9

LIBERALI POPULARI !

Congresul PNL a prilejuit, ca orice eveniment politic de marcă, multe şi foarte amestecate comentarii. Ele sunt importante însă mai ales în măsura în care ne ajută să înţelegem cât de necesară este pregătirea alegerilor viitoare chiar începând de azi, fie că sunt peste câteva luni, fie că sunt peste patru ani.

Ecouri ale polemicilor stârnite de procedura de votare au ajuns până la Bacău. Legea electorală însă, fie în partid, fie a ţării, trebuie să fie astfel elaborată încât să nu accepte interpretări, dar mai ales să nu dea prilejul unor manipulări. Aşa cum este acum, legea electorală invită pur şi simplu la încălcarea ei. O autoritate electorală permanentă, care să ţină evidenţa electorilor, să emită cărţile de alegător, să organizeze logistic alegerile, de la consiliul comunal până la parlament şi preşedinte, nu avem. Această foarte importantă instituţie a democraţiei ar trebui dată în seama societăţii civile, pentru ca partidele să nu se mai suspecteze între ele. O asemenea instituţie însă trebuie ea însăşi organizată şi acest lucru cere timp. Iar ne vom trezi că unii votează pe buletin, alţii cu timbrul lipit pe cartea de identitate, că primăriile aleargă după comisii de votare, că se pierd saci cu voturi, că fiecare spune că s-au furat alegerile de către celălalt etc. Legea electorală ar trebui schimbată şi ea, în sensul în care se discută de ani buni: toată lumea este de acord cu votul uninominal, însă în parlament acest principiu nu trece! Toată lumea este de acord că secretul votului este o expresie a libertăţii de decizie, dar chiar în parlament se votează la vedere. Toată lumea este de acord că votul pe liste turistice este un prilej de fraudare, dar aceste liste se menţin. Ar trebui luată legea articol cu articol şi refăcută cu bună-credinţă, dar nu cu două-trei luni înainte de alegeri, ci chiar de azi. Dacă liberalii ar fi ajuns la un consens în ceea ce priveşte alegerea pe listă sau uninominal, disputa din congres pe această temă nu ar mai fi avut loc!

O altă problemă gravă a organizării noastre politice a ridicat-o domnul Stoica. Proiectul politic propus de domnia sa viza o fuziune a PNL-ului cu PD-ul într-un partid care să devină Popular şi să adere la partidul omolog european. Sigur că sunt argumente de ordin strategic care justifică o asemenea construcţie politică, dar se poate gândi exclusiv în termeni de eficienţă şi oportunitate? Jocul politic nu are nici o regulă în afara câştigului cu orice preţ? Cum pot părăsi liberalii o doctrină care a construit România modernă, doar de dragul eficienţei? Membrii de rând ai partidului, dar mai ales simpatizanţii, cei care votează de fiecare dată săgeata liberală, nu se vor simţi trădaţi, oricâte argumente de politică europeană le-ai aduce? Dar social-democraţii din PD, atât de mândri de apartenenţa lor la marea familie a social-democraţiei europene, vor accepta uşor această struţo-cămilă? Ca să nu mai vorbim de liderii Partidului Popular din Europa, care nu văd în România o structură creştin-democrată sau conservatoare fără PNŢCD.

Cred că a trecut perioada în care să ne mai jucăm de-a partidele, să facem partide de automobilişti, de sindicalişti etc. Un eşichier politic serios, care să rezolve problemele grave ale ţării cu responsabilitate şi competenţă, nu poate fi construit decât pe baze doctrinare. Noi trebuie să avem – şi avem! – un partid liberal puternic, un partid social-democrat adevărat, şi-l avem în PD, şi un partid creştin-democrat şi conservator, „popular” cum se spune în Europa. Dacă legea partidelor ar impune această exigenţă, atunci tabla de şah a politicii s-ar clarifica şi alegătorii şi-ar găsi uşor afinităţile politice. În PSD sunt social-democraţi autentici, mai ales tineri, care ar trebui să vină în adevăratul partid social-democrat, iar actualul PSD ar rămâne ce-a fost din totdeauna, un cimitir al elefanţilor vechii nomenclaturi şi al baronilor. UDMR-ul este membru al PPE, dar mă îndoiesc de faptul că toţi membrii săi au convingeri creştin-democrate. Ar trebui ca liberalii să se înscrie în PNL, social-democraţii în PD iar cei care se consideră cu adevărat conservatori să vină alături de PNŢCD şi de celelalte aşchii în care s-a împrăştiat democraţia creştină din România şi să construiască acel atât de necesar Partid Popular Creştin Democrat. Cele trei doctrine mari ar fi reprezentate de trei partide puternice, foarte bine cunoscute şi apreciate în Europa, capabile să aducă din perspectivă doctrinară, nu îngust-politicianistă, soluţiile cele mai bune în administrarea Ţării.

Citesc ultima frază şi mă sperii. Mi se pare că am construit o utopie, că politicienii noştri nu vor trece niciodată peste măruntele orgolii, peste ambiţii, peste calcule meschine care au în centru propriul lor interes, nu binele Ţării. Şi dacă minunea se va întâmpla, totuşi? Hai mai bine să fim optimişti şi să sperăm că Dumnezeu ne va ajuta!

14 feb.

10

DIRECTORI ŞI „MANAGERI”

Îmi amintesc o întâmplare de prin anii 70. Vreo şaizeci de directori din judeţ au fost trimişi la CEPECA pentru a se perfecţiona. Veniseră nişte specialişti în management din America să-i înveţe pe directorii noştri cum se conduce. Li s-a dat un test după tipicul american şi doar cinci l-au luat. Restul au fost trimişi acasă, spre marea indignare a primului secretar: cum îşi permit americanii să spună că-s proşti nişte tovarăşi în care partidul are încredere ? Partidul nu greşeşte niciodată ! Culmea este că tovarăşul prim avea dreptate: într-un sistem autoritar, autoritatea nu se atribuie celui competent, ci totdeauna celui obedient. Un director nu trebuie să eficientizeze sistemul pe care-l conduce, el trebuie doar să execute orbeşte ce i se spune, spre folosul superiorilor şi spre folosul său. Scăpaţi din frâiele ierarhiei de partid, miile de directori au pornit harnici la demolarea economiei şi a instituţiilor pe care le păstoreau, spre folosul lor şi a familiilor constituite ad hoc după decembrie 89. Domnul preşedinte Emil Constantinescu, într-o excepţională analiză a României postdecembriste, consideră că mafia s-a constituit din activişti, securişti, gestionari şi directori. Iată de ce acum problema selecţiei oamenilor care să acceadă la decizie este esenţială pentru guvernare. Eliminarea celor moşteniţi de pe vremea lui Ceauşescu este obligatorie, dar cu ce vor fi înlocuiţi ?

Dacă din nou se va pune drept condiţie obligatorie calitatea de membru de partid, cum s-a procedat în urmă cu opt ani, când un efemer lider al unui efemer partid prefera să numească la conducerea unor instituţii pedeserişti dispuşi să semneze pe loc o adeziune la formaţiunea sa politică, deşi existau specialişti în management şcoliţi în Europa şi dispuşi să se angajeze în dificila, sisifica reformă începută de CDR., nu vom progresa. Sigur, există şi teoria potrivit căreia factorul de decizie trebuie dubla de factorul de competenţă. Eu am combătut această idee, spunând că este mai normal ca factorul de competenţă să fie în acelaşi timp şi factor de decizie, dar văd, după cincisprezece ani, că n-am avut dreptate. Acum aş fi mulţumit dacă factorul de decizie, ajuns în poziţia respectivă prin jocul politic, ar accepta consilierea celui competent. Dar parcă văd – ce spun, am şi văzut! – cum personalităţi politice importante îşi dau cu părerea despre domenii în care nu se pricep, după modelul foştilor activişti care se pricepeau la toate…

În fond, cum ar trebui să fie noul director, hai să-i zicem „manager” ? Nu vreau să fac aici o lecţie plictisitoare şi pedantă. Mai bine aş spune cum nu ar trebui să fie. Autonomia, descentralizarea, atât de clamate de domnul preşedinte Traian Băsescu, nu sunt posibile cu directori care blochează orice iniţiativă pe care nu o pot controla, sau de la care nu pot avea un profit personal. Un „manager” care, deoarece el nu poate lucra la calculator, nu acceptă instalarea calculatoarelor în instituţie, unul care blochează un proiect dacă nu-i şi el coautor, sau suspectează pe oricine are o iniţiativă că doreşte să-i ia locul, unul care se întreabă mereu ce urmăreşte un subordonat cu nu ştiu ce idee, unul care îi suspectează pe toţi până la paranoia nu doar că nu duce cu măcar un pas înainte instituţia pe care o conduce, dar este o puternică frână. Din păcate acest model negativ este posibil şi datorită faptului că de-a lungul celor cincizeci de ani de totalitarism s-a format o masă de subordonaţi placidă şi supusă, bucuroasă oricând să fie lăsată în pacea dulce şi somnoroasă a nonacţiunii, o masă corelativă. Tinerii formaţi în ultimii ani, sau cei care au fost în lumea civilizată, au muncit şi au învăţat altfel decât în totalitarism ar trebui angajaţi de noua putere în actul atât de important al deciziei. Managerii adevăraţi sunt capabili să aplice politicile atât de necesare ale noii guvernări, indiferent de faptul că sunt sau nu membri de partid. Aş vrea să cred că partidul de care este acum nevoie e partidul oamenilor inteligenţi, eficienţi şi lipsiţi de tarele de neşters ale regimului comunist. Partidele politice la putere trebuie să parieze pe ei.

21 feb.

11

Un Miron Cozma cu barbă

„Jos guvernul! Noi, sindicatele, declarăm grevă generală şi schimbăm guvernul, dacă se atinge cineva de Codul Muncii Socialist”. Îl ştiam pe liderul sindical carismatic destul de ponderat, ce-i veni să ameninţe cu o nouă mineriadă ? Scandalul declanşat, tensiunea indusă în marea masă a salariaţilor prin jumătăţile de adevăr rostite încruntat, tensiune de-a dreptul periculoasă pentru siguranţa naţională, mediatizarea unor prevederi care nu există, toate astea ce urmăresc ? Cui folosesc ? Cusătoreasa, ori cizmarul, vânzătorii din magazinele cu orar nonstop ori salahorii din construcţii, crunt exploataţi de patroni străini sau chiar autohtoni, muncind mult peste cele opt ore prevăzute în codul muncii, în condiţii uneori infernale şi pentru salarii de mizerie, vor trăi mai bine dacă va rămâne acelaşi cod, făcut să nu fie respectat ? Dacă nimic nu se va schimba, ce contează ce scrie în codul muncii ? Sindicatele apără cu adevărat interesele salariaţilor, sau apără interesele unei caste de privilegiaţi, autoproclamaţi „lideri” ? Dacă guvernul poate media un cod al muncii modern, european, o adevărată constituţie a relaţiilor de muncă, menită să aducă pacea între angajaţi şi angajatori, prin contracte care să devină literă de lege, nu cumva aşa zişii lideri sindicali vor rămâne fără „obiectul muncii” ?

Nu cumva unii „lideri” bătuţi în cuie, care fac jocuri politice, care joacă teatru în faţa salariaţilor, ţinându-i mereu în tensiune, cum s-a întâmplat recent în învăţământ, când au fost puşi mii de oameni să trimită pe banii lor o scrisoare către avocatul poporului, deşi oricine ştia cât de cât constituţia, ştia că problemele din scrisoare nu sunt de competenţa acestei instituţii, nu cumva aceşti lideri ţipă ca din gură de şarpe că patronii vor un cod al muncii care să-i favorizeze ? Manipularea din învăţământ, penibilă în măsura în care s-a exercitat asupra unor oameni care ştiu cât de cât carte, continuă cu circul din faţa prefecturilor, absurd deoarece prefecturile nu sunt competente în materie, iar în Bacău este şi hilar deoarece „liderul” sindicaliştilor băcăuani este şi consilier judeţean, deci el protestează împotriva lui ! Este clar că ei nu apără interesele salariaţilor, ci îşi apără propriile lor interese.

Domnul Hosu protestează împotriva unei pretinde dereglementări pe care o propune guvernul. Am citit şi eu propunerile pe site-ul Ministerului Muncii şi am fost chiar decepţionat de cât de timid este abordată această atât de necesară reformă. Aşa zisele dereglementări sunt de fapt reformulări care să ducă la limpezirea textului, care să-l facă mai puţin ambiguu. Actualul cod al muncii suferă de fapt de un exces de reglementare, care face foarte dificil formularea unui contract. Ori contractul trebuie să facă legea dintre angajat şi angajator. Codul muncii trebuie să fie, cum spuneam mai sus, un fel de constituţie, care să traseze cadrul general în interiorul căruia cei doi, angajatul şi angajatorul, să stabilească regulile. Şi mai trebuie ceva: acest cod trebuie să garanteze respectarea contractului de ambele părţi, stabilind aspre sancţiuni pentru călcarea unui punct din contract. Angajatorul trebuie să fie asigurat că nu plăteşte lenea sau incompetenţa, angajatul trebuie să fie asigurat că salariul, condiţiile de muncă, asigurările de sănătate, pensie, şomaj etc. îi sunt garantate. Ce folos că acum este asigurat locul de muncă prin contract cu durată nelimitată, dacă întreprinderea dă faliment şi el ajunge pe drumuri ? Ce folos că acum este prevăzută ziua de muncă de opt ore, dacă patronul cere unor angajaţi să stea zece, chiar paisprezece ore, să lucreze şi sâmbăta, şi duminica, fără să-i pese de ce scrie în contract ? Actualul cod al muncii nu cred că poate fi rescris, chiar şi cu sugestiile făcute de guvern. Ar trebui pur şi simplu abrogat şi elaborat un cod nou, de către patronat şi sindicate, având ca arbitru guvernul. Această CONSTITUŢIE A MUNCII ar trebui să dea cadrul legal general, fără exces de reglementări, pentru contractul de muncă, iar acest contract ar trebui să fie legea care să reglementeze relaţiile de muncă dintre angajat şi angajator, în toată infinita lor varietate. Îmi amintesc o întâmplare din vara lui 90. Un fost elev, atunci student, s-a dus în Germania să-şi cumpere o maşină. Mulţi tineri se duceau în vacanţă să muncească pentru câteva sute de mărci, cu care cumpărau o maşină la mâna a doua şi veneau acasă pe patru roţi. Îmi povestea cum într-o zi, aşteptând să fie angajat pentru muncă ocazională, a venit în piaţeta în care erau mai mulţi ca el o bătrână în căutarea unui tăietor de lemne. S-a angajat pentru un număr de mărci, un prânz cu bere şi mâncare. A început să taie lemnele, pe la zece i s-a făcut sete şi a rugat-o pe bătrână să-i dea berea de la prânz s-o bea atunci. Bătrâna s-a gândit puţin, apoi l-a refuzat: nu aşa a fost contractul ! Pacea socială va fi la noi atunci când şi patronii, şi muncitorii vor înţelege, ca bătrâna nemţoaică, faptul că un contract este sfânt şi el nu trebuie încheiat nici la presiunea străzii, nici suspectându-l mereu pe celălalt că vrea să te fure, ci urmărind mereu ca părţile să fie, în egală măsură, mulţumite.

Atunci când strigi „jos guvernul”, sau pichetezi prefecturile, atunci când introduci în negociere o foarte periculoasă componentă emoţională, sigur nu vrei să joci cinstit !

28 feb.

12

FINANŢAREA CULTURII

Zilele trecute a ţinut pagina întâi un eveniment monden care tinde să intre în tradiţie: balul Fundaţiei pentru Sprijin Comunitar, poate cel mai activ, cel mai bine organizat ONG din Bacău. Oamenii cu bani prezenţi la eveniment s-au întrecut în a face donaţii generoase pentru fundaţie. Proiectele celor care se ocupă cu protecţia socială se bucură de sprijin nu doar din partea oamenilor bogaţi, dar şi din partea fundaţiilor străine, cum ar fi Betania, sau a tot felul de programe de finanţare, însă foarte rar veţi vedea un program care să-şi propună susţinerea unor proiecte culturale. Am participat la câteva întâlniri ale ONG-urilor cu finanţatori şi de fiecare dată am avut sentimentul, ca reprezentant al unei asociaţii culturale, că sunt în plus, deoarece se vorbea doar de protecţia copiilor străzii, a celor cu dizabilităţi, de distribuirea de prezervative gratuite, sau de bolnavii de sida, însă în nici un caz de cultură. Am încercat o finanţare directă, oferind un spaţiu publicitar unei firme a unui cunoscut om de afaceri băcăuan, al cărui nume chiar mi-e ruşine să-l spun, deoarece din discuţia cu mine a tras concluzia că societatea culturală pe care o reprezentam este tot o asociaţie de protecţie şi m-a expediat la contabil, oferindu-mi un milion, două, ca la cerşetori. Evident că l-am refuzat, dar indignarea mea nu cred că l-a impresionat în vreun fel, mi-am dat seama că nici nu ştia ce face. Actul de cultură, de la tipărirea de cărţi şi reviste, până la ridicarea unor monumente, sau organizarea unor manifestări culturale complexe, nu doar manele, bere, mici şi focuri de artificii, este finanţat absolut la întâmplare, sau deloc. Primăria mai dă uneori câteva milioane pentru editarea unei cărţi, sau pentru un program cultural la vreo şcoală, dar fără nici o strategie, ca să spun vorbă mare. Recent a înfiinţat un fel de comisie, care ar trebui să avizeze cererile de finanţare a proiectelor culturale, dar nimeni nu ştie dacă este vreun regulament, dacă se fac licitaţii, este încă totul în ceaţă. La Timişoara, de exemplu, societatea civilă a luat iniţiativa de a elabora un astfel de act normativ, iar Consiliul local l-a discutat şi adoptat, astfel încât finanţarea actului cultural se face transparent.

Soluţia celor de la Timişoara poate fi bună, dar eu cred că la nivel judeţean şi local ar trebui aplicată ideea doamnei ministru Mona Muscă, de externalizare a finanţării, în acelaşi timp cu organizarea unor structuri care să stimuleze parteneriatul public-privat în această până la urmă vitală activitate. Primăriile şi Consiliul Judeţean ar pune la dispoziţie fondurile de care dispun, oamenii de afaceri - câţi ar înţelege cât de profitabil este pentru ei să investească în cultură - ar oferi sprijinul lor, iar fundaţia care ar lua astfel naştere ar putea finanţa actul de cultură după o anumită strategie, gândită de oameni de cultură, cu o transparenţă care să facă imposibilă manipularea fondurilor, capabilă de finanţare a unor proiecte mari, cum ar fi reabilitarea culturii la sate prin revitalizarea căminelor culturale şi a bibliotecilor, casa memorială Vasile Alecsandri, sau refacerea statuii lui Eminescu, distrusă de vandali.

Dacă printre factorii de decizie din Bacău există măcar unul căruia să-i pese de cultură, iniţierea unei asemenea fundaţii este soluţia la care ar trebui să apeleze neîntârziat.

7 mar.

13

AVEREA SINDICATELOR

Poate cea mai mare avere după cea a gospodăriei de partid a aparţinut sindicatelor. Baze de tratament, hoteluri, case de cultură, baze sportive, sedii şi multe altele aparţinuseră UGSR-ului înainte de decembrie 89. Sindicatele nou create după căderea lui Ceaşescu erau moştenitoarele de drept ale acestei averi. Ca şi în cazul averii UTC-ului, sau a instituţiilor de cultură, gestionarea acestor bunuri trebuia imediat reglementată. Domnul Andrei Pleşu a avut ideea, ministrul culturii fiind, să înfiinţeze o fundaţie botezată "Domus", prin care să inventarieze şi să gestioneze tot ce aparţinea culturii, de la săli de teatru la baze de producţie cinematografică, muzee, case de creaţie, săli de expoziţie etc. L-a chemat în acest scop pe Alexandru Popovici de la Tescani, un om pe care-l cunoscuse în efemerul pseudoexil şi care sigur nu avea "relaţii" în minister, s-au apucat serios de treabă, dar mafia din ministerul culturii, deranjată de ideea că o asemenea structură o va împiedeca să mai dispună discreţionar de uriaşul patrimoniu, i-a înscenat naivului cinstit de la Tescani o "afacere" necinstită şi l-au scos din scenă. A plecat şi domnul Andrei Pleşu de la minister, iar ei au rămas să-şi împartă prada.

În vara lui '90 am insistat mult pe lângă Victor Ciorbea, proaspăt ales în fruntea celei mai mari confederaţii sindicale, să organizăm şi noi, după modelul fundaţiei imaginate de Andrei Pleşu, o societate pe acţiuni care să gestioneze toată averea sindicatelor şi care să aibă ca proprietari toate sindicatele legal constituite, proporţional cu numărul membrilor. Nu a spus nici da, nici nu, dar în anii care au urmat am înţeles cât de naiv am fost crezând că liderii în formare ai sindicatelor ar fi fost dispuşi să fie "săraci şi curaţi". Averea sindicatelor s-a evaporat şi nici măcar nu poate fi întrebat cineva cum şi unde. Mi-a explicat recent un domn procuror de la PNA că sindicatele au un statut, au structuri de control intern şi nu se poate amesteca nici PNA-ul, nici altcineva în gestiunea lor. Evident, pentru o organizaţie neguvernamentală statutul este lege şi tocmai de aceea numai înşişi membrii de sindicat pot controla eventualele abuzuri ale "liderilor". Iată de ce politica şefilor este de a păstra cât mai mult funcţia, dacă se poate pe viaţă, deoarece o schimbare de şef ar putea duce, Doamne fereşte, la unele dezvăluiri. S-ar găsi cineva să întrebe ce se face cu veniturile caselor de cultură, ale afacerilor pornite, perfect statutar !, de diferite sindicate, cum se cheltuiesc banii pe deplasări în staţiuni balneare, deoarece o şedinţă convocată într-o sală de clasă nu-i de rangul unui "lider" etc. etc. S-ar găsi cineva să întrebe ce strategie educaţională are o casă de cultură care oferă în masă kitsch pentru a face bani. La unul dintre concursurile organizate pentru licee, pentru care casa de cultură a luat foarte mulţi bani de la elevii şi profesorii naivi, nu s-a oferit măcar o cabină pentru interpreţi, elevii s-au dezbrăcat în culise şi o elevă a rămas fără ghete, furate de unul dintre obişnuiţii "instituţiei de cultură" ! Ce contează, bani să iasă! Prezenţa subliminală a "Cântării României" îi face atât pe elevi, cât şi mai ales pe profesori să participe la asemenea grozăvii pseudoculturale cu seninătate, chiar cu entuziasm.

Statutul de "lider" trebuie însă menţinut prin păcălirea naivilor care plătesc lună de lună cotizaţia, dându-le iluzia că "liderii" se bat pentru ei. Aşa se inventează probleme şi mai ales aşa se inventează acţiuni cât mai zgomotoase, aşa a fost exploatată drama minerilor, acum au venit la rând feroviarii. Cele două "detaşamente de avangardă ale clasei muncitoare" servesc diversiunii emoţionale prin care "liderii" conving o ţară întreagă de faptul că sunt indispensabili. Mai grav este faptul că şi categorii profesionale cu pretenţii de instrucţie înaltă, cum sunt profesorii, cad de ani de zile pradă penibilă demagogiei sindicale semnând scrisori absurde sau participând la greve şi demonstraţii inutile, fără să înţeleagă faptul că ei nu sunt "clasă muncitoare", că problemele lor trebuie discutate în alt fel de organizaţii decât cele sindicale, că relaţiile lor de muncă nu sunt reglementate prin "Codul muncii", ei au un STATUT, precum medicii, sau juriştii. Înţeleg ca masa de muncitori să fie uşor de manipulat emoţional, am văzut la televizor demonstranţi care făceau afirmaţii care mai de care mai absurde cu privire la "Codul muncii", indignaţi la culme şi gata să se ia la bătaie, tocmai pentru că nu ştiau ce spun, dar manipularea emoţională funcţiona. Nu am să înţeleg, însă, niciodată cum nişte oameni a căror meserie este să gândească, aşa cum sunt dascălii, pot fi păcăliţi de cincisprezece ani de aceiaşi "lideri" care-s "mai veşnici" chiar decât domnul Ion Iliescu, cum nu pricep ei că hainele împăratului nu există, că împăratul e gol... gol... gol...

14 mar.

14

CARTEA DE VIZITĂ A PRIMĂRIEI

O primărie cum este primăria Bacăului are sute de funcţionari, are zeci de birouri, dar numai o mică parte din acest furnicar se vede, doar o mică parte intră în contact direct cu publicul, formează acea interfaţă după care cetăţeanul judecă întreaga instituţie. Este de înţeles deci interesul pe care îl acordă actualul primar acestei zone atât de sensibile din primărie. Vremea în care pe coridoarele de la toate etajele era o viermuială de talcioc a apus. Ideea de a face un serviciu unic de relaţii cu publicul ajută şi cetăţeanul, care nu va mai fi nevoit să colinde pe la zeci de birouri pentru zecile de aprobări necesare potrivit sfintei noastre birocraţii, dar ajută şi primăria, care va arăta publicului o singură faţă, dacă nu ideală, măcar cosmetizată suficient de bine încât să pară civilizată. Se reduce şi rata de corupţie, deoarece contactul cu un singur funcţionar în loc de zece, să spunem, reduce de zece ori posibilitatea de a da peste un corupt.

Sunt însă mii de băcăuani care nu au nimic de cerut de la primărie, nu calcă pragul onorabilei instituţii decât o dată pe an, când trebuie să plătească impozitele şi taxele locale. Pentru ei imaginea primăriei este dată de zecile de ghişee din curtea poştei, unde stau la coadă sute de oameni să-şi plătească impozitele. Nu ştiu dacă şi domnul primar îşi plăteşte impozitul stând la coadă aici, dar sigur ar trebui să viziteze măcar de curiozitate această zonă din ograda sa. Ar constata atunci că aici relaţia cu publicul este departe de standardele pe care doreşte să le impună.

La mijlocul lunii martie, când se apropie scadenţa primului sfert din impozitul anual, la ghişeele pentru taxe şi impozite este mare înghesuială. Nu ştiu cum se face, dar în ultima zi îşi aduc aminte sute de băcăuani că n-au plătit dările şi se înghesuie să câştige cei zece la sută. Ca un făcut, când e mai mare înghesuiala se întâmplă să lipsească o funcţionară şi coada creşte proporţional. Lunea trecută, când mai era o zi până la data fatidică, lipsea tocmai funcţionara care colecta chirii şi alte taxe ce n-au legătură cu impozitul. Printr-o "dispoziţie internă", aşa cum ne-a informat, ritos, un domn Filip (nu ştiu dacă ăsta este numele lui, funcţionarii nu poartă ecuson, poate cea mai elementară dovadă de respect faţă de cetăţean!), funcţionara de la ghişeul numărul zece a primit sarcina să o înlocuiască pe absentă. Zecile de cetăţeni care s-au aşezat, cuminţi, la coadă la acest ghişeu au aflat, după ore de aşteptare, că acolo nu se încasează impozite! Şeful care a dat "dispoziţia internă" a uitat că publicul trebuie respectat, că este o dovadă elementară de respect să pui un anunţ deasupra ghişeului cu "la acest ghişeu nu se încasează impozite", deşi calculatoarele fiind în reţea, cred că de la orice calculator se pot efectua orice servicii. Funcţionara de altfel completa, conştiincioasă, un formular cu pixul, iar calculatorul şoma. Mai lipsea un abac, pentru a ne imagina că suntem acum cincizeci de ani, la primăria de la Găiceana ! De plata unor taxe şi impozite prin conturi bancare, sau prin card, nici vorbă. Acelaşi domn Filip ne informează că ar fi bine să se folosească instrumente bancare de plată, dar nu crede că se va lua curând o hotărâre în acest sens...

Este bine că domnul primar vrea să stopeze viermuiala din primărie, organizând un serviciu de relaţii cu publicul. În biroul său va fi linişte. Serviciul de taxe şi impozite este însă tot al primăriei şi nu cred că este permis ca aici să domnească haosul, mai rău ca într-un talcioc. Băcăuanii care vin la primărie o dată pe an, să-şi plătească impozitele, cu această imagine rămân despre primăria care se pretinde a fi a unui oraş european...

21 mar.

15

DIN NOU DESPRE LEGEA PRESEI

Scandalul recent de la "Adevărul" demonstrează pentru a nu ştiu câta oară faptul că amestecul foarte rău mirositor între interesele economice şi cele politice devine exploziv atunci când atinge masa critică. Interesele economice stârnite de marile ziare sau televiziuni, - dar chiar şi de cele mici! - sunt legate de sumele imense vehiculate pentru publicitate, inclusiv pentru publicitatea politică. Ziariştii de la "Adevărul" nu s-au supărat atât pentru o ipotetică îngrădire a libertăţii de exprimare, cât pentru faptul că nu mai pot controla felia de publicitate pe care o controlau. Patronatul vrea, pe de altă parte, să câştige cât mai mult. Cum a apărut însă acest patronat ? În urmă cu mulţi ani, când s-au privatizat ziarele, toţi ziariştii din redacţiile de la acel moment au devenit acţionari. În statutul noilor societăţi s-a trecut şi clauza potrivit căreia acţiunile nu pot fi vândute decât între acţionari, tocmai pentru a păstra libertatea de expresie a ziariştilor-proprietari. În aceste condiţii apariţia unor rechini care să devină proprietari de media fără să fi scris în viaţa lor măcar o ştire era imposibilă. Iată însă că a apărut concentrarea de capital, în primul rând datorată faptului că ziaristul care câştigă doar câteva milioane de lei pe lună este tentat să-şi vândă acţiunile. Ce l-a determinat însă pe domnul Tinu să concentreze capitalul de la "Adevărul" şi mai ales cu ce bani? Fiecare privatizare de acest fel are o poveste din care se poate face un roman. Cum au rămas ziariştii de la cotidianul "Deşteptarea" fără ziar? Cum s-a privatizat "Tribuna învăţământului"? Cum a evoluat acţionariatul de la "România liberă"? Cred că sunt sute de asemenea semne de întrebare care n-ar exista dacă un domeniu atât de important cum este mass-media ar fi reglementat prin lege.

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că al treilea război mondial a început de mult şi că acesta este un război informatic. Opinia şi informaţia sunt vitale atât pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi. A lăsa nereglementat prin lege acest domeniu este o crimă. Înţeleg rezerva unor ziarişti care cred că o lege a presei ar însemna de fapt o îngrădire a presei, dar cine-i opreşte să o formuleze chiar ei şi să o impună în parlament prin campanii de presă duse profesionist, cum numai ei ştiu să o facă. Este naiv să crezi că rezolvi problema prin organizarea Clubului Român de Presă, pentru ziariştii care câştigă milioane de dolari şi sindicate ale ziariştilor, pentru cei care câştigă milioane de... lei ! Un cod al manierelor elegante pentru ziarişti, botezat „deontologic”, nu-i o lege. El nu defineşte delictele de presă, nici dreptul la replică, nici nu prevede sancţiuni, deci este inoperant. El nu defineşte relaţiile dintre patronat şi ziarist, nu reglementează publicitatea, nu stabileşte condiţiile de muncă ale ziariştilor, drepturile şi îndatoririle lor, mijloacele de protecţie etc. Ziaristul nu-i muncitor producător de "bunuri materiale", el nu poate fi angajat sau concediat după "Codul muncii", cum se întâmplă acum, evident aberant.

Constituţia României consfinţeşte dreptul la opinie şi dreptul la informaţie în articolele 30 şi 31. Dar aproape în fiecare paragraf se spune "se va reglementa prin lege". Care lege? Ar trebui o lege organică a comunicării în masă, după care să vină legi ordinare ale audiovizualului, presei scrise, publicităţii, dreptului la replică, a dreptului de autor, a delictelor de presă, a protecţiei ziariştilor, a raportului dintre patronat şi ziarişti etc.

În peste zece ani, mai multe parlamente au trecut peste cele mai importante două articole din Constituţia României şi au lăsat pradă legii junglei comunicarea în masă, vitală pentru ţară, dar şi pentru fiecare trăitor în România.

28 mar.

16

DEMISIA

Domnul inspector şcolar general nu vrea să-şi dea demisia. Am privit jenat la declaraţia transmisă de televiziunea locală şi nu înţeleg raţiunea pentru care profesorul Ghiorghi Iorga se "cramponează" de scaunul pe care, fie vorba între noi, n-a făcut mare lucru. La încheierea unui mandat, un om politic ar trebui ca, din orgoliu, să poată spune: în mandatul meu am realizat cutare şi cutare lucruri, care vor rămâne în istoria învăţământului băcăuan. Ce va rămâne după domnul Iorga ? Evident, întrebarea este retorică... Atunci de ce vrea să mai stea, măcar o lună, pe fotoliul pe care nu l-a onorat atâţia ani ? Ce proiect măreţ l-a început şi mai are nevoie doar de o lună ca să-l ducă la bun sfârşit ? Devine mai penibil decât doamna Marchiş, ca să zic aşa. Apoi, de ce trebuie să fie numit director la Colegiul Naţional Ferdinand, când acolo este un director care a dat un examen, are un contract şi nu doreşte de loc să renunţe la un drept câştigat legal ? Locul domnului Iorga este la Liceul H.Coandă, unde-şi are catedra, dacă nu cumva una dintre realizările mandatului său a fost transferarea catedrei "mai la centru".

În romanticul an '90, filosoful Mihail Şora, ajuns ministru, explica faptul că reconstruieşte ministerul de sus în jos: a numit secretarii de stat, adjuncţii lor, apoi directorii generali ş.a.m.d. În acelaşi timp, în şcoli era mare vânzoleală cu alegerea directorilor, alegerea inspectorilor ş.a.m.d., de jos în sus. Am întrebat atunci, cu o naivitate jucată, unde se vor întâlni numirile cu alegerile ? Acum pare absurdă alegerea directorului, dar tot nu putem spune că structura ierarhică a învăţământului preuniversitar – dar şi a administraţiei publice în general - s-a clarificat. Acum e moda concursurilor, dar până la ce nivel posturile se ocupă prin concurs şi sunt independente sub raport politic, iar de la ce nivel posturile ar trebui să fie ocupate de oameni numiţi de guvern, care să aplice politicile partidului aflat la guvernare şi să răspundă politic de domeniul respectiv, în cazul nostru de învăţământ ? Părerea mea este că, aşa cum prefectul şi subprefectul sunt oameni politici, iar restul funcţionarilor din prefectură sunt angajaţi prin concurs, aşa şi la inspectoratul şcolar inspectorul general şi cei doi adjuncţi sunt oameni politici, ei trebuie numiţi de guvern şi trebuie să aplice politicile guvernamentale în domeniu. Nimic nu-i de târguit, cum face domnul Iorga. Frumos ar fi ca să predea în mod festiv mandatul, fără ciondăneli penibile.

Pe de altă parte, coaliţia aflată la guvernare ori nu are oameni pregătiţi pentru instituţiile din judeţ, ori aceştia se ciondănesc pe posturi, din cauza nenorocitului de algoritm, altfel nu-mi explic de ce la trei luni de la instalarea guvernului, încă nu-s numiţi măcar şefii principalelor instituţii. Am mai spus acest lucru; domnul prefect ar trebui să se consulte cu partidele din coaliţie şi să numească repede cei mai competenţi oameni, capabili să implementeze politicile pentru care ţara a votat actuala guvernare. Nu contează de la ce partid sunt, nu contează dacă nici nu sunt în vreun partid, important este ca aceştia să fie buni profesionişti, loiali guvernului, capabili să se mişte repede deoarece este mult de muncă: trebuie întâi reparat tot ce a stricat PSD-ul, apoi trebuie ca până în 2007 să îndeplinim exigenţele Uniunii Europene. Nu-i timp de ciondăneli, nu-i timp de politicianisme ieftine, cei care vin în fruntea instituţiilor trebuie să fie convinşi că nu vin să câştige, vin să ofere, vin mai ales să se ofere, cu toată energia, cu toată competenţa şi mai ales cu toată bunacredinţă de care sunt în stare. În materie de învăţământ, la Universitatea Bacău există o profesoară, care şi-a dat doctoratul în pedagogie tocmai cu o teză despre reformă, care perfecţionează cadrele didactice din tot judeţul, doamna conf. univ. dr. Venera Cojocariu, care ar trebui cel puţin consultată, dacă nu chiar să i se ofere postul de inspector şcolar general. Domnul prefect trebuie să ia în cazul acestor numiri decizii de maximă responsabilitate. Succesul domniei sale în atât de dificila muncă de conducere a judeţului depinde într-o măsură determinantă de echipa cu care se va înconjura.

4 apr.

17

O DICTATURĂ NECESARĂ

În urmă cu mulţi ani, un venerabil consilier liberal atrăgea atenţia asupra faptului că nu ştiu ce hotărâre propusă consiliului judeţean încălca legea. "Asta-i dictatură, a ripostat enervat şeful pedeserist interesat în votarea hotărârii, ce fel de democraţie este asta, dacă nu pot să votez ce hotărâre vreau ?" "În adevărata democraţie, o singură dictatură este necesară: dictatura legii!", i-a ripostat venerabilul liberal. Mi-am amintit de această întâmplare zilele trecute, când am asistat stupefiat la circul pe care-l făcea în consiliul local un "fost", deranjat de faptul că, foarte timid, actuala conducere a primăriei încearcă să contracareze abuzurile din cei opt ani care au trecut. S-a început cu monopolul asupra transportului în comun, apoi cu grădiniţa "Letea", dar abuzuri au fost cu sutele. Sigur că abuzurile au fost acoperite de acte în aparenţă legale, sigur că acum se invocă "autoritatea lucrului judecat" în cazuri în care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti discutabile, sigur că profitorii de ieri au contat pe zicala "mortul de la groapă nu se mai întoarce". Acum sunt furioşi când văd că abuzurile nu numai că ies la iveală, dar duc la revizuiri absolut necesare ale hotărârilor nelegale. Consilierii din fostul consiliu ar trebui să răspundă, inclusiv cu averea personală, pentru hotărârile pe care le-au votat împotriva legilor statului. Evident, vina cea mai mare o are secretarul primăriei şi comisia juridică, adică acei "specialişti" care au avizat favorabil hotărâri nelegale. Ei aveau obligaţia profesională să cunoască legea şi să nu dezinformeze consilierii.

Cu grădiniţa "Letea" s-au încălcat exact aceleaşi legi care au fost încălcate şi în cazul Liceului "Mihail Eminescu": art. 166 din Legea 84/ 1995 a învăţământului şi prevederile legii nr. 213/ 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Probabil prevederile legale privind proprietatea publică s-au încălcat şi în alte multe cazuri. Poate ar fi necesar un audit asupra tuturor hotărârilor luate în ultimii opt ani, deoarece actuala conducere a primăriei nu va putea introduce atât de necesara dictatură a legii peste mai multe trecute fărădelegi.

Legea învăţământului prevede clar că proprietăţile şcolilor nu numai că nu pot fi vândute, retrocedate etc., dar şi cele care au fost înstrăinate până în 1998 trebuie înapoiate. Direcţia silvică putea să fi câştigat în instanţă o proprietate, cine a cumpărat fabrica "Letea" putea să fi devenit proprietar şi pe grădiniţă, dar consiliul local avea datoria să-i despăgubească după lege, iar clădirile grădiniţei şi ale liceului să fie lăsate, tot conform legii, pentru învăţământ. Inspectoratul şcolar, în loc să ceară cu fermitate respectarea legii, caută soluţii paleative care să protejeze abuzurile respective. Mai mult, în cazul liceului "Mihai Eminescu" a refuzat orice consiliere juridică, nu s-a implicat nici în proces, la nici o instanţă, iar în şedinţa de consiliu local în care s-a hotărât trecerea curţii şi a celor două clădiri din domeniul public în domeniul privat pentru a putea fi cedate, doamna inspector general adjunct, care era şi consilier local, a plecat la jumătatea şedinţei pentru a nu exprima în nici un fel poziţia inspectoratului în această hoţie.

Veţi spune că fiecare are dreptatea lui. Sigur, altfel n-ar mai fi procese. Sigur, altfel n-am mai avea nevoie de consilieri şi de şedinţe de consiliu. Cineva trebuie să împartă dreptatea. Pentru a nu se ajunge, însă, la abuzuri, la hoţii, la jafuri, peste toate instanţele şi peste toate consiliile trebuie să domnească o necesară dictatură: dictatura legii !

11 apr.