CINE  POARTà RESPONSABILITATEA  ŞI,  CINE  SUNT  VINOVAŢII  PENTRU  PRODUCEREA,  DESFÃŞURAREA  ŞI  CONSECINŢELE  MINERIADEI  DIN  13-15  IUNIE  1990 ?          -  Mihai Gheorghiu

 

    Ce  a  putut  justifica  luarea  unor  asemenea  decizii?

 

   Pentru  a  putea  clarifica  o  asemenea  problemã,  trebuie  sã  facem   recurs  la  un  proces  de  evaluare  şi  analizã,  prin  care  sã  determinãm,  pe  cât  posibil  cât  mai  convingãtor,  mobilul(scopul),  momentul şi  contextul  în  care  s-a  pus  problema.

 

   Chestiunea  mobilului nu  este  greu  de  elucidat.

 

   Urmare  a  producerii,  desfãşrãrii  şi  încheierii  Revoluţiei  române,  puterea  fusese  preluatã  de  un  anumit  grup.   Acesta,  îşi  adoptase  o  denumire  şi,  fãcuse  publice (atât  cât  era  necesar  pentru  a  nu  fi  rãsturnat  imediat)  intenţiile  sale.   Ajunşi  în  acest  punct  al  raţionamentului,  trebuie  sã  avem  în  vedere  faptul  cã,  ieşitã  dintr-un  proces  revoluţionar,  nu  întreaga  populaţie  privea  cu  aceeaşi  simpatie  acest  grup.   O  parte,  avea  serioase  rezerve,  acestea  fiind  justificate  de  gradul  de  informare  de  care  dispunea,  cu  privire  la  identitatea  şi  trecutul  unora  dintre  componenţii  grupului  în  cauzã  şi  deci,  putând  sã-şi  motiveze  rezervele  în  privinţa  intenţiilor  reale  ale  acelora.

   Sesizând  rapid  starea  de  spirit  a  populaţiei,  noii  deţinãtori  ai  puterii  trebuiau  sã  facã  tot  ce  era  posibil  pentru  a  se  menţine  şi,  a  înlãtura  suspiciunile  ce  planau  asupra  lor,  fiind,  ori  încercâd  sã  fie,  cât  mai  convingãtori.   Pentru  atingerea  acestui  scop,  nu  dispuneau  decât  de  câteva  cãi  posibile :

   -  Sã  facã  cunoscute  şi  sã  adopte  mãsuri  unanim  acceptabile,  menite  sã  le  ilustreze  bunele  intenţii,

   -  Sã  rãspundã  oricãror  cereri,  care  nu  le-ar  fi  afectat  imediat  poziţia,  cu  scopul  câştigului  de  timp  necesar  consolidãrii  acesteia  şi,  în  subsidiar,  al  câştigãrii  încrederii,

   -  Sã  recurgã  la  strategii  adecvate  obţinerii  unui  suport  popular  comfortabil,  menit  a  modifica  raportul  de  forţe.

 

   În  prvinţa  denumirii  grupului  noilor  deţinãtori  ai  puterii  lucrurile  sunt,  din  nou  clare.   S-a  autointitulat  Frontul  Salvãrii  Naţionale.   Aceastã  denumire  era  întrutotul  plauzibilã,  date  fiind  momentul  şi  circumstanţele,  în  care  s-ar  fi  pus  problema  adoptãrii  sale.   Era  însã  o  singurã  problemã.

   Întâmplãtor,  denumirea  coincidea  perfect  cu  aceea  dintr-un  anume  plan  secret (*****).   Acesta  era  primul  argument  din  seria  celor  ce  alimentau  suspiciunile.   Dar  argumentul  în  cauzã  nu-i  neliniştea  prea  mult  pe  noii  deţinãtori  ai  puterii.   Într-o  societate  închisã  şi  permanent supusã  dezinformãrii,  numãrul  avizatilor  asupra  unui  lucru  ultrasecret  nu  putea  fi  decât  extrem  de  redus.   Şi,…  aşa  şi  era !

 

   Ca  orice  grup  de  indivizi  şi  cel  al  noilor  deşinãtori  ai  puterii  trebuia  sã  aibã  o  organizare  proprie,  menitã  sã-i  permitã  sã  funcţioneze  eficient  şi  coerent.   Deci,  asta  presupunea  rezolvarea  problemelor  unei  ierarhizãri,  asumarea  de  responsabilitãţi  şi  sarcini,  etc.   Asta  determina  nevoia  constituirii  unui  organism  adecvat.   Şi  aşa  a  apãrut,  în  denumire,  termenul  de  Consiliu.   Reamintim  şi  subliniem  faptul  cã,  în  interval  de  numai  câteva  ore  de  la  apariţia  în  faţa  opiniei  publice,  noii  deţinãtori  ai  puterii  au  schimbat  denumirea  grupului  din  FSN,  în…  CFSN !

 

   Consiliul  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  este  deci  denumirea  sub  care  a  continuat  sã  aparã  grupul.

   Şi  cu  aceasta,  considerãm  chestiunea  denumirii  ca  fiind  tranşatã,  pentru  moment.

 

   Sã  trecem  la  a  doua  chestiune,  cea  a  intenţiilor.

 

   Cum  am  spus,  grupul  noilor  deţinãtori  ai  puterii  şi-a  fãcut  publicã  denumirea  şi,  în  mod  firesc,  intenţiile.

   Ori  aici,  fiind  vorba  de  a  face  cunoscut  ceva,  este  imperios  necesar  sã  comunici,  pentru  a  permite  asta.

   În  mod  curent,  oamenii  comunicã  verbal,  prin  gesturi  ori  prin  scris.   Dar  cum,  tot  ei,  mai  şi  uitã,  pentru  a  evita  acest  risc,  în  timp,  a  apãrut  practica  redactãrii  de  “ documente”,  în  care,  se  consemneazã  în  scris,  vorbele.  În  funcţie  de  utilitate,  scop,  ori  destinaţie,  documentele  poartã  diverse  denumiri.   Deci,  atunci  când  vrem  sã  comunicãm  ceva  ce  are  o  anume  importanţã,  numele  documentului  ce  consemneazã  conţinutul  respectivei  comunicãri  trebuie  sã  aibã  denumirea  adecvatã  scopului  urmãrit.  Aşadar,  grupul  în  cauzã  şi-a  fãcut  cunoscute  intenţiile  prin  intermediul  unui  COMUNICAT  CÃTRE  ŢARÃ (în  cazul  nostru,  destinatarul  fiind  populaţia  ţãrii).

   Din  cuprinsul  acestui  document  se  putea  afla  cã :

   1.  În  urma  fugii  ruşinoase  a  dictaorului,  a  situaţiei  create,  a  continuãrii  Revoluţiei  pânã  la  reuşita  sa,  etc.,  etc,  puterea  a  fost  prelutã  de  un  grup  care  se  numea (aici  apãrând  denumirea  despre  care  am  amintit  deja),  şi  cã  lupta  continuã.

   2.  Se  cerea  populaţiei  sã  participe  la  Revoluţia  în  curs  de  desfãşurare (explicându-i se  şi  cum)  şi  sã  susţinã  şi  sã  aibã  încredere  în  acel  grup.

   3.  Se  preconizau  o  serie  întreagã  de  mãsuri  care  au  menirea  sã  schimbe  radical  situaţia  preexistentã  atât  pentru  populaţie  cât  şi  pentru  întregul  ansamblu  al  ţãrii (unele  dintre  acestea  fiind  deja  enumerate).

 

   Acesta  era  primul  comunicat,  dintr-o  întreagã  serie  care  au  urmat,  toate  având  scopul  de  a  face  cunoscute  intenţiile.   Asta,  pe  parcursul  unei  perioade  de  timp  având  ca  puct  de  pornire  ziua  de  22  decembrie  1989  şi  pânã  în  preajma  datei  de  20  mai,  când  au  avut  loc  primele  alegeri  libere.

   Prin  intermediul  lor,  tot  cetãţeanul  era  informat  în  legãturã  cu :  tot  ce  se  întâmplã,  ori  urmeazã  sã  se  întâmple,  ce  i  se  cere  sã  facã,  ori  ce  fac  alţii  pentru  el,  etc.,  etc.   În  legãturã  cu  aceastã  modalitate, mai  trebuie  spuse  câteva  lucruri.   Orice  observator,  poate  sã  tragã  o  serie  de  concluzii  numai  primind  şi  analizând  o  serie  de  informaţii.   Aşadar,  urmãrind  seria  de  comunicate  pomenite,  şi  încercând  sã  suprapunem  conţinutul  lor,  peste  o  nouã  serie  de  informaţii  vizând, de  aceastã  datã,  realitatea  înconjurãtoare,  putem  verifica,  valida  ori  invalida,  aproba  ori  respinge,  crede  ori  nu,  nişte  intenţii.  În  acest  proces  se  aflã  substanţa  alimentãrii  încrederii  ori  suspiciunii  faţã  de  un  adevãr.   Ori,  nu  trebuie  scãpat  din  vedere  faptul  cã  tot  pe  acest  circuit  logic  se  înscrie  şi  posibilitatea  recursului  la  manipulare,  prin  intermediul  procedurii  de  dezinformare (diversiunea  informativã).   În  funcţie  de  intenţiile  reale,  un  individ  ori  un  grup  de  indivizi,  poate  face  recurs  la  numai  douã  cãi :  adevãr  ori  minciunã.   Ambele  pot  fi  probate.   De  cãtre  el (ei),  ori  de  cãtre  cel(cei)  cu  care  vine  în  contact.   O  intenţie  realã,  se  dovedeşe  şi  probeazã  ca  fiind  aşa,  numai  în  mãsura  în  care  posesorul  sãu  ori  altcineva  nu  poate  dovedi  cã  este  altfel.   Dacã  intenţia  este  validatã  ca  realã,  spunem  despre  posesorul  sãu  cã  este  sincer  ori  cinstit.  În  caz  contrar,  îl  declarãm  nesincer  ori  necinstit.   Tendinţa  spre  manipulare,  dezinformare  ori  diversiune,  nu  apare  decât  în  situatia  în  care,  intenţia,  trebuie  sã  fie  perceputã  altfel  decât  este  în  realitate.  Şi  deci,  se  asociazã  numai  cu  necinstea  ori  nesinceritatea.   Şi  cu  asta  sã  considerãm  cã  am  spus  cam  tot  ceea  ce  trebuie  avut  în  vedere  când  este  vorba  de  intenţii.

 

   Revenind  la  chestiunea  mobilului,  vom  spune  cã,  parcurgând  succinta  expunere  a  momentelor  din  secţiunea  scurt  istoric,  nu  putem  afirma  cã  nu  au  existat  numeroase  situaţii  în  care  suspiciunea  poate  fi  pe  deplin  justificatã  în  raport  cu  circumstanţele  ori  semnificaţia  pe  care  ele  le-au  avut,  sau  la  adresa  unor  anumite  personaje  care  se  constituie  în  actori  în  cadrul   respectivelor  episoade.

   În  circumstanţele  descrise,  mobilul (scopul)  justificativ  al  adoptãrii  unei/unor  decizii  de  importanţa  şi  gravitatea  celei/lor  care  a/u  fãcut  posibile  “evenimentele  din  13-15  iunie”,  nu  putea  fi  decât  unul  ce  depindea  de  existenţial,  de  a  fi  sau  a  nu  fi.

 

   Ori,  în  toatã  perioada  22  decembrie  ‘89  -  13  iunie  1990,  pe  scenã  s-au  aflat,  la  vedere,  numai  2  actori :  o  grupare ( P),  relativ  omogenã,  reprezentatã  de  noii  deţinãtori  ai  puterii,  grupaţi  sub  denumirea  genericã  FSN,  revendicându-şi, în  calitatea  de  simpatizanţi  o  parte  a  populaţiei,  care,  pe  parcursul  perioadei  luatã  în  calcul  a  variat  sub  aspect  cantitativ (numeric),  de  aşteptat  fiind  cã  a  urmat  o  dinamicã  ascendentã  în  raport  cu  momentul  initial (dovada  constituind-o  scorul  obţinut  la  20  mai),  şi,  o  a  doua  grupare (O),  eterogenã,  reprezentatã  de  cei  care  nu  deţineau  puterea,  nu  erau  şi  nici  nu  se  putea  pune  problema  a  fi  fost  implicaţi  în  gestionarea  sa,  dar  care  aspirau  la  putere,  investind  speranta  în  rezultatul  competiţiei  cu  punct  final  20  mai,  revendicându-şi,  la  rândul  lor,  o  altã  parte  a  populaţiei  în  calitate  de  simpatizanţi.

 

   Un  element  de  importanţã  crucialã  pentru  determinarea  mobilului  justificativ  al  adoptãrii  deciziei  în  discuţie,  îl  reprezintã  data  de  20  mai.   El  este  crucial,  sub  aspectul  importanţei  în  cadrul  analizei  noastre,  deoarece  pune  actorii  P  şi  O  într-o  luminã  diferitã  de  cea  de  pânã  la  acest  moment.

 

   Actorul  P,  deţinuse,  de  la  momentul  iniţial  şi  pânã  la  cel  de  referinţã (20  mai),  o  poziţie  net  superioarã  în  raport  cu  actorul  O.   Gestionând  puterea  şi  dipunând  de  o  marjã  de  timp  de  5  luni  era  privilegiat.   Sub  aspect  structural  era  omogen  şi  solidar (ipostaza  în  care  se  aflase  facilitându-i  aceastã  situaţie)   Avea  control  discreţionar  asupra :  informaţiei  şi  tuturor  tipurilor  de  resurse  şi  mijloace.    În  cele  5  luni  se  organizase,  îşi  consolidase  poziţia,  şi   nutrea  speranţa  depãşirii  unor  handicapuri  în  limita  orizontului  de  timp  conferit  de  câştigarea  competiţiei  electorale .   Avea  o  reprezentare  exactã  a  pericolelor  ce  puteau  veni  atat  din  partea  lui  O,  mai  ales  în  urma  scorului  obţinut,   cât  şi  a  altora.

 

   Actorul  O,  se  afla  într-o  inferioritate  evidentã  şi  total  disproporţionatã  în  raport  cu  P.   Perioada  de  5  luni,  consumatã  pânã  la  momentul  de  referinţã,  nu-i  adusese  nişte  avantaje  notabile.   Fusese  şi  era,  din  punct  de  vedere  structural  eterogen.   Avea  o  reprezentare  clarã  asupra  propriei  situaţii,  oglinditã  prin  scorul  obţinut.   Nu  dispunea  de  posibilitãţi  practice  de  intervenţie  în  eventualitatea  unei  iniţiative  de  rãsturnare  a  situaţiei  de  fapt.   Singura  alternativã  ce-i  mai  rãmãsese  la  îndemânã  nu  era  decât  expectativa.

 

   Nu  întâmplãtor  însã,  am  spus  cã  pe  scenã,  la  vedere,  erau  doi  actori.  În  plan  intern  mai  exista  un  actor,  invizibil,  pe  care  îl  vom  denumi  R.

 

   Actorul  R,  era  reprezentat  de  acele  forţe radical-retrograde (ex-activişti  PCR  şi  securişti),  care  reprezentau,  sã  spunem  aşa,  personificarea  “nostalgicilor”  ori  “conservatorilor”  în  raport  cu  noii  deşinãtori  ai  puterii  care,  apãreau  ca  “ reformişti”.   Erau  proveniţi  din  cele  douã  aparate  ale  Securitãţii  şi  PCR,  care  fuseserã  “epurate”  (cât  fuseserã)  pe  parcursul  perioadei  de  referinţã.   O  parte,  îşi  gãsiserã  refugiul  în  multitudinea  de  partide  “satelit”  ale  FSN,  alţii,  debusolaţi,  nu  ştiau  cui  sã-şi  mai  ofere  “serviciile”.   Nu  întãmplãtor  am  lãsat  la  urmã  acest  al  treilea  actor  deoarece,  se  poate  lesne  înţelege  cã,  în  contextul  subiectului  în  discuţie,  el  nu  poate  face  obiect  de  interes  şi  iatã  de  ce :

   În  raport  cu  P,  era  net  dezavantajat,  în  calitatea  de  victimã  a  acestuia  care,  îi  bloca  practic  orice  posibilitate  de  acţiune,  ţinându-l (în  mod  firesc)  permanent  sub  supraveghere,  şi  privându-l  de  posibilitatea  şi  mijloacele  necesare  unei  eventuale  riposte.   Şi,  e  logic  sã  fie  aşa.

   În  raport  cu  O,  era,  din  nou,  nesemnificativ,  eventualele  elemente  izolate  ale  sale  infiltrate  în  structura  eterogenã  (cum  am  numit-o)  a  lui  O,  neputânt  sã  se  constituie  în  poli  de  opinie,  determinanţi  în  privinţa  orientãrii  şi  acţiunilor  acestuia.

   Ori,  ţinând  cont  de  aceste  “particularitãţi”  ale  sale,  nici  eventualitatea  de  a  interveni  în  joc  ca  forţã  distinctã  nu  se  poate  lua  în  considerare,  ca  urmare  a  celor  anterior  arãtate.

   Rolul  acestui  actor  este  cu  totul  altul  dar,  el  nu  face  obiect  al  acestei  analize.

 

   Revenind  acum  la  afirmatia  anterioarã,  şi  anume  cã,  numai  o  chestiune  esenţialã,  vitalã,  de  facturã  existenţialã  ar  fi  putut  constitui  mobilul  justificaret  al  luãrii  deciziei  în  analiză,  de  unul  din  posibilii  actori,  singurul  care  poate  rãmâne  în  discuţie  este  P.   Şi  iatã  de  ce :

 

   Admiţând  cã  şi-a  asumat  decizia,  aceasta  era  motivatã,  pentru  el,  de  urmãtoarele  argumente :

   1.  Deşi  câştigãtor  al  competiţiei  electorale,  abia  încheiate,  încã  era  contestat  şi  suspectat  de  cel  puţin  douã  segmente  ale  stratificaţiei  sociale :  tineretul, -  de  predilecţie  cel  universitar  -  şi,  intelectualitatea.   Pe  aceştia  nu  reuşise  sã  şi-i  apropie  (nereuşind  sã-i  amãgeascã  şi  nici  convingã,  în  pofida  tuturor  mãsurilor  seducãtoare  la  care  apelase)  pe  întreagul  parcurs  al  perioadei  de  referinţã,  dar  şi,  în  viitor  îi  erau  însă  deopotrivã,  necesari  şi  utili.  Din  experienţa  anterioarã  (pre-revoluţionarã)  ştia  însã,  cã  unica  metodã  care  dãdea  roade  faţã  de  segmentele  în  discuţie  era,  intimidarea.

   2.  Cam  în  aceeaşi  ipostazã  se  afla  şi  în  raport  cu  actorul  O.   Reuşise  sã  obţinã  o  victorie  zdrobitoare  în  faţa  acestuia  dar,  avea  nevoie  de  prezenţa  sa,  în  viitorul  Parlament,  mai  degrabã  în  ipostazã  de  “element  de  decor”  decât  de  “ adversar  politic”.   Ar  fi  dorit  sã-l  tolereze  (ca  pe  un  rãu  necesar)  şi  nicidecum  sã-l  recunoascã  drept  adversar.   Ori,  şi  în  acest  caz,  metoda  utilizatã  în  vederea  atingerii  scopului  nu  rãmânea  decât  tot,  intimidarea,  timorarea.

   3.  Deşi  dispusese  de  un  rãgaz  de  timp  de  5  luni,  nu  reuşise  sã  finalizeze  procesul  de  “epurare”  în  rândul  aparatelor  pe  care  le  preluase,  ba  mai  mult  decât  atât,  pe  cei  mai  mulţi  din  aceştia  şi-i  fãcuse  ostili.   Deci,  trebuia  sã  li  se  ofere  o  “ lecţie”  ilustrativã  sub  aspectul  forţei  şi  metodelor  de  care  dispune.   Altfel  spus,  şi  ei  trebuiau,  timoraţi  şi  intimidaţi.

 

   4.  În  fine,  deşi  putea  apare  ca  un  gest  necugetat,  susceptibil  de  oprobiu  public,  atât  în  plan  intern  cât  şi  internaţional,  şi  de  aici, pãgubos (în  optica  unora),  se  putea  constitui  într-o  probã  de  fidelitate  şi  “ asumare  serioasã”,  corespunzând  perfect  angajamentelor  şi  servirii  intereselor  (în  optica  altora).   Fiecare,  vedea  cum  poftea,  scopul (menţinerea  la  putere)  era  oricum  ajuns !

 

   Toate  circumstanţele  în  care  s-au  derulat  “evenimentele  din  Piaţa  Universitãţii”  precum  şi  efectele  şi  consecinţele  ulterioare  pe  care  acestea  le-au  avut  ori  determinat,  acrediteazã  întrutotul  aceste  patru  argumente.   Şi  pentru  a  demonstra  indubitabil  validitatea  lor,  vom  face  o  succintã  trecere  în  revistã  a  derulãrii  faptelor,  prin  prisma  lor.

 

  u Cum  se  face  cã,  deşi  “ scopul”  agresiunii  asupra  celor  3  edificii  ale  autoritãţii,  ar  fi  fost (în  accepţiunea  de  interpretare  a  puterii  vinovate)  “o  loviturã  de  stat  de  tip  legionar”,  “atacanţii”  din  ziua  de  13 iunie  s-au  mãrginit  numai  la  devastãri  ori  incendieri,  fãrã  a  încerca  nici  un  moment  sã  ocupe  şi  deţinã  obiectivele  atacate,  fãrã  a  încerca  sã  se  înarmeze (deşi, douã  din  cele  trei  obiective  ofereau  aceastã  posibilitate)  în  vederea  continuãrii  acţiunii  pânã  la  finalizare ?

 

  u În  cazul  particular  al  Televiziunii,  deşi  (aparent)  victorioşi  în  urma  atacului,  “ agresorii”  reuşesc  sã  întrerupã  emisia  dar,  nici  nu  se  gândesc  şi  nici  nu  reuşesc  sã  emitã  (fie  pentru  a  face  cunoscut  cine  sunt  şi  ce  intenţii  au,  fie  pentru  a  mobiliza  şi  alte  “forţe”  în  scopul  finalizãrii  obiectivului  propus).

 

  u Cine  au  fost  “victimele”  mineriadei  din  13-15  iunie  1990 ?

      Studenţii,  “intelectualii”  şi  “sediile”  studenţilor  şi  partidelor  politice (culmea,  numai  ale  Opoziţiei !)

 

  u Este  credibil  şi  plauzibil  ca  “ neminerii”  îmbrãcaţi  numai  ca  mineri  sã  fi  provenit  nu  numai  dintre  “efectvele”  UM  0215  ci  şi,  ori  mai  degrabã,  din  rândul  “ epuraţilor”  şi,  mai  ales  "epurabililor"  din  sânul  Securitãţii,  cãrora  li  se  “oferea”  un  bun  prilej  de  “ ocupaţie”  şi  demonstrare  a  fidelitãţii  faţã  de  iniţiatori,  cu  semnificaţia  unui  act  de  penitenţã ?

 

  u Prin  efectele  pe  care  le-a  avut,  “mineriada  din  13-15  iunie”  a  cântãrit  greu  în  balanţa  credibilitãţii  României  în  problema  integrãrii  sale  atât  în  NATO  cât  şi  în  Uniunea  Europeanã.   Era  Uniunea  Sovieticã  şi,  ulerior,  succesoarea  sa  Russia  permanent  adversara  ideii  de  integrare  a  fostelor  sale  ţãri  satelite  în  cele  douã  organisme ?   Atingerea  acestui  scop, fie  şi  prin  intermediul  unei  astfel  de  reprobabile  acţiuni, cui  este  de  crezut  cã  i-ar  fi  folosit ?   Opozitiei  politice  din  România  acelui  moment,  sau  Puterii ?  Intereselor  globale  ale  Occidentului,  ori  ale  Uniunii  Sovietice (încã  existentã  atunci  şi  cu  care,  de  altfel,  la   5  aprilie 1991  fusese  semnat  un  anumit  tratat)  şi  ulterior  Russiei ?

 

   Credem  cã  numai  şi  atâtea  argumente  şi  rãspunsuri  la  câteva  întrebãri  fireşti,  pot  fi  suficiente  pentru  a  concluziona  în  privinţa  mobilului  care  justificã  cui  ar  fi  putut  aparţine  decizia/ile  luate  în  vederea  punerii  în  mişcare  a  “evenimentelor  din  13-15  iunie  1990”.

 

   Drept  pentru  care,  vom  trece  la  problema  lãmuririi  momentului  ales.

 

   În  acest  scop  ne  vom  reaminti  cã :

 

  u În  jurul  datei  de  13  iunie  1990,  în  Piaţa  Universitãţii  se  mai  aflau,  aproximativ  50-100  de  persoane,  în  cel  mai  fericit  caz,  dintre  care,  o  micã  parte,  erau  “grevişti  ai  foamei”  amplasaţi  pe  peluza  din  faţa  Teatrului  Naţional  în  corturi,  şi  o  întreagã  “faunã”  pestriţã (compusã  din  hoţi  de  buzunare,  vânzãtori  ambulanţi  de  “te  miri  ce  şi  mai   nimic”,  “ aurolaci”  şi  alţi  “ pierde  varã”)  infiltratã (oare  de  cine ?)  încã  din  perioada  de  apogeu  a  manifestaţiei,  care  mai  continua  sã  staţioneze  în  zonã,  motivatã  fiind  de  interese  specifice.

   Deci,  dacã  se  mai  întârzia  mult  cu  “ intervenţia”,  exista  riscul  pierderii  “obiectului  muncii”.

 

  u La  20  iunie  1990,  se  anunţase  deja,  urma  sã  aibã  loc  (la  Atheneul  Român)  ceremonia  de  instalare  a  “noului”  preşedinte  ales,  domnul  Ion  Iliescu.   Era  de  aşteptat  ca  la  eveniment  sã  asiste  ori  participe  numeroşi  invitaţi,  jurnalişti  ori  reporteri  strãini,  care  (în  eventualitatea  menţinerii  pânã  la  acel  moment  a  “ focarului”  Pieţii)  sã  adreseze  întrebãri  stânjenitoare  “ sãrbãtoritului”  ori  oficialitãţilor  prezente,  cu  riscul  publicãrii  ulterioare  a  unor  articole  şi  fotografii, în  pandant, tratând  convieţuirea  celor  douã  aspecte.

   Aşa  ceva  putea  fi  de  dorit  ori  acceptat ?   Nu  ducea  la  aceleaşi  efecte  şi  consecinţe ? (cu  “mãsura”  preconizatã !)

 

  u În  fine,  la  28  iunie  1990,  urma  sã  aibã  loc  şedinţa  inauguralã  a  noului  Parlament.   În  cursul  acesteia,  era  previzibil  ca  din  partea  Opoziţiei  sã  porneascã  atacuri  ori  sugestii  de  soluţionare  a  “problemei”  Pieţii  Universitãţii.   Şi  acest  eveniment  urma  sã  fie,  firesc,  intens  mediatizat.

   Şi  atunci,  oare  nu  era  mai  bine  sã  fie  “temperate”  cu  anticipaţie  asemenea  posinbile  “iniţiative” ?   Mai  ales  cã,  “tranchilizantul”  recomandat  se  putea  dovedi  a  avea, în  timp,  un  efect  mai  îndelungat.

 

   Deci,  şi  în  cazul  momentului  ales,  rãspunsul  la  întrebarea  cui  ar  fi  putut  folosi  alegerea  acestuia  atunci,  Opoziţiei  sau  Puterii ?  din  pãcate  credem  cã  nu  poate  fi  decât  acelaşi.

 

   În  fine,  cea  de-a  treia  chestiune  ce  trbuie  lãmuritã  cea  a  contextului  în  care  punea  problema  adoprãrii  deciziei/lor  în  cauzã,  înmãnuncheazã,  ca  spunem  aşa,  pe  precedentele (mobilul şi  momentul)  constituindu-se  într-un  tot  unitar.

 

   În  iunie  1990  raporturile  întregului  ansamblu  al  forţelor  politice  din  România  se  aflau  în  stadiu  incipient  vis-a-vis  de  Occident,  în  timp  ce,  numai  o  parte  a  acestora  se  afla  în  raport  de  “ continuitate  consecventã”  vis-a-vis  de  Uniunea  Sovieticã.   Şi,  cum  alegerile  fuseserã  câştigate  numai  de  o  parte  a  forţelor  politice,  cu  un  scor  categoric,  partea  în  cauzã  prezentând  structural  şi  aspectul  unei  omogenitãţi  indiscutabile,  deci  putând  sã  fie  sigurã  de  sine  în  privinta  consecvenţei  de  orientare.   Şi,  cum  Uniunea  Sovieticã  era  intactã,  aflatã  sub  conducerea  unui  promovator  al  PERESTROIKĂI  drept  soluţie (nimãnui  neputând  sã-i  treacã  mãcar  prin  cap  ce  avea  sã  se  petreacã  abia  peste  un  an).   Şi  cum,  PEREISTOIKA  (e  drept,  în  accepţiune  dâmboviţeanã)  era  -  şi  avea  sã  fie  timp  de  7  ani  -  soluţia  agreatã  de  forţa  politicã  victorioasã  la  Bucureşti.   Şi   cum,  “qui  se  semble  se  rassembmle”  este  o  expresie  francofonã  întrutotul  adecvatã  situaţiei,  iatã  şi  problema  contextului  ca  fiind  tranşatã.

 

   Acestea  fiind  spuse,  credem  cã  la  întrebarea :  Ce  a  putut  justifica  luarea  unor  asemenea  decizii ?  care  poartã  loc  de  titlu  al  acesetei  prime  secţiuni  a  analizei  pe  care  ne-am  propus-o,  a  fost  epuizatã.

 

 

   QUOD  ERAT  DEMONSTRANDUM!

 

 

 

  


 

   In  final,  vã  mai  oferim  o  caracterizare  a  lui  Ion  Iliescu,  fãcutã  de  generalul  Ioan  Mihai  Pacepa,  ex-şef  al  Departamentului  Securitãţii  Statului,  pânã  la  fuga  sa  în  occident  în  iulie  1978.   Caracterizarea  în  cauzã  apare  în  lucrarea  acestuia  “Moştenirea  Kremlinului”  difuzatã  şi  în  România  dupã  1993.   Citãm :

   “Unul  din  cei  9  secretari  ai  CC.   Un  marxist  de  profesie,  cu  remarcabilã  inteligenţã  nativã,  a  fost  unul  din  favoriţii  lui  Ceauşescu  care  în  scurt  timp  dupã  ce  a  venit  la  putere,  l-a  fãcut  membru  al  cercului  sãu  intim,  punându-l  sã  conducã  imensul  aparat  de  propagandã  şi  agitaţie  al  Partidului  şi  sã  coordoneze  activitãţile  de  dezinformare  pe  plan  naţional.   Trei  ani  mai  târziu,  era  membru  supleant  al  CPEx  şi  una  din  stelele  Partidului.   În  scurt  timp  dupã  constituirea  UM  0920/A  care-l  descoperã,  Ceauşescu  îl  îndepãrteazã,  numindu-l  prim  secretar  al  judeţului  Timiş,  apoi  la  Iaşi.   În afara  faptului  cã  a  studiat  la  Moscova,  avea  alte  trei  pãcate  capitale  în  ochii  lui  Ceauşescu :  purta  numele  de  Ilici,  dat  de  tatãl  sãu,  comunist  fanatic  care-l  idolatriza  pe  V. I. Lenin,  avea  o  pregãtire  marxistã  mult  mai  temeinicã  decât  cea  a  lui  Ceauşescu  şi,  în  plus,  era  ros  de  parvenitism  şi  ambiţii  personale.   Capacul  a  fost  cã  nu  i-a  mãrturisit  lui  Ceauşescu  opinia  Moscovei,  care  l-ar  fi  preferat  în  fruntea  PCR.   Urmare  a  relaţiilor  personale  strânse,  Ceauşescu  l-a  pãstrat,  totuşi,  ca  membru  supleant  în  CPEx.   Racolat  de  PGU  în  1972.”