JURNALUL UNUI OUTSIDER

1.- Societatea civilă există ?

2.- Liturghia satanică

3.- Ultima mineriadă

4.- Alegeri anticipate

5.- O tristă sărbătoare

6.- Invers! Totul e invers!

7.- Baronii sindicalişti

8.- Solidaritatea celor buni

9.- Liberali populari

10.- Directori şi „Manageri”

11.- Un Miron Cozma cu barbă

12.- Finanţarea culturii

13.- Averea sindicatelor

14.- Cartea de vizită a primăriei

15.- Din nou despre legea presei

16.- Demisia

17.- O dictatură necesară

18.- Drepturile omului

19.- Piaţa Universităţii

20.- Catedrala patriarhală

21.- Valoarea evaluării

22.- Găştile politice

23.- Bogăţia nu-i un viciu

24.- Şoarecele şi pisica

25.- Rostul şcolii (I)

26.- Rostul Şcolii (II)

27.- Despre celeritate

28.- Complexul torţionarului

29.- România medievală

30.- Mânia lui Dumnezeu

31.- Maşina de scris

32.- Autoritatea premierului

33.- Credibilitatea guvernului

34.- Jocul de-a demisia

35.- Criza de comunicare ?

36.- Coruperea inocenţilor

37.- Munca degeaba

38.- Timp pierdut

39.- Intelectuali de stânga ?

40.- Regulamentul şcolar

41.- Legea lustraţiei

42.- Marea Adunare Naţională

43.- Proprietatea garantată

44.- Protecţia socială

45.- Plebiscitul la români

46.- Ministrul interimar

47.- Salariile bugetarilor

48.- Marea trăncăneală

49.- Frumosul cel de toate zilele

50.- Corneliu Coposu

51.- Sună clopoţelul

52.- Complexul lui Faust

53.- Nevoia de identitate

54.- În derivă

55.- Poliţiştii miliţieni

56.- Europa din noi

57.- Anatomia unui eşec

SOCIETATEA CIVILĂ EXISTĂ ?

După asasinarea lui Ceauşescu, cel mai important lucru în materie de educaţie este tocmai educaţia politică. Societatea românească a fost anesteziată sub raport politic timp de jumătate de secol. Ea trebuie trezită din letargie. Partidele politice sunt în bună măsură formate din clasa nomenclaturistă de pe timpul comunismului. Administraţia publică, centrală şi locală, este formată din aceiaşi funcţionari corupţi de pe timpul lui Ceauşescu. Tinerii asimilaţi de sistem sunt repede iniţiaţi în practicile corupţiei, astfel că, deşi aparent avem pluripartitism şi democraţie, în fapt nu s-a schimbat nimic.

Societatea românească, de dincolo de partide, formează marea societate civilă, „puterea celor fără de putere”, cum spunea Havel. Acest uriaş adormit trebuie trezit şi atunci poreclita noastră clasă politică nu va mai zburda în voie, va şti că are un stăpân. Trezirea societăţii civile este posibilă în primul rând prin educaţie. Îmi amintesc de anul 1990, când toate sălile de conferinţe erau distruse, ori nu se permitea accesul pentru întruniri, apoi cât de greu puteam găsi o sală atunci când Alianţa Civică avea o manifestare. Tot timpul Alianţa Civică a fost privită cu ostilitate, mai mare chiar decât pentru partidele din opoziţie, tocmai pentru că avea ca principal obiectiv „organizarea străzii”, cum spunea Ana Blandiana, avea ca principal obiectiv lupta anticomunistă, ori asta însemna şi lupta antinomenclaturistă, deci securiştii şi activiştii din toate partidele priveau cu frică această poziţie. În şcoală s-a introdus un simulacru numit „Educaţia civică”, în care până acum se predau reguli de circulaţie sau de stingere a incendiilor ! S-a lansat şi ideea scoaterii politicii din şcoli, idee cu care sunt manipulaţi şi profesorii, şi elevii, şi părinţii. În şcoală nu trebuie făcută propagandă de partid, vreau să spun că nu se dau elevilor caiete cu trei trandafiri, sau calendare cu poza vreunui politician, sau felicitări de 8 martie cu însemnele partidului pentru care nu există nici o lege ! Suntem într-un an electoral. Profesorii trebuie să fie conştienţi de influenţa pe care o pot avea asupra electoratului prin elevi, deci trebuie să se abţină de la orice fel de propagandă de partid. A-i explica însă elevului – şi chiar părintelui – care sunt doctrinele politice, cum funcţionează statul, a-i convinge că funcţionarii şi poliţiştii sunt plătiţi de ei, deci sunt la dispoziţia lor, nu invers, cum era în dictatură, asta înseamnă educaţie politică orientată spre formarea conştiinţei civice, deci a societăţii civile. În sfârşit, a le vorbi elevilor despre comunism şi despre uriaşul rău pe care l-a adus românilor, a le vorbi despre rezistenţa eroică a poporului nostru şi despre milioanele de jertfe înseamnă a face educaţie cu adevărat patriotică. Asta nu mai este politică ! Iar pentru noi, românii, este mult mai important un manual de istorie a luptei anticomuniste, decât un manual al holocaustului. Urgia comunistă trebuie înţeleasă, pentru a putea fi depăşită, altfel riscăm să fim, ca mentalitate şi ca structuri de putere, ultimii comunişti din Europa !

Este evident că educaţia civică/ politică este esenţială, dar societatea civilă trebuie să se şi organizeze. În primele zile de după căderea lui Ceauşescu, eu am fondat, alături de alţi douăzeci de colegi, Sindicatul Liber din Învăţământ, am fost apoi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români, am fondat apoi filiala Bacău a Alianţei Civice, deoarece am considerat de datoria mea să mă implic în organizarea societăţii civile. Partidele, deşi mă curtau, nu m-au interesat. Am organizat în liceul meu o Societate Culturală, printre primele ONG-uri şcolare, apoi am organizat la Valea Budului un Forum al ONG-urilor şcolare, în dorinţa de a extinde asociativitatea în şcoli. O a doua ediţie nu a mai fost posibilă, m-a blocat inspectoratul, acum văd că este o politică a guvernului să blocheze ONG-urile şcolare. După ce ministerul a impus pentru licitaţia programelor din acest trimestru ca temă abandonul şcolar, temă care n-are nici o legătură cu activitatea unui ONG, nou înfiinţata Autoritate Naţională pentru Tineret a suspendat pur şi simplu licitaţia! Lasă că suma pusă la bătaie era ridicol de mică, dar nici acea minimă aparenţă nu vor să o mai păstreze. Este reacţia firească a oricărei gândiri totalitare : existenţa ONG-urilor în şcoli „disipa” decizia !

Nici dincolo de zidurile şcolii societatea civilă nu este organizată. Cele câteva organizaţii pentru ajutor social, făcute după model occidental, funcţionează ad hoc. Atunci când o instituţie europeană condiţionează o finanţare de existenţa unui parteneriat între administraţie şi un ONG, partidul-stat dă sarcină unui membru să facă o organizaţie pentru a nu pierde banii. Asociaţiile de proprietari, foarte importante chiar pentru educarea spiritului de asociativitate, au rămas tot vechile asociaţii de locatari, cu statute ridicole şi fără o activitate reală. Ce este mai rău este faptul că-s în subordinea Primăriei, deci reprezintă o uriaşă masă de manevră electorală. O organizaţie neguvernamentală în subordinea administraţiei este o asemenea struţocămilă, că ar lăsa cu gura căscată pe oricare politolog picat de aiurea în România ! Singurul ONG care a trăit aproape o sută de ani, ACR, a devenit acum anexă a PSD-ului. Ce n-a reuşit nici măcar Ceauşescu, au reuşit noii tovarăşi. Ce să mai vorbim de sindicate, care pretutindeni în lume reprezintă forţa cea mai bine organizată a societăţii civile ! La noi politizarea lor este atât de vizibilă, încât putem spune că nici nu mai există ca sindicate.

Totuşi trebuie să fim optimişti. Uriaşul adormit se va trezi. Presa, intelectualii, oamenii care s-au născut după 1990, sau care au călătorit în occident şi au scăpat de mentalitatea comunistă vor construi încet dar sigur societatea civilă. Visez la ziua în care câteva doamne adunate la o cafea se hotărăsc să înfiinţeze un ONG pentru a realiza nu ştiu ce – un bal, nişte jucării pentru pom, un scuar – sau când câţiva vecini se vor hotărî să-şi facă propria asociaţie de proprietari, ca să-şi administreze singuri propria casă şi nimeni să nu le mai impună facturi aberante pentru servicii neefectuate sau de care nu au nevoie. Oamenii trebuie să ştie că ei sunt stăpânii, oamenii trebuie să înveţe să fie stăpâni ! Pentru asta trebuie să înveţe să-şi iubească averea, oricât de mică ar fi, să-şi schimbe mentalitatea de slugă în cea de stăpân, care nu munceşte pentru altul, ci pentru a-şi apăra şi pentru a-şi spori propria sa avere.

Fără educaţie, fără organizare şi fără proprietate încă nu putem vorbi de o societate civilă. Pe măsură ce aceste trei cerinţe vor prinde contur, uriaşul se va trezi şi „puterea celor fără putere” va deveni adevărata forţă a României, aşa cum se întâmplă în oricare stat civilizat.

LITURGHIE SATANICĂ ÎN BLEUMARIN

Ce este o minciună ? Este o afirmaţie care nu corespunde realităţii. Cum poate fi depistată o minciună ? Pur şi simplu, comparând ce afirmă cineva cu realitatea. Doar Dumnezeu este Adevărul (Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa), diavolul este minciuna.

La Bacău pregătirea zilei de 6 iunie 2004, 666, a început cu o liturghie demonică în care minciuna nu a fost întrecută decât de slugărnicie, linguşire şi făţărnicie. Dintre zecile de slujitori care au oficiat liturghia în bleumarin, pe mine m-au surprins doar cei câţiva intelectuali prezenţi la demonica adunare.

Dacă pe Ovidiu Genaru îl înţeleg: ca socru de şef pesedist face parte şi el din famiglie, vorba domnului Viorel Hrebenciuc, n-am să înţeleg în ruptul capului cum artişti mari ca Ovidiu Bălan sau Ilie Boca, sau profesori universitari adevăraţi, nu gen Mischie, au participat la generalizarea minciunii potrivit căreia primarul Bacăului este o întrupare inocentă a celebrului vers labişian „Nimic pentru tine, tot pentru toţi”. Declaraţiile, însă, care probează faptul că totul a fost o mare minciună sunt ale profesorilor Dumitru Bontaş, care pe un ton jenant a arătat cât de dragi îi sunt primarului şcoala şi mai ales profesorii, şi Ghiorghi Iorga, care, pe un ton jenat, după ce l-a făcut pe primar „self-made-man”, cu alte cuvinte fără şcoală, a vorbit despre cât de bine îi merge învăţământului băcăuan numai şi numai datorită contribuţiei istorice a domnului Sechelariu.

Lucrurile stau însă cu totul şi cu totul altfel. Nu vorbesc de salarii, de faptul că un profesor debutant are un salariu mai mic decât al unei femei de serviciu, deoarece salarizarea nu intră în sfera de decizie a primăriei, sau a consiliului local. Dar cum arată şcolile, cum se poate lucra într-o şcoală cu ferestre care nu se închid, caloriferele merg când este cald şi nu merg când este frig, iar furnizorul încasează zeci de miliarde pentru o căldură fictivă, cum este posibil ca reparaţiile să se facă de mântuială, însă pe devize care sunt tot de domeniul SF, cum sunt gestionaţi banii noştri, ai contribuabililor, pentru ca atât profesorii, cât şi copiii să poată învăţa în condiţii decente, acestea şi multe altele intră în sfera de decizie a Primăriei. Programul de căldură pentru şcolile care primesc agent termic de la aceleaşi puncte sau centrale ca şi blocurile de locuinţe este absurd: noaptea, sâmbăta şi duminica, adică exact atunci când nu este nimeni în şcoală ! Construirea unor centrale proprii pentru şcoli ar fi fost o primă urgenţă, dar atunci zecile de miliarde nu ar mai fi putut fi trimise la CET, sau Termloc, prietenii primarului ar fi rămas fără o sursă importantă de bani de la buget luaţi pe degeaba. Cât priveşte reparaţiile, directorul unei şcoli îmi povestea că anul trecut nu a semnat recepţia unor lucrări făcute de mântuială, iar anul acesta a primit pentru reparaţii de zece ori mai puţin ! De cine are mai multă grijă primarul, de şcoală, de profesori şi elevi, sau de firmele de construcţii care fac reparaţiile la şcoli ? Oare, de ce ? Nu mai vorbesc de dotarea cu mobilier, de achiziţionarea unor aparate şi materiale didactice, de bani pentru biblioteci, de săli de sport. Nu mai vorbesc de faptul că excursii tematice, reviste şi cărţi, spectacole şi tot ce înseamnă activitate extraşcolară se realizează pe banii elevilor, mai exact ai părinţilor, aceiaşi părinţi care plătesc şi impozitele de care dispune consiliul local la cererea primarului. Nu cred că s-a gândit măcar vreun ales al băcăuanilor să finanţeze asemenea proiecte, esenţiale în procesul de instruire şi educare a elevilor. Un exemplu de felul în care şcoala nu numai că nu este ajutată, dar este furată ca-n codru de domnul primar în complicitate cu domnii consilieri este hotărârea prin care curtea Grupului Şcolar „Mihai Eminescu” este atribuită domnilor de la „Romsilva”, în dispreţ pentru toate legile ţării, de la Constituţie şi Legea Învăţământului - lege organică ! - până la legea regimului juridic al proprietăţii publice. După ce că al patrulea liceu ca importanţă în oraş nu are sală de sport, prin grija aceluiaşi primar, acum i se ia şi terenul pe care se ţin orele de educaţie fizică. Dacă această hotărâre absurdă a consiliului local se va aplica, elevii şi profesorii şcolii vor avea acces în clădire …cu helicopterul !

Cât adevăr cuprind cele două declaraţii, una jenantă, alta jenată a reprezentanţilor învăţământului băcăuan ?

Dar domnul primar, în discursul său Kitsch, nu spune nici o minciună ? Este adevărat că acum patru ani a obţinut 65% din voturile băcăuanilor ? Să ne amintim cum umblau echipele partidului prin case pe înserat, disperate să nu cumva să se invalideze alegerile din lipsă de cvorum. Au adunat câteva voturi peste fatidicul de 50%, astfel că primarul a fost ales din primul tur de scrutin. Aşadar 65% din 50% fac abia 32%, deci în aceşti patru ani a condus destinele Bacăului un primar evident nelegitim. Cei 50% care nu s-au prezentat au dat astfel un vot negativ, neprezentarea la vot este tot o atitudine politică, ea înseamnă un foarte hotărât NU ! Dacă analizăm componenţa celor 32 de procente care şi-au dat acordul ca în primărie să intre domnul Dumitru Sechelariu, constatăm că majoritatea lor este formată din soldaţi şi defavorizaţii bucuroşi că primesc ceva de mâncare. Care-i electoratul domnului primar ?

Am disecat doar două dintre minciunile cele mai evidente. Ar trebui să scriu un volum ca să iau fiecare afirmaţie în parte.

Dacă Dumnezeu este Adevărul, diavolul este minciuna. Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu „să ne izbăvească de cel viclean” în fatidica zi de 666 !

Articol nepublicat

ULTIMA MINERIADĂ

La ieşirea din scenă, domnul preşedinte Ion Iliescu a ţinut ca, pe lângă eliberarea lui Miron Cozma, să provoace o ultimă şi poate cea mai gravă mineriadă: a inundat ţara cu tone de medalii, drept mulţumire pentru cei care l-au servit cu slugărnicie trei luştri.

Care-i consecinţa, cel puţin în învăţământ ? Un domeniu atât de sensibil la ideea de valoare şi mai ales la ierarhizarea valorilor, de la gradele didactice şi universitare, la premiile acordate elevilor în fiecare an, reacţionează pe bună dreptate cu violenţă. În loc să fie o sărbătoare, o recunoaştere meritată a valorii, evenimentul a trecut sub anonimat, cei medaliaţi sunt mai degrabă jenaţi decât mândri, iar majoritatea numelor sunt trecute sub tăcere, până şi inspectorul general se ruşinează să le pronunţe. Au ajuns foştii activişti de partid, care au terorizat şcoala băcăuană înainte de 1989, rudele lor sau ale unor actuali activişti să fie decoraţi de colegul lor mai mare de la Cotroceni. Gravitatea stă în faptul că nu activistul Ion Iliescu semnează brevetul, ci Preşedintele României. Acest lucru accentuează starea de anomie în care ne zbatem de atâţia ani.

Criteriile nu pot fi, vorba lui Arghezi „cinstea ţi se da/ după talpă şi pingea”, nici „dosarul” de care vorbea inspectorul general, doar dacă nu este vorba de celebrul „dosar de cadre” !

Intenţia de a contura nişte elite, de a ierarhiza competenţele şi valorile a existat în anii 1997-2000. Atunci a apărut Statutul personalului didactic, atunci s-au înfiinţat Colegiile Naţionale. În Statut există Titlul V care se referă la „Distincţii şi premii”. Pe site-ul MEC se află de mult timp un proiect de regulament, dar care nu trece din stadiul de proiect. Legea 220/27.V.2004, dată la repezeală, nu face trimitere la legea de care vorbim, nu abrogă Titlul V, cum ar fi cazul, pur şi simplu se face că legea statutului nu există. Cum este reglementat domeniul ? Sunt trei articole care instituie ordine, medalii şi diplome. La art. 113 din Statut , al. e), se spune: „Diploma de excelenţă” se acordă cadrelor didactice pensionate sau pensionabile, cu activitate deosebită în învăţământ; Diploma este însoţită de un premiu de 20 la sută din suma salariilor de bază primite în ultimele 12 luni”. Inspectoratul şcolar a acordat o groază de „Diplome de excelenţă” în luna octombrie, dar fără să fi citit legea. Poetul Ion Tudor Iovian se mira că diploma nu este însoţită de un premiu, măcar simbolic. Dar distinsul poet mai are mult până la pensie… Însă profesorii pensionari sau pensionabili care au primit această diplomă ar putea să ceară banii şi atunci să-l văd pe domnul inspector general. Vorba ceea, „dacă nu e putirinţă, geaba chichirez gâlceavă” ! Însă precum în cer, aşa şi pe pământ… Ca să nu fiu bănuit că revendic ceva bani, vreau să declar aici că eu am refuzat „Diploma de excelenţă”, ostentativ am absentat de la pseudoserbarea organizată la Ateneu, dar nu cred să fi deranjat pe cineva...

Nerespectarea legii duce nu doar la premieri hilare, ci şi la inflaţia de Colegii Naţionale. Ideea înfiinţării acestor colegii a fost crearea unei elite ca în perioada interbelică. Erau multe licee atunci, dar unul era Liceul Naţional din Iaşi. Colegiile ar trebui să fie doar unul pe judeţ, sau chiar la două-trei judeţe. Aici ar trebui să ajungă cei mai celebri profesori, iar elevii acestor colegii ar trebui să fie eminenţi. Ideea social democrată, de fapt socialistă, este celebra uniformizare socială, ca să nu-i mai poţi deosebi pe proşti de cei deştepţi, pe hoţi de cei cinstiţi, pe leneşi de harnici. Faci peste tot colegii naţionale, decorezi pe toată lumea, toţi sunt o apă şi un pământ !

În patru ani tovarăşii au stricat tot ce se putea strica din ceea ce s-a construit cu migală şi efort în anii 1997-2000. Să sperăm că noii guvernanţi vor lega repede firul rupt. Cât îi priveşte pe cei de care ne despărţim, sper pentru totdeauna, vorba lui Arghezi: „Temeliile veciei, orice-aţi face-s ale noastre./ Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.”

6 ian. 2005

ALEGERI ANTICIPATE

În timpul campaniei electorale, reprezentanţii PSD-ului nu încetau să insulte alianţa Dreptate şi Adevăr comparând-o cu CDR-ul din anii 1997-2000. Nu vreau acum să intru într-o inutilă polemică şi să spun că de fapt reforma reală abia în 1997 a început şi de fapt cei patru ani de guvernare nomenclaturistă (2001-2004) au fost patru ani pierduţi. Va fi greu să se repare tot ce s-a stricat în aceşti patru ani, de la economie, la cultură. Adevărul este că ne aflăm acum, după alegeri, într-o situaţie destul de asemănătoare cu aceea din urmă cu opt ani.

Atunci CDR-ul a câştigat alegerile doar cu 28 %, deci nu prea departe de cei 32% de acum, fiind nevoit să realizeze coaliţia de guvernare. Coaliţia însă a distrus Convenţia. Vocile care cereau alegeri anticipate nu au fost ascultate, deşi era evident faptul că toate guvernele coaliţiei, de la Victor Ciorbea la Mugur Isărescu, vor fi boicotate din interiorul guvernului, dar mai ales din teritoriu. Domnul preşedinte Emil Constantinescu abia acum recunoaşte că una dintre marile greşeli al anului 1997 a fost transferarea unei importante părţi a deciziei spre administraţia publică locală, în numele unei cu adevărat democratice descentralizări. Dar majoritatea primarilor era formată din pesedişti, mulţi foşti nomenclaturişti, conducerile consiliilor judeţene şi majoritatea consilierilor erau din acelaşi aluat şi au dus o adevărată, isterică bătălie împotriva „cederizării” primăriilor, de frică să nu rămână fără funcţionarii obedienţi de pe vremea lui Ceauşescu. În Parlament se dădeau legi intenţionat ambiguizate, pentru a crea iluzia că iniţiativele puterii sunt luate în seamă, fără pericolul de a se putea pune în practică. De exemplu legea Ticu, din instrument de deconspirare a poliţiei politice, s-a transformat într-un instrument de conspirare a securităţii, sau legea Lupu, care a fost formulată în aşa fel încât nu a putut fi aplicată. Am fost acum cinci ani într-o primărie să cer aplicarea legii şi secretarul mi-a explicat, zâmbind satisfăcut, că nu se poate deoarece nu s-au abrogat prevederile legii funciare a lui Iliescu şi cele două legi se bat cap în cap ! Dar şi fără legi ambigui, primarii şi consilierii au boicotat cât au putut orice iniţiativă guvernamentală. Acum se pregătesc să repete „Opoziţia constructivă” din anii 1997-2000. Regulamentul adoptat recent de consiliul judeţean este menit să robotizeze aparatul funcţionăresc. Cu un preşedinte care este şi preşedintele organizaţiei judeţene a PSD, cu doi vicepreşedinţi de la PRM şi cu un prefect care se vrea de la PUR, dar este de la PCR via PRM, judeţul Bacău va răspunde foarte „constructiv” la iniţiativele guvernului ! Fără să schimbaţi prea mult din acest scenariu, puteţi vedea ce se va întâmpla în toate judeţele.

Un alt instrument cu care guvernele din perioada 1997-2000 au fost boicotate a fost celebrul algoritm. La cultură, de exemplu, un post de secretar de stat gândit pentru a revitaliza instituţiile educaţiei continue a fost peste noapte dat UDMR-ului deoarece aşa cerea algoritmul…Ce proiecte a iniţiat UDMR-ul pentru dezvoltarea culturală a României ? Şi exemplele ar putea continua.

În aceste condiţii, alegerile anticipate, pe care n-a avut curajul să le ceară Victor Ciorbea, sunt evident singura soluţie. UDMR-ul nu le doreşte, deoarece nu ar mai avea atâtea voturi câte a primit alături de PSD. Din acelaşi motiv PUR se opune. Acest partid, după jocul politicianist din ultimele luni, poate nu ar mai prinde nici pragul de intrare în parlament. PSD-ul ar ieşi dintr-o eventuală confruntare electorală mult diminuat, nu doar datorită convulsiilor interne, dar şi datorită faptului că a rămas fără câţiva baroni locali, iar justiţia este pe cale să iasă de sub tutela politică. Nici PRM-ul nu doreşte o confruntare electorală, discursul demagogic nu mai ţine, după ce domnul C.V.Tudor a etichetat adevărata declanşare a luptei împotriva corupţiei garantată de prezenţa în fruntea Ministerului Justiţiei, pentru prima dată în istoria recentă a României, a unei personalităţi independente drept „vânătoare de vrăjitoare”! Nu mai înţeleg nimic, după „justiţiarul neamului” lupta împotriva corupţiei trebuie dusă cu mănuşi, nimeni nu trebuie închis, nimeni nu trebuie anchetat ? Sau se teme să nu ajungă PNA-ul şi-n curtea sa, să nu dea de niscaiva vrăjitoare…

Alegerile anticipate ar trebui să limpezească lumea politică românească. Poate partidele ar fi şi mai atente pe cine trimit în Parlament, poate discursul politic ar fi mai puţin demagogic, mai tranşant, mai puţin emoţional şi mai pragmatic, poate electoratul va înţelege că avem nevoie de o putere stabilă, hotărâtă, care să nu poată fi şantajată oricând cu ruperea majorităţii, poate românii se vor hotărî să o rupă definitiv cu trecutul. De fapt actualii guvernanţi ar trebui să iasă în faţa electoratului nu cu promisiuni de tot felul, ci cu o întrebare simplă: Vreţi să vă salvăm ? Oferiţi-ne o majoritate confortabilă, ca să putem îndeplini tot ce am promis. Nu ? Nu!

10 ian.

O TRISTĂ SĂRBĂTOARE

Elevii şi profesorii Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” sărbătoresc, la mijloc de ianuarie, ziua patronului lor spiritual, de care sunt pe bună dreptate foarte mândri, deoarece nu este puţin lucru să înveţi şi să te formezi ca om şi ca român la umbra Poetului Naţional. Festivităţile prilejuite de „Ziua Liceului” au început, în ultimii cinci ani, printr-o caldă şi emoţionantă ceremonie care se desfăşura la statuia Poetului, statuie dezvelită cu prilejul ”Anului Eminescu”.

Cum spune Mircea Eliade, prin rit se ajunge la mit. Această ceremonie simplă, ironizată cu invidie de unii sfertodocţi, are tocmai rolul de a ne proiecta, fie şi pentru câteva minute, în „Mitul Eminescu”. Bucuria aceasta a ţinut însă puţin timp. Tocmai când era pe punctul de a se transforma în tradiţie, ceremonia atât de necesară, vitală pentru viaţa spirituală a elevilor şi profesorilor din liceul cu nume de mit a devenit o amintire datorită faptului că statuia a fost demolată cu brutalitate barbară de nişte oameni pentru care nu contează decât interesele lor mercantile şi meschine. Ziarul nostru a publicat un fotoreportaj impresionant care mărturiseşte lumii despre moartea statuii. Anul acesta, profesori, elevi, părinţi, oaspeţi au trăit o tristă sărbătoare, ştiind că bustul Poetului se află aruncat într-o magazie, iar în locul lui se cască o groapă ca după bombardament.

Distrugerea statuii lui Mihai Eminescu nu are nici o justificare, ea este rezultatul unui lanţ de abuzuri şi ilegalităţi, începând cu Sentinţa civilă nr. 317/10.10.2000 semnată de judecătoarea Stănişor Vera, sentinţă care este un model de abuz în justiţie, desfiinţat de Tribunalul din Bacău, dar reconfirmat de Curtea Supremă de Justiţie, presupunem că în urma unor presiuni politice, deoarece nu-i bănuim pe judecători de lipsă de profesionalism. Consiliul local, prin Hotărârea sa nr. 29 din 29.01.2004 trece curtea liceului din proprietate publică în proprietate privată, pentru a o oferi Direcţiei Silvice, violând flagrant Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice. Actualul încă director al Direcţiei Silvice are ambiţia de a construi un sediu nou şi n-a găsit în tot Bacăul, cât e de mare, alt loc decât cei câţiva metri pătraţi pe care se ridica singurul monument în bronz dedicat Poetului Naţional ! Pe lângă şirul de ilegalităţi de care am vorbit mai sus, acest gest barbar este şi o blasfemie, o pângărire a unui loc sfânt.

Cazul pe care-l discutăm este o picătură în oceanul ilegalităţilor comise în cei cincisprezece ani ai dictaturii bunului plac. Dacă Doamna Ministru a Justiţiei vrea un exemplu de „justiţie” făcută cu incompetenţă sau cu reavoinţă, trista poveste a statuii lui Mihai Eminescu este ilustrativă. Scriu aceste rânduri cu scepticism, deoarece mă îndoiesc de faptul că firava Doamnă va putea îndeplini una dintre muncile lui Hercule, aceea de a face curat în grajdurile lui Augias…

Am crezut o clipă că noua conducere a Primăriei va interveni în stoparea acestei injustiţii flagrante, dar n-a fost aşa. Triumviratul nou nu-i prea diferit de cel vechi. Vorba lui Caragiale, „enteresul şi iar enteresul”… Au vreun interes să se pună rău cu Direcţia Silvică? Au vreun câştig de la Liceul „Mihai Eminescu”? Doar nu or desfiinţa o hotărâre a vechiului consiliu doar de dragul legii ! Părinţii, elevii, profesorii nu reacţionează. Mai sunt mulţi ani până vom avea o societate civilă care să monitorizeze administraţia. Cine să-l apere pe Eminescu?

17 ian.

INVERS! TOTUL E INVERS !

Teribilul strigăt din finalul piesei lui Marin Sorescu, un strigăt care face cât zeci de cărţi ale filosofilor, devine îngrozitor de actual în aceste zile în care la Guvern se numesc secretarii de stat, iar în judeţe se distribuie noua putere politică. Ziarele fac tot felul de speculaţii, şefii de partide se bat cu pumnul în piept socotind că li se cuvin atâtea şi atâtea posturi, ba mai amintesc fără jenă de păgubosul algoritm, de procente; puterea se distribuie precum brânza în piaţă. Ce poate ieşi de aici ? Poate ieşi un amestec exploziv sau amorf, oricum nefuncţional, ca acum opt ani. Societatea civilă, care a sperat atât de mult într-o administraţie cu adevărat modernă, care să nu mai dicteze, ci în sfârşit să colaboreze, priveşte din ce în ce mai dezamăgită la spectacol. Politicienii, mai vechi şi mai noi, inventează strategii pentru a mai aduce un post de şef în barca lor, indiferent dacă au sau nu omul potrivit. UDMR-ul vrea neapărat un post de secretar de stat la educaţie, PUR-ul socoteşte câte procente a adus în alegerile locale PSD-ului şi le pretinde de la Alianţă, negustoria asta este de natură să deprime şi pe cel mai optimist alegător. Gogoriţa cu depolitizarea administraţiei a fost lansată de PSD tocmai ca să-şi conserve structurile: oamenii lor din prefecturi şi primării au devenit peste noapte apolitici ! Aici ar trebui să ne înţelegem. Funcţionarii trebuie să fie apolitici, ei formează instrumentul administrativ cu care se aplică politicile guvernului în judeţe. Dar cine foloseşte acest instrument şi ce politici aplică ? Prefect şi subprefect fără de partid, sau consilieri care votează fără să ţină cont de doctrina şi programul partidului pe care-l reprezintă, asta este o aberaţie. Atunci eu, alegătorul, de ce am votat cu un anumit partid ? Nu ca să fiu reprezentat politic în structurile de putere ? Am văzut un proces verbal al unei întruniri a Consiliului municipal unde voturile erau consemnate nominal, dar în dreptul consilierilor nu era trecut partidul pe care-l reprezenta fiecare. De unde ştiu eu, alegătorul, că deputatul, sau consilierul căruia i-am dat votul mă reprezintă cu adevărat ?

Românii şi-au pus mari speranţe în actuala Putere. Guvernul pare nu doar funcţional, ci chiar eficient din primele zile, cu toate beţele în roate ce i se pun. Structurile administrative din teritoriu, care se conturează în aceste zile, sunt însă de o importanţă covârşitoare, deoarece de ele va depinde punerea în operă a politicilor guvernamentale. La conducerea instituţiilor descentralizate trebuie oameni noi, care să fie şi foarte buni profesional, dar şi loiali Alianţei. Nu-i neapărat nevoie să fie membri de partid, ba chiar ar fi o prostie să se pretindă acest lucru, aşa cum făcea acum opt ani un efemer şef de partid judeţean, preferând un pedeserist care şi-a schimbat pe loc culoarea politică, unei competenţe autentice. Trebuie procedat invers, vorba lui Sorescu. Dacă am admite, prin absurd, că toate competenţele s-au adunat la PUR, trebuie lăsate la o parte orgoliile de partid şi oferite toate posturile de conducere PUR-ului ! Este foarte dificil să alegi şi n-aş vrea să fiu în pielea liderilor de partid. Cu cine să înlocuieşti, de exemplu, sinistra troică (şi cuvintele tropăie!) de la inspectoratul şcolar ? O înlocuieşti pe doamna Marchiş cu domnul Enăşoaie, adică un activist cu alt activist ? Legea lustraţiei, care a fost sistematic sabotată de activiştii din Parlament, ar putea fi în sfârşit aplicată, adică decizia ar trebui să fie luată, vorba lui Sorescu, invers decât până acum.

În construirea structurilor de putere din judeţ liderii politici au o răspundere uriaşă. Le doresc din toată inima să reuşească şi…le ţin pumnii !

24 ian.

BARONII SINDICALIŞTI

Domnul preşedinte Traian Băsescu considera drept una dintre priorităţile sale activarea societăţii civile. Dar asta-i o prioritate care de cincisprezece ani este sistematic eludată, deoarece o societate civilă amorfă şi needucată este uşor de manipulat. Cine are acest interes ? O masă informă de oameni este ineficientă nu doar politic, ci şi economic, social, cultural. Mai mult poate decât structurarea clasei politice, mai mult decât nevoia de pluripartitism era nevoie de organizarea şi educarea societăţii civile. ONG-urile erau încă de domeniul utopiei, singurele forme de organizare a societăţii civile erau sindicatele, deoarece ele existaseră într-o formă pervertită şi înainte de decembrie 89, iar noua putere politică, noii patroni aveau nevoie de parteneri de dialog, fie şi formali. Au rezultat monştri manipulabili precum sindicatele minerilor, dar şi sindicate adevărate, este drept că puţine şi timorate, iar liderii sindicali autentici puteau plăti cu viaţa îndrăzneala lor, cum s-a întâmplat la Iaşi.

Cei mai mulţi lideri sindicali au devenit în aceşti cincisprezece ani adevăraţi baroni, cu vile şi case de vacanţă, cu sedii, maşini luxoase şi concedii petrecute în paradisuri turistice, la care nici nu visează un lider sindical din democraţiile autentice. Totul, pe banii strânşi de la amărâţii care cotizează fie din inerţie, fie din credinţa naivă că sindicatul chiar îi apără. Cum poate să apere interesele sindicaliştilor un lider implicat politic, fie consilier, fie parlamentar pe lista unui partid ? Nu poţi fi în acelaşi timp şi de o parte şi de alta a fileului. La Bacău avem o situaţie şi mai stranie, când o filială întreagă a unui sindicat, este vorba de Sindicatul Liber din Învăţământ, a devenit filiala PRM. Politizarea sindicatului duce fatal spre decizii politice. Dialogul, uneori cu ameninţări dramatice, devine o comedie jucată în faţa membrilor de sindicat, iar avantajele materiale de care se bucură „liderii” reprezintă mita politică pe care o primesc pentru acest joc. În învăţământ s-au declarat zeci de greve absurde, evident fără nici un efect asupra deciziei politice, însă cu pierderi de timp, de bani şi mai ales de prestigiu din partea cadrelor didactice. Ultima descoperire a „liderilor” băcăuani este faptul că nu s-au aplicat prevederile Statutului (Legea 128 din 1997) la calcularea salariilor. Dar de ce n-au văzut anul trecut, sau acum doi, trei, patru ani ? Pentru o asemenea greşeală ar trebui să-şi ceară scuze de la miile de învăţători şi profesori, apoi să-şi dea demisia „de onoare” (scuzaţi expresia!). Domnul inspector şcolar general spune: „Sunt de acord cu poziţia sindicatului, care este una corectă şi care este în spiritul legalităţii”. Dar dânsul ce a păzit de când este inspector, cine se face vinovat de nerespectarea legii ? Ar trebui şi el să-şi dea demisia, iar procesul cu care ameninţă sindicatul ar trebui intentat în primul rând lor.

Dar dacă este vorba de o „comandă politică” ? Dacă lor nu le pasă nici un pic de salariile dascălilor, ci vor doar să pună în dificultate actuala guvernare,cerându-i să plătească banii pe care, legal şi treptat, potrivit fiecărui exerciţiu bugetar, ar fi trebuit să-i plătească guvernul Năstase ?

31 ian.

SOLIDARITATEA CELOR BUNI

Aflu din ziare că într-o staţie de autobuz un tânăr este înjunghiat în gât, fratele lui îl prinde pe agresor, dar mulţimea crede că agresorul este cel tâlhărit şi-i sare în ajutor, făcându-l scăpat. Mulţimea se face solidară cu banditul, crezând că face o faptă bună, că salvează un nevinovat. Confuzia este posibilă, presupun că oamenii care au intervenit erau de bună credinţă. Mulţimea nu este de condamnat. Mai degrabă ar fi de condamnat faptul că într-o staţie de autobuz a unei pieţe atât de mari cum este Piaţa Sud nu existau gardieni. Faptul că opinia publică reacţionează, fie şi greşit, este un semn bun. Societatea civilă începe să se coaguleze, are măcar reacţii pozitive, să avem răbdare până vom consemna şi iniţiative.

Din păcate exemplul de la care am pornit este singular. Nu discutăm aici rezultatul pervers al acţiunii oamenilor aflaţi în staţia de autobuz, ci reacţia în sine, faptul că sincer ei au crezut în oportunitatea intervenţiei. Că ordinea publică ar trebui asigurată de cei pe care noi toţi îi plătim pentru acest lucru este o altă problemă. Un organism social sănătos se poate apăra şi singur. Ce ne facem însă atunci când constatăm că oamenii de lângă noi, semenii noştri, au un comportament voit antisocial, ba chiar consideră normal să sfideze cele mai elementare reguli de conduită.

Un vecin îmi povesteşte, revoltat, ce i s-a întâmplat tot într-o staţie de autobuz. Când a coborât a asistat la o scenă făcută de taxatoare unor bătrâni care nu aveau bani de bilet. În acelaşi timp, patru călători care coborau i-au dat taxatoarei biletele folosite. Revoltat, le-a plătit el biletele celor doi bătrâni, dar a somat-o pe taxatoare, sub privirile ucigaşe ale şoferului, să rupă biletele primite, pentru a nu le mai putea revinde.

Cât de sănătoasă este o societate formată din asemenea indivizi ? Culmea este însă că nici călătorii care au înapoiat biletele, înlesnind o fraudă nu mai mare decât de zece mii de lei, nici taxatoarea, nici şoferul, dar nici oamenii din autobuz, ori cei care aşteptau în staţie nu au perceput gestul ca fiind imoral. Spre deosebire de cei care l-au făcut scăpat pe cuţitar, călătorii din autobuz nu s-au solidarizat cu vecinul meu, nu au avut reacţia normală de dezaprobare. Cât de departe este o societate formată din asemenea oameni de societatea civilă vie şi eficientă pe care o dorim cu toţii ? Domnul Andrei Pleşu spunea că intrarea în Europa nu este atât o problemă a semnării unor acorduri sau tratate, cât este o problemă a transformării interioare a fiecărui român. Graniţa cu Europa nu este la Vamă, ci este în interiorul fiecăruia dintre noi. Când vom şterge această graniţă, vom fi în Europa. Când orice călător cu autobuzul se va ruşina nu numai să înapoieze biletul taxatoarei, dar îl va păstra cu grijă până la primul coş de gunoi, unde-l va depune atent să nu-l ia vântul, când vom percepe o fraudă nu mai mare de zece mii de lei la fel cu una de zece milioane de euro, când chiar taxatoarea va respinge, indignată, această complicitate, când oamenii buni vor fi solidari nu doar la prinderea infractorilor, dar şi la tot felul de iniţiative edilitare, zâmbindu-şi unul altuia , bucuroşi de această comuniune senină, atunci graniţa interioară de care vorbea Andrei Pleşu va cădea şi orice acord sau tratat va deveni caduc: societatea civilă se va fi constituit şi solidaritatea celor buni va triumfa.

Cât timp va trece, însă, până atunci ?

7 feb.