60 DE NUMERE PENTRU 60 DE ANI

Prof.dr.Nicolae M. Constantinescu

Membru al Academiei de Medicină din România

Cuvântare susţinută Vineri 2 noiembrie 2007 la Uniunea Scriitorilor

Mi-am intitulat cuvântarea „60 de numere pentru 60 de ani” pentru că eu consider că adevărata agresiune împotriva României şi dispreţul arătat ţării noastre au început în 1947,acum şase decenii, odată cu abdicarea forţată a MS Regelui Mihai I obţinută de Gheorghiu Dej cu pistolul şi de Petru Groza cu şantajul.

Eram în primele săptămâni ale lui ianuarie 1990.Operasem pe un distins poet din Braşov-Adrian Hamzea-, care cunoscuse prin proprie experienţă închisorile comuniste. Ştia ce se întâmplase la spitalul Colţea în decembrie 1989,-şi i-am mai povestit şi eu despre zbuciumul infernal, neomenesc prin care trecusem de-a valma, răniţi şi chirurgi, după 21 decembrie 1989.L-am simţit că vrea să mi se confeseze şi i-am dăruit ore bune. Mărturisesc că m-am îngrozit. A fost pentru prima oară când am aflat în amănunt ce a suferit un om condamnat pentru delict politic în România. Din familia mea îl mai întrebasem prin anii '70 pe părintele Constantin Sârbu, un unchi de al meu închis 6 ani la canal, cum a fost în închisoare. Cu o privire senină, Părintele mi-a spus:”Nicule, acolo m-am apropiat şi l-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu.” În rest nici o altă relatare.

Aflam deci acum de la Adrian Hamzea lucruri groaznice pe care le suferiseră români de-ai noştri, întâi de la alogeni, apoi -din păcate- de la alţi români. Atunci mi-am zis că este imperios necesar, că este vital pentru educaţia şi formarea tineretului nostru, pentru revenirea la conştiinţa naţională şi recăpătarea demnităţii, ca toţi cei care au suferit teroarea comunistă prin privare de libertate, prin dezrădăcinare, prin strivire fizică sau psihică, să-şi facă cunoscută viaţa, întâmplările, faptele trăite care i-au marcat.

Am considerat atunci că nici cele mai meşteşugite cuvântări despre drepturile omului şi încălcarea lor nu pot să rivalizeze, nu pot să fie mai convingătoare decât faptele ca atare, decât istoria povestită aşa cum a fost ea trăită de către cei care au îndurat opresiunea comunistă în lagăre, închisori sau zone de deportare.

Vă închipuiţi deci cu cât entuziasm am primit invitaţia lui Banu Rădulescu de a fi membru fondator al Fundaţiei „Memoria” şi cu câtă tragere de inimă am redactat câteva materiale care au văzut lumina tiparului în revista „Memoria” sau am participat la câteva lansări de revistă dând curs amabilelor invitaţii ale Micaelei Ghiţescu sau ale lui Iura Derevenco, aşa cum am făcut şi astăzi.

În fond ce ne atrage pe toţi azi aici, de ce există un sentiment al datoriei împlinite după apariţia fiecărui număr al revistei „Memoria”? Fiindcă sentimentul că s-a făcut în sfârşit dreptate este un sentiment copleşitor, în timp ce perpetuarea ascunderii adevărului, perpetuarea deci a nedreptăţii este sfâşietoare. Da, astfel privită memoria devine o formă de justiţie. Prin relatarea faptelor petrecute nu chemăm pe nimeni în instanţă, nu aplicăm nici un cod judiciar, nu pedepsim prin aplicarea nici unei legi în vigoare.

Pur şi simplu arătăm cine a suferit şi în ce a constat suferinţa, arătăm cine au fost torţionarii, cine a acceptat deci să servească un regim şi o ideologie străină, cine s-a dezonorat vânzându-şi conştiinţa, vânzându-şi semenii, lepădându-se de credinţă pentru cei 30 de arginţi.

Ceea ce face revista „Memoria”, ceea ce fac Şcoala, Muzeul şi Memorialul de la Sighet, ceea ce se face prin reuniunile de la Piteşti, unde se discută periodic „reeducarea”, ceea ce se aşteaptă de la muzeele Râmnicul Sărat şi Jilava - şi poate şi din alte locuri din ţară este realizarea unor amprente pentru eternitate, introducerea în conştiinţa tineretului a adevărului istoric şi nu a falsului istoric. Doar prin asemenea mijloace educative, care să servească adevărul, vom putea să redăm tinerilor onoarea de a se considera români, demnitatea de a se considera oameni.

Un român basarabean în vârstă citat în emoţionantul articol al Tatianei Onilov, apărut în acest număr 60, povesteşte cum în 1938, la întrebarea unui elev: ”ce înseamnă comunismul? ”, profesorul a răspuns scurt: ”deturnarea valorilor şi înlocuirea lor cu pleavă”.

Din păcate comunismul a însemnat cu mult mai mult. A însemnat cel mai mare genocid pe care l-a cunoscut umanitatea. Nu întâmplător la 27 ianuarie 2006,Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care uneşte parlamentari din 46 de ţări europene, a aprobat pentru prima oară o Hotărâre prin care condamnă puternic crimele comise de regimurile comuniste, considerând că nu există o diferenţă esenţială între comunism şi nazism, întrucât ambele au integrat activităţile criminale în sistemul lor de conducere.

Hotărârea a fost adoptată datorită raportului „Nevoia pentru condamnarea internaţională a crimelor regimurilor totalitare comuniste” redactat de Göran Lindblad, membru delegat al Parlamentului Suedez la Consiliul Europei. Această Hotărâre solicită ţărilor fost comuniste Est Europene să îşi modifice cărţile şcolare, să construiască monumente în memoria victimelor regimurilor totalitare comuniste şi să ofere reparări morale pentru victimele care au suferit datorită regimurilor comuniste precum şi familiilor lor.

În Hotărârea adoptată de Consiliul Europei anul trecut se menţionează peste 90.000.000 de victime ale terorii comuniste - cele mai multe din China şi Uniunea Sovietică, care au suferit asasinări şi execuţii individuale sau colective, au murit în lagăre de concentrare sau în timpul interogatoriilor luate sub tortură, prin foamete, în condiţii de deportare, ca urmare a unor persecuţii pe motive etnice sau religioase.

Încercarea de a face lumină în problema crimelor comunismului nu este însă uşoară, nu este nicidecum simplă şi se loveşte de numeroase obstacole de unde te aştepţi mai puţin.

Eram la Los Angeles când am fost invitat în 9 octombrie 1999 la un Simpozion” Genocidele secolului XX-în faţa diavolului”, organizat de Departamentul de Ştiinţe Sociale al UCLA-Universitatea din Los Angeles. M-am dus pregătit să iau cuvântul, înarmat deci cu un material în care vorbeam în calitate de martor al ultimilor 50 de ani de comunism european. Spre surprinderea mea, lucrările Simpozionului care a durat mai bine de 6 ore, au prezentat genocidul armean din 1915(era pentru prima dată când se discuta despre acest lucru în America), holocaustul, genocidul din Ruanda şi genocidul din Balcani, insistându-se pe Bosnia-Herţegovina. Despre genocidul comunist-nimic. Bineînţeles că m-am ridicat şi am întrebat d ce nu a fost tratat şi genocidul comunist. Mi s-a răspuns că ceea ce s-a întâmplat în comunism a fost doar o răfuială politică, nu a fost genocid. Cu un aer superior, cea care conducea simpozionul mi-a spus că probabil că eu nu ştiu ce este un genocid. Termenul se referă la o purificare a populaţiei pe motive etnice, religioase, culturale, dar nu şi politice. I-am replicat la rândul meu dând exemplul Basarabiei, din care au fost deportate în perioada 1940-41 şi apoi 1944-51 sute de mii de persoane duse în Siberia pentru simplul motiv că erau români şi că aveau o stare materială bună. Le-am spus că ceea ce doreau să facă Sârbii în Kosovo(reţineţi cred că discuţia se întâmpla în ajunul războiului din Yugoslavia),deci acelaşi lucru l-au realizat sovieticii cu o parte însemnată a românilor basarabeni. Mi s-a răspuns de data aceasta pe un ton dur că dau date false. Situaţie mai mult decât delicată întrucât eu reprezentam acolo oficial statul român. Nu au trecut 4-5 zile de la acest episod neaşteptat şi neplăcut pentru mine, când primesc vizita unei americance de origine armeană, care participase la Simpozion şi care şi-a cerut iertare de mai multe ori pentru scena de la Simpozion unde-i crezuse pe organizatori şi nu pe mine. Cu ochii în pământ mi-a relatat că cu o seară înainte a văzut la televizor un film făcut de nişte cineaşti armeni, care a arătat genocidul făcut de Stalin în Armenia, asasinatele, deportările în Gulaguri, dărâmarea şi pângărirea bisericilor, toate povestite de supra- vieţuitori de 80-90 de ani sau de martori. Fusese cutremurată de cele văzute şi avea un sentiment de jenă pentru ceea ce mi se întâmplase mie la UCLA.

Eu mi-am dat repede seama că nu întâmplător păţisem ceea ce păţisem - şi că Departamentul de Ştiinţe Sociale de la UCLA era condus de oameni de stânga, atunci când am fost informat că următorul Simpozion avea titlul ”Marxismul pentru noul mileniu” iar în bibliografie se recomandau „Manifestul Partidului Comunist” de Marx şi Engels şi cartea „Să reinventăm marxismul”de Howard Sherman.

Pentru a nu vă lăsa în derută vreau să vă relatez că tot la Los Angeles am audiat şi conferinţa lui Anthony Jones,directorul Fundaţiei „Gorbaciov”, intitulată: „Moştenirea comunistă şi implicaţiile ei în secolul următor”, în care vorbitorul s-a arătat extrem de sceptic în legătură cu viitorul Rusiei. El a făcut o radiografiere extrem de exactă asupra a ceea ce a însemnat comunismul pentru Rusia şi a admis că vor fi necesare 2-3 generaţii pentru realizarea unei democraţii depline într-o ţară care nu a cunoscut niciodată un sistem democratic şi că schimbarea mentalităţii celor care cred că profitul este imoral, că diferenţa de salarii este imorală şi că statul este obligat să asigure condiţii decente de trai populaţiei se va face în cel puţin 20-30 de ani.

Problema este că lipsa de informare sau prostia-ca refuz de cunoaştere - a făcut-o pe Elizabeth Brooks - moderatoarea Simpozionului de la UCLA să considere că eu dau date false în legătură cu genocidul din Basarabia. Ori iată că în al 60-lea număr al revistei „Memoria”, Tatiana Onilov şi Vasile Soare ne dau date precise, verificabile asupra genocidului prin deportările din Basarabia.

- Deportarea de la 6-7 iulie 1949 s-a făcut în urma Hotărîrii Biroului Politic al CC al URSS nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949:”Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei române, a membrilor partidelor politice cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus” în Siberia şi Kazahstan. Deportaţilor li s-au confiscat averile prin aceiaşi Hotărâre şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

- Deportarea de la 1 aprilie 1951 a fost pusă în aplicare în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr. 667-339cc din 3 martie 1951,care prevedea „Deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor unor secte religioase şi a membrilor familiilor acestora”.

La „eliberarea” din gulaguri a majorităţii basarabenilor şi bucovinenilor li s-a interzis celor mai mulţi să se întoarcă în locurile natale, au fost forţaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării.

Date incomplete despre această perioadă vorbesc despre 8410 români basarabeni împuşcaţi,35.158 băgaţi în lagăre,270.000 deportaţi în teritorii cu-40,-50 º, unde primii care au murit au fost bătrânii şi copiii şi aproape 500.000 omorâţi prin înfometare.

În locul populaţiei româneşti care era majoritară, Basarabia a fost colonizată masiv cu populaţie slavă, îndeosebi ruşi şi ucrainieni. Alogenii au împânzit oraşele aşa încât grosul populaţiei româneşti(63%) din Basarabia se află la ţară.

Am arătat mai sus că Hotărârea Consiliului Europei din ianuarie 2006 condamnă în egală măsură nazismul şi comunismul, consideră deci că nu există o diferenţă esenţială între nazism şi comunism. Ambele ideologii proclamă instaurarea societăţii „perfecte” şi nevoia de a elimina brutal toate piedicile. Ambele adoptă metode similare pentru a se menţine la putere, de ex. organizarea grupurilor de tineret( e vorba de Komsomol şi de Hitlerjügend), ambele au introdus propaganda ideologică în şcoli(pe zidul de la intrarea liceului de băieţi nr.9 din Bucureşti, unde am terminat în 1953 trona o lozincă:” Şcoala în afară de politică este o minciună şi o ipocrizie” V.I.Lenin), ambele au implementat controlul militar în societate ambele au dezvoltat până la limita absurdului cultul de venerare a conducătorilor, ambele au interzis şi înăbuşit prin orice mijloace libertatea de expresie şi au practicat persecuţia oponenţilor. Ambele au manifestat acelaşi dispreţ total faţă de drepturile elementare ale omului.

În fond nu este nici o diferenţă între brutalitatea cu care au fost trataţi evreii îmbarcaţi la Iaşi în trenul morţii şi sălbăticia arătată faţă de românii basarabeni îmbarcaţi în „bou-vagoane” câte 60-70 de persoane şi duşi spre Siberia sau alte locuri îndepărtate 3-4 săptămâni în care timp au murit, după declaraţiile martorilor, numeroşi copii şi bătrâni, toţi deportaţii fiind consideraţi „in corpore” ca fiind vraghi naroda deci duşmani ai poporului.

Ce fel de răfuială politică –aşa cum mi s-a replicat la UCLA- a fost atunci cînd sovieticii au introdus în şcolile din Basarabia grafia rusească pentru limba română şi au botezat drept limbă moldovenească dialectul româno-basarabean, pe care au încercat să-l modifice grosolan cu diverse erzaţuri de genul: căldurămăsurător -în loc de termometru, mâneşterguri - în loc de prosoape, aeronăscător -în loc de oxigen şi alte asemenea aberaţii.

Distrugerea familiei la românii basarabeni, distrugerea tradiţiilor, anularea credinţei strămoşeşti, transformarea bisericilor în depozite, oare toate acestea tot răfuială politică să fie?

Noroc că mai există oameni pe acest pământ românesc în care eu continui să includ şi Basarabia. Mă închin în faţa românilor basarabeni, a tinerilor care în 7 noiembrie 1988, s-au aşezat pe caldarâm în Chişinău şi au zădărnicit trecerea tancurilor sovietice participante la parada militară. Mă închin în faţa celor care la 3 iunie 1988 au format Frontul Popular din Moldova şi au cerut în mod expres ca limba română să devină limbă oficială de stat, să fie introdusă grafia latină, stema şi tricolorul iar imnul naţional să fie „Deşteaptă-te române”. Toate acestea au fost obţinute de românii din Basarabia în 1989,cu câteva luni înaintea evenimentelor din decembrie 1989 din România.

Mă închin de asemenea în faţa tinerilor care au ieşit în faţa tancurilor sovietice care mărşăluiau spre Chişinău în august 1991 pentru a impune iar puterea sovietică, - şi care au fost oprite şi întoarse din drum de cei care s-au suit pe turelele tancurilor şi le-au spus militarilor: ”întoarceţi-vă că altfel va fi rău de voi”.

Toate acestea le-am aflat direct de la sursă în 27 august 1991 când într-un moment de graţie de la Dumnezeu, m-am dus la Chişinău, am izbutit să intru în Parlament şi am şi vorbit de la tribună înainte de a se vota independenţa, spunând:”Moldova este una singură, de la Nistru la Carpaţi şi ea face parte din trupul României”.

Onorată asistenţă,

Toate faptele relatate în revista „Memoria” trebuiesc valorificate pentru istoria neamului şi pentru educarea tinerei generaţii.

La întrebarea obsedantă: ce a fost rău în comunism? trebuie să fim întotdeauna pregătiţi cu argumente convingătoare. Vorbesc iarăşi din amintiri. Eram în 1991 când am fost invitat de BBC la Radiodifuziunea Română la o emisiune coordonată de la Londra pe tema procesului comunismului. În afară de mine mai fuseseră invitaţi Ilie Verdeţ, Petre Roman şi Radu Câmpeanu. Petre Roman nu a venit pretextând că nu apare alături de Ilie Verdeţ, Radu Câmpeanu nu şi-a motivat absenţa iar Ilie Verdeţ l-a trimis pe un tovarăş Mocanu, fost director al Muzeului de Istorie al PCR. Nici nu a început bine emisiunea şi tov. Mocanu mi s-a adresat indicându-mi să mă uit pe fereastră şi să spun la microfon ceea ce văd. Blocuri, i-am răspuns, văd blocuri. Ei îmi răspunde tov. Mocanu, astea sunt blocuri făcute de noi comuniştii, cărora dumneata vrei să le faci proces.

Uite - d-le Mocanu, i-am răspuns - Hitler a făcut în Germania şosele, cartiere de locuit, fabrici, maşina populară Volkswagen, ceasuri de mână populare şi câte şi mai câte, dar nimeni nu ar îndrăzni ca de dragul lor să uite crimele nazismului, crimele comandate de Hitler. Deci pe mine mă interesează care a fost preţul plătit de poporul german pentru ceea ce a construit Hitler, la fel cum mă interesează care este preţul plătit de poporul român pentru realizările epocii de aur. Îţi dau un singur exemplu: România avea în 1989 cea mai mare cifră din lume pentru indicatorul de femei moarte din cauza avortului şi anume 176 la 100.000 de nou născuţi vii(menţionez că cifra globală mondială era în jur de 6-7).Ori cifra uriaşă din România se datora politicii smintite, aberante de naştere pe bandă rulantă, în condiţiile în care foarte multe femei nu vroiau să aibă copii. Se încerca însă ca prin natalitate să se echilibreze o mortalitate infantilă foarte mare. Femei controlate de ginecolog la serviciu pentru a se înregistra şi urmări o eventuală sarcină, fete tinere de 19-20 de ani care-şi provocau avort empiric, făceau gangrenă uterină şi trebuia să li se scoată tot - uter, ovare pentru a supravieţui, dar rămâneau infirme pe viaţă. Pentru ce faci blocurile dacă nu ai oameni care să le locuiască, i-am zis într-un sfârşit d-lui Mocanu. A tăcut fiindcă nu a avut replică.

Iată că prietenul şi colegul meu dr.Florin Stanescu, distins medic legist vine în acest număr cu un articol în care prezintă rezultatele celebrului „Decret de reglementare a întreruperii cursului sarcinii” nr.770 din 29 septembrie 1966,care a dus la naşterea generaţiilor de „decreţei” dar în acelaşi timp a provocat moartea numai în 5 ani analizaţi de colegul meu a 3185 de femei ca urmare a unor manevre abortive.

Termin expozeul meu cu rugămintea de a vă considera fiecare în parte ca un caz care are ceva de povestit, din care generaţia tânără să înveţe comportamente care ne-ar reda starea de normalitate: bunul simţ, onoarea şi demnitatea. Viaţa ca memorie –după expresia Claudiei Dobre, care are un eseu în acest număr al „Memoriei” înseamnă decantare şi transmitere a faptelor care trebuiesc evitate şi a trăirilor care formează caractere.

LA MULŢI ANI REVISTEI „MEMORIA”

Vă mulţumesc pentru atenţie