36

CORUPEREA INOCENŢILOR

În primele săptămâni ale erei postcomuniste, când domnul Ion Iliescu şi ai lui dăduseră ţara în pradă, preşedintele şi inginerul şef dintr-o gospodărie colectivă din Bărăgan au devenit brusc mari revoluţionari şi au îndemnat ţăranii să devasteze geaceul. Preşedintele a luat tractorul, inginerul a luat ARO-ul, apoi ţăranii s-au repezit în sediu şi au luat fiecare ce a apucat: unul un scaun, altul o uşă, altul tuşiera de pe birou, în sfârşit, au distrus simbolul atâtor decenii de umilinţi furând fiecare câte ceva. Când poliţia a vrut să prindă hoţii, nu a căutat nici tractorul, nici autoturismul, ci câte un nenorocit de scaun şchiop !

Întâmplarea asta este emblematică pentru modul demagogic şi profund imoral în care s-a făcut la noi "privatizarea". Domnul Văcăroiu a dat nişte cupoane fără valoare majorităţii românilor pentru ca mafia să "privatizeze" industria, de fapt să fure tot ce se putea fura. Problema caselor naţionalizate a trenat până azi, acel "restitutio in integrum" cerut de societatea civilă şi de partidele istorice a fost cu obstinaţie refuzat până s-a furat tot ce se putea fura. Pentru ca nomenclaturiştii să-şi păstreze vilele furate acum cincizeci de ani, invocau situaţia mizeră a mii de chiriaşi din case insalubre de raport. Şi aceşti amărâţi chiar se solidarizau - şi încă se mai solidarizează - cu hoţii.

Retrocedarea pădurilor de pe Valea Trotuşului s-a făcut în acelaşi stil mafiot. Este uşor de corupt un ţăran care nici nu ştie legea, dar care este bucuros să-i dai un hectar de pădure, sau zece, fără să înţeleagă faptul că în felul ăsta este luat părtaş la hoţie. Pentru hoţi este o transferare aproape comică a răspunderii: ei rad pădurea, apoi spun că proprietarii au făcut-o. Mai sunt toleraţi şi hoţii mărunţi, care fură cu spinarea, sau cu căruţa, pentru a se da vina pe cineva la nevoie. Nimeni nu spune că, indiferent de forma proprietăţii, regimul silvic trebuie respectat, că pentru furturile masive din păduri există oameni care trebuie traşi la răspundere. Tare aş vrea să văd ce spune domnul Ghelase, de exemplu, cum explică el tragedia de pe Valea Muntelui. Tare aş vrea să văd pe cine arestează procurorii, pe marii afacerişti cu cherestea, ori vreun amărât care a furat o căruţă de lemne ca să se încălzească ? Dar funcţionarii publici, de la prefectură până la primării, răspund penal pentru punerile în posesie ilegale, care au creat haosul în care hoţii au operat fără grijă ? Dar poliţiştii din zonă, care au închis ochii făcându-se că nu văd jaful, ce sancţiuni vor primi ? Căci degeaba avem legi, dacă nu există şi sancţiuni aspre pentru cei care nu le respectă. Degeaba avem administraţie locală, poliţie, dacă acestea nu răspund civil, penal şi material pentru deciziile pe care le iau. Furtul din păduri se practică de cel puţin cincisprezece ani. Toţi locuitorii de pe Valea Muntelui nu pot dormi din cauza trailerelor care cară zi şi noapte, de cincisprezece ani, pădurile munţilor noştri spre destinaţii necunoscute. Nimeni n-a zis nimic până acum. Este o complicitate ca-n povestea cu care am început aceste rânduri, a celor care fură un braţ de lemne, cu cei care fură păduri întregi.

Trebuie înţeles că nu regimul proprietăţii a dus la despăduriri, că "legea Lupu" nu a fost aplicată decât în cazul în care servea la acoperirea unor retrocedări false. Mă tem că şi actualele legi ale proprietăţii vor avea aceeaşi soartă. În fond, cea mai criminală lege în materie de proprietate este legea Ion Iliescu. Jumătatea de hectar cu care i-a împroprietărit el atunci pe locuitorii satelor care nu aveau pământ a fost luată nu de la moşieri, nu de la IAS-uri, ci de la micii proprietari cărora li s-a ciuntit ogorul cu câte un hectar - două. Cum se vor reconstitui acum proprietăţile, care au fost fie deplasate, fie vândute ? Cum se vor abţine corbii de la primării să nu pună gheara pe încă o parte din atât de urgisita proprietate ?

Dumnezeu ne-a pedepsit cu potopul pentru păcatele noastre. Poate oamenii simpli şi cu frică de Dumnezeu vor înţelege în ultimul ceas faptul că nu trebuie să se bucure la ce nu-i al lor, că furtul cel mic îl acoperă pe cel mare, dar nu aduce nici un folos, doar lacrimi şi durere.

15 august

37

MUNCA DEGEABA

Un reporter de la un post de televiziune i-a întrebat pe doi ţărani care stăteau la bufetul din sat cu nişte halbe goale în faţă, de ce stau degeaba.

- Decât să muncim degeaba, mai bine stăm degeaba ! a venit răspunsul comentat apoi de reporter: câştigul pe care l-ar obţine cei doi dacă ar munci în Bucureşti ar fi oarecum egal cu un pachet de ţigări plus costul transportului, aşa că oamenii preferă să nu muncească, decât să muncească degeaba. Aparent ei au dreptate. Spun numai "aparent", deoarece după logica asta nimeni n-ar trebui să muncească. Motivaţia exclusiv financiară a muncii îi face pe mulţi să adopte filosofia celor doi ţărani.

Eminescu spunea că un neamţ, dacă este pantofar, visează să facă cei mai grozavi pantofi din lume, un olandez, dacă este morar, visează să facă cea mai fină făină din lume, un român însă visează să fie funcţionar la stat, sau pensionar, ca să ia nişte bani fără să facă nimic ! Se pare că nu s-a schimbat mare lucru în mentalitatea noastră în ultimele două secole. Sigur că motivaţia financiară este importantă, dar nu ar trebui să fie singura. Filosoful Mihai Şora a scris acum vreo zece ani un eseu intitulat "A fi, a face, a avea" în care analizează cele trei modalităţi de fiinţare a omului în lume. Este important să ai avere , dar tot atât de important este şi să faci ceva. Se spune că un om într-o viaţă trebuie să facă o casă, o fântână, un pod, să planteze un copac, nu să se gândească toată ziua la bani. Ţăranii din reportajul televizat cred că, dacă nu câştigi bani, "munceşti degeaba" şi de pe terasa crâşmei contemplă strada plină de gropi, şanţurile înfundate cu gunoaie şi bălării, gardurile căzute şi casele nevăruite, socotind nu cum ar arăta satul dacă ar pune mâna pe lopată, ci câte pachete de ţigări sau halbe de bere ar câştiga dacă ar încerca să muncească. Faptul că un ofiţer indignat de atitudinea unui tânăr sinistrat care se uita la soldaţi cum cară nămolul din curtea casei sale fără să mişte un deget, a dispus ca soldaţii să nu mai muncească în ograda respectivă mi se pare normal. Am admirat o femeie energică de pe Valea Muntelui care spunea că nu are nevoie de pomană, că-s oameni harnici şi gospodari, îşi vor reface gospodăria, autorităţile să-i ajute doar cu materiale de construcţii. Asta este, cred eu, modalitatea cea mai bună de a-i ajuta pe oameni. Nu pomana socialistă, care-l face pe om leneş, suspicios, gata oricând să fure, dar nici ideea liberală că fiecare trebuie să se descurce cum poate, care-i face pe cei mai slabi să renunţe la muncă, să deznădăjduiască. Subsidiaritatea creştin democrată, care presupune că statul îl ajută doar pe cel care se ajută singur, că trebuie ajutat doar cel care are un proiect viabil, dar nu are forţa de a-l finaliza, este calea de a reconstrui casele, podurile şi drumurile distruse de ape. Nu trebuie încurajat cel care stă la crâşmă ca să nu "muncească degeaba" amintindu-şi de vremea când stătea tot "degeaba" în timp ce elevii şi soldaţii veneau să-i strângă recolta de la geace. Comentariul pe marginea a ce a făcut celălalt rău, încurajat din păcate de televiziune, trebuie înlocuit cu atitudinea pozitivă izvorâtă din ceea ce ai făcut tu însuţi bine. Jeluirea trebuie înlocuită cu plăcerea de a munci. Dincolo de calculele financiare oamenii trebuie să caute şi alte valori: bucuria de a face, bucuria de a comunica, bucuria de a trăi în lumina credinţei creştine.

Cei doi ţărani care preferau să stea degeaba, decât să muncească degeaba, iroseau de fapt singura avere pe care o avem toţi la fel şi de valorificarea căreia depinde viaţa noastră: timpul, pe care este o crimă să-l pierzi la crâşmă cu o halbă goală în faţă. Din păcate gestionarea acestei averi este un secret pentru cei mai mulţi dintre noi, dar despre asta voi vorbi în articolul următor.

22 august

38

TIMP PIERDUT

- Ce faci ?

- Pierd timpul !

Acest dialog poate fi auzit de sute de ori pe zi, rostit de tineri sau vârstnici, de bărbaţi sau femei, într-o deplină democraţie. Sunt mii de feluri de a pierde timpul, de la învechitul joc de table, până la bârfa cea de toate zilele, sau la "distracţiile" de tot felul, fie discoteca, fie doar privirea aţintită hipnotic spre televizor, sau zgomotul cacofonic produs de aparate electronice, zgomot pe care unii îl cred muzică, aşa cum cred că aberaţiile cu lumini psihedelice, vulgarităţi licenţioase şi fete dezbrăcate sunt spectacole de mare artă. Această idee, de "a pierde timpul", ar părea absurdă pentru un american, sau pentru un neamţ, pentru care planificarea timpului pe ore şi minute este obligatorie. Agenda electronică a devenit în ţările civilizate un obiect strict necesar, ba chiar şi telefoanele mobile au fost înzestrate cu asemenea instrumente, cu totul futile pentru noi. Încă nu ne-am deprins cu folosirea ceasului, la mai bine de un secol de când regele Carol I, exasperat de lejeritatea cu care românii tratează punctualitatea, s-a apucat să dea cadou celor care deveneau mai apropiaţi Casei Regale câte un ceas de buzunar . Aluzia şi îndemnul se pare că nu au dat roade nici peste veac ! Sigur, nu toţi românii joacă table sau ascultă în prostie manele. Să amintim aici că un român - şi băcăuan pe deasupra ! - a scris poate cel mai complet şi mai complex eseu despre timp, este vorba de Solomon Marcus. Nu voi aborda problema din punct de vedere matematic, fizic sau astronomic, deoarece nici nu mă pricep, dar trebuie să mă opresc asupra dimensiunii psihologice a timpului. Se pare că minutul nu este la fel de mare pentru toţi, sau în diferite împrejurări. Minutul este foarte scurt pentru cine vrea să înveţe, să muncească, să creeze şi dimpotrivă foarte lung pentru cineva care "pierde timpul". Minutul este foarte scurt când dai un examen, dar devine brusc foarte lung când aştepţi pe cineva care întârzie la întâlnire. Copilul trebuie educat din ca mai fragedă vârstă în aşa fel încât să ştie să-şi folosească timpul, această unică bogăţie pe care o avem toţi în mod egal, cât mai bine cu putinţă. Trebuie învăţat că va fi bogat sau sărac în funcţie de ce va putea să facă într-o oră, sau într-o zi, comparativ cu altcineva.

Anul şcolar trecut am încercat să fac, pentru elevi şi profesori, o "Agendă şcolară" care să-i ajute să-şi planifice timpul în aşa fel încât să-l folosească optim. Difuzarea ei s-a lovit de ostilitatea directorilor de şcoli, dar şi de indiferenţa colegilor. Educarea la elevi a ceea ce s-ar numi "managementul resurselor de timp" li s-a părut "o sarcină în plus" şi, după bunul obicei moştenit de pe vremuri, potrivit căruia dacă poţi să nu faci ceva, atunci nu fă, au refuzat pur şi simplu oferta mea. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut la elevii dintr-o şcoală din Miercurea Ciuc agende şcolare. I-am întrebat de unde le au şi mi-au spus că un părinte în trecere prin Bacău a văzut în librărie agende şi a luat câteva pentru copilul său şi pentru câţiva prieteni.

Mi-am amintit atunci de o povestire de-a lui Fănuş Neagu, din volumul său de debut. Este vorba acolo de o bătrână dintr-un sat uitat de lume care vine la târg cu câteva legături de pătrunjel şi ce-o mai fi avut în traistă, să le vândă. Aşteaptă răbdătoare să vândă marfa, apoi cu banii câştigaţi se plimbă prin oraş gândindu-se ce să cumpere. Vede într-o vitrină un abajur emailat, verde la exterior şi alb în interior şi se întreabă la ce foloseşte. Cum în satul ei nu era curent electric, nu-şi imaginează la ce poate folosi ceva care seamănă cu o farfurie, dar nu are fund ! Se mai codeşte, se mai învârte pe lângă vitrină, ar vrea să plece dar curiozitatea nu-i dă pace. Intră până la urmă în magazin, cumpără abajurul cu toţi banii care-i avea şi pleacă fericită spre casă, pe drum gândindu-se ce întrebuinţare să-i dea acelei farfurii ciudate, fără fund !

Directorii, profesorii şi elevii care au refuzat să încerce să înveţe cum se planifică timpul cu ajutorul unei agende nu au fost curioşi măcar cât baba lui Fănuş Neagu...Din păcate şcoala îi învaţă pe elevi cum se pierde timpul şi nu trebuie să ne mirăm dacă vom auzi din ce în ce mai frecvent acest dialog:

- Ce faci ?

- Pierd timpul !

30 august

39

INTELECTUALI DE STÂNGA ?

Domnul senator Ion Iliescu a pornit o campanie de amplă mobilizare a forţelor de stânga, menită să reprezinte viitoarea alternativă la guvernare. După ce a certat bine "societatea civilă" că este "de dreapta", a hotărât o schimbare bruscă a culorii acestei societăţi recalcitrante şi în acest sens a făcut un apel autoritar la intelectualitate, care nu poate fi, după cum crede Ion Iliescu, decât de stânga ! Doar un grup gălăgios şi cu totul minoritar, adunat în jurul GDS şi al Alianţei Civice, dă impresia falsă că întreaga intelectualitate română este de dreapta. Patapievici, Liiceanu, Mungiu, Ana Blandiana nu sunt reprezentativi pentru intelectualitatea română adevărată, formată din Dinu Săraru, Adrian Păunescu et co.

Problema, aşa cum o pune domnul Ion Iliescu, este de trei ori falsă.

În primul rând, noi nu avem o societate civilă. Ceea ce ar trebui să fie "societatea civilă" este la noi o masă amorfă, care nu are idealuri, nu are nici măcar speranţe, nu este în nici un fel organizată, nu poate nu doar influenţa decizia politică, dar nici măcar nu poate intra în cele mai nevinovate relaţii de parteneriat cu administraţia. Cine ar putea iniţia şi organiza la noi un referendum, de exemplu ? Cele mai dezvoltate ONG-uri sunt cele care se ocupă cu protecţia socială. Nu avem organizaţii culturale, de protecţie a mediului, ale părinţilor, ale proprietarilor, profesionale, mii de organizaţii cu cele mai variate şi diferite scopuri şi idealuri, care să creeze o adevărată reţea gata să valorifice iniţiativa civică a fiecărui cetăţean. Priviţi la cele mai active, de la ProDemocraţia, la ASCOR. Sunt câteva, le numeri pe degete. Organizaţia cea mai veche şi mai de prestigiu de la noi, ACR-ul, a fost distrusă prin politizare, iar despre sindicate, să nu mai vorbim ! GDS-ul nu-i "societate civilă", ba chiar este un grup destul de exclusivist, pe care în zadar a încercat FSN-ul să-l contracareze cu "Societatea de mâine", un grup asemănător care nu a funcţionat tocmai pentru că erau acolo şi câţiva intelectuali ! Bine ar fi dacă intelectualii s-ar implica în organizarea societăţii civile, distrusă de comunism, dar ei sunt prin excelenţă nişte singurateci, nu au vocaţia mişcării mulţimilor.

Intelectualii nu pot fi oameni politici prin definiţie. Asta ar fi a doua premiză falsă de la care porneşte domnul Ion Iliescu. Uitaţi-vă la Guvern, uitaţi-vă la Parlament şi veţi vedea că intelectualii adevăraţi pot fi număraţi pe degete. Am avut un singur preşedinte cu adevărat intelectual, domnul profesor Emil Constantinescu, contribuţia sa la istoria recentă a României este covârşitoare, dar puţini vor afirma acest lucru, chiar şi dintre prieteni. Intelectualul nu poate fi înţeles în politică de comilitoni, ca să nu mai vorbim de adversari, deoarece el vede acţiunea politică din perspectiva idealului, nu din unghiul îngust politicianist din care se elaborează politicile la noi, de cele mai multe ori păguboase pentru ţară, dar profitabile pentru politicieni. George Călinescu spunea că, dacă cei mai mulţi oameni de cultură aspiră spre erudiţie, el coboară din când în când în ea. Parafrazându-l, aş spune că, dacă cei mai mulţi politicieni aspiră spre politic, intelectualii coboară din când în când la el. Atunci când o face, intelectualul se maculează conştient, face un sacrificiu. El nu poate intra în găşti politice, nu poate face aranjamente de tot soiul, de aceea este incomod. El poate fi tolerat pentru imagine, vezi cazul domnului Hurezeanu, sau, mai recent, al domnului Andrei Pleşu, ori poate fi manipulat în atingerea unor scopuri mult prea depărtate de idealurile sale. Proiectul său fiind vizionar, nu poate fi realizat, el nu poate fi exploatat decât demagogic de către politicianul pragmatic.

În sfârşit, a treia premiză falsă de la care porneşte domnul Ion Iliescu este aceea că intelectualii sunt, prin tradiţie, "de stânga". Dacă este adevărat ce am spus mai sus, anume că intelectualul este deasupra politicului, este clar că în spaţiul eterat în care trăieşte el nu există nici dreapta, nici stânga. Dacă trebuie să coboare în politic, atunci adevăratul intelectual, vreau să spun cel care cultivă adevăratele valori, nu poate să coboare decât prin dreapta. Dreapta este a lui Dumnezeu, stânga vine de la diavol. Dreapta cultivă adevăratele valori, stânga pe cele false. Dreapta duce la echilibru, stânga la tulburare. Dreapta respectă ierarhia, stânga cultivă anarhia. Prefaţându-şi cel mai demonic volum de poezie, "Flori de mucigai", Tudor Arghezi scrie: "Când mi s-a tocit unghia îngerească...m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă." Câţi intelectuali, de la Maiacovski la Aragon, au fost păcăliţi de diavol şi au plătit cu viaţa sau cariera faptul că au intrat pentru un timp în slujba întunericului ? "Intelectual de stânga" este o contradicţie în termeni. Pe cine vrea, deci, domnul Ion Iliescu să antreneze în construcţia lui ?

9 septembrie

40

REGULAMENTUL SCOLAR

Acest an şcolar începe cu acelaşi deziderat din fiecare toamnă: modernizarea învăţământului. N-a fost ministru care să nu afirme că de la el începe modernizarea, de când este învăţământul românesc. "Şi iar rămâne totul o lungă teorie", vorba lui Bacovia ! Problema principală a învăţământului este aceea a întregii ţări şi a fost formulată recent de domnul preşedinte Traian Băsescu: adoptăm uşor legi foarte bune, dar ele nu-s aplicate. Proiectul MEC de modernizare a învăţământului, intitulat "Descentralizarea învăţământului preuniversitar", este scris foarte inteligent şi cuprinde o viziune cu adevărat modernă, în sensul de funcţională, asupra sistemului. Ce folos însă de faptul că autorii acestui proiect gândesc bine, dacă aplicarea lui se face de funcţionari uitaţi în minister de pe vremea pioneriei. Aceşti funcţionari, pe care îi apără cu străşnicie PSD-ul, considerându-i mari specialişti, gândesc precum în urmă cu douăzeci de ani, adică nu gândesc, şi elaborează noul "Regulament şcolar", care de fapt este tot cel vechi, la care sunt adăugate ici şi colo câte un cuvânt, sau chiar un articol. Se întâmplă astfel ca unele prevederi să se repete (art. 33, al. 1 defineşte preşedintele consiliului de administraţie ca fiind directorul şcolii, iar al. 3 reia acelaşi text, nu cumva vreun director mai timid să renunţe la concentrarea deciziei, pe bună dreptate combătută de "Descentralizarea..."), sau art. 31 stabileşte funcţiile consiliului de administraţie, pentru ca abia articolul 33 să-l definească ! ş.a.m.d. Drepturile şi îndatoririle elevilor, ale profesorilor şi ale părinţilor sunt copiate în mare după regulamentul vechi, alandala. Ideea că elevii sau părinţii pot contesta o notă, despre care s-a scris în ziare ca despre o minirevoluţie, este o prostie. Şi până acum o notă putea fi contestată în condiţiile stabilite de regulament, adică prin desemnarea unui profesor de aceeaşi specialitate care nu predă la clasa respectivă să examineze elevul nemulţumit. Nu cred că a existat vreun caz în care elevul să aibă dreptate ! Absurdităţi sunt multe, de exemplu consiliul de administraţie propune nivelul îndemnizaţiei de conducere a directorului (!!!), sau dirigintele răspunde de modernizarea clasei (art.42), dar nu are voie să dispună de bani, ori răspunde de starea fizică a catalogului (care în prezent este din ce în ce mai prost executat tipografic, din hârtie foarte proastă, este şi aici o mică afacere...), comisia pentru evaluarea calităţii (art. 43 şi 44) este de domeniul comediei SF. Comitetele de părinţi strâng fonduri, dar părinţii care nu vor să le plătească au acelaşi statut cu cei care plătesc, dirigintelui/ învăţătorului îi este interzis să opereze cu aceste fonduri (art.48,6), dar fondurile băneşti se cheltuiesc ca urmare a propunerii lor, sau a directorului (al.7). Iar directorul ! Regulamentul este făcut mai ales pentru întărirea poziţiei directorului, deci în conflict cu celălalt document al ministerului. Ai impresia, citindu-le alături, că sunt elaborate de două ministere diferite !

Un adevărat regulament şcolar ar trebui rescris, nu transcris. Acest nou regulament ar trebui să definească actorii participanţi la procesul de învăţământ: profesori, elevi, părinţi şi comunitatea locală, ar trebui să stabilească drepturi şi îndatoriri pentru toţi şi mai ales ar trebui să stabilească răspunderi. Precum în Regulamentul circulaţiei pe drumurile publice, pentru fiecare încălcare a regulamentului ar trebui stabilite sancţiuni. De exemplu, dacă primăria trebuie să igienizeze şcoala până la 1 septembrie şi acest lucru nu se întâmplă , ar trebui stabilit cât sau ce îl costă pe primarul/ consilierul/ funcţionarul care nu şi-a făcut datoria. Nu ar mai fi situaţia actuală, când zeci de şcoli nu au autorizaţie de funcţionare la început de an şcolar.

În sfârşit, curăţenia ar trebui făcută nu doar la minister, ci şi la conducerea şcolilor. Directorii, mai ales cei care au apucat să "conducă" pe vremea epocii de aur, sunt incapabili să gândească în termenii în care o modernizare reală a învăţământului să fie posibilă. Ei trebuie repede înlocuiţi, chiar şi cu tineri care abia de acum ar învăţa. Acest început de an şcolar este incert, atâta timp cât intenţiile foarte bune ale domnului ministru şi ale echipei sale se ciocnesc violent de icebergul "foştilor", de la minister până la directorul din cea din urmă şcoală sătească

12 septembrie

41

Legea lustraţiei

Din nou se discută despre punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, după cincisprezece ani. Şi din nou se discută în zadar. Legea lustraţiei, avansată în Parlament în două variante, a primit chiar un aviz negativ din partea Comisiei legislative a Parlamentului, pe motiv că ar fi discriminatorie. Domnul preşedinte al Camerei deputaţilor, Adrian Năstase, spune clar că va vota împotrivă şi aduce ca argument faptul că şi domnul Emil Constantinescu, sau domnul Teodor Stolojan au fost secretari de partid. Evident, este o mare diversiune, deoarece legea nu se referă la toţi membrii de partid, secretari sau nu, ci doar la cei salarizaţi pentru "munca" de partid, la cei care făceau parte din nomenclatură şi la securişti. Asta îmi aminteşte de diversiunea de acum cincisprezece ani a domnului Ion Iliescu în legătură cu "procesul comunismului". Domnia sa afirma că se doreşte trimiterea după gratii a patru milioane de români, câţi au fost membri de partid. Alianţa Civică a arătat că este vorba de un proces moral, nu penal şi că răspunderea este personală, cu alte cuvinte trebuie să se simtă vizaţi doar cei care, profitând de poziţia lor în partid, au făcut rău. Domnul Ion Iliescu îşi aminteşte acum de poziţia Alianţei Civice şi aduce el însuşi ca argument împotriva legii lustraţiei ... răspunderea personală ! Dar această lege nu se referă la nişte învinuiri, precum procesul comunismului, ci se referă pur şi simplu la o politică de management a resurselor umane, care nu vizează nici un fel de discriminare, ci stabileşte doar nişte criterii de selectare a celor care vor ocupa în viitor funcţii publice sau demnităţi.

De ce este încă necesară o asemenea lege ? Deoarece vedem că, după atâţia ani, administraţia, guvernul, întreprinderile de stat, tot ce a păstrat în structuri vechii activişti şi securişti, vechii directori care au învăţat să conducă o societate şi o economie socialiste, continuă corupţia, birocraţia, lipsa de performanţă şi lipsa de răspundere caracteristice sistemului care i-a creat. Este necesară o înnoire a acestor structuri cu tineri care, chiar dacă nu ştiu încă meserie, sunt dispuşi să înveţe şi să modernizeze administraţia, învăţământul, sănătatea etc., tot ce contribuie la buna funcţionare a Statului. Am dat recent un exemplu în acest sens, atunci când am comparat două documente emise de acelaşi minister, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, care parcă erau emise de două ministere diferite: unul de acum douăzeci de ani, altul din anul 2005. Oricât de moderne şi europene ar fi legile emise de Parlament, oricât de inteligentă şi eficientă ar fi strategia Guvernului, dacă la primării, sau în aparatul guvernamental conservăm la nesfârşit oamenii formaţi în socialism, aceştia vor boicota orice iniţiativă care intră în contradicţie cu habitudinile lor.

După cincisprezece ani, vedem că suntem în coada Europei, deşi am avut un start care a însemnat un sistem bancar performant, o industrie dezvoltată, o agricultură bună, mai ales oameni bine calificaţi şi disciplinaţi, care ştiu să muncească. Cum se explică paradoxul? Dar nu-i nici un paradox, totul se explică prin contraperformanţa obţinută de clasa noastră politică, de administraţie şi de directori, deci de managementul cu totul defectuos al imensei noastre bogăţii. Dacă tot nu am făcut când trebuia un proces al comunismului, acum ar trebui reluată ideea şi la capetele de acuzare ar trebui adăugate şi crimele economice şi sociale comise în ultimii cincisprezece ani!

Alianţa Civică din Bacău a cerut acum cinci ani o editare a unei "Cărţi roşii" a activiştilor şi securiştilor, eventual cu carierele lor postdecembriste. Dacă nu putem opri ascensiunea lui Arturo Ui, măcar să ştim cine sunt ei şi ce au făcut în ultimii cincisprezece ani. Dacă Parlamentul nu înţelege, odată pentru totdeauna, că Statul va merge ca o maşină cu frâna trasă cât timp nu se face curăţenie printr-o Lege a lustraţiei, este în puterea societăţii civile, a presei să arate cu degetul spre cei care ne împiedică să devenim o ţară civilizată şi prosperă.

19 septembrie

42

Marea Adunare Naţională

Ca răspuns la ultima bombă lansată de domnul preşedinte de la Cotroceni în legătură cu parlamentul unicameral, domnul Ion Iliescu a spus, pe bună dreptate, că asta ar însemna o revenire la Marea Adunare Naţională, care era şi eficientă, deoarece în câteva zile adopta toate legile prin ridicare de mâini, şi ieftină, deoarece deputaţii stăteau tot anul "în câmpul muncii", doar cele câteva zile cât ţinea sesiunea erau "scoşi din producţie". Aş mai adăuga faptul că s-ar rezolva şi problema clasei politice, deoarece în Marea Adunare Naţională erau prezenţi, pe lângă nomenclaturiştii de drept, un număr proporţional de tineri, de femei, de muncitori, de ţărani (obligatoriu în costume naţionale!), toţi mari specialişti în elaborarea legilor... Un conducător al Rusiei postsovietice spunea despre Sovietul Suprem că avea deputaţi ca o mulgătoare fruntaşă dintr-un colhoz din Kazahstan, care nici nu ştia limba rusă, dar era instruită să moţăie cuminte în scaun şi când se punea ceva la vot să ridice mâna. Uriaşa formă fără fond care a fost democraţia socialistă nu este însă o soluţie pentru actuala formă fără fond care este, în mare măsură, politica românească. Dacă trebuie să admit criticile aduse partidelor şi parlamentului de către domnul preşedinte Traian Băsescu, nu pot fi de acord cu soluţia pe care vrea să o impună, mai ales că are năstruşnica idee de a organiza un referendum, când specialişti în drept constituţional, istorici, politologi, oameni politici adevăraţi, ziarişti, în sfârşit cei care cu adevărat pot lua o decizie în această problemă cardinală spun că parlamentul unicameral nu este potrivit pentru România. Problema eficientizării se poate rezolva prin legi şi regulamente care să impună un anumit ritm, deşi este discutabil dacă elaborarea legilor trebuie judecată după cantitate, nu după calitate. Cât priveşte numărul parlamentarilor, el poate fi chiar mai mare într-un parlament unicameral, depinde de norma de reprezentare, care se stabileşte tot prin lege.

Eu văd parlamentul reformat în sensul că el trebuie să devină cu adevărat expresia politică cea mai înaltă a ţării. Ar trebui ca partidelor să le fie ruşine să trimită în fruntea ţării oameni neinstruiţi şi dotaţi intelectual cu totul şi cu totul modest. Pe vremea lui Gheorghiu Dej era un banc: Se zice că vine la Dej un coleg de la Bârlad, muncitor ca şi el, care îl roagă să-i dea şi lui o funcţie. Dej îi propune să-l facă ministru, dar muncitorul, modest, refuză. Refuză să fie şi secretar de stat, şi director general, şi director, apoi Gheorghiu Dej, supărat, îi spune: "Mai mic nu te pot pune, deoarece de aici mai în jos trebuie să ştii carte !" Din păcate bancul este, cel puţin pentru parlament, valabil şi astăzi.

Am mai propus ficţiunea care urmează, cum văd eu un Parlament al României, dar profit de prilejul oferit de domnul preşedinte pentru a mai spune o dată această frumoasă poveste:

Senatul ar trebui să fie compus din câte un senator pentru fiecare judeţ, ales uninominal, prin tururi de scrutin. Ar fi senatorul de Bacău, senatorul de Iaşi, senatorul de Cluj etc. La aceşti reprezentanţi ai judeţelor ar trebui adăugaţi senatori de drept: capul Bisericii Ortodoxe, ca biserică majoritară, capul Armatei, preşedintele Academiei Române, foştii şefi de stat, care n-a mai trebui, după ce au fost conducători ai tuturor românilor, să se întoarcă în partide (aş zice "să coboare"!). Acest sfat al înţelepţilor ar trebui să aibă puteri pe măsura valorii lui, care ar exprima ce are mai valoros ţara. Numărul lor, în jur de cincizeci, ar fi mult mai mic decât acum. Cât priveşte Camera Deputaţilor, aici ar fi laboratorul legislativ, unde partidele ar duce lupta politică după regulile democraţiei, reprezentate de deputaţi aleşi pe listă nominal, astfel încât electoratul să aleagă nu doar partidul, ci şi omul de pe lista partidului care să-l reprezinte. Şi aici numărul de mandate s-ar putea reduce la jumătate, dar nu trebuie judecat meschin, ci trebuie ca specialiştii în domeniu să spună care este numărul optim ce satisface şi reprezentativitatea, şi eficacitatea acestei "camere a reprezentanţilor".

Evident, din acest colţ de pagină eu nu fac decât să-mi spun punctul de vedere, al unui "outsider", dar mă înscriu astfel la cuvânt în această dezbatere publică iniţiată de domnul preşedinte Traian Băsescu.

23 septembrie