Anexa 1: Supliment explicativ la rubrica E

Notă: părţile subliniate au fost extrase în rezumatul din rubrica E.

Sint victima unui şir de grave abuzuri judiciare, între 1983 şi 2014. Stiu că CEDO poate trata doar încălcarile drepturilor mele comise dupa semnarea convenţiei de către România (în iunie 1994). Dar pentru a se putea inţelege abuzurile ulterioare datei respective, sint silit să prezint istoria speţei, pe care justiţia românească a tratat-o şi după 1994 contrar spiritului şi literei convenţiei CEDO

I Evenimente anterioare anului 1994, care au facut apoi obiectul demersurilor mele, tratate abuziv

I a. 1981-1989

1. Acţiunea din 1983

Fiind cuprins de aceea profundă revoltă faţă de regimul represiv comunist, care a dus la răbufnirea eliberatoare din 1989, am vrut să fac ceva efectiv pentru răsturnarea lui, asumîndu-mi riscurile de rigoare, pe care le-am considerat o obligaţie a mea faţă de colegii de suferinţă din lagărul sinistru care devenise România. În acest scop, intrînd - în 1981, în oraşul Craiova- în dialog cu domnul Raul Volcinschi, fost profesor universitar şi deţinut politic, m-am asociat unui grup de intelectuali care doreau răsturnarea lui Nicolae Ceuşescu (fără a şti prea multe despre cine sînt persoanele alăturate lui Volcinschi şi ce interese ar putea avea, în afară de acela de a scăpa România de un tiran) . Eliberarea ţării nu putea fi concepută în acel moment decît printr-o lovitură surpriză (chiar un atentat)- ceea ce impunea procurarea unor arme, care nu se putea face decît prin efracţie (regimul armelor fiind foarte strict). Convingîndu-mi doi prieteni (Petre Năstase şi Nicolae Stanciu) să mi se alăture, după ce am executat cîteva efracţii de antrenament, în noaptea de 8/9 septembrie 1983, am pătruns în postul de miliţie din Osica de Sus (neîntîmpinînd vreo rezistenţă) şi am sustras din dulapurile cu armanent două pistoale mitralieră şi cîteva încărcătoare. Pentru acest gest, am fost pedepsit .... pînă azi.

2. Urmarirea şi cercetarea penală

A urmat urmărirea noastră prin ţară, prin toate mijloacele de care dispunea regimul. S-au tras spre noi peste 2000 de cartuşe, dar nu am ripostat- căci luasem armamentul cu un singur scop potenţial- lichidarea lui Ceuşescu. Nu am mai ajuns însă să le folosim pentru asta, căci, după o hăituire masivă care ne-a silit să furăm maşini şi să dezarmăm miliţieni, am fost prinşi- pe 30.09.1983. A urmat o anchetă penală extrem de violentă şi scurtă, soldată cu inculparea noastră - pentru furt de arme cu intenţie de jaf. Anchetatorii securităţii nu au vrut ca să ajungă la urechea tiranului că a existat o intenţie de lichidare a lui, aşa că s-au mulţumit cu explicaţia - stupidă în contextul României comuniste- că am furat armele cu scopul de a ataca o unitate CEC (bancă populară). Iar noi am dat această explicaţie pentru că eram siguri că am fi fost exterminaţi dacă ne trădam adevăratele intenţii şi pentru a proteja intelectualii cu care complotasem. Realitatea nu a putut fi scoasă la lumină....nici pînă azi.

3. Procesele iniţiale

La numai 10 zile de la prinderea noastră (fapt total neobişnuit, care arată dorinţa de a muşamaliza cazul) a avut loc procesul 391/1983 la Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti- în care am fost lipsiţi de orice posibilitate de apărare (fără martori, fără drept la cuvînt, cu avocaţi din oficiu care ne-au acuzat- după tipicul justiţiei represive etc). La 10.10.1983, prin sentinta penala 63 am fost condamnaţi la moarte, pentru furt calificat în dauna avutului obştesc cu consecinţe deosebit de grave (pe lîngă multe alte pedepse mai mici, pentru infracţiunile conexe, unele reale ,altele inventate). Cum pagubele produse staului erau de circa 16000 de lei (cîteva salarii) şi au fost recuperate integral- lipseau total consecinţele deosebit de grave, prin care era justificată încadrarea la pedeapsa cu moartea. Legislaţia şi jurisprudenţa românească din acel timp, cerea ca pentru o astfel de încadrare pierderile materiale să depăşească 500 000 de lei, sau să pui în grav pericol securitatea statului- dar pentru a recurge la această motivare procurorii ar fi trebuit să invoce adevăratul scop al furtului. Dar, deşi am fost anchetaţi de securitate şi judecaţi de instanţe militare, sentinţa nu a făcut referire nici măcar la articole legate de regimul armelor. Ne aflăm în faţa unor condamnări la moarte oculte, situaţia neputînd fi lămurită cu ocazia recursului de la Tribunalul Suprem- secţia militară (dosar 68/1983)- pentru că acesta s-a desfăşurat în acelaşi cadru şi ca atare sentinţa 70 din 27.10.1983-a consfinţit lichidarea noastră. Aceste decizii abuzive ar fi trebuit revizuite, dar asta nu s-a putut face.... pînă azi.

4. Detentie si reincadrari

Am petrecut un an în camera condamnaţilor la moarte. La 2.07.1984, pe baza Decretului prezidential 124/1984, s-a făcut comutarea pedepsei la 25 de ani detenţie. Tribunalul Craiova, prin sentinta 3459/87 în dosarul 14256/1987 a operat contopirea pedepselor, emiţînd mandatul de executare nr.4221 din 17.12.87. În 1988, s-a făcut aplicarea Decretului de amnistie 11/26.01.1988, am fost încadrat la articolul 2 (deţinuţii care ispăşesc condamnări peste zece ani) pedeapsa fiindu-mi redusă la 12 ani şi jumătate. Dar Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti- TMTB a făcut contestaţie la executarea mandatului şi a susţinut că trebuie să mi se aplice art 3 al Decretului de amnistie din 1988 (pentru condamnaţii la moarte), deci că pedeapsa trebuie redozată- la 20 de ani şi nu la 12.5. Este ceea ce a decis Tribunalul Argeş, în dosarul 1036/1988, prin sentinţa 41 din 31.05.1988, în urma unui alt proces cu avocat din oficiu... Sistemul vrea să mă distrugă, fără a recunoşte public cu ce l-am supărat. De aceea mi-a fost aplicat, în tot timpul detenţiei un regim excepţional (la penitenciarele Rahova-din 30.09.83, Jilava spital - din 5.04.84, Rahova- -din 3.12.84, Mărgineni- din 25.06.85, Craiova- din 27.07.87, Colibaşi- din 24.03.88), fiind ţinut cu mîinile şi picioarele în lanţuri şi expus unor condiţii de extreminare. Un asemenea tratament nu putea fi rezervat unui hoţ oarecare şi acest lucru putea fi lămurit, după căderea regimului, dar asta nu s-a putut .... pînă azi. Şi din dosarele informative găsite între timp , se înţelege de ce : am fost tot timpul suspectaţi că am furat armele în scop de atentat şi chiar s-au surprins indicii în acest sens.

I b. 1990-1994

5. Răsturnarea legislativă şi menţinerea mea în captivitate

Revoluţia din 1990 ar fi trebuit să modifice întregul context juridic (de la prezumţii, la legi) şi să conducă la corectarea abuzurilor judiciare ale fostului regim. Prin decretul nr 6 din 7.01.1990- a fost abolită pedeapsa cu moartea. Automat, eu nu mai puteam rămîne încadrat la art 3 al decretului de amnistie din 1988, chiar dacă s-ar fi susţinut în continuare că tribunalul Argeş nu a greşit în 1989. Pe de altă parte, începînd cu luna ianuarie 1990 au fost date decrete de graţiere şi legi de abrogare (D3-4.01, D12-10.01 etc), care au dus la golirea puşcăriilor- inclusiv de infractori periculoşi. Excepţia am fost noi ... cei trei actori ai less-majestăţii pentru care am acţionat la Osica. Asta după ce dictatorul Ceauşescu fusese executat - pentru genocid, de nomenclatura care i-a luat locul, foştilor deţinuţi politici le-au fost acordate îndemnizaţii prin D118/1990 iar luptătorii anticomunişti erau onoraţi ca eroi, iar autorii unor infracţiuni împotriva securităţii statului comunist au beneficiat de ruptura legislativă. Dar nouă, nu ni s-a schimbat încadrarea pînă azi.

6. Încercarea de a revizui sentinţa , după revoluţie- recursul extraordinar

Imediat după căderea regimului, prin memorii, am semnalat adevăratele motive ale furtului de armament din 1983, arătînd şi cine fuseseră intelectualii cu care pusesem la cale operaţia. Plîngerea către comisia naţională pentru rezolvarea sesizărilor (corectarea abuzurilor din timpul regimului comunist) de pe lîngă CFSN, făcută din penitenciarul Colibaşi la începutul lui ianuarie a fost inregistrată la 26.01.1990 cu Nr 47, Complicii protejaţi prin tăcerea noastră între 1983 şi 1989 au făcut şi ei demersuri pentru eliberarea noastră, pe baza mărturiilor lor. În urma memoriului meu şi a audienţei la procurorul general general Gh Robu intreprinse de Raul Volcinschi (însoţit de Şerban Suru), procuratura a deschis, la 2.02.1990, lucrarea A/D/S/7600005, înaintînd (la 19.04.90) către CSJ recurs extraordinar pentru revizuirea procesului din 1983. În acesta nu se arată însă nimic despre motivele politice ale furtului armelor (revelate de mine în memoriu şi de domnul Volcinschi în audienţă), ci doar că nu putea fi vorba de consecinţe deosebit de grave, deci trebuie schimbată încadrarea, deci a dozării pedepsei, cu consecinţa aplicării diferite a decretului de amnistie din 1988- ceea ce impune eliberarea mea. Procurorul general a emis şi decizia 19821/3429/90 de suspendare a pedepsei mele între 07.03.90 şi 7.05.90, pentru a mă putea prezenta la recurs- fapt comunicat instanţei de revizuire, care luînd notă că sîntem liberi- nu ne-a mai citat- aşa cum ar fi fost cazul, pentru a ne putea prezenta argumentele. Dar... decizia de suspendare a executării nu a fost respectată, noi fiind menţinuţi abuziv în detenţie, fără măcar a şti de procesul de revizuire- la care nu ne-am putut prezenta! Fără noi, fără avocaţi, fără martori, Curtea supremă de justiţie- secţia militară, a dat la 7.05.1990 Decizia 45 în cauza 53/90- prin care se menţineau sentinţele justiţiei comuniste din 1983 Şi nu am putut corecta această monumentală malversaţie juridică... pînă azi.

7. Evadarea si alte încercari de revizuire

Sper să se intuiască ce am simţit aflînd concluzia recursului extraordinar (fără a şti cum s-a ajuns la această enormitate, pentru că am obţinut acces la dosarul respectiv... de-abia în 2013). Cum revizuirea a fost declanşată de memoriul meu, în care arătasem realitatea, relevată de mărturii noi, pe care doar revoluţia din 1990 le-a făcut posibile- nu am ştiut că recursul procurorului general din 1990 nu s-a ocupat de acest aspect, ci numai de reîncadrarea infracţiunii, ca neavînd consecinţe deosebit de grave. Daca aş fi avut acces la dosar aş fi remarcat şi că sentinţa din 1983 a fost menţinută pe motivul stupefiant (în 1990!) că, deşi nu existau daunele materiale necesare încadrării la "consecinţe deosebit de grave", ea rămîne valabilă datorită înaltului pericol potenţial...pentru organele statului comunist. Ceea ce sugerează că instanţa ştia despre ce intenţii fusese de fapt vorba, dar din motive tenebroase continua să le considere reprobabile şi să le ţină ascunse, cu efectul menţinerii mele în captivitate- care ar fi încetat de atunci- dacă adevărul era enunţat explicit. Am încercat să atrag atenţia asupra cazului meu prin diverse memorii, dar mi se răspundea că acum sînt epuizate căile extraordinare, deşi eu nu exersasem nici una. Simţindu-mă prizonierul unui complot juridic, al unui sistem represiv care îl continua pe cel comunist, doar aparent desfiinţat, văzînd că din închisoare nu pot comunica lumii exterioare ce se face cu mine, am încercat să scap din detenţia abuzivă, evadînd. După capturarea mea, la 15.08.1991, a avut loc procesul 2253/1991 încheiat de judecătoria Sfîntu Gheorghe prin sentinţa 343 din 23.10.1991, care a adugat încă doi ani la condamnarea mea; după recursul 45/20.03.92 de la Tribunalul Covasna mandatul precizînd că mai am de executat: 13 ani 11 luni si 8 zile. Mă deosebeşte de Monte Cristo faptul că, ratînd evadarea, nu mi-am putut face dreptate pînă azi, în ciuda garanţiilor CEDO asumate de România.

II Demersurile ulterioare anului 1994, in care dreptul meu la libertate şi jusţitie a fost încălcat

II a 1994- 1999

În toată această perioadă , justiţia românâ a încălcat conveţia CEDO privindu-mă în continuare de libertate (în penitenciarul Aiud) în condiţii de detenţie distrugătoare şi respingînd nejustificabil şi discriminator demersurile de reparare a abuzului judiciar comis asupra mea, descrise în continuare.

8 Memorii şi cereri de revizuire

Intelectualii implicaţi în complot au făcut declaraţii publice (tv, presă, senat) ceea ce ar fi trebuit să declanşeze autosesizarea procuraturii. Din penitenciar, eu am depus memorii explicative la diverse instituţii (Ministrului Justiţiei, preşedintelui României etc.) şi am cerut revizuirea proceselor la parchetul general de pe lingă Curtea Supremă de Justiţie Secţia juridică a CSJ a invocat legea 56 din 9.7.1993, art 25 lit c pentru a respinge aceste cereri, fără a preciza conţinutul art.25al.c, din care aş fi putut vedea că e vorba doar de o problemă de competenţă, care ar fi obligat CSJ să redirijeze cererile mele spre organele în drept. Nici o instituţie nu a confruntat memoriile mele (în care am semnalat elementul nou care trebuie considerat- scopul real al furtului de armament, atestabil de martori) cu conţinutul dosarului recursului extraordinar 54/1990 (menţinut la secret), în care se putea vedea că în 1990 nu au fost discutate de fapt revelaţiile făcute după 1990 de participanţii la acţiunea din 1983- care ar fi impus reîncadrarea faptei şi eliberarea mea. Nu s-a ţinut cont nici de argumentele mele privind erorile de drept pe baza cărora continuam să fiu privat de libertate:1. Pedeapsa cu moartea fiind anulată prin decretul 6 din 1990, nu se mai justifica încadrarea mea la art 3 al decretului de amnistie 11/1988. 2. Gravitatea consecinţelor faptei mele provenind nu din daune materiale ci din înfruntarea organelor de ordine, era anormal ca să nu beneficiez de schimbarea de optică (abrogări, amnistii, graţieri, îndemnizaţii etc) care s-a manifestat după 1990 faţă de infracţiunile contra securităţii statului comunist. Nici unul dintre memoriile şi cererile mele de revizuire (vezi partea I) nu au avut efect:.

9 Acţiuni reparatorii în instanţe

Abrogarea (la 1.11.1996, prin Legea 140/1996) a articolului art 224 din codul penal (împreună cu toată secţiunea "infracţiuni în dauna dauna avutului obştesc") pe care s-a bazat condamnarea mea, amplifica abuzul menţinerii mele în captivitate. Chiar dacă aş fi rămas încadrat la art 209 (furt calificat), era evident că pedeapsa din 1983 trebuia redozată, nemaiexistînd temeiuri pentru a se ajunge la maximul de 20 de ani, fără agravanta furtului din avutul obştesc (şi de fapt - şi fără consecinţele deosebit de grave). Ceea ce ar fi trebuit să conducă, cu actualizarea aplicării decretului de amnistie din 1988, la eliberarea mea. Ca să nu mai vorbim de ce efect ar fi trebuit să aibă probarea cu martori a adevăratei naturi a infracţiunii mele, considerabilă ca eroism după 1990 (a se vedea de exemplu prevederile legii 568/2001- în care cazul meu se înscrie perfect). Fiindu-mi refuzate cererile de revizuire, am încercat să depăşesc blocajul juridic prin procese de contestare a executării pedepsei - în care am cerut redozarea, sperînd şi că mi se va da în sfîrşit ocazia să aduc martori care să spună adevărul despre acţiunea din 1983. Dar dosarul 1259/1997 a fost judecat la judecătoria Aiud tot în lipsa mea şi a martorilor, pînă la termenul final din 28.10.1997, singurul la care am participat, depunînd o declaraţie şi un memoriu important pentru lămurirea cauzei. Sentinţa de fond 1652 din 28.10.97, motivată la 20.01.1998, fără a face vreo referire la probele noi, respinge argumentarea redozării. Nu am putut numi un avocat sau propune martori nici la singurul termen al Apelului judecat la Tribunalul Alba (dosar 543)- la 1.06.1998 (cînd am depus la dosar multe probe). Decizia 253 /A/1998 menţine vechea încadrare, demonstrînd faptul că nu e vorba de o eroare judiciară accidentală ci de un abuz juridic continuat şi probabil orchestrat de la nivel înalt. Deşi copia minutei precizează că am formulat recurs faţă de respectiva decizie (prin cererea cu nr 11086/30.06.98 depusă la penitenciarul Aiud), nu am fost citat la ipoteticul recurs, nereuşind să aflu nici dacă a mai avut loc-(vezi memoriile mele- la partea I). Pentru a fi privat de această treaptă superioară - dar normală- de justiţie, a fost folosistă o adevărată diversiune. În loc să fie judecat la Curtea de Apel Alba recursul în dosarul 1259/1997 faţă de sentinţa 253 /A/1998, a fost deschis la tribunalul Alba cu nr 2674/1998, pe baza memoriului meu 822 din 15.06.98 ... un nou dosar de fond, avînd ca obiect tot contestaţia la executare. În timp ce eu aşteptam în penitenciar citaţia la recursul pentru cauza 1259/1997 (care pare a fi condus la sentinţa - necomunicată mie, conform unei adrese a judecătoriei Aiuid din 2013- care mă anunţă că dosarul a fost distrus), se judeca - fără mine- neofondul 2674/98, minuta 222 din 30.11.98 reiterînd că, deşi după Legea 140 din 14.11.1996, nu mai exista articolul 224 cod penal, pedeaspsa maximă pentru art 209 putînd fi de 20 de ani, la fel ca ceea ce a rezultat din aplicarea amnistei din 1988- nu e cazul de redozare. Fără nici o explicaţie privind încadrarea la pedeapsa maximă şi neglijarea probelor noi depuse.

10 Memorii, demersuri faţă de CEDO

Buimăcit de evoluţia bizară a proceselor, am încercat să lămuresc situaţia printr-o nouă serie de memorii (vezi partea I). Am semnalat faptul că aştept veşti despre recurs în cererea 1345/14.09.98 adresată din penitenciarul Aiud parchetului de pe linga Curtea de apel Alba. Drept răspuns, prin adresa nr 151 din 26 oct 98 a Curţii de apel Alba către penitenciarul Aiud, se explică că în paralel cu noul dosar 2674- de la tribunalul Alba, se va judeca şi recursul de la Curtea de Apel (pentru cauza 1259/1997) cu avocat din oficiu, după care se mai poate acţiona numai pe căi extraordinare. Pe de altă parte, la memoriul familiei mele din 7.09.98 către ministerul Justiţiei, acesta răspunde la 21.09.98 cu nr.10791/22/98 - că a dirijat memoriul la Curtea de apel Alba, care răspunde la 24.11.98 cu Nr3542/VII/1- că nu au un dosar de contestaţie la executare, ci că el este la Tribunal Alba! Ca atare, la 07.12.98 am întrebat Procurorul general de ce dosarul 543/1998 este la Tribunalul Alba şi nu la Curtea de apel Alba, pentru a se judeca acolo recursul declanşat prin cererea mea 11086/30.06.98. Neprimind răspuns am mai trimis instaţelor un memoriu privind recursul la contestaţie la executare, care ar fi trebuit să fie pus pe rol. Nu am aflat ce s-a întîmplat cu el.... pînă azi. Nedispunînd de o sentinţă definitivă ... pentru că recursul depus de mine nu pare a mai fi fost judecat (sau a fost ţinut ascuns faţă de mine) nu am putut să duc la capăt cererea mea către CEDO, iniţiată printr-o sesizare trimisă la 25.11.98, în urma unei discuţii cu o delegaţie APADOR-CH care a vizitat penitenciarul; după primirea răspunsului din 19.02.99 (referinţă PM2961) am încercat fără succes să satisfac exigenţele curţii (formulate şi în scrisoarea către mine din 22.04.99) prin explicaţiile pe care le puteam formula din poziţia de prizonier al sistemului juridic românesc.

11 Presiuni civice care au dus la graţiere

Mai mult succes au avut demersurile celor care au militat public pentru rezolvarea situaţiei aberante în care s-a ajuns : cei mai vechi deţinuţi din puşcăriile româneşti erau cei trei care au încercat în 1983 să se înarmeze pentru a scapa ţara de tiranul executat pentru genocid cîţiva ani mai tărziu. Fără ca să poată prezenta vreodată adevărul în faţa unei instanţe care să revizuiască sentinţele din 1983, pe motiv că au epuizat căile de atac, deşi elementele noi nu au fost niciodată luate în consideraţie. Cel care îmi dăduse sarcina procurării armelor, Raul Volcinschi, ajunsese între timp secretar al ministrului de interne şi făcuse declaraţii de presă elocvente. Cîteva personalităţi (parlamentari etc) au intreprins demersuri pentru eliberarea noastră şi cîteva ziare (Ziua, Dreptatea, Cotidianul) au demarat o campanie acerbă de presă, pentru a scoate cazul din conul de umbră care permitea continuarea încarcerării mele. În urma acestor demersuri ale societăţii civile, deşi ministerul justiţiei nu s-a arătat încîntat, la 15.03.1999, preşedintele Constantinescu a decretat graţierea mea şi a tovarăşilor mei de faptă Nicolae Stanciu şi Petre Năstase, fiind eliberaţi din penitenciarul Aiud cu biletul 258/99, după 16 ani de detenţie. Evident că această soluţie nu însemna recunoaşterea abuzurilor care mi-au prelungit detenţia, a faptului că am fost privat de libertate prin refuzul accesului la revizuirea uor sentinţe aberante, în contextul Romaniei eliberate de tirania contra căreia am acţionat. Am crezut însă că, începînd din acest moment, aflat în libertate, voi putea intreprinde demersurile necesare scoaterii la lumină a adevărului şi reparării nedreptăţii. Operaţie pe care am lansat-o chiar la eliberare, prin conferinţa de presă în care, alături de Raul Volcinschi, am povestit publicului românesc istoria cazului nostru.

II b 1999- 2009

12 Demersuri justiţiare şi de documentare

Imediat după eliberare, am fost invitat la înalţi oficiali care mi-au ascultat povestea, recomandîndu-mi să nu fac scandal public pentru modul cum am fost tratat, dacă vreau să mi se ofere reparaţii. Nu trebuia să povestesc- de exemplu- participarea mea la revoluţia anticomunistă care a avut loc în penitenciarul Colibaşi în decembrie 1989- care mi-a adus probabil ostilitatea organelor represive. Şi nici faptul că, pe toate perioada anului 1990, noi, organizatorii revoltei penitenciare din decembrie 1989 am fost supuşi unor chinuri bestiale. Şi nici că am fost practic silit să evadez în 1991, cu riscul împuşcării mele, văzînd că mi se resping toate memoriile şi cererile de revizuire. Şi nici despre ce am suferit în detenţie, sau despre blocajul juridic. Numai dacă îmi ţineam gura (şi ştiam că au cum să mă lovească- şi în libertate) puteam spera la recunoşterea drepturilor mele, ca fost deţinut politic şi luptător anticomunist. Dar asociaţiile foştilor deţinuţi politici, deşi au aflat adevărul, nu-mi puteau aloca îndemnizaţie conform legii 118/1990, dacă nu era pronunţată o sentinţă definitivă în care să fie consemnat faptul că furtul armelor în 1983 a avut ca scop înfruntarea lui Nicolae Ceuşescu. Ca să obţin o astfel de sentinţă, trebuia să sparg blocajul juridic. Şi pentru asta , cum dintre martorii cheie, numai Raul Volcinschi mai era în viaţă, aveam nevoie de probe suplimentare. Dar ori de cîte ori m-am adresat instituţiilor deţinătoare de arhive potenţial interesante, acestea mi-au răspuns că nu găsesc dosare despre mine (vezi exemple în partea I). Iar atunci cînd am dat de dosare, le-am găsit goale- cu menţiunea, pe copertă, "strict secret". Sau - cum am păţit la penitenciarul Aiud, nu mi s-a permis să fac nici o copie de pe dosarul meu de detenţie (de pe care am luat totuşi, pe furiş, notiţe exploatate în acest document). Cererile de revizuire penală se loveau de "epuizarea căilor de atac" prin recursul lui Robu din 1990 (pe care nu l-am putut obţine, încît să văd că nu avea legătură cu mărturiile noi, care aruncau cu totul altă lumină asupra cazului). Iar eventualele demersuri civile- pentru răspundere delictuală, se ciocneau de invocarea prescripţiilor, fără a se ţine cont de intreruperile şi suspendările ce s-ar fi impus datorită forţei majore şi refuzuilor cu care fusesră tratate cererile mele.

13 Supravieţuirea ... în libertate

Am încercat să-mi refac cumva viaţa, încît să ajung în măsură să întreţin o famile şi să-mi plătesc avocaţii necesari. Numai că, peste tot, mi se trîntea uşa în nas cînd ceream servici, pe motiv că aş fi recidivist graţiat (simţind deseori antipatia faţă de poziţia mea anticomunistă - căci mulţi români îl regretă pe Ceauşescu datorită mizeriei produse după căderea lui; sau frica de a nu supăra pe cei care dirijează din umbră distrugerea mea). O poate confirma domnul Cristian Troncotă, istoric al serviciilor speciale şi decan al facultăţii de informaţii din cadrul ASI. Consultîndu-mi dosarul înainte şi după 1990 (el avînd sarcini de organizare a arhivelor fostei securităţi) acesta a ajuns la concluzia că am participat la singura tentativă de lichidare a lui Nicolae Ceuşescu, fapt consemnat în lucrarea " Istoria serviciilor secrete româneşti" şi m-a vizitat pentru a clarifica detalii. După ce a intervenit în favoarea angajării mele, faţă de primarul din oraşul Giurgiu şi acesta i-a spus că "Rovenţu nu poate fi angajat" domnul Troncotă a primit atenţionări: "cine îl ajută pe Rovenţu, va fi perceput şi el ca duşman". Duşmanul căror cercuri putea ajunge cineva pentru că a furat două arme în 1983? Care sînt forţele care au ţinut să mă menţină înafara societăţii pînă azi şi de ce? Iată întrebări la care de-abia acum am început să am un răspuns. Dar între timp, viaţa mea a fost făcută praf. Libertatea cîştigată în 1999 s-a dovedit amară. Am fost silit să trăiesc din expediente, bazîndu-mă pe cultivarea unei mici bucăţi de teren a părinţilor mei. Am trăit din pensia lunară de 100 de euro, a mamei mele, fostă cooperatoare, care a decedat de curînd după ce a fost complet imobilizată la pat. Avînd de îngrijit şi pe fiul meu, născut în 2000, căci soţia mea, întîlnită imediat după eliberare, ne-a părăsit din cauza mizeriei în care eram siliţi să trăim, combinată cu tensiunea pe care o vedea în sufletul meu, din cauza nedreptăţii şi neputinţei. Nu am avut bani nici măcar pentru a putea duce la capăt operaţiile de documentare în vederea proceselor, sau să interesez avocaţii care şi-ar fi putut asuma un asemenea război judiciar!

14 Difuzarea cazului si cautarea unui sprijin

Singurul lucru pe care l-am putut intreprinde a fost să fac publice povestea şi situaţia mea. În acest scop m-am lăsat interogat de o sumedenie de ziarişti şi reporteri de radio sau televiziune, care au realizat numeroase emisiuni de senzaţie. Dau ca exemple articolele: din ziarul Ziua (16.03.99, 29.03.99, 22.04.99, 13.08.08), Ziarul de Iaşi (19.03.99) , Evenimentul Zilei (7.03.04, 27.10.06), Libertatea (17.05.05), Puncte Cardinale (martie 2006), Qmagazine (10.12.07), formula AS (2008), Romania Libera (30.01.09) etc. Uneori la aceste discuţii a participat şi domnul Raul Volcinschi, cel mai în măsură să confirme realitatea aproape incredibilă pe care o dezvăluiam concetăţenilor mei (exemplu- Emisiunea "Miezul problemei" din 3.10.2006 de la postul Nasul TV), iar alteori, el singur a făcut publice detalii despre acţiunea noastră (un capitolul din- "La roumanie insolite"- Alex Decotte 2008, Evenimentul Zilei- 11.07.09, Ziarul de Cluj- 23.02.10 ). Totuşi , pînă la decesul său din 10.01.2011, profesorul Volcinschi s-a derobat cu eleganţă de la rugăminţile mele de a mă spijini în instanţă, din motive pe care le-am aflat prea tîrziu. Nefiind sprijinit de nimeni (căci ziariştii, după ce-şi făceau realizau emisiunea, nu-mi plăteau nici deplasarea iar activiştii civici- pe care domnul Ioan Roşca, i-a invitat printr-un apel public să sprijine lupta mea justiţiară- au reacţionat slab) am rămas la uşa legii, încuiată pentru mine. Căci, în ciuda tuturor dezvăluirilor din presă, necontrazise de nimeni, nici o instituţie a statului român nu s-a sesizat, încît să demereze o cercetare urmată de o corecţie, sau să scoată din dulapuri memoriile mele rămase fără răspuns.

15 Relansarea din 2009

În această situaţie (îngrozitoare) mă aflam, cînd s-au produs două evenimente. În ianuarie 2009, domnul Ioan Roşca, preşedinte al asociaţiei CIVES, m-a invitat la o întîlnire în cadrul căreia mi-am prezentat cazul, astfel ca aceia ce asistau, să poată aprecia dacă el merită organizarea unui grup de suţinere a mea, ca prototip de acţiune civică în cadrul proiectului "Solidaritate Justiţiară", care ar fi urmat să ofere un suport coerent victimelor injustiţiei din România. Se spărgea astfel gheaţa izolării mele, domnul Roşca dovedindu-se consecvent în a mă sprijini în acţiunile necesare înfruntării "justiţiei". În al doilea rînd, apariţia Legii 221, la 11.06.2009 a creat un cadru adecvat şi pentru tratarea situaţiei mele. Această lege specială a fost emisă pentru a da posibilitatea unei reparaţii adecvate, fie şi extrem de tîrzii, victimelor abuzurilor grave ale regimului comunist, fie că ele au beneficiat sau nu de îndemnizaţia pentru detenţia ca deţinut politic, stabilită prin legea 118/90. Pentru prima dată era abordată aici problema celor care au acţionat în scopul răsturnării dictaturii, dar au fost închişi pentru delicte de drept comun (pentru că, după 1965, regimul a vrut să ascundă realitatea detenţiei politice). Fragmente din această lege care permiteau rezolvarea cazului meu: " Art 1 [] (3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic si condamnarea pronuntata in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevazute de legea penala, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista [] si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania[](4) Caracterul politic al condamnarilor [] se constata de instanta judecatoreasca, in conditiile prevazute la art. 4. Art. 2 Toate efectele hotararilor judecatoresti de condamnare cu caracter politic prevazute la art.1 sunt inlaturate de drept. [] Art. 4 (1) Persoanele condamnate penal in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decat cele prevazute la art. 1 alin. (2), pot solicita instantei de judecata sa constate caracterul politic al condamnarii lor, potrivit art. 1 alin. (3). [] (3) Instanta de judecata este obligata sa ia toate masurile pentru obtinerea sau, dupa caz, reconstituirea dosarului in care a fost pronuntata hotararea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania. Art. 5 (1) [] pot solicita instantei de judecata, in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. []"

16 Navigînd în contra zidului arhivistic şi a valului legislativ anti-justiţiar

a.Avînd în sfîrşit un cadru adecvat pentru relansarea luptei mele judiciare, am reluat, în măsura posibilităţilor mele materiale extrem de reduse, demersurile de documentare în arhive, cu grija de a nu depăşi repunerea în termen de 3 ani realizată prin legea 221. Am constatat că dosarul meu de la penitenciarul Aiud , pe care l-am putut consulta pentru prima dată, conţinea numeroase probe ale respingerilor nejustificate ale cererilor mele de revizuire, bazate pe auto-denunţul privind scopul acţiunii noastre, trimis diverselor instituţii după 1990. Dar pentru că nu mi s-a dat dreptul să fac copii sau însemnări după aceste documente ci a trebuit să notez pe furiş cîte ceva din ce conţineau, am depus cerere pentru ca dosarul să nu fie distrus (aşa cum se procedeată în România pentru ştergerea urmelor crimelor judiciare) fiindu-mi necesar pentru procesul pe care urma să-l intreprind, pe baza legii 221. Răspunsul (partea I)- dosarul va fi distrus în 2010!

b.Ca urmare a cererii depuse la Serviciul Român de Informaţii, mi s-a spus că arhiva securităţii a fost dirijată spre CNSAS (consiliul naţional de studiu al documentelor securităţii) în baza unor hotărîri recente de acces a publicului la această arhivă. Ajutat de Domnul Şerban Suru, în vara anului 2009, am găsit la CNSAS dosarele mele din 1983, pe care le-am putut consulta împreună. Am constatat că, atît cercetarea penală cît şi procesul de fond şi recurs , se înscriau în categoria înscenărilor judiciare comuniste, obţinute prin schinjuirea celor cercetaţi şi falsificarea declaraţiilor. Delictelor reale săvîrşite de noi în cadrul acţiunii principale (a cărui scop nu apărea de loc) le erau adăugate o sumedenie de infracţiuni imaginare. Chiar şi după sentinţa definitivă din 1983, s-au făcut presiuni asupra noastră pentru a ne asuma o sumedenie de infracţiuni despre care nu ştiam nimic (numite "AN"-uri- în jargonul miliţiei comuniste, care proceda astfel pentru a raporta fictiva rezolvare a tuturor cazurilor). Aceste noi abuzuri erau reflectate şi în dosarele de "urmărire informativă" - pe care securitatea le organizase pentru mine, Năstase şi Stanciu. Aceste dosare arătau şi că după ce ne-a fost comutată pedepasa cu moartea, am început să fim supravegheţi continuu, prin mijloacele specifice (informatori în celulă, microfoane, controale etc). Scopul acestei urmăriri, care a continuat pînă în 1989 era notat pe foile de sarcini: voiau se afle care era adevăratul ţel pentru care am sustras armanentul la Osica, în 1983!! După ani de supraveghere pînda securităţii a dat roade- fiind interceptate începuturi de mărturisiri făcute de mine, Năstase şi Stanciu faţă de colegi de celulă, consideraţi prieteni. Mai mult, se vedea în aceste dosare că la 4.12.1984, securiştii m-au plasat -provocator- în aceeşi celulă cu Volcinschi , că în 1987 au interceptat şi corespondenţa secretă dintre mine şi Raul Volcinschi şi întîlnirea acestuia cu tatăl meu, pe care l-a adus la vorbitor pentru a obţine de la mine anumite informaţii), fiind fotografiaţi împreună. In coroborare cu declaraţiile publice neluate pînă atunci in seama, legătura mea cu Volcinschi era pe deplin dovedită, şi cu aceasta caracterul politic al acţiunii mele din 1983 (în termenii legii 221) şi abuzivitatea refuzului de revizuire a sentinţei penale din 1983, pînă în 1999.

c. Numai că, în timp ce noi, potenţialii beneficiari ai legii 221, cotrobăiam prin arhivele deschise de curînd, sistemul a realizat că a deschis prea larg poarta pentru reparaţii. S-a emis ordonaţa guvernamentală 62/2010 care a modificat articolul 5 alineatul (1), litera a) al legii 221 astfel ""a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989[] " Victimele regimului comunist erau discriminate făţiş faţă de alte categorii de victime ale abuzurilor judiciare, cărora nu li se impuneau astfel de limite în reparaţii .Au fost depuse numeroase plîngeri la Curtea Constituţională, în care s-a arătat (nu era greu) că o astfel de restricţie discriminatorie încalcă flagrant constituţia (şi convenţia CEDO). Ca atare , această instituţie uzurpată a decis la 21.10.2010 (hotărîrea antologică are numărul 1358) să nu se mai plătească nici o despăgubire victimelor regimului comunist, adică articolul 5 al legii 221 să fie complet eliminat! Din motivaţie (că îndemnizaţiile date în baza legii 118/90 sînt suficiente pentru a compensa daunele) se poate vedea că , pe lîngă alte racile grave, această decizie nu se putea aplica de loc la cazul celor care, ca mine, nu au beneficiat de îndemnizaţii pe baza legii 118/90, ci doresc să folosească legea 221 pentru ca de-abia acum să se constate carcaterul anticomunist al faptelor pentru care au suferit condamnări penale. Dispărea astfel sediul eficace creat de legea 221 pentru despăgubirea mea pentru erorile judiciare care nu au putut fi constatate într-un proces de revizuire penală, din motive dincolo de voinţa mea (încălcîndu-se protocolul aditional CEDO nr7, STCE no.117, semnat de Romania la 7/10/1993). Rămîneau însă în vigoare celelalte articole din legea 221, care îmi dădeau posibilitatea constatării caracterului politic al infracţiunii mele, ceea ce ar fi avut drept consecinţă, pe de o parte, îndreptăţirea mea la îndemnizaţia de fost deţinut politic (conform legii 118/90) şi pe de altă parte, posibilitatea relansării procesului de revizuire (cu drepturile de despăgubire aferente, pentru abuz judiciar), în baza constatării obţinute în procesul la legea 221. Este drumul pe care mi-am mai irosit cîţiva ani.

II c 2009-2014

17 Procesele bazate şi pe legea 221/2009

a. La 11.05.2012 am depus două cereri la Tribunalul Bucureşti secţia civilă (pentru că aşa prevede legea 221, deşi e vorba evident de echivalentul unei revizuiri penale) în care am cerut, pe de o parte, constatarea caracterului politic şi abuziv al detenţiei mele în baza articolelor ne-anulate din legea 221, în conexiune cu restul legislaţiei în vigoare şi pe de altă parte, pornind de la respectiva constatare, am solicitat îndemnizaţie, respectiv despăgubiri, pe baza legilor pentru foştii deţinuţi politici, răspunderii civile delictuale şi dreptului la repararea erorii judiciare. Pentru că, întru obţinea constatării respective, am înaintat pe firul acţiunii paralele- 1636/122/2012, deschise mai aproape de domiciliul meu, la Tribunalul Giurgiu, prin plîngerea depusă la 7.06.14 cauzele 18924/3/2012 (cu cererea de despăgubiri) şi 18111/3/2012 (cu constatarea) au fost suspendate. În final ele a fost perimate, pentru că demersul de constatare 1636/122/2012 a eşuat în 2014, aşa cum se poate vedea mai jos.

b. La capătul 1 al cererii din 7.06.12 depuse la Tribunalul Giurgiu am cerut să fie recunoscut caracterul politic al condamnării din 1983, conform art 1 şi 4 al legii 221 (citată mai sus). Articolul 2 prevede eliminarea tuturor efectelor sentinţelor revizuite implicit, dar dispariţia art 5 a eliminat sediul pentru cererea de despăgubiri. Aşa că am solicitat, la capătul 2 al cererii, să se constate că, pe lîngă caracterul politic al faptei mele în sensul legii 221, am fost şi victima unor abuzuri juridice prelungite: încadrarea furt din avutul obşetesc cu consecinţe deosebit de grave - necorectată nici măcar după abrogarea art 224 din codul penal; încadrarea la art 3 al decretului de amnistie din 1988, necorectată nici după abrogarea pedepsei cu moartea; tratarea speţei ca infracţiune împotriva securităţii statului comunist- ce trebuia reconsiderată după 1990; desfăşurarea scandaloasă a recursului extraordinar din 1990- urmată de respingerea cererilor mele de revizuire. Aceste constatări, echivalente cu cele pe care le-aş fi putut obţine în urma unei reviuiri penale (pe care legea 221 o substituia) deblocau calea unuor cereri ulterioare de dezdăunare, pe baza articolelor legate de abuzul judiciar. În acelaşi scop pre-reparator, am solicitat la capătul 3 al cererii mele să se constate că detenţia mea abuzivă şi cu caracter politic a durat pînă în martie 1999 şi că îmi dă dreptul la îndemnizaţie coform legii 118/90 şi la repunerea în tremen la legea 568/2001,ca erou în lupta anticomunistă. Am mai precizat în cereri că îmi sînt împiedicate cercetările în arhive şi că instanţa avea obligaţia generală să sprijine aceste demersuri întru stabilirea adevărului şi -conform art 4 al 3 al legii 221 (vezi mai sus) să procure dosarul meu complet. Dar ea nu a făcut asta, şi nici applicarea art. 172-5 cpc (care prevede că o probă poate fi considerată făcută atunci cînd e împiedicată de partea adversă) ci s-a rezumat să primească probele pe care am reuşit să le procur şi propun (vezi partea I): audierea colegului meu de faptă Petre Năstase şi a lui Şerban Suru- cel la care Volcinschi aranjase să fiu ascuns după reuşita loviturii din 1983, declaraţia lui Cicerone Ioniţoiu despre modul în care Raul Volcinschi i-a cerut armament în 1983 la Paris, declaraţia lui Demostene Andronescu despre complotul din 1983- de care ştia de mult de la Raul Volcinschi, declaraţii publice complete ale lui Raul Volcinschi - inclusiv în faţa unei comisii a Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, numeroase extrase din presă- inclusiv de la conferinţa noastră de presă din 1999, cîteva copii după documentele găsite în 2009 în arhiva CNSAS (textul sentinţelor din 1983 şi note informtaive care arătau că şi după 1984 am fost urmărit de securitatea cu suspiciunea că am furat armamentul cu scop de atentat).

c. Probatoriul era absolut suficient pentru ca judecătorul să tranşeze cauza în favoarea mea. Din păcate, sentinţa în sentinţa tribunalului Giurgiu nr 40 din 21.03.2013, îmi dă dreptate la capătul 1 (recunoscînd caracterul politic al condamnării din 1983) dar o face cu o motivaţie neconvingătoare şi nu spune nimic despre capetele 2 şi 3 (abuzurile juridice conexe şi drepturile la îndemnizaţie pentru detenţia pînă în 1999) , putîndu-se înţelege că acestea decurg din decizia la capătul 1 sau că au fost neglijate. De aceea am fost obligat, pentru a-mi apăra interesele în ambele alternative, să înaintez , la 21.09.13, recurs la Curtea de Apel Bucureşti (în ipoteza că era vorba de o non-explicitare) şi în paralel , la 27.09.13, (pentru a doua interpretare- că e vorba de non-pronunţare) o cerere de completare a dispozitivului- pentru toate cele trei capete. Tribunalul Giurgiu a admis că nu s-a pronunţat complet şi a reluat dosarul , pentru a rezolva completarea de dispozitiv.

18 Feţele ascunse ale lui Volcinschi descoperite la CNSAS - cauze ale discriminării mele

a. În perioada în care aşteptam convocarea la procesul de completare a dispozitivului, am primit din partea CNSAS o notă care mă anunţa că au fost găsite două volume despre mine în arhivele fostei securităţi preluate de ei. Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o la CNSAS am găsit într-un dosar (P8261/7) recursul extraordinar 54/1990 (incomplet, căci nu cuprinde lucrarea procuraturii A/D/S/7600005 şi nici plîngerea mea nr 47 din 26.01.1990 sau declaraţiile "complicilor" mei pe baza căreia s-a înaintat recursul). Nu pot descrie stupefacţia mea cînd am văzut cum s-a desfăşurat recursul din 1990- că nu au fost discutate elementele noi revelate de mine şi ceilalţi martori, că judecătorilor li s-a comunicat că am fost eliberat provizoriu- deci mă pot prezenta la proces etc. În loc să limpezească situaţia la capătul 1, procesul recursului extraordinar aducea elemente puternice de susţinere a capătului 2 al cererii mele (abuzurile juridice- dintre care cel mai cras era respingerea atîtor cereri de revizuire, deşi nu existase invocatul lucru judecat, în 1990)!. Mai mult, studiul atent al dosarelor informative I235097 (DUI Rovenţu), I257476 (DUI Nastase) şi P376112 (Stanciu) a scos la lumină numeroase consemnări ale suspiciunii organelor că în 1983 a fost vorba de intenţie de atentat pentru care am fost urmărit, pînă cînd s-a descoperit legătura mea cu Raul Volcinschi, recidivist în astfel de acţiuni, care confirma respectiva suspiciune.

b. Sesizînd importanţa relaţiei mele cu Volcinschi, domnul Ioan Roşca a intreprins cercetări în arhivele CNSAS , pentru a afla mai multe despre profesorul Raul Volcinschi, cu care eu am plănuit acţiunea din 1983, despre grupul de universitari cu care acesta punea la cale în aceea perioadă rezistenţa anti-ceauşistă (Simion Pop, Mircea Soica, Tudor Bugnaru) şi despre modul ciudat în care a perceput si tratat securitatea activitatea noastră. Descoperirile sale tranşează definitiv speţa- probele participării mele la un complot anticeuşist între 1981 şi 1983- scop în care am intreprins acţiunea de la Osica, devenind zdrobitoare.

c Pe de altă parte, informaţiile găsite de domnul Roşca în dosarele lui Volcinschi au scos la lumină feţe necunoscute mie ale acestui personaj, care a pendulat între colaborarea cu securitatea română fidelă lui Ceauşescu şi partea care sprijinea acţiunile unor forţe exterioare ce au vizat răsturnarea lui (realizată de-abia în 1989): URSS , Polonia, Cehoslovacia, SUA etc. Acelaşi om care a semnat de mai multe ori angajamente de colaborare cu securitatea şi a livrat acesteia numeroase informaţii, organiza rezistenţa împotriva regimului - încît a fost închis între 1956 şi 1964, 1973 şi 1975, 1976 şi 1978, 1978 şi 1980, 1983 şi 1987. Urmărind zecile de dosare legate de aceste arestări, se observă jocul lui Volcinschi, care i-a permis să traverseze o cursă plină de obstacole, cu preţul distrugerii vieţii celor ca mine, pe care i-a instigat şi apoi abandonat. Reţeta sa operativă e repetată în toate dosarele care au dus la condamnarea sa pentru complot (uneori mascată cu banale delicte civile) şi înscrierea sa în baza de date a suspecţilor de atentat: 1. Se apropie de oameni de acţiune, revoltaţi curajoşi sau infractori recidivişti care nu mai au ce pierde 2. Le propune colaborarea- în sensul efectuării unor infracţiuni prin care să se procure mijloace de rezistenţa împotriva regimului 3. Dacă respectivii aventurieri sînt prinşi, îi abandonează fără scrupule. 4. Se acoperă- pentru eventualitatea că sînt descoperite comploturile, inclusiv colaborînd cu anumite ambasade străine şi cu anumiţi securişti.

d. Nu aveam cum bănui duplicităţile şi contorsiunile lui Volcinschi : de la susţinerea lui Ceauşescu, naţionalistul antisovietic din 1968, la suţinerea sovieticilor în răsturnarea tiranului din anii 80. Nici combinaţiile lui sofisticate, relaţiile lui cu agenţi sovietici sau americani, sau legăturile cu securişti de talia generalului Pacepa (fostul şef al securităţii române, care a făcut defecţiune fugind din ţară în 1978)- dovedite de înregistrările din dosarul Volcinschi (I376115 vol5, fila 2). Nu am ştiut că atunci cînd mă îndemnna să scap ţara de tiran el avea în spatele reţele multiple de spionaj extern sau de diversiune ale securităţii. Şi nici măcar de faptul că, complicii săi din 1981-83, de care mi-a vorbit puţin şi pe care eu i-am am invocat cu candoare, sînt personaje compromiţătoare pentru un aticomunist ca mine. Mă şochează profilul acestor oameni: Simion Pop- vechi ilegalist comunist, acuzator public în tribunalul poporului din 1946, director adjunct al Miliţiei în 1948, decan incult la facultatea de drept din Cluj, coordontor al epurărilor din universităţi în anii 50, critic al lui Ceauşecsu de pe pozţii acut pro-sovietice; Tudor Bugnaru- vechi ilegalist comunist, pus primar al Clujului în 1945 de către sovietici, ambasador cultural la Belgrad în 1947, decan la facultatea de filozofie din Bucureşti , dizident anticeauşist pe filieră pro-maghiară; Mircea Stoica-de extracţie nomenclaturist stalinistă, care prezenta în 1989, la postul la radio Europa Libera, un apel pentru răsturnarea lui Ceusescu cu ajutorul armatei sovietice, in numele Frontului Eliberării Naţionale din România... Nu mă mai mir acum de ce mi s-a întîmplat, ci de faptul că au preferat să mă ţină sub control decît să mă lichideze.

19 Completarea dispozitivului - la Giurgiu

a. Aceste aspecte politice şi ţinînd de mişcarile subterane ale serviciior secrete, sînt profund relevante pentru speţa mea, pentru că explică înverşunarea cu care am fost tratat, faptul că am fost ţinut închis pînă în 1999, în ciuda căderii regimului comunist şi că am fost împiedicat să-mi fac dreptate, pentru ca, prin dezvăluirile provocate de rezolvarea cazului meu , să nu iasă la lumină combinaţii tenebroase în care par a fi implicate mize şi persoane de mare calibru. Este ceea ce a arătat domnul Roşca în concluziile cercetării sale la CNSAS, pe care le-am depus la termenul din 21.11.2013 a completării de dispozitiv, însoţindu-le cu zeci de fotocopii ale filelor relevante.(vezi partea I) Probarea capătului 1 era acum zrobitoare şi devenise clar de ce au fost comise atîtea abuzuri juridice la adresa mea (capătul 2) , culminînd cu farsa recursului extraordinar din 1990- pe care raportul domnului Rosca o demască minuţios. Am adugat acestui supliment consistent de probatoriu dovada corespondenţei mele infructuoase cu peste 40 de instituţii deţinătoare de arhive- care nu mi-au răspus, sau au răspuns că nu (mai) au dosare referitoare la mine şi nu ştiu unde s-ar afla. Precizînd care ar fi sursele cele mai interesante (arhiva CFSN - unde se află memoriul meu din 1990, lucrarea procuraturii S/10166/1990 trimisă la UM05045, emisunile TV în care Volcinschi a relatat acţinuea nostră din 1990, dosarul de la Aiud- în care se află dovada abuzurilor juridice de după 1990 etc) am cerut instanţei ca, dacă încă mai are nevoie de întărirea probatoriului întru lămurirea tuturor detaliilor cauzei, să facă demersurile de documentare de rigoare, sau să aplice art 172-5 cpc, care prevede că o probă împiedicată de partea adversă poate fi considerată ca făcută.

b. În ciuda argumentelor zdrobitoare, sentinţa civilă nr. 4 din 3.02.2014 a Tribunalului Giurgiu respinge capetele 2 şi 3 (pe care nici măcar nu le rezumă corect), cu justificări fără sens , aruncate pe masă numai pentru a se trece sub tăcere probatoriul exploziv depus la 21.11.13 , la care judecătorului respectiv i-a fost pur şi simplu frică să se refere. În consecinţă nu se răspunde adecvat nici cererii mele de a reformula motivarea capătului 1, constatînd mai ferm caracterul politic în baza noilor probe, nici celei de a se constată abuzurile juridice conexe- pentru capătul 2. Nu s-a admis nici măcar faptul că recunoaşterea caracterului politic- făcută deja prin sentinţa nr. 40 din 21.03.2013 a Trib. Giurgiu impunea acordarea indemnizaţiei - pe baza legii 118/90. Astfel se dovedeşte încă o dată că judecătorii din România, se comportă ca nişte soldaţi credincioşi ai statului care le plăteşte salarii şi pensii excesive, cu condiţia să evite despăgubirile acordate victimelor abuzurilor statului- deci că teza judecării nepărtinitoare în procesele cuiva cu statul, de către agenţii juridici ai acestuia- este o farsă.

c Pe parcursul judecării cererii mele de completare a dispozitivului, recursul de la Curtea de Apel a fost amînat , în aşteptarea dosarului/rezultatului de la Giurgiu.

20 Recursul 1636/122/2012 la Curtea de apel

a. Cum judecarea completării de dispozitiv cerută la 27.09.13 nu a îmbunătăţit cu nimic- din păcate- situaţia care m-a determinat să depun la Curtea de Apel recursul iniţial, din 21.09.13, ar fi trebuit ca, la revenirea dosarului de la Giurgiu la Curtea de Apel, cu dispozitivul completat, să fie reactivat automat recursul meu din 21.09.13, rămas integral valabil la cele trei capete. Nu cred deci că era nevoie să reactivez explicit recursul de la curtea de Apel. Dar experienţele anterioare m-au determinat să-mi iau măsuri de precauţie. Termenul de recurs fiind de 15 zile nu am putut să aştept comunicarea deciziei din 3.02.14, ci am trimis prin poştă, la 12.02.2014 o cerere de actualizare a recursului înaintat la 21.09.13, în care arătam că el rămîne integral adecvat, dar că trebuie luate în consideraţie şi probele zdrobitoare depuse de mine la tribunalul Giurgiu, pentru termenul 21.11.13. Această cerere a fost rătăcită şi nu se află la dosar. Din fericire, primind pe 13.02.14 motivarea sentinţei din 3.02.14 , care mi-a relevat racilele deciziei din 3.02.14, am revenit, pe 14.02.2014 cu o "Informare pentru termenul din 20.02.14" (numită astfel - la sugestia avocatei mele- pentru că depusesem pe 12 prima cerere de actualizare a recursului- cea pierdută, la care versiunea din 14 face referire). În această notă ataşată la dosar la filele 28-9, am motivat temeinic cererea de actualizare a recursului, la fiecare capăt, cu formulări fără nici un echivoc: "revin asupra recursului depus la 21.09.2013 şi a completării depuse la 12.02.14 , pentru că am primit între timp (pe 13.02.2014) motivarea sentinţei Tribunalului Giurgiu nr.4 din 3.02.14 2014 privind completarea dispozitivului, ceea ce îmi permite să semnalez erorile pe care se bazează, întru apărarea dreptului meu la justiţie consfinţit de Constituţie şi de convenţia CEDO. Constat că toate consideraţiile mele din notele precedente prezentate instanţei de fond sau de recurs rămîn valabile, adăugîndu-se următoarele observaţii privind aspecte de drept corelate cu situaţii de fapt: 1. Privitor la căpătul 1 (recunoşterea caracterului politic al detenţiei mele) noua sentinţă nu putea repune în discuţie decizia din 21.03.2013 , dar ar fi putut ameliora motivaţia, operînd precizările pe care le-am solicitat, pe baza suplimentului de probe elocvente pe care le-am depus în noiembrie 2013 []2. Privitor la capătul 2 (constatarea că pe lîngă carcaterul politic, detenţia mea pînă în 1999 a fost şi rezultatul unei cascade de erori/abuzuri judiciare) instanţa se derobează de obligaţia de a face dreptate pe fond , pe motiv că e vorba de aspecte care ţin de dreptul penal. Dar aplicarea legii 221/09, adică modificarea încadrării faptelor pentru care am fost condamnat penal la dreptul comun, nu ţine de codul penal? Şi nu sînt conexe inseparabil, în cauză, faptele semnalate de mine:[] 3. Privitor la capătul 3 (constatarea că beneficiez de drepturile unui deţinut politic şi că am fost privat de ele după 1990 în mod abuziv) instanţa de fond încearcă o derobare prea forţată pentru a fi credibilă. []vă rog să tranşaţi dv. toate constatările pe care le-am solicitat (care formează un tot coerent, împiedicînd repararea nedrepăţirii mele excesive), casînd sentinţa nr.4 (care se referă la capetele 2 şi 3 din cererea mea) din 3.02.2014, cu reţinerea cauzei (conform art. 498-501)- retrimiterea la instanţa de fond fiind evident o tergiversare fără rost."

b. Iată ce avea în faţă judecătorul, la termenul din 20.02.14. Poate cineva de bună credinţă să considere, că eu nu am actualizat recursul din 21.09.13 după sentinţa tribunalului din 3.02.14, numai pentru că am numit această explicare limpede a actualizării "Informare"? Este exact ceea ce a făcut judecătorul respectiv la termenul din 20.02.14, care a întrebat-o pe avocata mea, nu dacă renunţ la actualizarea recursului ataşată la dosar, pe 17.04.14 la fila 28-9 ci dacă... am făcut recurs şi după decizia din 3.02.14 privind completarea de dispozitiv. La această întrebare inexplicabilă, nota de şedinţă afirmă (fapt ne-credibil şi ne-confirmat de avocata mea, care ar trebui confruntat cu înregistrarea audio sau transcrierea dezbaterilor) că reprezentanta mea ar fi răspuns că nu am făcut recurs după completare (!!), încercînd să depună de-abia atunci cererea de actualizare (probabil o copie a celei rătăcite de pe 12.02.14) şi fiind oprită de judecător pe motivul că se scurseseră deja 17 zile (faţă de termenul legal de 15 zile) de la decizia din 3.02.14- ca şi cum recursul nu ar fi fost actualizat explicit prin nota din 14.02.14- cea mai nouă filă a dosarului! După care instanţa, fără a da atenţie nici observaţiilor mele privind probele ce ar mai fi putut fi obţinute de la instituţiile care-mi refuzau cererile, a intrat în pronunţare- de la primul termen a recursului. Nebănuind la ce se vor preta, nu am depus concluzii scrise, considerînd că notele mele anterioare foarte clare vor fi citite şi combinate cu probatoriul zdrobitor, contrapus absenţei totale de argumente şi probe- pentru partea adversă (care nici nu s-a prezentat la recurs). Spre surpriza mea, decizia civilă 372 din 6.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti nu se pronunţă pe nici unul din capetele recursului meu din 21.09.14, pe considerentul - manifest greşit- că nici nu mai e valabil- datorită desfăşurării între timp a completării de dispozitiv şi nici nu ar fi fost actualizat la 14.02.14 (crasă eroare materială). În schimb instanţa judecă recursul părţii adverse din 16.09.2013 , deşi ea nu a făcut nici o actualizare, după consumarea - la 3.02.14 a completării de dispozitiv care, reluînd toate capetele de cerere, pe baza unui bogat probatoriu nou, modifica total contextul faţă de decizia 40 din 23.03.2013.

c. Deşi partea adversă nu a reiterat recursul, după ce a luat notă, la 21.11.2013 de zdrobitorul probatoriu depus de mine- fără a ridica vreo obiecţie faţă de aceste documente relevante, nu a propus nici un argument şi nici o probă, statul român prin Ministerul Finanţelor a obţinut cîştig de cauză de la statul român prin Curtea de Apel, instanţa casînd sentinţa 40 din 21.03.2013- care îmi fusese parţial favorabilă. Că a fost vorba aici de aceeaşi rea credinţă sistematică şi sistemică o dovedeşte şi modul în care a fost tratat capătul 1, judecat în favoarea recursului promovat de partea adversă- înaintea clarificărilor produse cu ocazia completării de dispozitiv. Judecătorul recursului, acţionînd ca un veritabil avocat al părtii adverse (ca şi procurorul de şedinţă), a demontat meticulos, una cîte una, cu "argumente" arbitrare, probele care convinseseră instanţa din Giurgiu la 23.03.2013. Dar, în afară de cîteva documente selectate arbitrar şi scoase din context pentru a fi răstălmăcite (cum ar fi recursul extraordinar din 1990, invocat ca autoritate de lucru judecat, în ciuda probării contrariului) a fost neglijat complet suplimentul masiv de probatoriu depus de mine la 21.11.13, care lămurea complet situaţia (aşa cum am semnalat insistent) este complet neglijat. Se ajunge astfel- de exemplu- ca în motivaţia Deciziei 372 din 6.03.2014 să se afirme că Şerban Suru nu a ştiut de combinaţia mea cu Volcinschi- cînd declaraţia sa depusă la 21.11.2013 (ca şi a lui Marcel Petrişor) precizează contrariul. Dar ca să foloseşti probele, trebuie să te oboseşti să studiezi atent dosarele, ceea ce judecătorii români, nu prea fac. Se judecă capătul recurat contra mea... neglijîndu-se total argumentele şi probele depuse de mine în cadrul completării de dispozitiv... invocată de instanţa ca temei pentru desconsiderarea recursului meu... în ciuda precizărilor din nota din 14.02.14.

d. Noua operaţie anti-justiţiară a "justiţiei" româneşti nu lasă loc la mari speranţe. Totuşi, sperînd că aş putea trezi conştiinţa vreunui eventual complet neinfestat de misiunea acoperirii abuzurilor confraţilor şi limitării efectelor lor bugetare, am depus, la 5.04.14 o contestaţie în anulare şi o cerere de revizuire a sentinţei de recurs 372 din 6.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti (definitivă, definitivă, în lipsa unui al treilea nivel ordinar, în speţele la legea 221), acestea fiind singurele căi extraordinare de atac accesibile.

21 Revizuirea 2340/2/2014 - Curtea de apel

a. De-abia după ce am găsit, în dosarul 2338/2/2014 motivarea sentinţei de recurs din 6.03.2014, am putut argumenta temeinic cererea de revizuire (prin nota depusă la 7 mai 1990). Mi-am bazat cererea pe: B. art 322 al. 5 (probe noi) C prevederile CEDO, asumate constituţional- ca prevalente. În nota pentru şedinţa din 10.06.14 , am arătat că renunţ la temeiul A, pe care îl voi aborda adecvat în cadrul contestaţiei în anulare. Am organizat temeiul B (probe noi, elocvente, care nu au fost înfăţişate pînă la 6.03.2014 din motive dincolo de voinţa mea) în trei subpuncte: "a. Documentele elocvente de la CNSAS depuse de mine cu ocazia completării de dispozitiv nu au fost observate/considerate de instanţa de recurs (rămînînd neînfăţişate), ceea ce m-a determinat să depun din nou acum o selecţie elocventă din respectivele documente b. Nu au fost încă înfăţişate nici documentele pe care le-am semnalat ca aflîndu-se în puterea părţii adverse, instituţiile respective (Senat, UM05045/02405, penitenciarul Aiud, etc) impiedicînd obţinerea informaţiilor pertinente de către mine - deci justificînd aplicarea art. 172-175 cpc. c. Documentul important obţinut între timp - înregistrarea mărturisirii lui Raul Volcinschi (şi înscrisurile aferente, conţinînd predarea către mine de către Dumitru Manea şi transcrierea - la 10 mai 2014, de către Ioan Roşca) trimise poştal instanţei, completează elocvent documentele de la CNSAS."

b Vă propun să acordaţi atenţie deciziei nr.975 din 10.06.2014, prin care a fost respinsă revizuirea Deciziei 372 din 06.03.2014- nu numai pentru a vedea pînă unde s-a ajuns în (mal)tratarea cazului meu, ci pentru a înţelege cum a fost transformată curtea CEDO într-o supapă de recurs extraordinar pentru dreptul românesc, singura prin care se mai pot repara deciziile date cu încălcări flagrante de drept şi de fapt. Reacţia instanţei de revizuire fiind: B-a. Nu s-a ţinut cont, nici de către instanţa de recurs, de probele hotărîtoare depuse la 21.11.99, încît acestea nu au fost de fapt înfăţişate? Chiar dacă acesta e situaţia, nu se mai poate face nimic, pentru că eventuala eroare în gestiunea probelor, este un fapt iremediabil împlinit, pentru că nu are un sediu legal de corectare. Probele care au fost depuse deja, fără a fi luate în consideraţie (fapt dovedit de mine în analiza motivării sentinţei) nu vor mai putea fi niciodată considerate ca noi ! Au fost anihilate- prin autoritatea de lucru defectuos judecat. Mai mult, nici documentele din arhiva CNSAS care nu fusesră depuse pînă la 10.06.14 nu pot fi considerate, pentru că nimic nu împiedica procurarea lor după găsirea lor la CNSAS în noiembrie 2014 şi depunerea lor într-un dosar... complet ocultat de instanţele de la Giurgiu şi de la Bucureşti.... Bb În ce priveşte documentele relevante inaccesibile mie, pe care instanţa de recurs le-ar fi putut obţine dacă dădea curs solicitărilor mele şi instanţa de revizuire le-ar putea considera făcute acum (deci noi şi amînate prin forţă majoră) în baza art 172-5 cpc - se reiterează observaţia că aceasta ar reprezenta corectarea unei erori în gestiunea probelor comise de instanţa de recurs- ceea ce depăşeşte mandatul revizuirii. În fine, argumentul Bc (înregistrarea casetei conţinînd mărturia publică a lui Raul Volcinschi procurate la 8.05.2014- cu proces verbal de primire şi transcrierea minutelor relevante)- este respins pentru că ar fi vorba de o probă mixtă, nu de un înscris pur- aşa cum trebuie intrepretate pretenţiile art 322 al codului de procedură....

c. Motivarea respingerii argumentului B arată că instanţa nu contestă afirmaţiile mele privind abuzurile de drept comise de completul de recurs, care au condus la o încadrare complet greşită a faptelor. Ea nici nu se pronunţă pe această temă, amintind doar că eventualele erori de acest gen nu mai sînt temei de revizuire în dreptul românesc, nefiind cuprinse printre motivele enumerate în art 322 al noului cod penal. Acesta a "îmbunătăţit" situaţia, eliminînd instituţia recursului extraordinar (care avea eroarea de drept şi de fapt ca temei de bază).Şi tocmai aici intervine temeiul C al cererii mele de revizuire, care aminteşte că România s-a obligat (şi constituţional) să facă dreptate (pentru a respecta art 6, 13, 14 ale convenţiei CEDO) oricare ar fi carenţele dreptului intern. Ca judecători europeni, şi judecătorii români işi pot folosi "luminile şi înţelepciunile", ori de cîte ori cadrul normativ nu e determinant (lacune legislative, ambiguităţi, contradicţii). Nu e nevoie să fie trimişi petenţii către curtea de la Strasburg, pentru ca aceasta să constate nedreptatea nerezolvată în numele "lucrului greşit judecat", şi să se poată invoca al 9 al articolului 322 :" 9.dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate". În loc să reacţioneze adecvat faţă de observaţiile CEDO, că se primesc prea multe contestaţii din România, aparatul judiciar românesc a deturnat aceste observaţii întru justificarea eliminării posibilităţilor interne de corectare directă a abuzurilor de drept demonstrabile, pe căi extraordinare. Pe această cale, care mai prelungeşte cu cîţiva ani suferinţele produse de o injustiţie continuată 30 de ani am fost împins şi eu, malversaţia avînd ca rezultat prezenta cerere. Mi se pare semnificativ că, în cele 56 de pagini ale deciziei din 10.06.14, nu se răspunde absolut nimic la acest temei al cerereii mele de revizuire.

22 Alte demersuri (complementare recurgerii la CEDO)

-Noul proces de revizuire (3865/2/2014) deschis prin cererea depusă la 5.06.14 - în care am încercat să obţin răspuns la întrebarea : de ce nu este valabil temeiul C al cererii mele - adică obligaţia de a repara abuzurile care fac obiectul convenţiei CEDO, dacă ele sînt constatabile deja? Dar în ciuda explicaţiilor si probelor suplimentare (depuse la 10.06.2014- vezi documentele 157) dreptul la justiţie (documentul 164) mi-a fost respins din nou la 17.06.2014 prin sentinţa 1281. În acest timp, noi demersuri faţă de arhive care ascund dosarul meu erau respinse (doc. 165-167 din vol5), cu excepţia accesului parţial la dosarul meu de la penitenciarul Aiud (de unde am fost eliberat prin graţiere în 1999) care mi-a permis să procur noi dovezi ale demersurilor intreprinse pînă în 1999 pentru ca justiţia postcomunistă să pună capăt abuzului continuat căruia i-am fost victimă.

b- Contestatia in anulare (dosar 2338/2/2014), în care am încercat să casez sentinţa de recurs pe baza art 318 cod penal ("Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare"). Am arătat că instanţa a refuzat explicit tratarea tuturor capetelor recursului meu, pe baza erorii - poate materiale- de a nu observa nota din 14.02.14 prin care ceream- cu explicaţiile de rigoare- actualizarea recursului şi a erorii - poate materiale- care a dus la neobservarea dosarului voluminos cu probe elocvente depus la 21.11.2013. Instanţa superioară nu a preferat această interpretare faţă de alternativele: că instanţa de recurs nu citeşte dosarele, că a primit ordin să nu-mi facă dreptate, sau că nu a "omis din greşeală" să cerceteze recursul meu- ci a comis intenţionat "greşeala omisiunii"- pentru a-i da putere de lucru irevocabil judecat. Contestaţia fiind respinsă la 6.03.15 prin sentinţa 280.

Nota: După atîtea încercări zădărnicite, nu am motive să cred că voi parcurge în timp rezonabil (pentru cineva cu viaţa deja distrusă de injustiţie) lanţul: 1. Constatarea caracterului politic şi a abuzurilor de drept 2. Acordarea drepturilor de fost deţinut politic şi luptător anticomunist 3. Revizuirea penală 4. Dezdăunare civila pentru pierderi morale şi materiale. Pînă nu va fi obligată de o decizie CEDO, justiţia română nu-şi va recunoşte greşelile comise faţă de mine, de care e principalul vinovat. Şi chiar dacă în finalul (meu), o va face, statul român va tergiversa şi minimiza plata daunelor.

23 Distrugerea plîngerii depuse la 6.09.2014 de către cineva din secretariatul CEDO

Vă rog să-mi trataţi dosarul şi destinul de cetăţean european, pe baza conţinutului prezentei plîngeri, care o reia pe aceea depusă la 6.09.2014, care a fost tratată necorespunzător de catre cineva din secretariatul CEDO (fiind divizată greşit în două cereri, 62597/14 si 62655/14, respinse ca incomplete).

Viorel Roventu, 13.06.2015