Un document nul şi neavenit

Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România

Scriam vara trecută că, de fiecare dată că oligarhia colonială sovietică aude de organizarea unui Nüremberg al Comunismului, cei vizaţi de un astfel de proces recurg la şantajul cu antisemitismul, cu care ameninţă insidios întreg poporul român, punându-i sub acuzaţie acei factori determinanţi ai identităţii pe care n’au reuşit să-i distrugă pe când ei, rudele şi prietenii lor, oficiau ca mari preoţi ai marxismului, hărăzind exterminării de către Securitate pe cei care constituiau coloana vertebrală a neamului nostru, acuzaţi de a întruchipa valorile care se împotriveau creării „omului nou”, prin dezumanizarea persoanei, şi turnării poporului român în magma informă a proletariatului universal ce trebuia să populeze noul imperiul milenar cu capitala la Moscova. Punctual, articolul nostru era prilejuit de iniţiativa Preşedintelui Iliescu, care tocmai numise „Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România”. Iată că „la Commision a pondu son rapport” şi că „l’oeuf est à la hauteur de notre attente”.

Încrâncenarea împotriva lui Antonescu şi a regimului politic instaurat de acesta după ce s’a debarasat de legionari, de care dau dovadă cei pe care D-l Ion Iliescu i-a numit în Comisia Internaţională pentru Cercetarea Holocaustului în România trebuie privită la lumina conjuncturii în care ea se manifestă. Antonescu este un subiect important, dimensiunea lui istorică fiind confirmată de frecvenţa cu care cele mai diverse şi incompatibile curente fac apel la figura lui spre a se justifica, într’un sens ca şi în cel opus, şi a dobândi legitimitate socială. Folosirea imaginii Mareşalului nu este întâmplătoare, astăzi, când este vorba de a reface statul român şi a reconstrui reputaţia acestuia.

Este prin urmare firesc ca cei care, prin mandatul de administratori coloniali ai Moscovei au dobândit poziţii dominante şi prin crimele comise în această calitate şi-au constituit situaţii privilegiate, să se împotrivească oricărei iniţiative de natură să le slăbească hegemonia şi să pună în discuţie rolul pe care l-au jucat în instaurarea şi menţinerea totalitarismului marxist. Ei deţin şi astăzi puterea în România, controlând nu numai aparatul de stat, dar şi organizarea discursului politic: ei hotărăsc în continuare ceea ce este legitim şi ceea ce nu este, terorismul intelectual şi delictul de opinie supravieţuind desfiinţării Securităţii. Constatăm că membrii reprezentativi ai comisiei numite de D-l Iliescu provin mai ales din această categorie. Prestigiul pe care au crezut că-l aduc Comisiei desemnându-l pe D-l Elie Wiesel, un laureat al Premiului Nobel, ca preşedinte al acesteia, s’a dovedit însă a fi un calcul greşit. Ştim că D-l Wiesel este foarte contestat printre evrei, în genere, şi printre cei care au cunoscut Holocaustul nazist, în particular, dar acestea sunt lucruri asupra cărora nu putem emite păreri, din lipsă de competenţă. În schimb, cunoaştem bine şi de multă vreme cinismul şi dezinvoltura cu care D-l Wiesel îşi afişează dispreţul pentru rigoarea morală şi intelectuală. Totuşi, acest om extrem de blazat reuşeşte să ne surprindă, neglijând faptul că cinismul este un lux exclusiv rezervat oamenilor deosebit de inteligenţi. Facem această remarcă pentru că ”Raportul” prezentat de D-sa D-lui Iliescu cuprinde o serie de gugumănii pe care nici vorba lui Lenin, că ”minciuna, cu cât este mai gogonată cu atât este mai uşor înghiţită”, nu le face digerabile. Înafară de aceasta, ”Raportul” este da capo viciat de două tare care-l anulează, lipsindu-l de orice valoare: 1) voinţa de a avea cu orice preţ dreptate, care deosebeşte propaganda de respectul pentru Adevăr, şi 2) faptul că cel ce se erijează, deopotrivă, în judecător şi parte, spre a monopoliza, o dată cu victimizarea, dreptul de a acuza, pierde orice credibilitate.

Din aserţiunile fără nicio acoperire cu prinse în Raport sau debitate de D-l Wiesel cu prilejul prezentării lui, vom reţine, cu titlu de exempu, câteva din cele care presupun că suntem amnezici, oligofreni, ignoranţi şi lipsiţide orice demnitate. Funciarele neadevăruri pe care le cuprind constituie desigur, pentru laureatul premiului Nobel, „nişte amănunte fără importanţă”, cum este şi povestea cu care nu uită să-şi înduioşeze auditoriul amintind mereu cum a fost arestat, copil fiind, de „jandarmeria română”, în Aprilie 1944, la Sighetul Marmaţiei... aflat sub ocupaţie maghiară. Pentru noi este semnificativă, dacă nu importantă, perseverenta osteneală pe care şi-o dă pentru a ne denigra. În Raport se spune că „România s’a aflat între acei aliaţi şi colaboratori ai Germaniei naziste care au avut un plan sistematic de persecutare şi anihilare a populaţiei evreieşti (...)”, plan pe care, în ciuda climatului inchizitorial şi a abuzurilor săvârşite în timpul celor două procese ale antisemitismului care au avut loc la noi - al criminalilor de război, judecaţi în 1946-47 conform aceloraşi legi speciale care s’au aplicat la Procesul de la Nüremberg”, şi cel din timpul teroarei staliniste, între 1948 şi 1952 - nimeni nu l-a menţionat până acuma, pentru evidentul motiv că nu a existat. Mai mult, în cursul Procesului Eichmann, exemplul României - ţară în care nu a existat nici măcar portul unui semn distinctiv pentru evrei - a fost sistematic folosit pentru a dovedi că acele Ţari care refuzau să se alinieze politicii rasiale şi rasiste a nazismului, puteau s’o facă. O altă „noutate” este cifra de „între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucrainieni” exterminaţi de autorităţile române, militare şi civile, în Basarabia, Bucovina şi Transnistria ... a căror populaţie evreiască era, la 2-3 luni după trecerea lor sub administraţia statului român, de 90.000 de oameni. Aici raportul este insultător şi pentru evrei - care s’au distins printre popoare prin isteţimea, abilitatea şi prudenţa de care au dat dovadă de-a lungul veacurilor. Avertizaţi de propaganda sovietică, care exploatase la maximum pogromul de la Iaşi, şi informaţi despre felul în care erau trataţi de nemţi fraţii lor din Polonia, n’au aşteptat să vină Wehrmachtul şi a Armata română – pe care mulţi din ei au o atacaseră pe la spate când se retrăgea, în Iulie 1940 – ci au fugit, refugiându-se în adâncul Rusiei, unde i-a prins sfârşitul răsboiului. În acelaşi Raport se scrie, fără cea mai mică jenă, că în România nu s’a făcut încă procesul Holocaustului, deşi zeci de mii de oameni – chiar şi evrei - au fost condamnaţi pentru antisemitism! În fine, raportul recunoaşte că procesele împotriva criminalilor de răsboi, şi în special a lui Antonescu, s’au desfăşurat în condiţii care nu sunt compatibile cu justiţia, însă susţine că „în ciuda acestor rezerve trebuie respinse toate încercările de de-legitimizare a procesului (...), împreună cu încercările de utilizare a documentelor de la proces pentru a dovedi că procedurile au fost ilegale”. Fără comentarii!

Antonescu constituie în mod indiscutabil un model pentru oamenii politici cărora le revine sarcina de a reface statul român, model de care este cu atât mai mare nevoie cu cât niciuna din personalităţile care se agită astăzi pe scena vieţii noastre publice nu inspiră respect, opiniei publice, colegilor din ţară şi omologilor din străinătate, acest fapt excluzând capacitatea acestei categorii de a reprezenta cu demnitatea cuvenită România. Nu se poate contesta că Ion Antonescu a fost conducătorul politic care, prin atitudinea sa personală şi ideea pe care o avea despre ţara lui, a impus guvernelor şi cancelariilor Marilor Puteri un respect faţă de România care a conferit statului nostru o demnitate care nu-i mai fusese recunoscută decât sub domnia lui Carol I. Cu deosebirea însemnată că, după începerea ultimului Răsboi Mondial circumstanţele ne erau mult mai defavorabile decât înaintea începerii celui dintâi şi că adversitatea celor trei imperii cu al căror expansionism eram confruntaţi nu ieşea din limitele cerute de civilizaţie, o referinţă pe care revoluţiile totalitare o înlocuiseră cu barbaria absolută. Acest simţ al statului îl impune ca model pe Antonescu, indiferent de greşelile politice pe care, indiscutabil, le-a făcut şi dincolo de nimicnicia istoricilor a căror judecată lipsită de independenţă se înclină în faţa jocurilor politice, ”actualizând trecutul” în funcţie de interesele puternicilor zilei. Georges Bernanos spunea că ”statul nu există decât acolo unde sunt oameni care să-l conceapă, să-i dea un sens şi să-l poată întruchipa, dând poporului o anumită viziune despre el”. În istoria contemporană a României, Ion Antonescu a fost omul politic cu cel mai acut simţ al demnităţii naţionale şi cu cea mai precisă idee despre drepturile fundamentale ale poporului român. El are meritul de a le fi afirmat valoarea de principii, în circumstanţe deosebit de defavorabile nouă, luând riscul adversităţii pentru a le impune celor porniţi să le încalce. Dintre oamenii de stat pe care i-am avut după Întregirea din 1918, el a fost cel care a posedat, la cel mai înalt grad, convingerea legitimităţii Cauzei româneşti şi tenacitatea necesară pentru a îndeplini până la ultimele consecinţe datoria de a lupta pentru ea – incluziv prin sacrificiul de sine. Eroii, ca şi martirii, se afirmă în situaţii-limită, atunci când viaţa devine preţul confruntării cu inacceptabilul. Soldatul Antonescu ştia că, în lupta lui pentru drepturile neamului nostru şi demnitatea României, felul în care el îşi va întâmpina moartea va ţine viu idealul de dreptate, preschimbând înfrângerea în triumf, chiar dacă vor trece veacuri până atunci. Aşa cum Ionel Brătianu - pe care-l cunoscuse bine - ştia că, fără moarte tragică, pilda lui Mihai Viteazul nu ar fi rodit în sufletul românilor, ducându-i la desăvârşirea idealului lor de dreptate, în 1918. Astăzi nu avem astfel de oameni în România. Mai bine spus, după Antonescu - care ne-a arătat, prin felul în care i-a ţinut piept lui Hitler, care este ideea lui despre statul român şi drepturile românilor – nu am mai avut pe nimeni care s’o facă. Prima viziune care trebuie să fie dată poporului despre stat, ca el să fie respectat, este ideea de demnitate, total străină şi de neconceput pentru indivizii deformaţi de marxism.

În toamna anului 1998, câteva personalităţi politice americane au adresat - folosind abuziv calitatea lor de senatori pentru că acţionau ca mandatari salariaţi ai unor terţi şi recurgând la termeni a căror necuviinţă este greu comaptibilă cu funcţia de care se prevalau - mesaje de protest preşedintelui Constantinescu, deplorând faptul că în România se manifestă tot mai mult tendinţa de a-l reabilita pe Mareşalul Antonescu, căruia i s’ar erija chiar ”un cult”. Faptul că acest demers n’a fost respins cum s’ar fi cuvenit, din simplă demnitate - nu cu o demnitate ofensată -, de către oficialităţile române, este o slugărnicie deadreptul indecentă! Demnitatea de român ar fi ajuns pentru a le da acestor distinşi intervienenţi răspunsul potrivit, anume că, a stabili cine este şi cine nu este un erou naţional, şi a decide a cui memorie are dreptul s’o cinstească, îi aparţine în mod exclusiv poporului român! Reputaţia de erou, întotdeauna dobândită prin luptă, este rareori recunoscută de duşman. Să revenim la pretenţiile americanilor de care vorbeam. Va să zică, noi românii, care nu ne-am permite să-l diminuăm pe generalul George Washington, amintind dimensiunile lui reale, suntem somaţi să subscriem modului lor grotesc şi caricatural de a-l prezenta pe Antonescu! Ce-ar spune domniile lor dacă le-am aminti că Washington n’a fost deloc personajul glorios cu care le place să se laude? Înainte de a fi eroul Revoluţiei americane a fost un ofiţer dat afară din armată pentru felonie deoarece, în timpul Răsboiului de Şapte ani, i-a ucis mişeleşte pe parlamentarii francezi conduşi de Jumonville, care negociau cu el un armistiţiu. A păstrat aceste apucături incompatibile cu eroismul şi după ce a devenit comandantul noii armate americane, hotărînd revenirea la practici sălbatice, abandonate în Europa o dată cu creştinarea barbarilor, spre pildă uciderea prizonierilor de răsboi – în frunte cu generalii Burgoyne şi Cornwallis - pe care numai intervenţia fermă a Reginei Franţei i-a salvat de spânzurătoare, şi capitularea necondiţionată. Este aşadar evident că, în ochii britanicilor, Washington nu poate trece drept erou! Nu numai pentru că un felon nu este un gentleman şi pentru că a trădat Anglia, ci pentru că a fost duşmanul democraţiei moderne - care s’a născut în Parlamentul de la Westminster, nu în America! – atunci întruchipate de oamenii politici contra cărora s’a răsvrătit, între altele pentru a instituţionaliza sclavia negrilor. Deci, după ”standardele europeene”, el nu poate fi ţinut drept un personaj onorabil. Acestea fiind spuse, este dreptul absolut al americanilor de a-l mitiza, pentru că aşa se face istoria unei ţări, construind personaje model în care trebuie să crezi, ca să fii convins de legitimitatea statului şi de întemeierea dreptului tău de a exista şi de a fi ceea ce eşti în raport cu ceilalţi. Judecând după criteriile folosite pentru a interzice comemorarea lui Antonescu, tot un "criminal" a fost, după normele civilizaţiei, şi viitorul om de stat Menahem Beghin, care şi-a început cariera politică cu o serie de asasinate, între altele a Contelui Folke Bernadotte, emisarul Crucii Roşii Internaţionale, venit la Ierusalim pentru a media un armistiţiu între arabi şi evrei ...

Aceste ingerinţe intolerabile aveau drept contrapartidă gesticulaţiile naţionaliste ale unor publicişti, poeţi şi ”istorici” implicaţi încă de pe vremea totalitarismului marxist în ”recuperarea antonesciană” - adică într’o operaţie de diversiune bazată pe folosirea morţilor contra celor vii, îndreptată contra Rezistenţei Anticomuniste întruchipate de Partidele Istorice. Este cât se poate de clar că aceste manifestări nu au nimic în comun cu memoria Mareşalului, nici cu dragostea de Ţară şi de Neam. Este amuzant de observat că printre promotorii acestor acţiuni se numără şi cei care, la solicitarea lui Mozes Rosen şi din ordinul lui Ceauşescu, scriau articole violente, cu caracter rasist, îndreptate contra marelui rabin atunci când acesta avea nevoie să-şi refacă pe lângă instanţele evreieşti din Occident un credit recurent compromis de colaborarea cu totalitarismul marxist şi cu URSS. Aceste personagii joacă şi astăzi rolul atribuit atunci, adevăratele lor opţiuni politice fiindu-ne dovedite de poziţiile pe care le ocupă în stat, şi astăzi exclusiv rezervate membrilor oligarhiei coloniale sovietice.

N’am să spun că Antonescu nu a făcut greşeli grave, sau c’a ştiut să se facă iubit – dovadă că’n ziua de 23 august, la arestarea lui, niciunul din colaboratorii şi prietenii lui care puteau s’o facă, n’a încercat să-l salveze. Dar, orice ar spune anumiţi evrei obsedaţi de mascarea propriilor lor turpitudini din timpul comunismului, Antonescu a fost acela care i-a salvat pe evreii din România, după cum, dealtfel, reiese în mod indiscutabil din documentele procesului Eichmann.

Pretinsele ”probe” privitoare la aşa zisa ”schimbare de atitudine” a Mareşalului, care ar fi avut loc ca urmare a eşecurilor suferite de Axă la Tobruk şi la Stalingrad, când sorţii isbândei trecuseră în tabăra Aliaţilor, sunt nişte scorneli rezervate ignoranţilor. În iunie 1942, deci înainte de începerea acestor bătălii şi chiar înaintea deportării evreilor, consulatele române au organizat repatrierea evreilor români aflaţi în Franţa, Belgia, Austria şi Germania, pe seama statului român care, în acest scop, a pus la dispoziţia lor vagoane special adăogate la garniturile trenurilor internaţionale. Antonescu fusese ataşat militar la Paris şi la Londra şi rămăsese, ca toţi românii care luptaseră în primul Răsboi Mondial, anti-german. De faţă cu nemţii (ei o spun, în rapoartele lor), anglomania sa, un tic cu care se întorsese de la Londra, era de-a dreptul ostentativă. La 4 Septembrie 1939, a doua zi după isbucnirea răsboiului, s’a întâlnit cu Generalul Radu Rosetti, al cărui adjunct fusese în 1916-1917 la Marele Cartie General, cu care - după ce au examinat împreună poziţiile taberelor - a căzut de acord că Germania nu poate înfrânge Marea Britanie deoarece nu dispune de resurse umane, financiare, industriale, energetice şi de materii prime comparabile. În martie sau aprilie 1940, la masă la Sabina Cantacuzino fiind, era încă convins de superioritatea armatei franceze şi-i dădea lui Gamelin (şeful Marelui Stat-major francez), pe care din ”genial” nu-l scotea, ”maximum trei săptămâni pentru a defila cu trupele sale pe Unter der Linden (”calea triumfală” a Berlinului)”! Alianţa cu Hitler a făcut-o – fără vre’un angajament scris, deşi a fost cel mai important partener al Germaniei în termeni de contribuţie la operaţiile militare! - numai pentru că era singura manieră de a recupera ceea ce se putea din teritoriile pierdute în urma pactului Ribbentrop-Molotov şi de a-i scăpa pe compatrioţii săi de cea mai cumplită dintre barbariile acestui secol, pe care, ca şi ei, o văzuse de ce este în stare. Asistase la ororile săvârşite de bolşevici, mai întâi în Moldova unde victimele au fost ofiţerii şi subofiţerii ruşi, apoi în Basarabia contra populaţiei civile şi, în fine, în Ungaria lui Béla Khun, unde masacrele comuniste le-au depăşit în cruzime şi pe cele din Rusia. Ce s’a descoperit în Bucovina şi Basarabia după un an de stăpânire sovietică – printre altele uciderea prin gazare a deţinuţilor politici care n’au putut fi evacuaţi – a confirmat impresiile de după primul Răsboi Mondial. În anticamera biroului pe care şi-l amenajase la Ministerul de Externe, astăzi sediul guvernului, era o icoană către care se îndrepta în momentele de încordare, când lipsa soluţiilor făcea ca deciziile să fie foarte greu de luat; îşi ridica ochii către ea şi, făcându-şi semnul crucii, spunea cu glas tare: -”Fă Doamne ca nemţii să-i bată pe ruşi şi englejii pe nemţi!” Interesul vital din acel moment al României l-a împins pe Antonescu către duşmanul Rusiei sovietice, în acelaş fel cum interesele Angliei şi ale S.U.A. le-au dus la alianţa cu celălalt totalitarism pentru că era duşmanul Germaniei naţional-socialiste. Aceste alianţe au fost pur conjuncturale. Democraţia a fost în mod deliberat sacrificată pentru obţinerea victoriei militare, şi de către Antonescu, şi de către Anglo-americani: câştigarea răsboiului putea salva democraţia, pierderea lui nu. Pragmatismul pe care s'au întemeiat aceste ”alianţe contra naturii” a găsit cea mai sintetică formulare în ieşirea pe care a avut-o Churchill la Potsdam, în iulie 1945 când, referindu-se la preferinţa pe care puterile occidentale i-o acordaseră lui Stalin, faţă de Hitler, a spus: -"I am affraid we chose the wrong pig!"("mă tem că ne-am înşelat în alegerea porcului”).

Revoltător este că principalii beneficiari ai acestei opţiuni a lui Antonescu, evreii – nu toţi, dar reprezentanţi lor cei mai sgomotoşi – şi nu cei pe care ea i-a i-a costat cel mai scump – românii, care au pierit fără niciun folos pentru ţara lor la Cotul Donului şi în Siberia – sunt cei care i-o reproşează! Iată ce scrie în această privinţă, la numai câteva săptămâni de la revenirea sa din Transnistria unde fusese deportat din motive politice, unul din responabilii de frunte al evreilor din România, Dr. Willi Fildermann în mesajul înmânat Principelui Barbu Ştirbey pentru a fi comunicat interlocutorilor săi de la Cairo, unde urma să fie negociată "ieşirea separată a României din răsboi" (aşa se spunea atunci): "Dacă românii n’ar fi făcut sacrificiul de a lupta până la Stalingrad, pierzând astfel 300.000 de oameni în Rusia, atunci, în mod sigur, germanii ar fi ocupat România şi nu se ştie dacă ar mai exista o populaţie evreiască în această ţară". Nerecunoştiinţa este şi mai supărătoare atunci când este însoţită de minciună şi de duplicitate, puse în evidenţă de “discriminarea pozitivă” de care se bucură, din partea aceloraş cercuri evreieşti, amiralul Horthy, care era şeful statului maghiar pe când zeci de mii de evrei din Ungaria fugeau în România, unde ştiau că viaţa nu le va fi pusă în pericol. La fel s’a întâmplat şi cu cei din Bulgaria, Marcel Şapira fiind dealtfel unul din ei. Deşi Sofia a predat SS-ului, ca şi Budapesta, populaţia evreiască de pe teritoriile controlate de ea, Bulgaria este salutată ca ţară în care nu a avut loc Holocaustul, şi nu România - ţara în care fugeau evreii bulgari pentru a se salva!

Vrea să adaog despre Mareşal este o precizare de ordin ştiinţific înainte de a încheia prezentând un text pe care eu îl consider cel mai semnificativ în privinţa lui Antonescu – pentru că redă pe scurt viziunea politică a acestui soldat, viziune despre care am văzut, mai sus, că este una din condiţiile sine qua non ale înseşi existenţei statului. Mai întâi precizarea: regimul antonescian nu a fost fascist - deci totalitar - deoarece nu s’a întemeiat pe dictatura unui partid politic; a fost o dictatură militară clasică, de cea mai permisivă speţă.

O să închei citând un text pe care-l consider revelator deoarece este manifestarea cea mai grăitoare a ideii pe care Antonescu o avea despre statul şi neamul său, din a căror slujire şi-a făcut ambiţia supremă. Tocmai din cauza circumstanţelor tragice ale momentului istoric. Omul acesta era inteligent şi avea simţul răspunderii. El ştia că există conjuncturi - spre pildă conjungarea agresiunii externe cu subversiunea internă - în care regimul democratic este incapabil să asigure integritatea teritorială, supravieţuirea statului şi chiar fiinţa naţiunii, mai ales dacă adversarul este o mare putere. Dictatura a fost pentru el o opţiune lucidă, dar nu o preferinţă politică. Era strict legată de misiunea de sacrificiu pe care era decis s'o asume cu preţul propriei lui pierderi, aşa cum făcuse şi Marghiloman pentru a semna Pacea de la Buftea, în 1918. Dacă s’a râs de mareşal pentru felul în care se desemna pe sine, vorbind la persoana a treia, ca şi Generalul de Gaulle, această ironie a fost nedreaptă. Aidoma celui care a redat Franţei simţul demnităţii şi locul în lume, Antonescu îşi iubea ţara până la a se confunda cu ea. Acest sentiment nu are nimic în comun cu pseudo-amorul de ţară al agentului sovietic Ceauşescu, care în paranoia lui de vătaf care se vedea împărat, ajunsese să creadă în minciunile patriotice pe care i-le fabricau intelectualii linge blide care astăzi sunt senatori! Există serioase motive să credem că naţionalismul de bâlci al ciubotarului din Scorniceşti este tot o născocire marxistă, menită să compromită în mod durabil dacă nu definitiv simţul demnităţii naţionale al românilor. Ceea ce a trecut drept megalomanie la Antonescu n’a fost decât voinţa de a-şi cinsti patria ridicându-se pe el la cel mai înalt nivel a ceea ce, în concepţia lui, ţara sa aştepta de la el. A fi conştient de valoarea ta atunci când totul se prăbuşeşte în jurul tău din cauza mediocrităţii generale, incapabile de a pricepe situaţia, de a imagina soluţii şi de a-şi asuma răspunderile, şi ştii că tu poţi face faţă greutăţilor, fie numai din curaj, pentru că trebuie să le înfrunţi, nu este megalomanie, ci simţ al realităţii, la cel mai înalt grad, cel al conştiinţei locului unde politica se întâlneşte cu destinul.

Las acum celor care vor fi cetit aceste rânduri prilejul să judece singuri cea mai simplă dar şi cea mai elocventă lecţie de demnitate pe care Antonescu o lasă urmaşilor săi, cei cărora le va reveni sarcina de a reprezenta interesele reale ale românilor şi de a asuma în mod cu adevărat responsabil conducerea statului român. Valoarea acestui text este scoasă în evidenţă de faptul că, după 60 ani, îşi păstrează intacte, şi valabilitatea, şi actualitatea. Mai mult, după ce l-au ales de mai multe ori ca şef al statului pe un om care-şi datoreşte ieşirea din anonimat, statutul social şi prezenţa pe scena politică, inclusiv după 1989, rolului de mandatar al unei puteri străine, demnitatea lor naţională, atâta câtă le-a mai rămas după 50 de ani de daltonism marxist, ar trebui să se trezească la citirea acestui text. Iată deci textul promis - răspunsul Mareşalului la declaraţia de răsboi pe care Anglia, la cererea Rusiei sovietice, a adresat-o României la 7 decembrie 1941:

”Declaraţia de răsboi nu are niciun temei.”

”Regret că atât de puţin s’a înţeles sbuciumul şi tragedia în care de secole se sbate bravul şi necontenit încercatul şi nedrept lovitul popor român, care a luptat şi va lupta întotdeauna pentru a-şi apăra fiinţa şi dreptul său la viaţă, la libertate, la linişte şi la unire, apărând civilizaţia şi împlinind o misiune de jertfă în Carpaţi şi pe Dunăre.”

”Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia şi umilinţele ocupaţiei străine.”

”Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul aceluiaşi veac, din luptă în luptă, din ocupaţie în ocupaţie, din umilinţă în umilinţă, din tragedie în tragedie.”

”Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri, noi ne batem pentru a ne apăra.”

”În această luptă aspră şi ne egală am fost de multe ori înfrânţi, am îngenunchiat, dar niciodată n’am cedat, n’am renunţat.”

”Azi, ca şi în trecut, avem credinţă în isbânda noastră şi în dreptatea noastră; şi lăsăm conştiinţei universale şi istoriei să judece şi să ne judece.”

”România primeşte această provocare, având credinţa nezdruncinată că, luptând împotriva comunismului, ea slujeşte nu numai crezul naţional, dreptul de conservare şi onoare al poporului român, dar slujeşte, ca şi în trecut - prin lupta şi jertfa ei – civilizaţia însăşi, de care Marea Britanie nu poate fi străină.”

Merită să fie amintită, aici, reacţia ministrului Angliei, Sir Reginald Hoare, care, după primirea acestui răspuns la declaraţia de răsboi pe care o remisese guvernului român, se lansase în recriminări la adresa României. Antonescu l-a ascultat politicos şi apoi l-a întrebat: „Dvs. ce-aţi fi făcut în locul meu?”. „Probabil acelaşi lucru!” i-a răspuns diplomatul britanic.

Niciun cuvânt din declaraţia redactată de Antonescu nu este deplasat, de prisos sau depăşit. În ciuda marilor greşeli politice pe care le-a făcut, el va rămâne în istoria noastră ca o pildă. Pentru că a reuşit, ca niciun alt om de stat, într’o perioadă atât de critică pentru ţara noastră, să le impună, prin ţinuta sa demnă şi fermă, atât lui Hitler cât şi reprezentanţilor celeilalte tabere, respectul faţă de România.

Niciun om serios şi de bună credinţă nu-i poate contesta Mareşalului meritul de a fi asigurat, populaţiei în genere, un nivel de trai cum nu se mai pomenea nicăieri în Europa copleşită de poverile răsboiului şi izolată de blocada aliată. Precum nu poate contesta faptul că le-a garantat evreilor o oază de supravieţuire cum numai în Spania – care, însă, se bucura de avantajele neutralităţii - au mai găsit, ceea ce a făcut că, pe toată durata răsboiului şi nu numai din ţările vecine, ei s’au îndreptat către România, unde ştiau că vor fi lăsaţi să trăiască şi nu riscau să fie predaţi nemţilor. În perioadele de adversitate, când circumstanţele sunt tragice, a reduce suferinţele la cel mai scăzut nivel posibil înseamnă chiar a face binele!

Ion Varlam

Bucureşti, 30 Noiembrie 2004.