CINE POARTÃ RESPONSABILITATEA ŞI, CINE SUNT VINOVAŢII PENTRU PRODUCEREA, DESFÃŞURAREA ŞI CONSECINŢELE MINERIADEI DIN 13-15 IUNIE 1990 ? - Mihai Gheorghiu

Introducere

De 7 ani, între 13 şi 15 iunie, are loc o tristã şi jenantã aniversare. Se mai aniverseazã încã un an de când, într-o ţarã, cu pretenţii la vocaţie şi recunoaştere europeanã, au putut fi puse la cale şi sãvârşite, atrocitãţi de filiaţie medievalã, comise de un grup social - incitat, îndoctrinat, organizat şi condus din umbrã - împotriva populaţiei civile a unui oraş, populaţie care, n-a avut altã vinã decât aceea de a se fi aflat din întâmplare pe strãzi - în calea brutelor dezlãnţuite.

Ca şi imaginile datând din timpul “Revoluţiei române televizate în direct”, şi cele ale acestui moment ruşinos de atroce, au cutreierat micile ecrane ale întregului mapamond, stârnind, pe bunã dreptate, repulsie, indignare şi, în ultimã instanţã, dispreţ pentru o ţarã în care, cu zece ani înainte de finele secolului XX, asemenea lucruri se mai pot petrece. Şi nu în Africa, nu în America Latinã, nici în Asia ci, undeva, în estul Europei. Într-o ţarã care, cu numai 6 luni în urmã, pretindea cã doreşte sã se înscrie pe linia democraţiei în concertul ţãrilor central ori nord europene.

Oricum ar fi, inevitabilul s-a produs. Straniu şi inexplicabil, ruşinos şi jenant este însã faptul cã, anii trec şi nu se poate ieşi din impasul inexplicabil, la prima vedere, al gãsirii rãspunsurilor la întregul cortegiu de întrebãri pe care acel oribil accident le-a ridicat. Întrebãri care, frãmântã şi lasã deopotrivã consternatã opinia publicã internã şi internaţionalã.

Ca şi setul de întrebãri legate de tenebroasele circumstanţe ale “ Revoluţiei române”, nici acest din urmã set de întrebãri nu reuşeşte sã-şi poatã gãsi rãspunsurile.

Au loc “alegeri libere”, se schimbã echipe guvernamentale ori parlamentare, se nasc şi mor “regimuri” dar, în privinţa aflãrii rãspunsurilor la aceastã multitudine de întrebãri, nu se înregistreazã nici un progres.

Suntem oare, victimele unei monstruoase conjuraţii, trãim o realitate virtualã, suntem sistematic minţiţi şi noi nu vrem sã facem absolut nimic pentru a ne depãşi aceastã stare ?

Sunt întrebãri pe care, cei lucizi nu şi le pot refuza, iar pe cei vinovaţi fãcându-i sã se inflameze. Pentru cã, vinovãţia, se pare, este în egalã mãsurã împãrţitã, între autori şi executanţi, la care se adaugã şi victime ori martori, ce pot rãmâne pasivi, indiferenti ori, prefãcut preocupaţi, de orice altceva în afarã de adevãr.

Ponderea statisticã a acestora, certitudinea care îi dominã, precum cã ei ar reprezenta “ normalitatea”, se pot constitui în unice explicaţii, pentru toate neîmplinirile, pentru toate eşecurile, pentru imaginea şi destinul României, cu trimiteri spre un viitor indefinit şi tenebros.

Iatã de ce, acest eseu încearcã sã se constituie într-un “ duş rece”, un “ şoc” menit sã scuture tot ce este abject în, din pãcate, atât de mulţi dintre compatrioţii noştri.

Pornind de la cele douã evenimente radiofonice, consumate cu ocazia ultimei aniversãri, a 7-a, anterior consemnate, utilizându-le conţinutul, bogat în mãrturii şi semnificaţii, vom construi acest eseu, în genul unei demonstraţii - aproape matematice - care pentru cititor sã se încheie cu familiarul “Quod erat demonstrandum” !

Şi cum, peste toate celelalte, uitarea, se constituie într-un soi de scuzã şchioapã a multora din noi, vom începe printr-o scurtã enumerare retrospectivã a faptelor, evenimentelor şi situaţiilor scurse peste noi în aceşti ultimi 7 ani.

Desigur, acolo unde va fi cazul, vom face şi succinte comentarii ori vom recurge la citate, având menirea sã faciliteze înţelegerea unor “ dedesubturi” ce ar putea, eventual, sã scape unora, pretins, neavizaţi.