbăviţi de apăsătorul ecou al suferinţei celor care,

împreună cu Dvs ori în afară, au fost striviţi de teascul istoriei...

Gv.V.: Sunt îndatorat multor semeni pentru sacrificiile lor. Puţini

sunt în viaţă, cei mai mulţi sunt în pământ; unii au tăcut şi au răbdat,

încercaţi ca martirii şi, aici mă gândesc la Ioniţă Procopciuc şi la Traian

Brăilean, care, sprijinindu-mă, au îndurat pentru mine incredibile torturi,

având atâta voinţă şi putere şi statornicie în bărbăţia lor încât, în faţa

acestor pilduitori ai demnităţii, nu pot decât să mă aplec reverenţios şi

pios...

C.H.: Pentru că sunteţi cititor şi cunoscător de Scriptură, cum aţi

interpreta cuvintele „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor

rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei

fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Mt. 12, 36-37), având în

vedere incomodele întâlniri în lungile procese cu martori cinsti ţi şi cu

apărători mincinoşi, cu trădători, cu turnători laşi, cu prieteni fermi,

sprijinitori în zilele de foame şi primejdie, cu rude apropiate.

Confruntat, sub ochii judecătorilor şi ai temnicerilor, cu o situaţie

limită din care făcea parte desigur şantajul, alături de alte strategii abile, din

mărturiile celor incriminaţi am înţeles că din interogat aţi devenit de câteva

ori interogator, propunându-le celor cu care eraţi faţă în faţă să recunoască

public că v-au ajutat, că au fost solidari în anumite momente, că le aduceaţi

aminte date exacte, ce anume v-au pus... În rucsac şi alte detalii

dezarmante, categoric neaşteptate, cert calificate nu pozitiv...

Gv.V.: într-adevăr au fost situaţii limită, constrângeri, şantajări,

manevre subtile care au făcut victime. Se ştie prea bine că şi pentru o ţigară

întinsă unui personaj suspect, se făcea închisoare. Cu atât mai mult gazdele

- sigur multe nu bucuroase de prezenţa noastră, căci bănuiau

deznodământul, consecinţele - filate şi trădate ori autodeclarate...

C.H.: Am la îndemână o listă cu cei arestaţi, din zona în care aţi

activat, mulţi, cei mai mulţi cunoscuţi de Dvs. Matematic, adunând anii de

închisori din spatele fiecăruia, iese o sumă cutremurătoare...

îi dau citire listei cu pricina, amintind că în jurul Dvs. au fost arestaţi

douăzeci de inşi din Suceviţa, şapte din Marginea şi doi din Vicovul de Jos;

în cele zece luni de proces au fost audiaţi peste o sută de martori din

Suceviţa, Marginea, Putna, Horodnic, Voitinel - pedepsele însumând peste

o sută treizeci şi opt de ani de condamnare, după cum urmează: Gavril V.

Vatamaniuc (douăzeci şi cinci ani m.s.), Nicolae V. Vatamaniuc (nouă ani),

Ion V. Vatamaniuc (nouă ani), Vasile M. Cazac (trei ani), Avram I.

Hrehorciuc (trei ani), Gh. F. Iţcuş (cinci ani), Nicolae Mt. Chiraş (cinci

ani), Ioniţă I. Procopciuc (zece ani), Natalia Sireteanu (cinci ani), Toader

Mihailescu (opt ani), Traian Breilean (zece ani), Toader Chiraş (trei ani),

Ghe. O. Cazac (şase ani), Anton Stadler (cinci ani), A. Golembiovschi

(zece ani), Vasile Marciuc (şapte ani), Elisabeta Marciuc (cinci ani), Ion I.

Senegeac (opt ani), Vasile Breilean (trei ani), Constantin Av. Roteliuc (trei

ani).

La al doilea proces, încă cinci arestaţi însuma optzeci de ani de

condamnare: Filaret Iţcuş (douăzeci şi cinci ani), Vasile Sbiera (zece ani),

Constantin I. Cazac (cincisprezece ani), Ieremie Cazac (cincisprezece ani),

Arcadie I. Cazac (cincisprezece ani). Lângă cei douăzeci şi cinci de

condamnaţi amintiţi, se adaugă şi Ghe. M. Tcaciuc, cu cincisprezece ani de

temniţă grea, mort în temniţă la Botoşani la 27 august 1961, suferind din

cauza unei înscenări de spionaj în favoarea Germaniei (extras din

Monografia Suceviţa, autor prof. Valerian Procopciuc).

Gv.V.: Da, cutremurător. Şi când vom aduna anii de condamnare de

pe întregul cuprins al ţării, vom rămâne fără cuvinte. Ne vom găsi înaintea

incredibilului, ca în faţa unei construcţii suprarealiste...

Mulţi, prea mulţi din cei catalogaţi nu mai sunt în viaţă. Cartea

aceasta, care poate avea şi pagini incomode, supuse controversei, se vrea

până la urmă şi un omagiu acelor victime. Eroul nu sunt eu, nici ceilal ţi

lideri de grup, ci generaţia de-atunci e eroică, ei, românilor de atunci le

suntem datori...

C.H.: Subiectivismul nu-i condamnabil în literatura artistică, dar în

memorialistică, în mărturisiri, obiectivismului trebuie să i se dea întâietate,

chiar şi dacă adevărul e dur, chiar şi dacă e împotriva noastră, trebuie

dezvăluit cu discernământ; ficţiunea poate masca un soi de ipocrizie,

precum misticismul, un soi de sfinţenie...

Să ne întoarcem acum din nou, după aceste întrebări şi răspunsuri

inevitabile, reluate, reci, obsedante, la casa Dvs. din marginea Bucureştilor,

la vremea când carnetul de muncă se închidea şi, ca orice cetăţean, asigurat

social, aveaţi dreptul de a trăi liniştit, în pensie. Liniştit şi ca un om liber,

de-acum la o vârstă a senectuţii, familist, gospodar, nemaiprezentând nici

un pericol...

Gv.V.: Mai întâi, mulţumesc pentru întrebările incomode de dinainte,

care pot fi elemente dintr-un apropiat epilog, întrebări care sunt într-un fel

şi eliberatoare, căci nu mi-am închipuit niciodată că, fiind ultimul

supravieţuitor din rezistenţa armată a Bucovinei, sunt şi o sumă de fapte

care conturează un erou. Mă repet, suferinţele celor mulţi din jurul meu, ale

acelora care au făcut închisoarea cu mine şi pentru mine, ale văduvelor, ale

maicilor cu copii rămase acasă, ale mărturisitorilor chinuiţi, ale tuturor

acelora care au suferit în obezile comunismului, acestea merită un

monument, acestea merită consemnate în paginile istoriei. Eu sunt doar un

personaj, cu o anumită individualitate, cu o viaţă greu de înţeles de toţi...

C.H.: Risipindu-vă veacul, aş zice, între detractori, unii motivaţi, alţii

mai puţin, şi admiratori, cunoscători ai fenomenului, seduşi de povestirile

care astăzi par legende...

Gv.V.: Să vedeţi dumneavoastră că „cetăţeanul, asigurat social, cu

dreptul de a trăi liniştit, la pensie", cum ziceţi, nu era pe deplin liber. Cum

am spus, până în '89 am tot fost în urmărire. Eram, aşadar, la Potlogi. Într-o

zi am fost chemat la postul de miliţie, cu puţin înaintea evenimentelor din

Decembrie. Un colonel, nu ştiu cum îl cheamă, m-a întrebat despre casă,

cât am dat, dacă am fost corect căci, zicea el, notarii fac şmecherii. Am

răspuns cinstit:

- Am fost corect, nimic n-am făcut, dle colonel.

- Bine. Dar spune-mi, Vatamaniuc, cu puşca te mai ocupi?

- Da. Îmi trebuie însă o pereche de ochelari să văd să trag cu puşca...

- Suntem informaţi că nici aici nu-ţi stă gura. Tu vrei să ţi-o umplem

cu pământ neapărat?

- Cine v-a informat, v-a informat greşit, dle colonel. Probabil că vrea

să arate că are activitate. Realitatea nu este asta. Eu îmi văd de treaba mea.

Drept este că, după 1989, inginerul agronom Pădure din comuna Potlogi s-a

făcut prieten bun cu mine, după cum mulţi mi-au căutat prietenia după

revoluţie. Chemându-mă la o bere - deşi eu nu beau - mi-a spus:

- Dle Vatamaniuc, de zeci de ori am fost întrebat de dumneavoastră.

Cineva venea de la Bucureşti şi mă tot întreba despre dumneavoastră.

- Un colonel, aşa şi aşa, zic eu.

- Nu, un civil.

Colonelul interesat de existenţa mea, după mărturia agronomului

Pădure, l-a predat pe acesta unui căpitan urâcios care i-a spus:

- Tov. inginer, mata ai contact cu toată lumea din comuna asta. Ce

vorbeşte banditul ăsta care s-a mutat aici lângă dumneavoastră? - acestea au

fost cuvintele colonelului, la care Pădure a răspuns:

- Tovarăşe anchetator, am vorbit cu mulţi oameni, ştiu atât: când trec

cu şareta dimineaţa, la colectiv, şi seara înapoi, zilnic îl văd pe cel de care

mă întrebaţi, în genunchi în grădină. Ce face omul ăsta eu nu ştiu, descântă

plantele acelea, nu ştiu. În grădină îl văd când trec în colo, în grădină îl văd

când vin încoace.

- Bine, dar el, aşa, nu iese, nu stă de vorbă cu oamenii?

- „Am stat de vorbă cu mulţi oameni”, îmi spune el că le-a spus

atunci, „dar nici unul nu mi-a zis că ar fi stat de vorbă cu el.”

- Cum, ăsta e sălbatic? Nu stă de vorbă cu oamenii?

- Nu stă de vorbă cu el nimeni, nu-l cunosc. Atât doar: bună ziua -

bună ziua.

Soţiei nu i-am spus niciodată aceste întâmplări, deşi ea m-a întrebat.

M-am temut să nu se sperie iar, ca în Bucureşti. Odată însă m-a întrebat:

- Atunci pentru ce te cheamă?

- Pentru ţiganul cu caii, Getuţa...

Ce s-a întâmplat? Iată ce. Un ţigan de la Câmpulung Muscel a luat de

undeva cherestea şi poposind în marginea comunei, în câmp, a adormit.

Cineva i-a furat caii de pe poiană, pe care nu i-a mai găsit. A tras căruţa

într-o curte şi s-a dus în locul de unde era el; a venit cu alţi cai, a luat căruţa

şi s-a dus. Cu timpul şi-a cumpărat alt cal şi, cu încă unul, umbla cu

scândură, cum îi era meseria, într-o zi a văzut la o căruţă, la un alt ţigan din

comună de la noi, unul dintre caii lui. S-a dus repede la post şi a anunţat.

- De unde ai luat calul?" a fost întrebat cel bănuit.

- L-am cumpărat de la nişte căldărari.

- Dar celălalt cal?

- Nu ştiu, eu pe ăsta l-am cumpărat.

Şi a stat ţiganul acela în apropierea casei mele. A venit la mine şi a

cerut mâncare; i-am dat pâine; a stat vreo săptămână pe acolo. A trebuit să

meargă acasă, să aducă dovadă cum că a avut cai, cum au fost caii şi

declaraţiile s-au potrivit. Apoi i s-a dat calul. A trebuit să dau şi eu o

declaraţie.

Deşi eram ieşit la pensie, agenţii nu m-au lăsat nici o clipă. M-au

ameninţat că-mi astupă gura cu pământ, întrebându-mă mereu de ce înjur

partidul.

Cu toate că aparţine altui segment de timp, în marginea celor

consemnate, o evocare cred că merită înscrisă, din care se va vedea cât de

supusă a fost stresului existenţa mea de... om liber. Lucram la Mase

plastice; locuiam, retras noaptea, la un macedonean; munceam noaptea şi

câştigam în douăzeci de zile mai mult decât un salariu obişnuit într-o lună

de zile. Tracasat de anchete şi urmăritori, i-am spus doamnei casiere care

ne aducea de la Ministerul Finanţelor salariile că aş dori să părăsesc

Bucureştiul, să mă pierd pe undeva prin Ardeal. Frumoasa doamnă Doina

avea un drum la Timişoara. Am întrebat-o dacă pleacă cu vreo maşină şi

mi-a spus că va merge cu avionul. Mi-a făcut propunerea să o însoţesc.

M-am retras politicos, ştiind ce preţuri practică aviaţia. Doamna, care nu

ştiu de ce mă agrea deosebit de mult, mi-a oferit bani de bilet şi mi-a spus

să merg la agenţie, să iau o maşină, pe care va plăti-o ea, să ajung în Obor,

la adresa unde locuieşte. Aşa am făcut; la ora indicată am mers cu un

microbuz la aeroport. Un cetăţean stătea deoparte. Când am fost văzut cu

doamna Doina, a tresărit, s-a bucurat. Cetăţeanul de care vorbesc s-a aşezat

în spatele nostru; avionul a pornit, a făcut o escală la Arad şi una la

Timişoara. La urcare, geanta, singurul bagaj pe care îl aveam, mi-a fost

reţinută. O voce, în microfon, porunci: „Dl Vatamaniuc să poftească să-şi ia

servieta". S-a efectuat controlul, în spatele avionului o stewardesă mi-a dat

geanta. Făcându-se nişte locuri libere, ne-am mutat dincolo de aripa

avionului, spre pilot, ca să putem vedea panorama de sub avion. Cetăţeanul

dubios ne-a suspectat că, retraşi aproape de pilot, avem în plan deturnarea

aparatului, cu scopul de a fugi în străinătate. S-a deplasat urgent lângă noi,

dar noi ne-am văzut de treaba noastră, atenţi la priveliştea fascinantă de sub

avion. Eram într-o zonă, în zbor jos, prin care puteam ajunge în Ungaria ori

Iugoslavia, în fine, am ajuns la Timişoara. Doamna avea bilet dus-întors, eu

nu aveam pentru întors. La ghişeul vizelor, un maior de la grăniceri mă

interpelă astfel:

- Staţi aşa. Unde mergeţi?

- Să fac viza.

- Cum te numeşti dumneata?

Dar asta a fost numai ca el să mă recunoască, să fie sigur de

identitatea mea.

- Vatamaniuc. Se uită la mine aşa, clătinat, îmi zise:

- Da, faceţi viza. Dar dumneata n-ai de făcut viza!

- Nu, pentru doamna", explic eu.

- Aha! Dumneata nu mergi înapoi?

- Nu.

- Bine...

Toată ziua a umblat după noi prin oraş, îşi făcea misiunea. Eu m-am

dus printr-un talcioc, m-am uitat. Am avut apoi întâlnire. Ne-am dus la un

restaurant şi am mâncat, doamna a plătit, într-un restaurant foarte frumos,

eram singuri. Doamna, căci trebuie să vă spun, avea o problemă în familie,

plângea şi mi se confesa. De multe ori am ajutat-o. Între timp au intrat doi

ţipi, cu un aparat de filmat şi au filmat pe acolo, se făceau interesaţi de

local, dar ne-au filmat pe noi. La început n-am bănuit, era frumos locul,

lambriuri, zorzoane, extraordinar de frumos. Doamna a plecat, eu am

rămas. Mi-am luat un bilet ca să merg până într-o localitate de graniţă,

aproape de sârbi. Dacă am văzut că după mine este un domn, mereu după

mine, m-am eschivat şi am aruncat biletul la un coş de gunoi. M-am dus în

oraş cu domnul după mine. Am intrat după un colţ, am găsit o frizerie şi

repede m-am strecurat acolo. Domnul a trecut, era lume multă, am ieşit din

frizerie, după colţ, şi m-am pierdut. Trebuia să vin înapoi la Bucureşti, dar

cu trenul. Mi-am rezolvat problema la Timişoara, cu doamna respectivă, iar

acum trebuia să mă întorc la Bucureşti. La gară, când să-mi scot bilet de

Bucureşti, m-a luat în primire o femeie; vorbea ruseşte, se repezea după

mine să nu mă piardă pentru nimic în lume. Am scos bilet pentru Bucure şti

şi mi-am zis: „Las' că ţi-o fac eu ţie!". Am ieşit în faţa gării, ea se ţinea

după mine. Sosi un tren în gară; repede am sărit în el şi, pe uşa cealaltă,

peste nişte vagoane, m-am dus şi ea m-a pierdut. Am stat ascuns după alte

trenuri, îmi plăcea să-mi bat joc de agenţi, n-aveam altă treabă. Deşi s-a dat

alarma şi am fost dat pierdut, când sosi ora de plecare a trenului spre

Bucureşti, în gară, doamna şi încă doi domni m-au luat în primire. M-am

urcat în trenul de Bucureşti, domnii s-au instalat în uşile trenului. Aşa m-au

călăuzit până la Bucureşti, îmi pare şi astăzi rău că nu mi-am bătut joc şi de

acei doi, trebuia să fi deschis geamul, iar la Craiova să sar; puteam merge la

fratele meu, stăteam la el o săptămână şi astfel Vatamaniuc era pierdut pe

drum. Am coborât în gară la Bucureşti; din Timişoara mi-am cumpărat o

scurtă de fâş, foarte bună şi frumoasă, bună împotriva apei. Aveam în

servietă o pâine şi două cutii de conserve. Când am coborât din tren, m-am

pomenit înşfăcat de mâini cu putere mare. Doi plutonieri îmi suceau

mâinile strigându-mi:

- Hai cu noi, că eşti băiat bun.

Astea au fost cuvintele lor. M-au dus la miliţia gării. M-au băgat

acolo, unde am intrat fără frică. Doi domni, unul înalt şi unul mai pirpiriu,

civili amândoi, m-au luat în primire:

- Cum te numeşti dumneata?

- Vatamaniuc Gavril.

O, Doamne, în câte mii şi mii de locuri s-a pomenit şi scris numele

meu! Mă interoghează în continuare:

- De unde vii dumneata?

- De la Timişoara.

- Ce ai căutat acolo?

- De lucru.

- Dar în Bucureşti nu e de lucru?

- Este mult de lucru, dar dacă nu-mi dă pace Securitatea... Am căutat

să fug în alte regiuni.

- Şi de ce nu te-ai angajat?

- N-am găsit loc convenabil.

- Ce ai aici, în servietă?

- Mâncare.

- Ia vezi, tovarăşu', ordonă superiorul.

Au luat pâinea, au tăiat-o toată: „în regulă, nu e nimic periculos".

Cutiile de conserve, după ce le-au cercetat, au constatat că nu-s ofensive, că

nu-s atomice. Au luat apoi jacheta aceea şi au cercetat-o peste tot. Au

terminat controlul cu oarecare suspiciune.

- Vatamaniuc, te întrebăm, ce ai căutat la Timişoara?

- De lucru.

- Nu să pleci din ţară?

- Nu. Din ţară, eu nu plec.

M-au mai întrebat una-alta, iar după un anume schimb de cuvinte au

hotărât: „Hai cu noi."

M-au scos prin spate, m-au urcat într-o maşină Volga şi m-au dus la

Securitate. Soţia, acasă, nu ştia nimic. La Securitate am stat trei zile şi trei

nopţi.

- Ce-ai căutat la Timişoara?, asta era dilema lor. „Ai vrut să pleci din

ţară..."

Ar fi trebuit să semnez ca să-mi facă proces şi să mă condamne,

învinuit pentru tentativa de ieşire din ţară.

C.H.: Cam în ce an a fost asta?

Gv.V.: în 1987-1988. Nu puteai vorbi orice, n-aveai voie să părăseşti

ţara, n-aveai voie să te duci oriunde, multe n-aveai voie să faci, România

era o închisoare la ora aceea, „închisoarea noastră cea de toate zilele", cum

bine s-a spus.

C.H.: Să punctăm totuşi şi o altă zonă. Una, să zicem, mai scăpată de

sub teroare şi de sub incertitudine. Care a fost tratamentul Dvs. după 1989?

Aţi fost chemat la conferinţe?

Gv.V.: îmi pare foarte rău că nu am la mine, ca argument, un plic

voluminos, conţinând vreo douăzeci şi ceva de invitaţii la diferite

conferinţe. Chiar şi la postul de radio BBC şi la Europa Liberă am fost

invitat să vorbesc. La BBC, dna Rodica Chelaru mi-a făcut invitaţia. Am

înregistrat cu domnia sa şi câteva casete.

Am vorbit la radio şi la televiziune, dar o invitaţie specială, primită

într-o bună zi, trebuie să o amintesc aici. Sună telefonul:

- Vatamaniuc Gavril?

- Da.

- Dle Vatamaniuc, aici e dna Corbu de la Radio Total. Sunteţi de

acord să veniţi la noi? Trimitem maşina după dumneavoastră, veniţi să

vorbiţi la radio. Îmi spusese cu ceva timp înainte Săndulescu, prietenul

meu, aşa:

- Dle Vatamaniuc, ai să fii şi dumneata chemat, căci sunt chemaţi

foarte mulţi foşti deţinuţi. Ei spun că e Radio Total, nu ştiu dacă e aşa; este

acolo o damă care pune diferite întrebări. Cu maşina te ia de acasă, cu

maşina te aduce. Dar e un studio acolo. Vezi că e semi-întuneric. Studioul e

mare şi, acolo, într-un colţ, este un domn; acela filmează. Când vei vorbi, ţi

se vor imprima întrebările, dar vei fi şi filmat.

- Nu mă interesează. Mă duc. Iau telefonul şi răspund:

- Da, dna Corbu.

Curios, la un moment dat, deşi locuinţa mea din strada Doamnei nr. 7

era destul de ascunsă, m-am pomenit că cineva, repede, sună la uşă.

- Dumneavoastră sunteţi domnul Vatamaniuc?, mă întreabă un domn

respectuos.

- Da.

- Aţi vorbit cu doamna Corbu la telefon?

- Da.

- Eu sunt cu maşina. Dacă vreţi să poftiţi, maşina e aici.

M-am urcat în maşină şi m-a dus acolo. Mi s-au pus întrebări fără să

se înregistreze, fără să se comunice nimic.

- Dumneavoastră aţi fost deţinut politic?

- Da, dna Corbu.

- Ce condamnare aţi avut?

- Patruzeci de ani.

- Cum patruzeci de ani?

- Da: treizeci de ani muncă silnică pe viaţă şi zece ani pentru diferite

fapte: pentru port ilegal de armă, pentru c-am distrus bustul lui Lenin,

pentru c-am scris manifeste, pentru c-am rupt steagul roşu, patruzeci de ani

de condamnare...

- Şi câţi aţi făcut?

-Nouă ani.

- Domnule Vatamaniuc, noi suntem aici un radio, vrem să

înregistrăm: vă punem întrebări, suntem în legătură cu populaţia. Veţi primi

telefoane şi vi se vor pune întrebări. Dumneavoastră răspundeţi...

- Bine, doamnă.

- Alo! Radio ta..., ta...., ta..., spune tot..., cutare. Acum va vorbi dl

Vatamaniuc, care a fost deţinut politic, condamnat la patruzeci de ani.

încep să spun că am fost dat afară din cadrele armatei, că în 1948 am

fost arestat la Craiova, că am evadat de la Comenduirea pieţei Craiova şi

am fugit în munţi, unde am făcut un grup de partizani, cum am fost prins în

1955... Spun tot. A trecut jumătate de oră, ea anunţă: „Au trecut treizeci de

minute. Dacă cineva are...". Mă pomenesc cu un telefon. Un domn...

- Domnule Vatamaniuc, v-aş ruga să ne spuneţi care au fost acţiunile

dumneavoastră acolo...

N-am apucat să răspund, căci o altă voce, de la un alt telefon, începu

să spună alert:

- Acolo s-a murit, îţi spun eu, domnule Vatamaniuc, acolo s-a murit,

s-a murit! Asta a fost acolo, au fost lupte, domnule. S-a murit...

După aceea legătura iar s-a întrerupt şi am vorbit din nou treizeci de

minute. Domnul respectiv a revenit:

- Domnule Vatamaniuc, eu vreau să vă dau numărul meu de telefon,

să stăm de vorbă.

Doamna Corbu a notat numărul, eu o întreb:

- Cine era, doamnă?

- Doamna Gârgu din Vicov. Locuieşte în Bucureşti.

Nu ştiam cine este respectiva doamnă. Am ieşit din emisie, mi s-a

mulţumit, maşina m-a adus acasă. Ce-au vrut ei cu asta, nu ştiu. Înainte de a

pleca, dna Corbu de la postul de radio respectiv îmi spune: „Domnului să

nu-i daţi telefon, doamnei puteţi să-i daţi". Când am ajuns acasă, cu

numărul de telefon la mine, a doua zi, căci atunci era 12 noaptea, spre

seară, apelez telefonul, îmi răspunde doamna:

- A, dle Vatamaniuc! Cutare, cutare, cutare...

O invit să stăm de vorbă, îi explic unde locuiesc, îi spun că am o

proprietate şi la ţară, în comuna Potlogi şi o invit să vină cu maşina...

- Da, eu sunt cu mama, vă facem o vizită. Sigur că da.

A trecut timpul, într-o bună zi, la Potlogi fiind, la casa mea de la ţară,

văd o maşină în faţa porţii, alături de care sunt două doamne pe care, pe

moment, nu le-am recunoscut. Două doamne, una mai în etate, una mai

tânără şi nu de lepădat.

- Bună ziua.

- Săru' mâna. Bună ziua. Zâmbind, ele zic:

- Veţi fi surprins, desigur.

- Surprins, că nu vă cunosc. Cine...

- Dna Gârgu. Mama mea...

- Ăăă, de la...

-Da!!

- O! Poftiţi, poftiţi!

Aveam acolo o boltă din viţă de vie, o masă lungă, bănci pe dreapta

şi pe stânga. O frumuseţe, să tot stai la răcoare. Soţia a adus o cafeluţă, că

altceva nu mergea, că musafirii erau cu maşina, veneau de la Piteşti.

- Doamnă, tocmai bine aţi venit, că eu plănuiam să merg la

Bucureşti. Plec cu dumneavoastră.

- Poftiţi!

Oricum, am stat mult de vorbă acolo. Bătrâna îmi spuse aşa:

- Soţul meu a avut mult de suferit de pe urma lui Motrescu şi a lui

Cenuşă...

- De ce, doamnă?

- Soţul meu a fost brigadier silvic şi a fost anchetat de foarte multe

ori. Dar soţul n-a vrut să-i deconspire, deşi le-a dat ţigări şi a dormit cu ei.

N-a vrut să spună. A avut tare mult de suferit şi a fost ameninţat de

Securitate.

Fac eu un pic de efort şi apelez la sertăraşele mele din creier şi-mi

aduc aminte cine a fost dl Gârgu. Când am avut procesul la Suceava,

printre alţi zeci de martori acuzatori pe care i-a adus Securitatea (vreo

şaizeci-şaptezeci), a fost adus şi Gârgu, brigadierul silvic. A fost întrebat

despre o cabană unde a fost Motrescu, cu Cenuşă şi cu Cosma Pătrăuceanu.

„- Da", a spus Gârgu la întrebările preşedintelui de tribunal.

„Adevărat. Când am sosit eu, mi-au spus oamenii înspăimântaţi, speriaţi, că

au fost acolo bandiţii şi au luat cutare, cutare alimente. Şi eu i-am întrebat:

«Pe unde au luat-o?» Atunci eu m-am dezbrăcat, am lăsat haina de pe mine,

am luat puşca şi m-am dus. Dar nu i-am găsit, că dacă îi vedeam, acolo

rămâneau..."

Doamna însă mi-a spus că a avut de suferit că le-a dat ţigări. Dar

Motrescu nu fuma, nici Cenuşă, nici Pătrăuceanu nu fumau. Ele n-au ştiut

că aveam cunoştinţe despre ei. După aceea mi-am adus aminte că, odată,

Motrescu mi-a spus că este cineva Schiţcu, deosebit de periculos, mai mult

pentru oameni decât pentru noi, că un agent umbla ca găina în jurul casei în

preajma cantonului lui, şi că Motrescu mi-a pomenit odată de unul Gârgu,

care umbla după mine.

Călătoream împreună, maşina alerga spre Capitală. Pe moment, una

dintre doamne, izbitor asemănându-se cu o altă persoană, pe care o ştiam de

la un birou, m-a ţinut într-o stare de confuzie. S-a deconspirat, mi-a spus că

ea e vocea din telefonul de la radio. Soţia, după ce am ajuns la locuinţa din

Bucureşti, s-a arătat ospitalieră, binevoitoare, mulţumindu-le că au binevoit

să mă aducă cu maşina. Le-am dat câteva sucuri, sirop, gem şi, cu

amabilitate, le-am făcut invitaţia de a fi vizitaţi.

Bucovineanca Gârgu, deşi am sunat-o de câteva ori, s-a tot eschivat,

motivându-se că lucrează la o fundaţie de ajutorare a familiilor sărace, că

sunt presiuni mari care îi iau timpul, că adună ajutoare şi caută o casă,

mobilier, donaţii etc.

Doamna Ileana Petrescu de la „România liberă", de care mă leagă o

recunoscătoare relaţie, mi-a spus lucruri ciudate în legătură cu fundaţia în

discuţie şi cu persoanele care o administrau. Gazetăriţa şi-a făcut drum

acolo şi a constatat nereguli, a fost ademenită să acopere situaţiile găsite,

corupţia prin şantaj, ilegalităţile prin daruri. Mă rog, era o fundaţie cum

sunt multe în ţara noastră la ora actuală, în care banii străinilor, vărsaţi

pentru acţiuni umanitare oneste, se prefac în chefuri şi dezmăţ. Şi când pui

că cucoanele, de la nivelul acestei... etici, aveau cuvinte de ocară faţă de

haiducii care piereau în munţi pentru dreptate şi cinste!

C.H.: E, desigur, pe lângă atâtea alte confidenţe, şi aceasta demnă de

interes. Spuneaţi că şi în Bucovina, nu numai în Capitală, ori în alte oraşe şi

locuri mai semeţe, „ochii albaştri" ai celor care nu aveau somn şi vă păzeau

ca pe o comoară nepreţuită, ca pisica neagră, superstiţioasă, vă tăiau calea,

vă stricau ziua, altfel spus...

Gv.V.: Să punctăm una dintre cele consumate. Eram după un

concediu la Suceviţa, împreună cu soţia mea, prin 1978... Înainte de a lua

trenul de la Rădăuţi spre Bucureşti, în gară m-au întâmpinat doi miliţieni.

- Cum te numeşti?, mă întreabă unul.

- Vatamaniuc Gavril.

- Vă rugăm, luaţi-vă bagajul şi veniţi cu noi."

Am intrat în birou la şeful de gară; ei vorbiseră cu şeful de gară

dinainte.

- Pune valiza, dle Vatamaniuc, pe masa asta. Te întrebăm înainte de a

o deschide, ai carne de vânat?

- Nu.

- Ai armament? Ai muniţie?

- Dar ce, armamentul se duce în valiză? N-am nimic. Eu nu umblu cu

din astea.

- Bine, desfă valiza.

Am deschis valiza, s-au uitat: nu-i. Caută în cealaltă valiză: nu-i.

Nimic din ceea ce-i interesa pe ei nu era.

- Ai fost denunţat că ai carne de vânat.

- N-am. Aţi văzut...

A venit trenul, am plecat la Suceava şi de acolo la Bucureşti. Am

ajuns seara la Bucureşti şi am întârziat pe la gară mai mult timp, deoarece

nu am găsit un getax. Am luat o camionetă, am întârziat mult în gară, era

noaptea târziu, spre ora 10. Când am ajuns în curte, ce văd? Văd vreo cinci

indivizi:

- Hai, dle Vatamaniuc, de când te aşteptăm!

Imediat mi-am dat seama cine mă aşteaptă pe mine, că rudele mele

nu erau nicicum. Am tăcut, am deschis uşa, am intrat în casă; am aprins

luminile şi am pus în hol geamantanele.

- Dle Vatamaniuc, ca să nu pierdem timp, sunteţi obosit tare - îi

durea sufletul!, spuneţi-ne clar: armament aveţi?

- Nu am, domnilor...

S-au legitimat: colonel Calupca, colonel Bostan, iar lângă ei trei

plutonieri. Plutonierii nu s-au legitimat. Mi-au arătat autorizaţia de

percheziţie.

- Uite ce e, să nu pierdem timpul, sunteţi obosit, îmi repetă, avem şi

alte treburi şi trebuie să mergem acasă la ora asta. Ai armament?

- Nu, domnule colonel.

- Dar muniţie?

- Nu am.

- Valută ai?

- Nici n-am văzut.

- Vreo ediţie interzisă?

- Nu. Cărţile toate sunt la dispoziţie.

- Bine.

- Aparatură electronică ai?

- N-am văzut.

- Dle Vatamaniuc, noi scoatem parchetul, să ştiţi. Dacă găsim un

cartuş, te-ai încurcat rău...

- Dle colonel, nu începeţi operaţiunea până nu îmi daţi o hârtie să

scriu.

- Ce să scrii?

- O declaraţie. «De acord să scoateţi parchetul, să dărâmaţi totul, dar

dacă nu găsiţi nimic, să puneţi totul la loc, exact cum aţi găsit. Iar dacă

găsiţi un cartuş, să-l trageţi aici.» Asta vreau să declar.

A adus un martor, un vecin, unul Vidi Păscută. Acum, eu mă

temeam: am făcut o declaraţie cam hazardată. Dacă ei au în buzunar nişte

cartuşe, le pun şi... „uite, am găsit cartuşe la bandit şi a spus că n-are!".

- Staţi aşa! Dumneavoastră unde vreţi să faceţi percheziţie? în

cameră, în bucătărie, în baie, în hol?

- Păi, tovarăşe, dumneavoastră vă ocupaţi cu cărţile! îi spune

Calupca lui Bostan (Calupca conducea operaţiunea). Eu controlez pe aici...

- Bine atunci, soţie dragă, rămâi cu dumnealor. Dle Păscută,

dumneata cu dl plutonier, în bucătărie, eu cu dl plutonier, la baie. Uitaţi-vă

de ce vreau aşa, căci eu ştiu, eu ştiu de ce sunteţi dumneavoastră în stare.

Veţi scoate un cartuş din buzunar şi-l veţi pune undeva, ca să ziceţi: «Uite,

banditul are muniţie!».

- Dle Vatamaniuc, faceţi-ne percheziţie, mârâie unul, obedient.

- Şi eu mă supun la percheziţie, v-am zis ceva?

- Dar şi noi ne supunem...

- Atunci, reciproc ne înţelegem.

- Reciproc facem şi percheziţia, consimt ei ironic.

- Nu, eu nu îndrăznesc. Eu am încredere în cuvântul dumneavoastră,

am zis şi eu în zeflemea.

în fine, a început percheziţia care s-a terminat pe la ora două, în plină

noapte. Totul, totul a fost scuturat, au umblat şi în legătura cu ciorapi care

erau cu firele scoase. N-au găsit nimic. Nu aveau ce.

- Vatamaniuc, tu ai un căsoi în Ştefan cel Mare, ia cheile şi mergem

acolo.

- Da, domnilor.

Am luat cheile şi, cu ei în maşină, pe strada Ştefan cel Mare. Am

ajuns, am descuiat, am intrat. Eu vândusem de acolo mobila, luasem toate

lucrurile de acolo, tablourile, tot, tot, pentru că voiam să vând casa. Casa

era o moştenire de la un colonel. Am avut grijă de el în închisoare şi în

afară opt ani şi mi-a dat casa aceea mie. N-avea nici un fel de rude. Casa,

cu mobilă cu tot mi-a dat-o mie.

- Vatamaniuc, ai patru camere, două bucătării, o casă mare. În

căsoiul ăsta, colonelul sigur ţi-a lăsat un pistol...

- Dle colonel, iertaţi-mă, am să vă spun ceva: mai prost colonel ca

ăsta, eu n-am văzut în viaţa mea.

- Cum poţi să spui aşa ceva?

- Da. Vedeţi groapa asta din curte? Aici a aruncat decoraţia germană

«Vulturul de aur», decoraţie din aur masiv. Când a ieşit la pensie, gamela,

bundiţa, cojocelul s-a dus şi le-a predat. Nimic, nici un ac de la unitate n-a

vrut să păstreze, inclusiv decoraţia germană. Pistol? Ăsta pistol? Gamela

s-a dus şi a predat-o, nu pistolul!

- Bine, vedem noi.

Când am ieşit de acolo erau zorii zilei. O noapte, în 1987, cu

colonelul Calupca şi cu colonelul Bostan. Am ieşit în stradă.

- Tovarăşe colonel, banditul ăsta a venit cu traista-n băţ din

Bucovina. Stă în buricul Bucureştiului, în str. Doamnei, şi are căsoiul ăsta

în Ştefan cel Mare. Eu zic să-i luăm imobilul şi să facem aici ori o grădiniţă

pentru copii, ori pentru nişte bătrâni ceva...

- Da, sigur că da! Trimite-l înapoi în Moldova, la el, acolo..."

Eu intervin repede:

- Dle colonel, eu mă bucur tare că mă trimiteţi acolo, dar să nu mă

trimiteţi aşa, oricum. Trimiteţi şi o adresă la Securitatea din Rădăuţi să mă

primească, căci cei de acolo au vrut să mă omoare, au trimis oameni după

mine, m-au chemat la vânătoare şi mi-au spus după aceea aşa: «Banditule,

du-te oriunde în ţară, aici nu mai stai!» Şi dumneavoastră mă trimiteţi

înapoi acolo? Vă rog, puneţi-mă într-un avion, paraşutaţi-mă în pustiul

Sahara şi faceţi-mi o vizită peste zece ani. Voi fi mai bogat ca aici, pentru

că omul sfinţeşte locul, dle colonel! Dumneavoastră spuneţi că am un căsoi,

că am venit cu traista-n băţ, dar de ce nu ştiţi dumneavoastră că eu, care

sunt de zeci de ani în Bucureşti, n-am intrat într-o cârciumă? Asta e, dle

colonel, ce vreţi dumneavoastră? Beţivii sunt buni, care umblă cerşind pe

străzi? Cei ce muncesc nu vă plac? Eu, după ce am muncit opt ani am

primit căsoiul, cum spuneţi dumneavoastră. Eu, în Sahara, ştiţi ce-o să fac?

Mă apuc şi fac o groapă mare, până dau de apă. Vor ieşi palmieri acolo şi

când va trece caravana cu cămile mi se vor da bani şi voi deveni bogat!"

Au tăcut, cum tace piatra. Au plecat. M-au lăsat acolo. Am venit cu

tramvaiul acasă. Soţia era speriată, obosită de pe drum. M-am apucat şi am

vândut repede casa, să nu mi-o ia ticăloşii. Am dat-o repede.

Am relatat şi această întâmplare ca să se ştie încă o dată câtă

neruşinare, cât abuz au făcut slugarnicii comunismului în poporul nostru în

anii infernali ai dictaturii. Şi vă voi cere scuze că, din ungherele memoriei,

o altă întâmplare similară se vrea descoperită. Ar fi trebuit să o circumscriu

în istorisirile legate de locuinţa mea din strada Doamnei. Când am avut

percheziţia la domiciliu, dintr-o ladă cu obiecte rare securiştii mi-au scos

trei icoane ferecate în argint, foarte scumpe. Una îl reprezenta pe Iisus

Hristos ţinând pământul într-o palmă, una pe Sf. Ierarh Nicolae şi una pe

Sf. Stelian. Le aveam de la o doamnă Popescu. Acestea erau moştenite de

vreo trei generaţii, aveau vreo trei sute de ani vechime.

- De ce le ţii în ladă? am fost întrebat.

- Pentru că le-am pregătit să le vând.

- A, să le vinzi? Dar astea fac parte din patrimoniul naţional!

- Cum, dle colonel, eu am văzut în toate mănăstirile din acestea, nu-s

o raritate, în toate mănăstirile am văzut asemenea vechituri...

- Bine. Dumneata le-ai văzut, iar noi le ducem unde le este locul.

Şi mi le-au luat. Mi-au mai luat trei stilete, trei pumnale. Unul de

când am fost la jandarmi, după ce am terminat şcoala militară, pe care l-am

cumpărat, căci aveam dreptul; un pumnal al comandorului Ioan Slăvescu,

pe care mi l-a dat fata lui ca amintire, căci l-am îngrijit pe tatăl ei în spital,

şi un pumnal de comandor de marină, pe care mi l-a dat dna Gheorghiu,

care a avut un fiu la marină. Eu i-am făcut ei un serviciu şi mi l-a dat mie;

acesta era foarte frumos, cu un fel de ciucure din fir auriu. Am primit de la

Procuratură: „Vi se aduce la cunoştinţă că cele trei pumnale au fost date la

casare, încetează urmărirea dumneavoastră în ceea ce priveşte găsirea de

armament şi muniţie", în acest articol am fost încadrat, iar percheziţia mi

s-a făcut pentru acest lucru, „încetează urmărirea dumneavoastră în ce

priveşte găsirea de armament şi muniţie." Bine, pumnalele au fost date la

casare, dar icoanele unde sunt? Nimeni nu va şti, niciodată, pe ce pereţi ori

între ce atei s-au preschimbat în daruri sau în „păpuşi" ridicole, ca altă dată,

când, după ce clerul a fost abolit din armată, odăjdiile au fost transformate

în haine de teatru...

C.H.: Ştiţi că în legătură cu profanatorii atei un om al închisorilor,

veritabilul poet şi filosof, Nichifor Crainic, a spus un cuvânt memorabil,

îngăduitor ca toate cuvintele Samariteanului: „Ferici ţi necredincioşii care

zidesc biserici credincioşilor?"

Gv.V.: Istoria, plină de imprevizibil, desigur, ne descoperă răsturnări

bizare. Vorba lui Cioran: „Istoria este ironia în mers...”

„Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, căci le-am suflat pe ele din

mâinile voastre. Căutaţi la multe şi s-au făcut puţine."

(Agheu 1, 6-9)

„Cei stricaţi greu se îndreaptă, iar numărul nebunilor e nesfârşit."

(Ecclesiastul 1, 15)

„Numai falsa ordine e dictatorială: ea se ştie atât de şubredă, încât poate fi

răsturnată de cel mai neînsemnat act de indisciplină. Ordinea reală e,

dimpotrivă, atât de temeinic articulată, încât absoarbe în armonia ei toate

stridenţele, integrează tot, echilibrează tot. Ca un organism sănătos în care

orice deviere e adusă, printr-o spontană reacţie, la omogenitate

funcţională."

(A. Pleşu)

„...dezordinea ruinează orice templu şi nu cultivă decât florile care cresc

între ruine şi care, oricât ar spune Vergiliu că sunt cele mai ispititoare, nu

ne vor dărui nimic în afară de parfumul lor melancolic."

(Octavian Paler)

„Mincinosul nu este un bolnav, dar este un deviat care sfâr şeşte prin a lua

lucrurile drept ceea ce nu sunt şi a pierde oamenii într-un quiproquo

periculos. El se crede puternic prin faptul că este altfel, prin faptul că

propune o alternativă aparent plauzibilă a realităţii. Dar cât de departe este

tema platoniciană a delirului inspirat! Toată lumea ştie că mincinosul este

slab."

(Carmelia Leonte)

„Iuda? Indiferent pe cine minţim, anulăm o parte din noi. Dacă ipocrizia

este foarte mare, ea echivalează cu o sinucidere. În psihiatria secolului

trecut, sinuciderea putea fi definită ca delir al dragostei de sine. Ipocrizia,

minciuna sunt pervertiri, deraieri fundamentale ale sensului iubirii.

Minciuna duce spre tragic, adevărul spre mântuire. Numele pe care-l

purtăm spune adevărul despre noi. Dumnezeu, prin numele Lui, spune

adevărul despre Sine; Iisus spune adevărul despre Dumnezeu; Ioan spune

adevărul despre Iisus; taina botezului prin apă spune adevărul despre Ioan.

Adevărul naşte adevăr. Forţa naşte forţă.

Valul care trece spune adevărul despre marea care rămâne; frunza

spune adevărul despre arbore; trupul spune adevărul despre suflet.

Lucrurile mărunte le relevă pe cele mari."

(„Dacia literară" nr. 42/2001 - Carmelia Leonte)

„Am cunoscut mulţi doctori: doctori în vorbe, în ştiinţe, în minciuni, în

dialectici, în nihilisme, în filosofii. N-am întâlnit niciodată un «doctor în ale

vieţii»."

(Basarab Nicolescu)

„...Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul, îl merit acum. Trebuie să

am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă."

(Octavian Paler)

„Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi

niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui..."

(Octavian Paler)

C.H.: Deşi faceţi parte din rarissima specie a inşilor care produc

legendă şi folclor, dle Gavril Vatamaniuc, spuneţi mereu că anonimatul -

niciodată posibil - vă face bine. V-aţi retras din capitala zgomotoasă tot în

pacea munţilor, într-un sat al Bucovinei... Ştiţi ce scria în „Muntele

Calvarului" scriitorul filosof Vasile Andru, prin 1991, după ce l-am trimis

să aibă o convorbire cu Dvs.? Ştiţi că aţi devenit un personaj literar, bine

„deformat", acoperit de autor (v. pg. 88-100), de cel care a spus apăsat că

„memoria este putere"?

„Spre amiază, la uşa casei mele sună domnul Muşat. Fost condamnat

la moarte. Supravieţuitor. Om mic de statură, bine legat, cu cap rotund şi

păr tuns scurt, cu ochi scăpărători. Energic şi viu.

îi pregătesc un ceai. El zice, privind la barba mea:

- Cu toţii eram bărboşi acolo, pe munte!

Se referă la partizanii săi. Evocă anii de după război, în munţii

Bucovinei. El era conducătorul grupului rebel. Avea barbă şi era un tânăr

revoltat. Se ascundeau, îşi schimbau zilnic tabăra. Umbla cu revolverul la

brâu şi cu o puşcă nemţească în spate. La centură, o cartuşieră cu

încărcătoare încă pline. Ceilalţi fârtaţi aveau fiecare alt tip de armă, în

funcţie de împrejurările procurării ei. Căpitanul Muşat era în frunte; în

tinereţe făcuse o şcoală militară. Şi prin grad, şi prin îndrăzneală era

primul.

Rebeliunea lui Muşat a început la Constanţa, în 1947. Când i-a fost

limpede că, în ciuda vorbăriei din ziare şi de la radio, el a pierdut războiul

mondial. Oraşele portuare sunt labile şi alimentate cu veşti. Muşat făcea

parte din paza militară a portului: ofiţer cu răspunderi, într-o Românie care

se autointitula «liberă». Într-o zi l-a cunoscut pe grecul Filaras. Acesta a

ghicit natura explozivă a lui Muşat şi i-a deschis ochii. I-a zis: «După

război, grecul şi românul au ajuns robi. Împărţeala s-a făcut şi în curând o

să simţiţi ştreangul la gât. Churchill a vrut să stăpânească Mediterana,

Stalin a vrut Marea Neagră. S-au tocmit amândoi, unul să ia Grecia, altul

România. Vouă încă nu vă sunt clare lucrurile, dar veţi vedea. Va curge

sânge. Nu ştiu ce veţi face voi, românii, dar noi grecii, ne vom bate cu

englezii. Va curge sânge.»

Astăzi, la un ceai de cătină, Victor Muşat, îmi spune:

- Iluzia noastră, atunci erau americanii. Distanţaţi de englezi şi de

ruşi, americanii ne erau prielnici. Îi vedeam idealişti şi mari, făcând

dreptate pe lume. Dar ei erau foarte departe! Nu erau lăsaţi să se apropie de

prada balcanică. «România este o afacere rusească», auzeai peste tot.

Disperaţii sau frustraţii ridicau ochii spre cer, să vadă dacă nu vin avioanele

americane, să ne scape.

Aşadar, Constanţa 1947, primăvara. Muşat fierbea. Constanţa nu era

propice pentru revoltă. Oraşele portuare nu-s bune pentru revoluţii, că

tensiunile oamenilor se descarcă în mare.

Era foamete, în portul Constanţa a sosit un vapor american cu

alimente pentru înfometaţi. Autorităţile române au declarat că alimentele

sunt împuţite şi trebuie aruncate în mare. Voiau să-i compromită pe

americani. Muşat n-a răbdat minciuna şi s-a revoltat definitiv. Cu alţi doi

ofiţeri rebeli de la pază a reuşit să descarce alimentele şi să le distribuie

înfometaţilor, haotic şi într-o debandadă fioroasă. Când a apărut armata,

vaporul era gol, devastat, iar Muşat a luat calea munţilor.

Cel mai în siguranţă se simţea în munţii natali ai Bucovinei. I s-au

alăturat alţi rebeli. Ţara se trezea, brutal, la realitate: alegerile din 1946 erau

măsluite de comunişti care înhăţau puterea, în decembrie 1947 regele era

silit să abdice şi o republică forţată s-a instaurat pe un ger cumplit. Stalin

dicta legile acestei republici forţate.

Rebelii bucovineni s-au ascuns în obcini. Noaptea coborau şi dădeau

atacuri fulgerătoare la Suceava, la Rădăuţi, arătând că există un stăpân pe

munte. Aruncau în aer depozitul de muniţii de la Şiret şi, pentru un ceas,

arborau un tricolor cu pajură la primăria oraşului. Căutau aliaţi. Prin mesaje

scrise de mână şi distribuite prin sate afişau o siguranţă mai mare decât

erau în stare să acopere. Cereau alipirea teritoriilor ocupate. Anunţau că

peste trei săptămâni se va da bătălia hotărâtoare, în jurul lor se strângea un

cerc de fier.

- Eram singuri, zice Muşat. Mâna de fier a lui Stalin încercuia

munţii. Eram prea singuri. Nu eram nici cu englezii, nici cu nemţii. Eram

cu dreptatea.

Au fost descoperiţi prin trădare. Au fost capturaţi, judecaţi în pripă

de un tribunal militar. El, capul grupului, a fost condamnat la moarte. Apoi

pedeapsa a fost comutată la închisoare pe viaţă. A cunoscut carcera grea a

Aiudului. În 1964, după gestul de autonomie a lui Gheorghiu-Dej,

căpitanul Muşat, considerat victimă stalinistă, a fost pus în libertate. Dar,

de atunci, a fost mereu supravegheat de securitate.

- Cât aţi rezistat în munţi? întreb.

- Şase ani.

- Mult. Ce credeaţi că veţi obţine? Aţi sperat să înfruntaţi două

imperii?

- Asta-i. Încă nu ştiam că înfruntăm două imperii, credeam că luptăm

cu o minoritate comunistă, instalată samavolnic, în toţi munţii se aflau

grupuri de rebeli. Dar ele n-au ştiut să se unifice. Nu au devenit un front.

Un grup mai răsărit în Rodna, altul în Făgăraş, altul în Caraş. Unii sprijiniţi

vag de occidentali. A lipsit atunci un lider. Nimeni din noi n-a fost atât de

mare sau atât de priceput ca să devină simbol. Eram dezbinaţi şi uşor de

înfrânt. Grupul Muşat din Bucovina a căzut ultimul. Noi am ţinut sus

ultimul tricolor fără pată.

- Ce urmăreaţi voi în imediat? întreb.

- Noi... o dreptate românească. România a fost înşelată, după război,

înşelată de marile puteri, înşelată de comunişti. După măsluirile din 1946,

oamenii de valoare au fost zvârliţi în închisori. Niciodată n-am crezut că

românii vor putea fi atât de duşmănoşi cu românii. Noi eram formaţi de

democraţia interbelică şi nici nu ne dădeam seama cât de rău stau lucrurile,

credeam că poporul mai are un cuvânt de zis. Noi mai credeam că, după

război, oamenii cu cap îşi vor spune cuvântul. Nu ne dădeam seama că un

întreg popor intră în temniţă. Era pentru prima dată în istoria modernă când

un întreg popor intra în temniţă, iar şefii săi deveneau temniceri şi

torţionari. Noi încă nu ne dădeam seama de asta, rezistam, ziceam:

domnule, n-au murit oamenii cu cap din ţara asta!

îl privesc. Energie multă într-un corp mărunt şi vânjos. Da, există

oameni care sunt împinşi pe o cale, spre un destin: oameni în care se

rosteşte o alegere. «Istoria ne-a înşelat!» zice el.

Gv.V.: Interesant, îi mulţumesc deosebit de mult scriitorului pentru

pagina în care, ce-i drept, mă regăsesc, îmi amintesc desigur de convorbirea

avută. Desigur, şi în multe alte locuri relatările mele au făcut... figură de

fonotecă, de cultură orală...

Cu voia Dvs. ar trebui să mai încărcăm acest final cu câteva ferme

cuvinte rostite de către prietenul meu de peste munţii Bucovinei, Ion

Gavrilă-Ogoranu, luptător veşnic împotriva celor care „Din luminosul prag

de praznic /Al luptelor de trei decenii /Ascult (au) răzbind prin anii

crânceni /Adânc răsunetul sirenii" (M. Beniuc):

„Comunismul avea cele mai mari armate ale lumii şi cei mai

numeroşi câini de pază. Şi cu toate acestea a murit"

„Comunismul a murit de moarte bună, de bătrâneţe. A fost moşit, în

hrube ascunse, de minţi scelerate, alăptate de forţe oculte, a crescut, şi-a

formulat şi şi-a pus în practică programul, netulburat de nimeni, a guvernat,

a poruncit cum a vrut, şi-a impus legile ce le-a voit, a mutat popoare pe alte

locuri, a distrus naţionalităţi, destine, culturi şi vieţi, a umplut jumătate din

omenire cu lagăre, temniţe, crime şi gropi comune, cu sânge şi lacrimi."

„Rezistenţa armată din munţii României, de după război, n-a fost o

luptă a partizanilor, nu a avut un caracter partinic sau etnic, ci a pornit din

disperarea unui popor a cărui demnitate era în pericol, nemaiexistând

soluţia salvării.

Cum s-au adunat? Cine le-a dat curaj? Care era numele lor, cum

arătau chipurile lor, cum au trăit, cum au luptat, cum au murit? Sunt

întrebări pe care şi le-au pus mulţi. Răspunsurile nu au fost date decât în

parte."

„Se încearcă să se reducă lupta pentru rezistenţă armată la lupta

ţăranilor împotriva colectivizării. A îmbrăcat rezistenţa noastră şi acest

aspect, dat trebuie să se ştie că nu pentru hambare şi pătule sau pentru o

pâine rumenă au luptat Gheorghii şi Ionii. Nu pentru averi trecătoare, ci

pentru dreptate şi demnitate au luptat aceşti oameni."

„Celor morţi în munţi, celor prinşi şi torturaţi în închisori le suntem

datori cu un mormânt, o cruce şi cu dezvăluirea adevărului, întrebările şi

răspunsurile reale vin tot din munţi, faptele eronate şi răstălmăcirile vin în

schimb de la oameni."

„Mândria unui neam se apără cu arma în mână. Celor ce s-au înfrăţit

cu stâncile munţilor şi cu fiarele pădurilor, celor ce şi-au dat sângele sau au

murit în torturile securităţii, celor ce au riscat totul ajutându-i li se cuvine

recunoştinţă"

„O îndatorire morală este alcătuirea unei istorii adevărate şi cât mai

complete a rezistenţei la agresiunea comunistă. Este o îndatorire urgentă,

impusă de obligaţia de gratitudine faţă de cei care au plătit cu viaţa, cu

sângele şi cu sănătatea, curajul de a fi înfruntat bărbăteşte împilarea

comunistă."

„Ar trebui ca la baza altarului catedralei, alături de oase de la

Călugăreni, Roşcani, Valea Albă, să fie aduse oase lăsate de brigada

popilor la canal, oase din râpile cimitirelor săracilor de la Sighet, Aiud,

Gherla, Piteşti, Târgu Ocna şi Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde

s-a murit pentru Hristos şi pentru neam. Şi de la Poşaga, din poiana de unde

doi popi au fost ucişi şi îngropaţi.

Iar atunci când se va pune piatra de temelie şi va fi sfinţită catedrala,

să facă slujbă nişte feţe bisericeşti (mai trăiesc câteva) care au suferit pentru

Hristos în viaţa lor, care au avut ponoase de pe urma credinţei lor, şi nu

foloase..."

C.H.: Frumoasă rostire, apoteotică! Da, li se cuvine recunoştinţă

acelor temerari, acelor arhangheli, oameni-simbol despre care nu prea

vorbesc multe, destule voci astăzi. Şi nu numai despre „partizanii munţilor"

nu se risipeşte prea multă informaţie, ori despre cei înnoptaţi în temniţe, ci

şi despre oamenii exilului, trecându-se uneori ostentativ peste acest

segment de parcă exilul ar fi un paradis regăsit. Dicţionarele din ultima

vreme, „Biblioteca Sighet" care comprimă evenimente şi biografii tragice

din toată România, revistele „Scara" şi „Memoria", „Puncte cardinale" sau

„Arhivele totalitarismului", alături de cărţi de memorii, dialoguri,

spovedanii şi traduceri preocupate de totalitarismul în nenumărate feţe

descoperit în diferite zone ale planetei, pun totu şi la dispoziţie destule

„istorii" - până a se da curs deschiderii tuturor dosarelor de la S.R.I.,

demers mereu amânat -pentru a avea o imagine a Apocalipsei care a fost.

Dacă despre Rezistenţa munţilor şi despre închisori, prezenta lucrare

este un semn că epoca interesează, lucrarea de faţă fiind o contribuţie între

altele, despre exil, mă rezum la o singură propoziţie emblematică: „Istoria

exilului o pot face numai câteva personalităţi în stare să creeze într-un ritm

românesc, pe care numai ele îl pot simţi şi înţelege" (Vintilă Horia), lăsând

să se înţeleagă măcar unul dintre sensurile pildei grâului şi neghinelor.

Şi dacă cineva, oarecând va găsi timp să adune într-un „dicţionar" şi

umbrele temerarilor, adică pe trădători, torţionari şi ucigaşi, ar trebui să

înceapă ori să încheie cu aceste cuvinte:

„Zadarnic tremuraţi! Singura voastră şansă este să vă ascundeţi în

lada cu gunoi a istoriei, în gheena. Fiţi siguri că acolo nu o să vă caute

nimeni."

(Gheorghe Andreica) sau în această exprimare: „Să piară de pe

pământ pomenirea lor". (Ps. 33)