CONSTANTIN HREHOR

MUNTELE MĂRTURISITOR

ANII REZISTENŢEI / ANII SUFERINŢEI

Lucrarea a fost tipărită la Editura Timpul,

Iaşi, 2002

APOLOGETICUM

2004

Constantin Hrehor

Consilier editorial: Cassian Maria Spiridon Coperta: Constantin Hrehor

Reproducere după fresca „Scara virtuţilor", Mănăstirea Suceviţa

Redactor: Constantin Hrehor Culegere: Elena Condrei

Tehnoredactare: Liviu Dorin Clement, Constantin Bodnariu

Corector: Mihaela Herghiligiu

ISBN 973-612-042-2

„ Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Ţie să-l

izbăvească pe sărac din mâna celor mai tari decât el şi pe sărman

de cei ce îl jefuiesc?

Martori mincinoşi s-au ridicat şi de ceea ce nu ştiam m-au întrebat;

prin rele pentru bune m-au răsplătit şi au vlăguit sufletul meu, dar eu

, când ei mă supărau, cu haină de sac m-am îmbrăcat şi cu postire mi-am smerit sufletul. "

(Psalm 34, 10-13)

DRUMUL

După mulţi ani de aşteptare, iată, un dialog devine o carte.

Mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o

irealitate care e încorporată în istoria noastră, nu sunt contrafăcute,

cosmetizate de metaforă, produse de închipuirea prodigioasă a unui condei

artist, ci au o sursă originară şi originală - chiar un erou al Rezistenţei

armate din munţii Bucovinei: Gavril Vatamaniuc, „haiducul bătrân". La

cei 78 de ani ai săi, păstrând din viaţa austeră a munţilor „ochii de vultur şi

urechile de lup", dincolo de amintirile cutremurătoare din temniţele roşii,

şi-a păstrat nealterată până acum şi verticalitatea, şi luciditatea.

Povestitor cu harismă, cu o experienţă existenţială ce iese din

normalitate, pe parcursul relatărilor care dau chip acestui „roman" construit

din întrebări laconice şi răspunsuri colocviale, din naraţii epopeice, Gavril

Vatamaniuc se vrea nu un nume spre neuitare, ci un rostitor de adevăr, o

figură cu relief într-o galerie cu temerari care şi-au pus viaţa în slujba

demnităţii, între cei angajaţi în luptă cu erorile şi compromisurile unei

epoci, care au ţinut în lanţurile Apocalipsei, alături de alte seminţii, şi

Neamul nostru creştin, însemnat cu stigmatele Crucii, nădăjduitor de

răscumpărare şi înviere, şi de cinstită recunoaştere în faţa umanităţii.

Constantin Hrehor: Relatările care comprimă o istorie tumultuoasă,

înscriind oameni şi locuri din Bucovina, dar şi aspiraţii ale românilor de

pretutindeni, acest excurs trebuie să înceapă cu momente legate de

copilărie, cu geneza... Şi pentru că „nu există un mijloc mai bun de a căuta

adevărul decât prin întrebări şi răspunsuri" (Augustin), vă întreb, fireşte,

despre părinţi, despre satul natal, despre şcoală.

Gavril Vatamaniuc: Am văzut lumina dintre pământ şi cer într-o zi

de toamnă a anului 1924, la 25 noiembrie, în Suceviţa. Eram cel de-al

zecelea copil al gospodarilor Vasile şi Elisabeta Vatamaniuc. După cei

şapte ani de şcoală generală, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu

această vârstă, cu copilăria - am îmbrăţişat viaţa de cazarmă. Aveam 17 ani

şi jumătate când am plecat pe front. Era anul 1943. Ajunsesem în Crimeea,

unde am stat 6 luni de zile...

C.H.: Deja ne adâncim în zona dramatică a biografiei. Să vedem cum

arăta şcoala de atunci, cum arăta satul, cum trăiau oamenii la vremea

respectivă - o perioadă critică -, care era cadrul social-politic, ce

determinative aţi avut când aţi spus „mamă şi tată, la 16 ani, las o parte din

copilărie acasă şi mă duc sub arme".

Gv.V.: Director de şcoală era Avram Boghean. El, fiind căpitan în

rezervă, căci în vremea aceea toţi învăţătorii erau ofiţeri, era concentrat. La

şcoala primară din Suceviţa doamna Beuca învăţa clasa I şi a II-a, domnul

profesor Georgescu - reformat, având şi o defecţiune la un picior, era liber

de sarcini militare - învăţa clasa a III-a şi a IV-a; domnul Popovici învăţa

clasa a V-a, fiind şi comandantul subcentrului de premilitari, iar doamna

Boghean, soţia directorului, învăţa clasa a VI-a şi a VII-a. Aceşti dascăli

predau toate materiile. Şi se făcea carte bună. Rog să mă scuze dascălii din

învăţământul de astăzi, dar copiii sunt extrem, extrem de slab pregătiţi, din

toate punctele de vedere. Nu prea ştiu despre Şelimbăr, despre Ceremuş,

despre Hotin ori Cetatea Albă...

Erau atunci patru-cinci învăţători care predau de toate şi ucenicii

aveau orizont, predau de toate la şapte clase!

La această şcoală a învăţat şi dl. Modest Radu Siretean, ajungând

mai târziu directorul ei, când încă era adolescent. Tot de aici s-au ridicat

oameni cu nume bun. Călin Gavril Boghean - ofiţer superior, Valerian

Procopciuc, profesor şi bibliograf, autorul monografiei Suceviţa...

C.H.: Accentuaţi că dimensiunea patriotică, absolut obligatorie în

cadrul educaţional, e astăzi ignorată, aproape abandonată.

Gv.V.: Da. Au fost `n compania mea cu ocazia unor excursii la

monumentele noastre evocatoare de vremi glorioase, tineri care m-au făcut

să roşesc din pricina cunoştinţelor elementare precare. Aşa s-a întâmplat la

Putna, la Arcul de Triumf, la Cozia. În faţa unor statui, înaintea Galeriei

Voievozilor de la Iaşi şi de la Rădăuţi...

Şi, ca să duc răspunsul până la capăt, voi spune că etapa pe care o

evoc - Suceviţa natală fiind în centrul ei - era tulbure.

Din punct de vedere social, din punct de vedere economic, să vorbim

aşa, era timpul concentrărilor, deoarece, după cum ştim, Basarabia în '39 a

fost răpită. Erau câţiva pensionari care au lucrat în fabrica de cherestea,

majoritatea nemţi de la Voievodeasa, puţini, foarte puţini, de la Suceviţa.

Cei care munceau la pădure, cu ţapina, nu aveau pensie. Trăiau oamenii cu

palma de pământ pe care o aveau. Dar fiind cu adevărat liberi şi pentru că

banul avea valoare atunci, oamenii creşteau vite, le vindeau şi făceau faţă

vieţii, pe lângă alte venituri. O oaie şi un miel costau 250 de lei; când a

plecat un alt frate al meu în armată - că noi am fost trei fraţi reangajaţi în

armată: Niculai, Costel şi eu, Gavril -, tatăl meu a câştigat o astfel de sumă

în urma unei negustorii.

Ce m-a determinat să merg sub arme? Am terminat şcoala primară;

ce să fac aici? Tata a murit când aveam 14 ani. Am rămas eu cu o soră. Toţi

ceilalţi erau căsătoriţi. Eu, împreună cu sora mea, care era mai mare decât

mine, am rămas fără stea. Am zis: „Merg şi eu ca şi Costel, ca şi Niculai.

Mă reangajez, fac şcoală şi voi avea o sursă de viaţă asigurată, căci aici este

foarte greu". Aşa am zis şi am plecat.

C.H.: Dar 16 ani este o vârstă când încă n-aţi ieşit din copilărie.

Gavriluţă de atunci, de 16 ani, ce impuls lăuntric a avut sau de unde, ca să

iasă din spaţiul mirabil al copilăriei şi al Bucovinei şi să intre vrândnevrând

într-un regim cazon, cu legi foarte aspre, fiindcă o armată care-şi

ştie foarte bine rostul are rigori pentru care nu-s făcuţi mulţi?

Gv.V.: Vreau să vă spun un lucru şi-am să revin ca să nu scap ocazia.

Când făceam Şcoala militară la Făgăraş, deja Bucovina era ocupată

jumătate de către ruşi. Era şi Suceviţa ocupată. Familiile erau evacuate. La

şcoală, dimineaţa la şase, deşteptarea. Până la şapte, în pielea goală până la

jumătate, pe stadion, gimnastică şi frecarea cu zăpadă în gerul cumplit al

Făgăraşilor -, înviorarea, cum se spune, şi cafeaua, acea apă de orz ars, cu

vreo două sute cincizeci grame de pâine; plecam la instrucţie pe munţi.

Făceam exerciţiile cu nemţii, nu era glumă. Instrucţia, temele de luptă,

salturile etc. trebuiau să iasă „nemţeşte", după regulile şcolii germane.

Dacă ceva nu era în regulă, fără nici o concesie, ne întorceau de douăzeci

de ori înapoi. Şi iar reluam salturile şi exersam până ne buşea sângele. Mi

s-a întâmplat aceasta când eram copilandru de 17-18 ani, vârstă împlinită în

comuna Caracut, în Crimeea. Am venit de acolo şi am intrat la şcoala

militară la 18 ani şi 6 luni. Nu era uşor deloc; la 12 se aducea masa, acolo

pe munte, cu marmizele. Mâncăm, aveam jumătate de oră repaus şi iarăşi

treceam la instrucţie. Veneam seara la ora 6 în cazarmă, la şcoală; mâncăm

şi plecam înapoi - aplicaţie de noapte până la ora 24. De la 6 la 12 noaptea

program pe munte, instrucţie. Ştiţi ce înseamnă asta? Şi mâncarea nu era

prea grozavă, ca la cazarmă. Dar nu m-am gândit niciodată să dezertez, am

spus că trebuie să termin orice ar fi, ca să câştig banul meu şi să trăiesc.

Veneau de acasă, din timp în timp, pachete; mai ales bănăţenii

primeau pită şi slană. Eu nu aveam cui scrie. Stăteam şi plângeam într-un

colţ; nu plângeam, stăteam ca o curcă plouată acolo şi mă uitam cum

mănâncă alţii din pachet; eu trăiam cu ciorba din gamelă, dar hotărât să

termin şcoala...

Eram foarte bun la înot. Şi acum cred că aş putea trece Dunărea în

Marea Neagră! Când eram la şcoala din Constanţa, la „Carmen Sylva", mă

aruncam pe valuri de cinci-şase metri şi mergeam până nu mă mai vedeam

în larg. Am sărit şi în Marea de Azov, în Crimeea; mă joc liber ca delfinul

în apă. Am învăţat să înot în bulboanele din râuleţul Suceviţa; eram un

mare amator de scăldat, dar timpul era limitat. Trebuia să merg, când

veneam de la şcoală, după oi, în pădure, după lemne de foc. Când venea

mama de la câmp trebuia să găsească totul pregătit, oile la locul lor,

lemnele tăiate. Când venea, târziu, obosită, după un drum de optsprezece

kilometri de mers pe jos, de la câmp spre casă, mama trebuia să le găsească

pe toate puse la punct. Nu erau atunci mijloace de transport. Ea venea

împreună cu sora mea, făcea mâncare şi adormeam cu toţii istoviţi. Mă

sculam de cu noapte, duceam oile în pădure şi alergam la şcoală. Lipsurile

şi dorinţa de a fi independent, de a avea bruma mea, m-au împins în afară...

C.H.: Dar eu cred că nu era singura alternativă. Cu inteligenţa nativă

pe care o aveaţi, eu cred că puteaţi să fiţi tot atât de bine şi altceva. Oare nu

cumva, poate, anumite ore de istorie, lecturile despre voievozi, despre eroii

neamului de altădată, imprimate toate în sufletul fragil al copilului de

atunci, v-au determinat să spuneţi: şi eu trebuie să răzbun acest neam pe cât

o să pot?...

Gv.V.: Să vedeţi, un moment foarte, foarte interesant, cu o mare

influenţă ceva mai târziu: Când am luat drumul milităriei - trebuie să fiu

absolut sincer cu mine însumi, conştiinţa mea să fie împăcată -, eu am

plecat doar cu gândul să câştig bani. Eram dornic să am un ban al meu;

eram de 16 ani şi nu puteam câştiga un ban. Îmi dădea câte o monedă

bădiţa Grigore, bădiţa Avram, bădiţa Ionică - aşa le spuneam fraţilor mai

mari. Când era „Schimbarea la Faţă", dacă îmi dădeau cinci lei, eram tare

fericit, dar îmi ziceam: Ei să-mi dea? De ce să nu câştig eu?!

C.H.: V-aţi dorit independenţa, să ieşiţi de sub tutelă...

Gv.V.: Da, am vrut întotdeauna să fiu liber, să nu depind de nimeni,

să fiu de folos şi altora cu truda şi priceperea mea...

Din această etapă am câteva amintiri legate de familie, de unii dintre

„tutorii" mei. Îmi amintesc de bădiţa Grigore Vatamaniuc. Acesta a făcut

timp de trei ani armată la grăniceri, pe malul Nistrului. Când venea în

concediu, înconjurat de ceilalţi fraţi povestea întâmplări incredibile. Eu,

care aveam atunci 13-14 ani, eram numai ochi şi urechi.

Şi povestea: „Fraţilor, cum se lăsa întunericul, intram în alarmă. Se

dublau posturile, patrulele, pentru că imediat ce se înnopta se auzeau peste

Nistru câinii lătrând, împuşcături, femei ţipând şi larma dura până după

miezul nopţii. Şi în timpul acesta, în liniştea nopţii, vara, auzeam pe Nistru:

lip-lip-lip-lip cum treceau înot ruşii, cum treceau de acolo ucrainenii.

Fugeau de acolo la noi şi noi îi prindeam. Ei se aşezau în genunchi, puneau

mâinile ca la Tatăl nostru şi se rugau să nu-i dăm înapoi. Dacă era iarna,

trebuia să fim foarte atenţi, pentru că treceau pe gheaţă înveliţi în cearşafuri

albe, să nu-i vadă grănicerii lor, că-i împuşcau. Mulţi au fost împuşcaţi,

căci şi grănicerii lor intrau în alarmă, că trec; dar ei făceau cum făceau,

pândeau patrulele şi treceau. Scăpaţi la noi, românii, noi nu-i dădeam

înapoi." Şi atunci, povestind acest lucru, spunea că, în anchetă, aceştia

istoriseau grozăviile care se petrec acolo, despre arestări, despre deportarea

în Siberia. Am învăţat la şcoală: „Extremul nordic Siberia..., ţinut

îngheţat...". Nu puteam înţelege cum de aici să-i ducă pe oameni tocmai în

Siberia spre „oceanul îngheţat de nord", acolo unde este veşnic iarnă,

îngrozindu-mă. Şi mă gândeam că aceia sunt nişte diavoli, nişte oameni

sălbăticiţi care trebuiau exterminaţi. Cum să-l ia pe om din casă şi să-l ducă

în îngheţurile acelea nordice? - mă întrebam în copilăria aceea crudă, după

povestirile lui bădiţa Grigore. Aşa că, plecarea mea pe front ca voluntar, a

avut influenţa educaţiei din şcoală şi povestirea lui Grigore. Iar, mai târziu,

când m-au dat afară din armată, plecarea mea în munţi şi nesupunerea mea

faţă de comunism, tot sub aceste influenţe s-au petrecut - educaţia de la

şcoală şi ceea ce am văzut eu pe front în Rusia şi am auzit din povestirile

multora şi toate m-au îndârjit, m-au pus pe cale...

C.H.: „Fericiţi cei îndestulaţi - răspunde veacul acesta lui Hristos -,

că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e.

Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.

Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de

nimeni.

Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.

Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi,

căci v-aţi aflat plata acum, pe pământ, şi mâine de voi cine o să-şi mai

aducă aminte!"

„Că puterea de a cunoaşte nu este mereu în lucrare, o dovedeşte

faptul deselor ei suspendări: în somn, în nesimţire etc., când gândurile

omului, deşi nu sunt actualizate în conştiinţă, subzistă totuşi latent, ca

putinţe, într-un alt plan, din care se reactualizează odată cu aducerea

aminte."

„ ...înţelegerea sensului real al suferinţei, în lumea omului modern,

durerea nu are loc. Toată strădania lui e să o înlăture şi dacă — dintr-o

întâmplare nu reuşeşte - el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci

moare lăuntric, deznădăjduieşte, sau se-ndrăceşte.

înţelegem acum rostul fericirilor pământului şi setea omului, care-şi

ştie zilele numărate, pe-o planetă pierdută."

„Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa

noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi

dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne

vor lipsi, şi cunoştinţa ni se va strica."

în urma acestor reflecţii din filosoful Nae lonescu în care văd

oglindite timpurile care v-au revoltat şi aşezat pe un drum cu destin, nu

adaug un comentariu ci, din acelaşi om al meditaţiilor şi suferinţelor, încă o

notaţie semnificativă:

„Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf

pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul,

vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor număra oile

de capre, însă nu se vor despărţi cum nici grâul de neghină." („Logos şi

eros")

Gv.V.: Am remarcat un fel de Predică de pe munte întoarsă. Cum

erau şi timpurile. Şi oamenii. Căci ce venea din Răsăritul care l-a alungat

pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu ateismul, nu putea fi de folos oamenilor...

Voi repeta câteva lucruri pentru a intra în cronologie. Am venit de pe

front din Crimeea şi m-am înscris într-o şcoală militară din Făgăraş, în

1944 am terminat Şcoala militară nr. l, clasa de subofiţeri de infanterie.

Absolvenţii au fost duşi pe front în Cehoslovacia, traversând nişte păduri la

nord-vest de Brno, în apropiere de localităţile Nemesbrud şi Podu Babei.

Am avut câteva acţiuni periculoase cu nişte unităţi puternice, germane, care

erau izolate pe munţi; acestea nu aveau câtuşi de puţin intenţia să se predea.

După amintita confruntare, am aflat că s-a terminat şi războiul,

prezentându-ni-se comunicatul de terminare a acestuia. Am mai rămas în

Cehoslovacia trei luni în pădurile respective, în corturi, după care toată

armata română s-a întors pe jos în România. Cei o mie de kilometri din

Cehoslovacia până în România i-am parcurs în trei luni. Tot timpul am

călătorit numai noaptea, pentru că erau călduri mari şi ziua era extrem de

obositor. De ce a venit pe jos armata română? Pentru că toate trenurile de

marfă erau ocupate de sovietici, în timp ce treceam cu unităţile noastre

peste Cehoslovacia, peste Ungaria, până în România, peste atâtea noduri de

cale ferată, până când se ridica bariera, treceau zeci şi zeci de trenuri

încărcate cu captură de război din Germania. Nu ştiu dacă voi fi crezut, dar

spun că, într-o garnitură cu captură am văzut un vagon închis. Scânduri

până la jumătatea uşii: doi ruşi stăteau cu picioarele răsfirate peste scânduri

şi cântau din armonici, din acordeoane. Am văzut şi vagoane enorme cu

axe de fabrici, cu roţi masive şi enorm de multe lăzi numerotate. Ţin minte

că am văzut şi lăzi cu numărul 1367, asta nu pot uita, atâtea lăzi, vă

închipuiţi câtă captură au ridicat ei din Germania!

Am ajuns în România. Cazarma noastră de la Calafat, adică reşedinţa

Regimentului 31 Dorobanţi de care aparţineam eu, era ocupată de ruşi. Am

intrat în ţară pe la Arad şi am coborât pe Valea Jiului, la vale, la Târgu Jiu,

şi la Filiaşi ne-am oprit, în comuna Ţânţăreni ne aşteptau două batalioane,

în comuna Filiaşi, un batalion. Se apropia iarna. Marele Stat Major,

Guvernul României au hotărât ca noi să ne evaporăm de acolo şi să

mergem la Băileşti; acolo am stat toată iarna. În 1946, în primăvară, am

fost chemat la comandamentul regimentului şi mi s-a adus la cunoştinţă că

sunt mutat din regimentul 31 Dorobanţi la Legiunea de jandarmi Constanţa.

Mi-am făcut bagajul, am predat ce am avut de predat, mi-am luat

echipamentul şi valiza şi am plecat la Constanţa. Acolo eram treizeci şi doi

de subofiţeri din toată armata română, tineri şi bine notaţi la memoriu.

Eram acum jandarmi. Ni s-a făcut o prezentare, ni s-a spus ce avem de

făcut şi cu toţii am fost duşi la „Carmen Sylva", în vila jandarmeriei; aici

am făcut şcoală de agenţi de poliţie judiciară, cu profesorul de cod penal şi

procedură penală Praporgescu. Am terminat şcoala în anul 1946, au fost

alegerile, faimoasele alegeri, când a pus comunismul definitiv mâna pe

putere în Ţara Românească, împreună cu sergentul major Vasile Lăcătuşu

din Piatra Neamţ, am fost detaşat la paza unei mori, la o moară foarte mare,

a lui Asan, a unui armean mi se pare. Am fost acolo detaşat, deoarece ruşii,

noapte de noapte, atacau, jefuiau şi încărcau camioane cu faină. Avându-se

în vedere alegerile, s-au luat măsuri speciale.

Ruşii au venit în câteva nopţi în cele două săptămâni cât am fost în

detaşare, dar, demonstrându-le că poarta este păzită, nu ne-au mai călcat.

După ce am terminat şcoala, am dat examenul final şi am fost transferat la

Legiunea de jandarmi Putna-Focşani. Peste Milcov, în comuna Broşteni,

am stat o vreme la postul de jandarmi, apoi am fost mutat la Batalionul de

jandarmi nr. 2, intervenţie, Târgu Ocna. Era anul 1947. Acum începea

cotitura vieţii mele...

C.H.: Scrierea unei cărţi, spune Octavian Paler, e ca un lung deşert

străbătut, înţeleg că după acest moment de cotitură, drumul peste care văd

umbra lui Ulise, începe să iasă din poveste şi devine istorie.

Gv.V.: în 1947 eram în portul Constanţa - era vremea foametei -,

asiguram paza vapoarelor americane care ne aduceau ajutoare. Au ancorat

la noi vapoarele „Victoria", „Panama" şi „Vaporul muncii", vase de mare

capacitate, a câte cincizeci de vagoane de tren. Uneori eram trimis în ţară

ca însoţitor la vagoanele din care se descărcau tone de porumb. Vagoanele

erau sigilate. Trebuia să le duc în ţară la adrese înscrise în acte. Am ajuns în

Bucureşti, la moara Gaghel, la moara Herda; porumbul era amestecat cu

faină de grâu din care se făcea pâine; era groaznic. Am ajuns şi la Buzău, la

Pătârlagele. Ţin minte că la Pătârlagele am dus şi nişte pachete cu alimente,

cu conserve. Ni s-a dat şi nouă câte un pachet din acelea; „Mâncaţi cu

încredere din aceste alimente, deoarece cu aceste alimente s-a hrănit armata

americană în timpul războiului", se spunea în inscripţii. Acestea erau

depozitate şi aduse din Franţa şi Anglia; când s-a terminat războiul, din

aceste depozite s-au adus alimente pentru România, fiind timp de foamete,

în pachete erau bunătăţi pe care nu le-a văzut vreodată ostaşul român:

conserve, carne de porc cu stafide, lapte praf şi medicamente pentru

dezinfectat apa. La Buzău, ne-au însoţit şi ofiţerii americani care cunoşteau

limba română, deoarece erau stră-strănepoţi ai românilor care au plecat în

1920-1922, după primul război mondial, în America. Ştiau româneşte,

destul de stricat, dar se descurcau bine cu ofiţerii de la Crucea Roşie care

au venit cu noi. În garnitura cu alimente era un vagon de clasa I unde erau

ofiţerii români de la Crucea Roşie şi ofiţerii americani. S-a asistat la

distribuirea alimentelor. Primarul a venit la tren, în gară, la Pătârlagele;

s-au încărcat căruţele pentru comună şi ofiţerii au asistat la împărţire. Când

să plecăm n-am mai putut. Mii de oameni, moldoveni, înfometaţi, au blocat

trenul în gara Buzău, strigând: „America! America! Vrem porumb! Vrem

porumb!", vânturând steagul tricolor. Americanii erau stupefiaţi.

Foametea făcea ravagii. Situaţia din gări se putea vedea şi în jurul

vapoarelor. Poliţia era la datorie - un cordon în jurul portului, mai jos,

grănicerii, iar lângă vapoare, lângă malul mării, noi, jandarmii, înfometaţii,

sub steaguri tricolore, strigau asurzitor, disperat: „America! America!

Porumb!"

Cordonul de poliţişti a fost rupt şi, peste noi, mai puţini, oamenii

flămânzi s-au năpustit turbaţi, gata să spargă vapoarele.

Americanii de pe vas, care erau de serviciu, s-au urcat pe punte, cu

aparate de fotografiat şi au surprins mulţimile, în această vânzoleală, care

nu era altceva decât o revoltă, un ofiţer român a spus aşa: „Oameni buni,

noi nu avem porumb aici, să vă dăm; desfaceţi linia să putem merge şi-o să

vă aducem." N-au înţeles. A ieşit un ofiţer american şi le-a vorbit: „Trebuie

să ajungem la Bucureşti, dăm telegramă şi mai vine un vapor cu porumb

şi-o să vă aducem cât aveţi nevoie, dar deschideţi linia!" Şi încet, încet, ni

se părea că trenul nostru pleacă pe nişte valuri; din mulţimea aceea am

înaintat foarte, foarte încet. Asta am văzut. Se confirmau cele relatate de

fratele meu Grigore care mi-a spus că ostaşii sovietici capturaţi aveau în

raniţă doar cartofi, sărăcie, dar li se spunea răstit: „înaintaţi până la Berlin,

că veţi găsi tot ce vă trebuie, că Rusia nu are ce vă da."

Şi pentru că ne găsim aici, revin să mai spun că, în timp ce însoţeam

trenurile cu porumb, am condus trei vagoane şi la silozul din Medgidia,

unde am constatat cu stupoare o situaţie pe care am făcut-o cunoscută şi

sergentului major Vasile Lăcătuşu din Piatra Neamţ, cu care aveam o

relaţie de prietenie. Ce anume? După cântărirea fiecărei cantităţi, la fiecare

cinci tone, doi muncitori de la sindicatul C.F.R.-ului din Medgidia aruncau

în grabă câteva găleţi cu apă peste porumbul descărcat - fapt remarcat în

împrejurări similare şi de sergentul mai sus amintit, ceea ce era împotriva

oricărei reguli normale, căci porumbul trebuie păstrat uscat, fiindcă

umezeala îl depreciază. Aici se ascundea o strategie criminală pusă în

practică de comunişti. Entuziasmul cu care erau primite ajutoarele de către

români de la americani nu putea fi acceptat şi, ca să fie bine dejucat planul

imperialiştilor salvatori, s-a recurs la această modalitate: porumbul era

depreciat şi în acest fel distribuit poporului flămând; molimele care aveau

să afecteze sănătatea beneficiarilor aveau să întrerupă sursa. Ceea ce s-a şi

întâmplat, căci vapoarele cu alimente nu au mai sosit, deşi americanii au

lansat promisiuni generoase poporului român. Acest aspect important,

desigur, nebănuit de mulţi, şi o bună vreme nici de cei care eram în paza

vagoanelor, şi-a găsit confirmarea într-un moment pe care vreau să-l evoc.

Eram în Cerhoz, la numai doi kilometri de grani ţa bulgară; aveam obligaţia

să patrulez, să fac pânde; mi-am făcut câţiva informatori din marginea

satului, între care şi pe Constantin Medeleanu. Acesta s-a arătat afectuos,

mă chema la el zâmbitor, ospitalier. Nu avea copii, era un cetăţean înstărit

şi îmi furniza informaţiile necesare. Într-o bună zi însă, printr-un exces de

amabilitate, el mi-a devenit suspect. M-a luat de braţ şi m-a condus prin

curte la locuinţa sa. În casă era un musafir, o fată tulburător de frumoasă,

nepoata sa din Medgidia. Se numea Maricica Voinea şi era fiica agentului

sanitar din cadrul sindicatului CFR Medgidia. Ochii verzi ai fetei,

frumuseţea ei răpitoare m-au fascinat. Convorbirile noastre indicau în cele

din urmă o posibilă prietenie, după ce i-am fost prezentat de Medeleanu, iar

domnişoara a primit cu încântare acest act politicos. Fata a plecat peste

două, trei zile. Ceea ce a urmat ţine de destin. După câtva timp am avut

norocul să fiu detaşat la Medgidia. Odată ajuns acolo, se înţelege, primul

gând al meu a fost la întâlnirea ochilor verzi. Am căutat-o şi, la intervalele

care se nimereau între cursele trenurilor, o vizitam; am petrecut împreună

multe momente diurne şi nocturne. În Medgidia aveam o misiune grea -

blocarea transporturilor de alimente care se scurgeau din Dobrogea spre

Moldova. Moldovenii şi mărfurile lor erau puşi sub interdicţie, sub acuzaţia

că fac speculă, majorând inadmisibil preţurile la produse. Adevărul evident

era însă altul: oamenii, trecând prin coşmarul secetei şi al foametei, se

aprovizionau pentru anul care urma. Eu, fiind bucovinean, am căutat să fiu

mai tolerant cu fraţii mei din Moldova şi în aceste condiţii, mai puţin zelos

faţă de autorităţi. Dar autorităţile, vigilente, nepăsătoare la foamete şi

sărăcie, luându-şi măsuri de prevedere, au făcut un nou baraj la podul de

peste Dunăre; ce scăpa de la noi, se descărca acolo.

Maricica Voinea nu locuia departe de gară. Mai mult decât atât, aflasem că

tatăl ei era chiar agentul sanitar al sindicatului acestei unităţi. L-am

cunoscut: un om masiv, răutăcios, cu un caracter pe care l-a moştenit întru

totul fiica lui - frumoasă ca o zână dar extrem de perfidă, ca o viperă.

Prietenia noastră nu a durat. Ce-am câştigat eu din această relaţie pasageră

a fost lămurirea stratagemei cu porumbul ciudat tratat, semnificativ

subliniată şi de fată, şi de tatăl ei, agentul sanitar.

C.H.: Exclamaţia „America! America!", de fapt o invocaţie rostită de

un popor disperat, desigur nu avea în vedere numai alimentele stringent

necesare în acel moment...

Gv.V.: Desigur că nu. Avea conotaţii politice. Comuniştii nu

urmăreau ca popoarele supuse dictaturii roşii să aibă posibilitatea de a

cunoaşte şi altfel de viată, să aibă acces la lumea liberă, la civilizaţie. În

popor se ştia însă de multă vreme că America este o putere mondială, un

conglomerat de state evoluate, bogate şi cu posibilităţi de ajutorare a ţărilor

cu economie precară, secătuite de război. Deşi eram abia în '46-'47, la

începutul orânduirii comuniste, mulţi dintre noi ne-am orientat speranţa în

America, în americani intuind eliberatorii din cătuşele bolşevismului care

creştea tentacular în Europa...

În plus, veteranii războiului, cei întorşi din Rusia aduceau mărturii

cutremurătoare care, analizate, demonstrau clar că fericirea nu poate veni

dintr-un spaţiu sovietic; cei şaizeci de ani de experimente comuniste în

spaţiul rusesc nu ridicau la orizont nimic optimist. Dacă pe propriul lor

pământ s-au înregistrat rateuri catastrofale, ce era de aşteptat la noi?!

C.H.: Referitor la suferinţele românilor din „captivitatea roşie", voi

face o trimitere într-un trecut nu foarte îndepărtat istoriceşte, temporal

măsurat de epoca sovietizării şi stalinizării Răsăritului, mai precis la Rusia

lagărului siberian. Şi apoi la alte lagăre tot din acel spaţiu.

Am între lucrurile scumpe din casa părintească un obiect cu mare

încărcătură emoţională - un carnet format 10/16, cu file dictando liniate

vertical, cu roşu, îmbrăcat în copertă de pânză, cu clape, în care sunt scrise

câteva pagini cu cerneală neagră, evocând anii 1914, războiul şi suferinţele

celor din lagărul Siberiei. Acestui carnet cu copertele străbătute de sudoare,

de năduşeala drumurilor interminabile, purtat discret în haina militară,

lângă inimă, alături de o iconiţă care o reprezintă pe Fecioara Maria cu

pruncul, zdrenţuită şi pătată întocmai ca notes-ul, îi voi spune Jurnalul lui

Ieremia. Cel care a făcut însemnările a fost Ieremia Corjân, străbunicul

meu, care şi-a pierdut şapte ani în Siberia. Cele treisprezece epistole

păstrate de familie, opt inscripţionate în limba rusă, „Pocitovaia kartocika",

trei cu semnul Crucii Roşii şi două redactate în limba germană sunt

documente sensibile de comunicare extrem de vigilentă, lapidară şi subtilă.

în Jurnal se păstrează un fragment din Bolintineanu, „Mama lui Ştefan cel

Mare" şi câteva cântece de jale şi de înstrăinare. Reproduc aici nu textul de

o înţeleasă circumstanţă, „Ura, ura, Austria!", ci unul dintre cântece, numit

„Cântec din Siberia": „Ardă-l focul şi para/ Traiul din Siberia,/ Că-i mai

bine-n bătălie/ Decât aici în robie/ La astă ţară pustie,/ Că Siberia-i numită,/

Cu zăpadă acoperită,/ Cât zăpadă nu-i pe ea,/ De muscă nu poţi răbda,/ Tot

de muscă de cea mică/ Care-i foarte otrăvită/ Şi aşa-i Siberia/ Bat-o Maica

Precista./ Suferim relele,/ Ca şi robii ferele./ Când mergem la

preumblătoare/ Ne uităm la lumea mare,/ Stau pe gânduri şi mâhnit/ Din ce

parte am venit,/ Stau pe gânduri tot beteag/ Nu văd pe nimenea drag,/ Nu

văd pruncii şi muiere,/ Nu văd neamurile mele/ Gândeşti c-am picat din

stele,/ Că eu sunt la Răsărit,/ Trăiesc tare necăjit,/ Eu la rele sunt scăpat/ Şi

sunt tare-nstrăinat./ Căci sus în Siberia/ Nimic alta nu-i vedea,/ Numai

munţii au piatră/ Şi iarna cu zăpadă,/ Cine-nstrăinat trăieşte/ Multe rele

sufereşte,/ Iară când e de cinat/ Ne punem plângând în pat/ Şi gândim la a

noastră Ţară/ De-am trăi s-o vedem iară;/ Unii gândesc la soţii/ Că le-au

lăsat cu copii/ Şi aşa toţi se gândesc,/ Până toţi se vestejesc./ Lasă-mă,

Doamne, să mor/ Să nu mă topesc de dor,/ Doamne, bagă-mă-n pământ/ Că

mă topesc de urât;/ Doamne, ce gânduri mă bat/ Ca pe cel mai blestemat,/

Mă doresc acasă foarte,/ Nu-mi da, Doamne, aici moarte,/ Căci aici e traiul

rău,/ Du-mă, Doamne-n satul meu".

Paginile care urmează sunt atinse, ici-colo, de creionul chimic ori de

cerneală neagră. Interesant este „pomelnicul" celor capturaţi din Compania

12, în zilele de 25 şi 26 octombrie, un număr de şaizeci de oameni din

diferite localităţi din Bucovina: de la Suceviţa (Ifrim Teaciuc, Nichifor

Hrehorciuc şi Ieremia Corjân), de la Clit, Vicov, Frătăuţi, Arbore, Brodina,

Humor, Rădăuţi, Horodnic, Câmpulung, Straja, Solea, Sadova, Climăuţi,

Dragomirna, Buninţi-Mihoveni, Botoşana, Mănăstioara, Milişăuţi, Cuciuru

Mare, Comăneşti şi Berchişeşti, din cealaltă parte a Sucevei.

Jurnalul propriu-zis este emoţionant, începe astfel: „Plecarea mea la

Război, din l august, la 25 octombrie 1914. În 3 august m-am îmbarcat în

mondur împărătesc, în oraşul Rădăuţi, şi am şezut la Rădăuţi nouă zile şi în

aceste nouă zile am ţinut douăzeci şi patru de ore de ştermen german,

probabil cursuri pregătitoare - n.m.]. Şi în 10 august am jurat la steag, în 11

august am plecat pe jos la Hladik [Dorneşti - n.m.]. Şi la Hladik ne-am suit

pe tren şi am mers la Cernăuţi. Şi acolo ne-am coborât jos şi am stat trei

zile. Şi după trei zile am mers la hrănită [graniţă - n.m.] la Noua Suliţă şi

era aşa o căldură că îmbrăcămintea pe noi era toată spumă; mulţi soldaţi

cădeau la pământ de căldură şi de greutatea ce era. Şi mergând prin satele

Mahala, Boian, stătea norodul, cu mic, cu mare, tineri şi bătrâni, cu vase cu

apă şi dulceţuri şi le dau soldaţilor ca să-şi răcorească arsura ce-o aveau; ei

aveau milă la norod când ne vedeau că suntem aşa de negri de la colb şi de

spumele ce curgeau de pe noi. Şi am mers până la hrănită la Noua Suliţa

şi-am şezut două zile şi o noapte (...) şi n-am dormit defel, am păzit

[neştiind de unde poate] veni Neprietenul [această expresie, sinonim al

vrăjmaşului, duşmanului etc. e un arhaism excepţional, o rostire

înţelegătoare, creştină -n.m.]".

Soldatul Ieremia Corjân consemnează apoi, în detalii semnificative,

pregătirea pentru intrarea în confruntarea militară: „Dimineaţa, când să

mergem la cafea, în loc de cafea ne-am pomenit cu şrapnele ce ni le

trimiteau ruşii din canoane [tunuri - n.m.]. În loc de cafea s-a deschis un foc

aşa de grozav încât nimeni nu poate să creadă, numai aceia care au fost

acolo. Şi s-a deschis focul, duminică dimineaţa la ora 4, şi a ţinut până la

ora 7 seara..." înaintarea împotriva Neprietenului este surprinsă astfel: „Am

mers prin ploaie de plumbi asupra lui, n-am căutat gard, nici apă, nici

pâraie, nici râpile ce erau pe acolo. Şi am ieşit pe o câmpie largă şi ne-am

întâlnit cu Regimentul 41 (...) şi am început a strânge morţii şi răniţii de pe

câmpul de luptă, şi am dormit acolo, şi a doua zi am stat până am îngropat

morţii. (...) Când am intrat în Cernăuţi ne-am îngrozit de norod ce era prin

oraş (...) şi când am fost prin dreptul monumentului Mariei Tereza s-au

auzit două bubuituri groaznice, aşa de tare, că Cernăuţiul s-a cutremurat

(...), mare jale m-a umplut, ţipetele femeilor şi ale copiilor, bătrâni şi tineri

(...). Şi am plecat spre Storojineţ (...), drumul, plin de oameni, de trăsuri şi

vite, plâns de norod, ţipete de copii, răcnete de vite, că gândeai că amu-i

sfârşitul lumii (...) Era căldură aşa de mare încât ardeai de viu. Şi nu era apă

decât oleacă (...) şi care erau mai înainte îşi udau oleacă gura şi care erau

mai înapoi nu mai aveau cu ce-şi astâmpăra setea şi tare au slăbit toţi

soldaţii".

După ce osândiţii la sete ajung la Storojineţ, trecând prin diferite

staţii pe care I.C. le notează cu luare aminte, marşul continuă prin ploaie şi

„glod"; pe „amândouă părţile drumului sta norodul cu coşuteţele, cu mese

pline de pere, mere, perje [prune - n.m.] şi tabac fel de fel şi ne da (din

acestea) şi nouă; şi noi abia ne trăgeam; de slabi, uzi şi înglodaţi ce eram,

nu ne mai trebuia nimic". Drumul lung este presărat cu pancarte ce

amintesc localităţi ruseşti, zone afectate de incendii, de încercările vremii.

A urmat un nou semnal armat din partea ruşilor, la care românii au ripostat:

„Am început şi noi a da înapoi binele ce ni l-au dat". Au urmat 15 km pe

jos, pedestru, şi o întoarcere pe tot atâta cale: „la picioare aveam băşici şi

aşa ne dureau, ca cum am fi păşit pe foc şi am slăbit aşa de tare că nu ne

mai vedeam unii cu alţii de atâta amar de necaz. Şi ziua şi noaptea am mers

aşa cam 75 km". După o pauză de două ore, în câmp deschis, până a se zări

de dimineaţă, ostaşii au pornit din nou şi s-au instalat pentru patru zile în

zona Deletin, făcându-şi „decuncuri", după care, sub privirile înlăcrimate

ale diferitelor etnii, au poposit în satul Miculici, într -un spaţiu geografic

ciudat, cu „dealuri cu pietre mari şi nişte munţi de te lua groaza de

înălţimea şi de pietrele ce erau pe dânşii".

... În urmă rămâneau cele trei tuneluri, iar într-un vagon cu patruzeci

de soldaţi Ieremia scria în carnet gările pe unde trenul îi ducea spre locuri

nebănuite... Le-a notat ca un impiegat de mişcare. La Debreţin i-au reţinut

atenţia oraşul, fabricile şi plutele de buşteni, viile şi livezile de pomi

fructiferi din care se hrănea „doar cu vederea". Budapesta, din nou, îl

frapează: „Oraş foarte mare, staţia foarte frumoasă şi prin oraş lumină

electrică, că puteai să găseşti şi un fir de mac", îşi notează mai departe

staţiile, una după alta; în Polonia, soldaţii primesc veşti de la localnici că pe

acolo „dimineaţa a trecut Neprietenul". Soldaţii s-au postat pe burtă timp de

o oră, după trecerea primejdiei continuându-şi drumul. Din păcate, Jurnalul

nu mai poate fi citit: de la pagina 26 până la 75 foile lipsesc; iar de la 75 la

85 sunt aproape goale, cu însemnări fără valoare; abia de la pagina 85 până

la 102 e de citit un lung cântec de jale şi înstrăinare, în rime populare,

intitulat „Cântec din timpul războiului european". Aşadar, Jurnalul

(început la fila cu numărul 9, până la fila 26) e doar un fragment de istorie

şi viaţă, ilustrat simplu de un ţăran de la Suceviţa, îndrăgostit, se vede, de

doină şi de cimilituri, adânc înrădăcinat în duhul pământului ţării, model de

vieţuire creştinească.

Gv.V.: E o mărturie care, cred, îşi găseşte locul în acest demers.

L-am cunoscut pe străbunul Ieremia Corjân, un om foarte demn, aspru,

riguros, dintre acei arcaşi bătrâni care ştiau că Legea şi Neamul sunt totuna

şi că dincolo de ce e DA, e DA, şi de ce NU, e NU, altceva nu mai încape...

C.H.: Despre acelaşi spaţiu şi despre atrocităţi inumane am citit

rânduri memorabile din „Jurnalul" eroinei Aniţa Nandriş - memoriile

acestei ţărănci, după cum se ştie, au fost premiate de Academia Română.

De asemenea, confesiunile distinsului nostru om de cultură, academicianul

Constantin Ciopraga prezent în captivitatea rusească după destrămarea

frontului de la Cotul Donului (nov. 1942). Prizonierul avea atunci 24 de

ani, era tânăr absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi. Sutele de kilometri,

pe jos, prin zăpadă nu pot fi uitate. Nici camarazii flămânzi, toropiţi de

oboseală, căzând de-a dreapta şi de-a stânga, care mureau fără „să fie

suprimaţi". Zăpada ninsă a doua zi îi acoperea. „Atâta frig a intrat în noi

atunci, încât unii au rămas infirmi pentru toată viaţa. (...) Iernile ruseşti sunt

intrate în mitologie." Zilele şi nopţile aveau doi vecini: iarna şi moartea. Şi

totuşi, adaugă memorialistul, întâmplările de pe front, acţiunile respective,

au fost uneori mai suportabile decât ceea ce a urmat. „Drumul de la

Tambov la Oranki a durat două săptămâni, în vagoane pentru vite."

Strecurat prin gerul năprasnic, trenul cu înfometaţii hrăniţi auster cu peşte

sărat şi pesmeţi, avea vagoanele căptuşite cu promoroacă. Acestea sunau

„ca un contrabas", zgrepţănate de unghiile celor năuciţi de sete. Foamea îi

sălbăticise pe camarazi - mâncau orice, cadavre de cai îngheţaţi, ba şi din

semenii congelaţi...

Războiul „cea mai bestială nebunie" (Leonardo) însemna, pe lângă

foame şi frig, dizenterie, tifos exantematic, păduchi, mizerie şi suferinţă

psihică în orice clipă. Constantin Ciopraga a avut parteneri de „gazdă", la

Mănăstârca pe fiul scriitorului Ioan Slavici şi pe Laurenţiu Fulga. „Cei mai

refractari dintre toţi cei cinci mii din lagăr erau românii". Nemţii „erau

toropiţi, deprimaţi", cei din Finlanda erau „cei mai conformişti".

Timp de patru ani, C. C. nu a primit nici o carte poştală; în 1946 s-a

întors acasă. Alţii au rămas, „unii şase ani, alţii zece". Alţii, nimeni nu o să

ştie niciodată câţi, nu s-au mai întors niciodată...

Am făcut aceste sublinieri având înainte o foarte interesantă carte,

numită, moldoveneşte, „Oleacă de taifas", semnată de amfitrionul celor

convocaţi la dialog, de către bonomul Grigore Ilisei. Pagini

„mărturisitoare", de mare substanţă, sunt în această carte - cu tangenţă la

tematica din lucrarea pe care am numit-o „Muntele mărturisitor" - şi acelea

prin care vorbesc Paul Miron, Mihai Ursachi, George Astaloş, Petru P.

Andrei sau Liviu Antonesei. După cum, într-un alt volum semnat de acelaşi

Grigore Ilisei, „Divanuri duminicale", emoţionante confesiuni în aceeaşi

linie vom găsi rostite de către Alexandru Zub.

Gv.V.: Lagărele, deportările, infernul comunist sunt plăgi care nu pot

fi uitate. Care nu trebuie uitate. E minunat că despre toate acestea apar

astăzi cărţi; păcat că mii de osândiţi nu mai sunt în viaţă să povestească,

să-şi vadă viaţa trecută prin tipar întru neuitare!

C.H.: De câţiva ani buni, de vreo douăzeci, în preajma mea am un

om, de-o simplitate ţărănească şi de un farmec ales, precum rostitorii de

proverbe şi cimilituri de odinioară. Se numeşte Toader Clipa - Donuţă.

Spovedania lui se aseamănă cu cele relatate de profesorul Ciopraga.

Toader Clipa - Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe

creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de

amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu

ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii" Grăniceşti,

Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din

unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie,

tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos,

trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se

întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament

în zona Fălticeni - Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii

care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa

de la 23 august 1944. Toader Clipa - Donuţă relatează: „în 24 august eram

la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt

aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime.

Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu

promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără

echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi

ne-au dus pe jos la Târgu Frumos - aici nu mai era comandament, ci lagăr.

Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti -

Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo

douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora

la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la

întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii

evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai

puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut

câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge

gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au

aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost

nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o

sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă

cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am

călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde

apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea,

somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul

aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de

comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt - mergeam ca animalele

inconştiente spre abator...

Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton

Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe

Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici - Ghiorghieş, ieşind din

coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri

de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe

jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie '44; am stat acolo mai

întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă

de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, al ţii deja

robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe

genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. În brigadă erau

câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de

motorină, ne asfixiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas

sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei

schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul

al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci

noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în

puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul

lui '45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au

întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni! Şi-aşa

dormeam prost, pe scânduri ciotoroase, fără saltea ori pătură, cu un bulgăre

de cărbune în loc de pernă, ori un ghem de troscot pe care îl socoteam

căpătâi, păduchii ne chinuindu-ne clipă de clipă. Zilnic dintre camarazi luau

drumul veşniciei câte şaptezeci-optzeci. Gardienii lagărului spuneau

dimineaţa: «Prea puţini sunt morţi, toţi trebuie să moară! Nimeni nu trebuie

să scape.»

Am fost şi eu atins de tifos şi am căzut în neştiinţă. Fiind considerat

mort, fără nici o analiză am fost aruncat în magazia cu morţi, într-o aşa-zisă

morgă din apropierea lagărului. Nu ştiu când, am făcut ochii mari şi m-am

văzut gol, dezbrăcat, între nenumăraţi morţi înţepeniţi în diferite poziţii,

răsturnaţi, însilozaţi unul peste altul, înspăimântat de acest apocalips,

neavând nici o haină de nicăieri, am fugit gol în lagăr. M-a văzut un neamţ,

prizonier de la Don, care m-a întrebat dacă sunt român şi m-a introdus în

dormitorul grupului său german; am stat acolo timp de trei zile, dezbrăcat,

o comedie de om! Am intrat apoi în drepturi; din pâinea primită am adunat

câteva porţii pe care le-am dat unui camarad în schimbul unei perechi de

izmene nemţeşti, şi o altă porţie, pentru o cămaşă. Acum eram bun de

muncă - eram groparul fraţilor mei, transportam morţii la gropile comune.

Fiind timp rece şi pământul pietros, gropile se făceau la suprafaţă, numai la

vreo douăzeci-treizeci centimetri adâncime. La săpat erau câte zece -

doisprezece oameni; gropile erau în apropiere de lagăr, la vreo cincizecişaizeci

metri, îngrozitor a fost nu acest meşteşug ci urgia din primăvară: exhumarea

cadavrelor care, îngropate superficial, au intrat în descompunere... Aerul era

irespirabil, ne pândea o epidemie. S-a ordonat transferarea morţilor la vreo opt

kilometri depărtare unde, sub clor şi var sau pierdut pentru totdeauna. Sigur,

absolut sigur, mulţi au fost îngropaţi de vii, în stare de leşin ori agonie,

slăbiţi de foame, de boli ori bătrâneţe.

Numai Dumnezeu îi ştie şi îi pomeneşte în ceata martirilor săi! Nu le pot

uita fizionomiile, trupurile mutilate, ciopârţite ca să încapă cât mai mulţi,

aud şi acum scrâşnind roţile basculantelor în care îi încărcau şi din care îi

descărcau ca pe nişte stafii fioroase...

Eram beteag, stăm pe gânduri, zilnic îmi închipuiam că voi pieri în

galeria de cărbuni. Un brigadier român m-a văzut şi m-a întrebat ce meserie

ştiu. Ştiam ceva de acasă, de pe la unchii mei, un pic de cojocărie. Am fost

admis. Dar când s-a citit lista, meseria mea s-a omis, la apelarea numelui

meu apărând meseria de cizmar. Am acceptat, deşi nu ştiam chiar nimic din

rosturile acestei bresle. Şi nu numai atât, acolo nu exista ni ci o sculă pentru

a face meserie, trebuia să ni le inventăm noi din ce găseam la îndemână.

Maistrul, şeful de echipă Gavril Chiaburu, un bucureştean cumsecade, m-a

încurajat, numindu-mă un fel de magaziner; transportam perechi de

încălţăminte de la atelier la magazie şi invers - încălţămintea, cu uzură

mare, de diferite mărimi şi tipuri provenea din captura de război. Am

activat acolo vreme de un an şi opt luni, după ce echipa a fost înlocuită de

prizonieri unguri. Dar până a povesti o întâmplare din cizmărie, trebuie să

spun că în timp ce lucram în mină, odată fiind la încărcarea vagoneţilor, un

compatriot din Calafindeşti, invidios că aveam o activitate mai uşoară pe

care ar fi râvnit-o, m-a pârât conducerii sub acuzaţia că aş vrea să evadez.

Fără multă judecată, am fost aruncat în buncăr vreme de două săptămâni...

Mă rog, un incident care arată că Iuda e pretutindeni.

Şi acum pentru că tot de lăcomia de argint a lui Iuda putem vorbi, să

vedeţi întâmplarea din cizmărie: între zecile de perechi de încălţăminte

aduse la atelier, într-o zi am nimerit un bocanc american, din piele fină,

purtat desigur de un ofiţer. Când i-am smuls tocul, am avut o neaşteptată

surpriză - din scobitura anume făcută în toc, au căzut înainte-mi patru inele

legate unul de altul şi o pereche de cercei de aur... Cine ştie ce poveste

dragă ascundeau acestea!

Dintre cei şase din echipă, unul m-a observat. Am mers la baie şi am

încercat să îngrop podoabele în săpunul moale pe care îl purtam în buzunar.

Peste puţin timp am fost chemat de către comandantul lagărului - un

prizonier din Cernăuţi. Mi-a cerut bijuteriile, bătându-mă zdravăn cu o

vergea de cauciuc. I-am dat inelele, dar nu a fost mulţumit - scobitura din

toc arăta că mai era loc pentru ceva. M-a bătut iarăşi şi i-am dat şi cerceii,

între timp a aflat despre toate acestea căpitanul de lagăr, ofiţerul, şi el

flămând după aur. Când nu după multă vreme comandantul care m-a bătut

a fost eliberat, la plecare i s-a făcut o percheziţie. Avea în cufăr o haină

frumoasă, ungurească şi o pereche de cizme luxoase, în tocurile cărora,

prietenii cizmari i-au ascuns aurul primit de la mine. Percheziţia a fost

scurtă, fiindu-i reţinute cizmele. Demontate rapid, acestea au fost aruncate

pe margine. Ofiţerul deveni posesorul bijuteriilor. Eu, care trebăluiam de

ici-colo cu încălţămintea pe umăr, am văzut toate acestea. L-am zărit şi pe

comandant care, văzându-mi satisfacţia, şi-a muşcat pumnul ridicat

ameninţător. Căpitanul mai găsise în cizmele din cufăr şi un ceas de aur.

Bucuros, mi-a înlesnit porţii generoase la masă, din care se împărtăşeau şi

confraţii din jur..."

A urmat o scurtă perioadă de muncă în mină şi apoi a sosit ordinul

eliberării; s-au citit declaraţiile prizonierilor luate la intrarea în lagăr.

Comisia stabilea loturile care aveau dreptul de a se întoarce acasă. T.C. ne

spune că din patru mii cinci sute de prizonieri, în via ţă au rămas vreo şapte

sute. Eliberarea venea în toamna lui '48. Foştii prizonieri au primit bocanci

cu talpă de lemn şi feţe din foaie de cort, salopete şi şepci ruseşti, pâine,

alimente şi... confort în vagoane, scânduri geluite; după o oprire la Bălţi au

fost predaţi românilor într-o unitate militară din Focşani de unde au fost

distribuiţi în toată ţara. Toader avea atunci 26 de ani şi jumătate. A fost

reţinut timp de o lună la magazie, transportând cu caii lemne şi alimente,

produse de abator; ispitit de o bucată de carne, după atâta regim de lagăr,

era în pericol să piară intoxicat, cum a murit vecinul său Gheorghe Moloci,

intoxicat de D.D.T., ori nu de mâncare ci de foame şi sete, ca şi consăteanul

său Nicolae Moroşan a lui Ştefan, pe care l-a bocit două zile aşteptându-şi

rândul la groapa comună.

Toader Clipa, povesteşte acelaşi „film" ca şi academicianul

Constantin Ciopraga. Ne spune că rugăciunea nu era permisă, că zilele de

mare sărbătoare creştină treceau ca oricare altele, fiind doar în interior trăite

cu nedescrisă emoţie şi durere; spune că în cei patru ani şi jumătate de lagăr

nu a văzut un medic, nici un medicament, că oamenii nu se tundeau şi nu se

bărbiereau, că alergau înnebuniţi după un porumb fiert ori după un cap de

peşte aruncat chiar în latrina internatului, că mâncau varză şi pâine alterată,

peşti aproape descompuşi, broaşte, şoareci şi câini; corespondenţa, o carte

poştală la un an, apoi la opt sau şase luni câte una, era aruncată de cenzură

dacă cuprindea mai mult de douăzeci şi cinci de cuvinte. Dombasul era

urâcios, negru, pietros, acoperit doar de tufe de pelin, în lagăr, cine ştie

pentru câtă vreme, după eliberarea sa au rămas încă în sclavie grănicerii,

jandarmii şi cei din SS. Gerul de peste -45°C, foamea, bolile, îi vor fi trecut

printre umbrele anonime pe mulţi. Numai povestirile, numai evocările, şi

acestea tot mai puţine şi tot mai neinteresante pentru contemporanii tineri,

ni-i apropie şi ne trezesc cugetarea prea depărtată de cultul Martirilor.

Cu certitudine, nu-i... balast, dincolo de cele de aici relatate, nici

povestea Eufrosinei Huţuleac, spre poarta căreia am trimis-o pe jurnalista

Dana Dominiciuc, sensibilă vorbitoare despre lacrimi şi patimi, care astfel

scrie în „Pământul pătimirii" („Crai nou", din 7 iulie 2001):

„Eufrosina Huţuleac din Milişăuţi a fost deportată în Dobrogea timp

de şapte ani. La doar o zi după ce născuse, a fost scoasă din pat în miez de

noapte, cu copilul în braţe, şi dusă în pribegie. «Cu predare din post în post,

am ajuns la Bucureşti. De fiecare dată eram batjocorită, lovită, ameninţată

şi tot timpul mi se spunea să las pruncul, că nu am cum să-l ţin mai departe,

pentru că voi fi dusă la muncă. Băiatul era anemic, nu mai plângea, bâzâia

numai, că nu avea putere nici să plângă. Era tot numai o rană, că nu-l

schimbam, nu aveam cu ce. Uscam pelincile în sân. Mă temeam să nu

moară nebotezat şi i-am pus numele Lacrim, de la lacrimi. Dar, nu au vrut

să mi-l înregistreze aşa, m-au luat la batjocură şi l-au scris Lacrea. Ne-a

ţinut Dumnezeu în viaţă, aproape că a fost o minune ce s-a întâmplat cu

noi. Nu ştiam nimic despre familia mea, era mama luată, era omul meu, dar

cel mai tare mă îngrijoram din cauza fetiţei, care era mică, avea numai 2

ani. Am stat într-un arest din Bucureşti mai mult timp, apoi am fost dusă în

Dobrogea. Când mă duceau spre gară, m-a văzut un băiat din sat, care era

soldat, şi m-a întrebat unde merg. I-am spus că nu ştiu, cel care mă păzea

m-a ameninţat cu arma, iar el a scris acasă la ai lui şi aşa a aflat tata că

trăiesc. După două luni de umblătură cu copilul la piept, am ajuns în

Dobrogea, la Poarta Albă. Era o mare de oameni de tot felul. Şi puşcăriaşi,

şi deăştialalţi. M-au trimis pe câmp să văd dacă găsesc vreun cunoscut.

Leam spus că nu, şi ei râdeau că o să-i cunosc pe toţi. Mă întrebau dacă-mi

plac lanţurile, dacă le aud cum zornăie... Mă temeam pentru copil să nu

moară, iar ei râdeau zicându-mi că nu-i nimic, abia aşa mă pot duce la

Jilava, unde-i răcoare pe gratii, că-mi curge apa pe dedesubt... Familia mea

ajunsă în satul Bairam, la graniţa cu Bulgaria, a aflat că eram şi eu prin

zonă şi s-a rugat să o lase să mă caute. Ne-am întâlnit şi am mers cu ei

acolo, la muncă, şi eu. Am fost deportaţi şase ani, unsprezece luni şi

douăzeci şi cinci de zile. Apoi ne-au dat voie să plecăm oriunde, dar nu

acasă. Ne-au spus să ne alegem un loc şi am ales la Iacobeşti, aici, la noi.

Nu ne dădeau voie să ne întoarcem şi parcă nici oamenii nu mai erau aşa

cum îi ştiam noi. Cei care mai aveau suflet, se temeau şi de umbra lor. Erau

vremuri grele, era o nebunie, se fereau să vorbească, se temeau să nu fie

duşi ei la puşcărie, aşa era atunci. După alte luni bune ne-am apropiat de

casă, ne-am întors. Cu frică, dar am revenit în sat. Nu mai rămăsese mai

nimic din gospodăria noastră, iar casa era acum fierăria G.A.C.-ului care se

înfiinţase imediat după ce ne luaseră pe noi, cei cu pământul

«absenteiştilor», cum ne-au botezat pe cei deportaţi, şi al altora care au vrut

să se înscrie de la început.

Un om mai milos a spart într-o noapte, lacătul de pe uşă şi a băgat

copiii în casă. Dimineaţa, fierarii veniseră la treabă şi ne-au găsit acolo,

printre fiarele lor. S-au supărat, s-au speriat, dar după o vreme ne-au lăsat

în pace acolo. Au mutat fiarele în fosta noastră şură, unde era mai mult

spaţiu şi au lucrat acolo mai departe, încet-încet, am luat-o cu greu de la

capăt. Dar Gheorghe era bolnav de acum, era altul şi aşa a rămas până a

murit, în primăvara lui '89, înaintea Revoluţiei. Şi feciorul meu, tot bolnav

a fost şi stă cu mine... E bătrân şi el de acum, dar viaţa nu îţi dă numai ce ai

vrea, Dumnezeu le rânduieşte pe toate."

„Lagărul vorbea numai de ceea ce i se lăsa să vorbească"

(Ce ne facem fără Willy? George Astaloş)

„...frigul era temelia tuturor relelor" (Avesta)

„Omul este un zeu neputincios" (Heidegger)

„Dacă nu speri, nu vei întâlni nesperatul" (Heraclit)

„Crucea precede lumina fulgerătoare a învierii" (Evdochimov)

„Contradicţia fundamentală a vieţii: să mănânci şi să fii mâncat. Hrana ca

temei al metafizicii. Pământul este un Pământ hrănitor. Războaiele, marile

epidemii, moartea îşi pot astfel găsi o explicaţie firească. Cum să ieşi din

acest impas?" (Basarab Nicolescu)

„Mai pot să nădăjduiesc? împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am

întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu e şti tatăl meu; am zis

viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele! Atunci unde mai este

nădejdea mea şi cine a văzut pe undeva norocul meu? El s-a rostogolit până

în fundul iadului şi împreună cu mine se va scufunda în ţărână"

(Iov 17, 13-16)

„Se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii?" (Octavian Paler)

C.H.: Dar să ne întoarcem, căci trebuie, la primele lecţii cazone, de

când încep... adversităţile şi, totodată, individualizarea eului Dvs...

Gv.V.: Am terminat şcoala... Acolo am luat pentru prima oară

contact cu „ecepiştii" din divizia „Tudor Vladimirescu" şi din divizia

„Horia, Cloşca şi Crişan". „Ecepiştii" erau ofiţeri făcuţi în grabă - căpitani

din caporali, maiori din sergenţi, ori colonei din sergenţi... Era între ei un

căpitan - nu-i mai reţin numele, deşi am intrat în conflict cu el - care se

ocupa cu educaţia, cultura şi propaganda şi cultura (de aici „ecepiştii":

E.C.R). De două ori pe săptămână ne adunau într-o sală, pe subofiţeri şi pe

ofiţeri separat. Discursul era axat, se înţelege, pe ajutorul nemaipomenit pe

care l-a primit România din partea sovieticilor şi pe marea prietenie care se

instalase între România şi Uniunea Sovietică.

într-una din zile, căpitanul educator ne-a spus că Uniunea Sovietică

ne-a salvat de la foametea din 1946-1947, după cunoscuta secetă grozavă

care a pârjolit Moldova; am ascultat şi am crezut că explodez. Ştiam foarte

bine care era situaţia în Rusia; am fost acolo şi am văzut cât de prost trăiesc

ruşii. Cunoşteam prea bine că, dacă americanii nu interveneau cu armament

şi alimente, niciodată nu ar fi avut loc evenimentul memorabil de la

Stalingrad.

Auzind aberaţiile căpitanului, eu m-am ridicat - că aveam dreptul la

interogaţie („Cine are de pus o întrebare?") şi am zis: „Domnule căpitan",

.... El m-a întrerupt, criticându-mă: „Nu domnule, ci tovarăşe." Mă

conformez şi zic - era obligatorie această formulă roşie - „Dumneavoastră

spuneţi că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete... Ce a dat Uniunea

românilor, când nici ostaşilor sovietici nu a avut ce le da, căci, deşi aveau

petrol, au mâncat cartofi din Bucovina; cât au stat aici, în fa ţa Obcinii Mari,

prizonierii nu au avut altceva în raniţe decât cartofi..." „De unde ştii

dumneata?", am fost întrebat. Şi eu am răspuns că ştiam de la compatrioţii

din munţi, că prizonierii asta aveau în sacul de merinde... Dar, în portul

Constanţa apăruseră vapoarele americane, „Vasul muncii" şi vasul

„Victoria". „Victoria" şi „Panama" transportau alimente şi porumb, pentru

Timişoara, spre atelierele CFR, la moara Gaghel, la Herda, la Buzău; îmi

amintesc că am dus şase vagoane la Medgidia. Când, în faţa ofiţerului

propagandist am vorbit, argumentat, despre portul Constan ţa, el m-a

interogat: „Nu s-au făcut descărcări şi la Galaţi?" Am răspuns: „întâmplător

şi la Galaţi am fost atunci, dom'le/tovarăşe căpitan; nu am văzut nici un

vapor sovietic. În Constanţa am văzut vaporul «Slava», foarte mare, ca

vasele americane, plin cu bumbac. Toţi ne-au luat, numai Uniunea

Sovietică ne-a salvat. Ne-a adus bumbac!... Tovarăşe căpitan", am

continuat eu, „bumbacul adus a fost descărcat timp de o lună, o mulţime de

baloturi; în tot atâta timp au fost încărcate cutii cu pânză. Bumbacul era

ţesut în atelierele noastre - colbul era înghiţit de muncitoarele noastre

românce -, iar produsul finit, pânza, s-a întors în Rusia..." Căpitanul m-a

însemnat, replica era prea îndrăzneaţă. Într-o zi m-am întâlnit prin curtea

batalionului, a cazărmii Tiseşti, cu primarul Trotuşului de Tg. Ocna.

Aveam o cravată kaki, croşetată foarte frumos. Era un cadou de la fratele

meu de la Craiova, care a fost militar. Culoarea cravatei nu a plăcut, era de

un kaki verzui... M-a oprit şi m-a întrebat: „Ce-i cu cravata asta? O

cravată!", îi răspund. „Asta-i cravată civilă. Îţi place să fii civil?" Eu am

tăcut, nu am dat nici un răspuns. M-a lăsat şi a plecat; peste vreo cinci zile

am fost chemat şi mi-a fost adus la cunoştinţă că, în conformitate cu

articolul cutare - ordin al Marelui Stat Major, sunt trecut în cadrul

disponibil al armatei. Era în anul 1948.

De aici începe odiseea... Am spus răspicat adevărul despre ce era

Rusia faţă de România.

Căpitanul în discuţie, era un tip interogativ, conform misiei sale.

întreba deseori: „Mai are cineva vreo întrebare?" L-am întrebat: „Tovarăşe

căpitan, care-i situaţia în Bucovina şi Basarabia? De ce ne sunt înstrăinate,

oare nu sunt teritorii româneşti? Am învăţat la şcoală că ne aparţin;

mărturie stau stâlpii de hotar puşi de Ştefan cel Mare - Tighina, Cahul,

Cetatea Albă şi toate celelalte cetăţi..." „Da, ai învăţat dumneata, dar

adevărul e că pe acestea le-a furat România de la Uniunea Sovietică, cu

mult mai înainte", îmi replică trădătorul propagandist. Ştiam bine cuvintele

baciului Moldovei: „Să ţii minte că aici e hotarul" şi vorbele din Sf.

Scriptură: „Să nu strămuţi hotarele aproapelui tău, puse de strămoşii tăi

(Deuteronom 19, 14)."

C.H.: Aţi fost exclus, propriu-zis, din armată... Şi trecut forţat în

disponibilul acesteia. Ce a urmat pentru tânărul în care vocaţia militară

începuse să fie evidentă? Şi deranjantă.

Gv.V.: M-am orientat spre un şantier din Craiova. Lucram în haine

militare, nu aveam alte schimburi. În această situaţie, pe şantierul fraţilor

Andriescu, am fost reperat, am apărut suspect. Desigur, unii m-au şi

întrebat de situaţie, iar eu nu le-am ascuns nimic: am fost dat afară din

armată sunt bucovinean. Eram întrebat, în discuţiile cu muncitorii, ce-i

comunismul şi eu le răspundeam că e Antihristul pe pământ. Ce este

Bucovina şi Basarabia şi eu le spuneam că sunt teritorii româneşti

înstrăinate şi că nu se poate ca statele lumii civilizate, America, Anglia,

Franţa să lase hoardele păgâne în inima Europei creştine. Va veni ceasul, şi

nu prea târziu, când străinii dominatori vor fi scoşi din România şi ţara va fi

independentă şi liberă...

Când spuneam toate acestea mă gândeam la armata română, care a

întors armele şi la propaganda americană, care susţinea că s-a scurtat

războiul cu cel puţin şase luni datorită acţiunii României, a regelui Mihai,

salvându-se astfel zeci şi zeci de mii de vieţi omeneşti. Bazându-mă pe

acest merit extraordinar, am crezut că România îşi va căpăta toate

drepturile. În timp ce aveam aceste convorbiri, Securitatea mă căuta acasă.

Au avut loc schimbări: jandarmeria a trecut la Securitate. Miliţienii purtau

uniformă albastră, în ţară se efectuau arestări. Se ridicau potrivnicii

orânduirii. Celor de-acasă le-am spus să nu vorbească nimănui de prezenţa

mea în Craiova. Sora mea i-a scris fratelui meu Costel: „Măi Costele, ştii

ceva de Gavriluţă? Că el, când a plecat de-acasă a spus că merge la

Constanţa. Şi nu ne-a scris nimic, îl caută miliţia acasă, i-a luat şi o

fotografie de acasă."

Scrisoarea era astfel concepută - deşi se ştia bine unde mă aflu -

pentru a deruta cenzura şi pentru a mă atenţiona pe mine. Din clipa aceea

nu am mai locuit la fratele meu. Mi-am mutat sărăcia la un prieten - Radu

Popescu, fiul unui medic, muncitor şi el pe şantier şi, deopotrivă, urmărit.

Acesta era un băiat foarte bun; tatăl său, doctorul, a căzut cu avionul în '44;

mama lui era profesoară. Cu Radu dormeam în podul casei - nu în casa lui,

ci în una vecină, lipită de casa lui. Când nu era nimeni acasă desprindeam o

scândură de jos şi ne strecuram în podul vecin al casei unui mare membru

de partid. Acolo dormeam, în zori plecam cu Radu pe şantier. Amândoi

prevedeam că vom fi arestaţi.

într-o dimineaţă sosi fratele meu, care mi-a spus:

- Gavriluţă, azi noapte am avut o percheziţie. Te-au căutat pe tine,

pe-afară, pe sub pat, peste tot.

El, fratele, stătea în chirie la doamna Popa, pe strada Postelnicu. Am

luat aminte la cele relatate şi mi-am dat seama că pericolul e aproape. Era

clar că Securitatea era pe urmele mele; deşi ar fi trebuit să fiu căutat la

Constanţa, cum am lăsat cuvânt celor de acasă, iată că urmăritorii erau

acum în Craiova...

Îtr-una din zilele când îmi pregăteam plecarea, solicitând lichidarea

pe şantier, o patrulă a Miliţiei m-a acostat pe stradă:

- Actele dumitale, te rog.

Eu caut actele şi le pun la dispoziţie, legitimaţia de şantier şi ce mai

aveam la mine. Se uită şi zice:

- Mergi cu noi până la comenduire.

- De ce? Eu lucrez pe şantier, iată legitimaţia, zic. Aveam acest act

încă la mine, ca să-mi pot ridica retribuţia, după cererea de lichidare.

- Nu-i nimic, vei merge şi vei spune acolo, hotărî patrula.

Am ajuns la comenduire; după ce am fost predat, patrula a plecat.

Am fost lăsat într-o cameră, singur; printr-un coridor am ieşit pe o uşă în

spate, apoi printr-o poartă care da în stradă, am fugit. Am ajuns la fratele

meu şi i-am spus să meargă pe şantier să-mi ridice banii.

în noaptea aceea am ajuns în gară - fratele mi-a dat câţiva bani

pentru bilet -, am călătorit de la Craiova la Bucureşti, şi de la Bucureşti, la

Rădăuţi. De la Rădăuţi, în plină noapte, pe câmp, evitând şoseaua, prin

spatele comunei Marginea şi prin spatele comunei Suceviţa, am umblat

prudent până în uliţa dinspre casa părintească. Trecând livada, am bătut la

geam. Am stat acasă ascuns timp de două luni, pregătindu-mă pentru

sihăstriile munţilor; fratele Ioan, Ionică, mi-a procurat tot ce-mi era necesar

pentru o asemenea alegere...

C.H.: E numaidecât obligatoriu să ilustraţi, aici, până a intra în epica

emoţionantă a primelor zile de haiducie, starea lucrurilor din acel moment,

cum se precipitau evenimentele, care era situaţia politică sub un regim care

se dovedea tot mai ostil?

Gv.V.: Contextul social-politic era extrem de critic, începea

vânătoarea de oameni. Victimele şi martirii se arătau la orizont. Puterea

străină, roşie, cotropitoare, era în plină dezlănţuire apocaliptică.

în 1944, în munţii Bucovinei, fratele meu, Ion Vatamaniuc, fiind

partizan, comandant al unui grup de partizani, avea misiunea de a aduce

prizonieri. El era un preţuit specialist în trecerea liniei ruşilor; în misiune

era însoţit de un locotenent german care se amuza de faptele năzdrăvane ale

partizanului, ori de câte ori aducea prizonieri din spatele frontului sovietic.

Grupa lui da atacuri cu posturile de înaintare, dar misiunea principală era

aducerea prizonierilor.

Fiecare grup de partizani din cele răspândite în munţi avea câte o

misiune specială: şi grupul lui Macoveiciuc, şi grupul lui Constantin

Cenuşă... Erau patru grupe mobile, în afară de batalionul fix „Bucovina",

supranumit „Putna", compus din voluntari bucovineni, dar să fie spre

ştiinţă şi voluntari ucraineni. Erau o mie trei sute de oameni. Companiile

din acest batalion erau comandate de ofiţeri în rezervă. Una dintre companii

era condusă de locotenentul Motrescu (nu de celebrul partizan Vasile

Motrescu, despre care vom vorbi mai jos - n.n.), de profesie inginer silvic.

E uşor de închipuit cât de bine cunoştea munţii acest profesionist al

pădurilor... O altă companie era condusă de locotenentul Mimor, învăţător

în comuna Vicov... Legătura cu ofiţerul german o făcea locotenentul

Motrescu, pentru că ştia limba germană. Aceste companii au avut o misiune

foarte grea: să blocheze cu orice preţ Valea Putnei. Ruşii presau insistent

Valea Moldovei, pe la Gura Humorului şi Valea Putnei căci prin acea

deschizătură la obcină se putea tăia cale spre Ardeal; se trecea Obcina Mare

spre Câmpulung, în Bistriţa Năsăud, şi de acolo în Ardeal... Valea

Moldovei era un obstacol puternic, încercat de multe ori. Erau aici două

cazemate din care se secera cu mitralierele, plus două tunuri pe munte,

care, când se observa primejdia, băteau în strâmtoare, întrerupând orice

succes, în timp ce, în dreapta şi în stânga muntelui, se organiza rezistenţa

unităţilor, în zona batalionului fix au fost lupte aprige, s -au dus chiar lupte

corp la corp în timp de noapte, încât jumătate din efectivul batalionului a

căzut acolo. De reţinut în acest context este că, din grupele mobile de

partizani, nu s-a înregistrat nici o pierdere. Oamenii rezistenţei cunoşteau

foarte bine terenul - erau toţi bucovineni, născuţi şi crescuţi pe munte... Şi

aveau şi experienţa armatei. Ba unii dintre voluntari, atât din batalionul fix,

cât şi din grupele mobile, erau chiar militari marcaţi de încercuirea

Crimeii...

C.H.: Aţi fost şi Dvs. În acel infern! Cum aţi ieşit teafăr?

Gv.V.: Drept spuneţi, că acolo a fost iadul pe pământ... Puţini au

scăpat de acolo. Pe mine m-au scos nemţii cu un avion gigantic, cu şase

motoare. Parcă le văd şi acum, avioane doborâte, vapoare scufundate,

strigăte, moarte... Au fost salvate doar 10% din efectivele regimentelor

prezente în luptă. Celor vii li s-au dat câte două luni de concediu. Dintre

aceştia, amestecaţi cu bucovinenii, s-au alcătuit companiile amintite.

Trebuie să deschidem o paranteză necesară, să evoc pe scurt momentul

evacuării comunelor Straja, Horodnic de Sus, Horodnic de Jos, Vicovu de

Sus, Vicovu de Jos, Voitinel, Suceviţa, Voievodeasa, Solea, Marginea;

suferind strategia liniei frontului rusesc, au fost obligate să-şi trimită

locuitorii în evacuare. Li s-a spus locuitorilor să nu se deplaseze prea

departe, să rămână în spatele liniei de front. Dar locuitorii, cunoscând bine

ce vrăjmaş ingrat au în faţă, amintindu-şi momentele Muscalineasa, anul

sângelui 1916 şi suferinţele de sub pajura austriacă şi sălbăticia moscalilor,

au luat drumul pribegiei. Li s-a poruncit: „Luaţi-vă în căruţe alimente,

luaţi-vă vitele, tot, şi lăsaţi uşile descuiate." Sigur că în căruţe nu au pus

icoane, nu au pus perne, plapume, ci saci cu porumb, cu cartofi, cu de -ale

gurii. După căruţe erau legate vitele; pentru că vitele şi caii erau

rechiziţionate, rămânând puţine în sate, se uneau câte două-trei familii la o

singură căruţă, înghesuindu-şi la un loc nevoia. S-au aciuat în zona

Botoşanilor, la peste o sută de kilometri. Oamenii şi sărăcia lor au fost

jefuite de către ruşii cu apucături primitive; bietele femei, fetele şi nevestele

stăteau ascunse prin păduri. Cei evacuaţi au stat pe pământul altora timp de

şase luni, până la 23 august... S-au întors la casele lor cu traista goală-n

spate; căruţele le-au fost luate cu tot calabalâcul amărât, le-au fost junghiate

vitele, furaţi caii, prihănite fetele... Bine zice poetul temniţelor, Radu Gyr,

că neam barbar sunt cei crescuţi în stepă...

Amintesc aici un episod care nu ştiu dacă e consemnat undeva:

atunci, pe câmpul dinspre Rădăuţi, pe drum, au fost întâlnite trei căruţe ale

mănăstirii Suceviţa, care între altele evacuau un frumos policandru aurit.

Obiectele de valoare ale muzeului, ca o măsură de prudenţă impusă de

evenimente, au fost duse în alte mănăstiri, dacă nu chiar prin Râmnicu

Vâlcea... Sub policandrul acela atârna un ou de struţ, care se desfăcea şi se

înşuruba; în interior se păstra o preţioasă cosiţă din părul Doamnei

Elisabeta Movilă trimis printr-un sfetnic credincios din exilul turcesc atunci

când, potrivit cronicarului, a zis „boieri, necinstitu -m-au păgânii". Când au

văzut ruşii în căruţa mănăstirească policandrul, s-au repezit ca sălbaticii,

strigând „zlota, zlota", aur, aur, şi i-au rupt braţele, distrugându-l...

C.H.: E pitoresc acest ocol. Şi dă contur apăsat bravilor eliberatori

(şi) din pricina cărora „codrul - frate cu românul" ne-a fost de-atâtea ori

adăpost, încât nu întâmplător „Doina" Poetului naţional se încheie cu

blestemul „îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile"...

Gv.V.: Punct după paranteză. Mai departe. Când căpitanul „ecepist"

ne-a spus că Uniunea Sovietică ne-a salvat de la foamete, mi-am amintit de

fratele meu Ion din munţi, care mi-a relatat adevăruri despre viaţa din

Rusia, comunicate de prizonierii capturaţi de pe linia frontului. Uniunea

Sovietică nu are de unde să vă dea nimic, le-au spus ofiţerii, căci hoardele

române şi germane au luat totul şi poporul e flămând, şi fabricile nu vă pot

trimite echipament şi armament. Şi tot comandanţii lor: Dacă vreţi să

mâncaţi, înaintaţi până la Berlin. Acolo o să găsiţi de toate.

Era demagogie, propagandă. Când am ajuns noi, deja era luat totul

de ei. Când s-au retras spre Stalingrad, în urma lor a rămas mare sărăcie.

Armata română îi ajuta pe copii cu câte o conservă de ciorbă, în loc de

gamelă.

Cum am spus, tuturor prizonierilor ruşi - după spusele fratelui meu -

li s-au găsit în sacul de merinde cartofi. Au fost întrebaţi la comandamentul

româno-german: Ce-i cu asta?. Aşa au fost întrebaţi. Asta ne este hrana, au

răspuns. Nu primiţi altceva? Nu, atât avem, nu primim nimic altceva.

Trupele româno-germane erau instalate pe Obcina Mare. Pe la

jumătatea localităţii Suceviţa trecea linia frontului, venind dinspre Putna,

peste munte, pe aproape de mănăstire. Şi tot peste munte, spre Gura

Humorului, încolo, spre munţii Neamţului. Regimentul 3 Grăniceri, condus

de colonelul Popescu, era chiar în Obcina Mare. Era tot acolo şi un

regiment german, într-un perimetru care includea Măgura Vacii şi Brodina,

până la apa Moldovei, în zona aceasta, la Struginoasa, o companie întreagă

a căzut sub focul nimicitor al grupei lui Macoveiciuc. Şi câţiva ofiţeri

germani şi români au căzut în focul armelor în acelaşi spaţiu, aproape de

Ciumârna, din cauza unui huţul de origine slavă din acel loc. Numele lui

era Ivan Ohrenciuc; acesta a trecut, nu se ştie cum, linia frontului român şi

s-a întors cu o grupă de ruşi. Folosindu-se de o noapte cu ploi şi trăsnete,

când ostaşii stau mai puţin vigilenţi sub foile de cort, a distrus un întreg

comandament de companie. S-a dat alarma şi s-a întărit paza, efectivele au

intrat în alertă.

Macoveiciuc activa mai mult în direcţia Putna, spre Voitinel, de unde

era de loc; Cenuşă activa în zona Putnei, loc de origine; Ion Vatamaniuc

activa în spaţiul Voievodeasa - Suceviţa - Marginea, lângă linia de front,

cum am subliniat.