AIUDUL, CUTIA CU SUFLETE - 2

Reţin o poveste, de fapt o întâmplare reală, cum la capătul cursurilor teoretice de la Oraviţa, prof. Atanasiu s-a deplasat cu toţi cursanţii după el la Răcăjdia, o comună la 7 km de oraş pentru aplicaţii practice, în stupina unui ţăran de aici, participant şi el la cursuri, Gheorghe Penţa (tatăl lui Nicoliţă Penţa, cel care am spus că a murit la Gherla). Pe drum, profesorul discuta cu „ţăranul" Penţa, zicându-i după numele de botez, Gheorghe în sus, Gheorghe în jos, cum vorbesc orăşenii, mai ales cei cu carte, cu ţăranii. Când au ajuns însă la stupina omului, organizată după toată arta şi după toată ştiinţa apicolă, cu alei betonate, cu ronduri de flori, şi-a schimbat atitudinea şi vorba, iar Gheorghe a devenit „domnul Petiţa". Nea Gheorghe Băieş, povestea acestea mai mult ca o satisfacţie pentru recunoaşterea stării de domn a unui ţăran. Şi el, prin câte ştia şi se purta, era un domn.

Mă punea să păzesc la vizetă, până el îşi ţinea lecţiile de apicultura la auditoriul din celula vecină, prin perete.

Vorbea cu dor de cei de acasă, dar mai cu seamă de cel mic, de Mihai. Povestea că de Paşti, mama sa îi făcuse haine noi. La noi era obiceiul ca hainele acestea să le îmbrace copiii în dimineaţa de Joia Mare, când mergeau la cuminecătură, la biserică. Dida Viorica şi-a îmbrăcat copilul şi l-a dus mai întâi în grădină, de unde îl putea vedea şi tatăl său, din podul vecin. L-a dus lângă o tufă de trandafir şi l-a pus să îngenunche şi să se roage pentru „ taţi" care-i dus departe. Viorica plângea deasupra lui fără ca să fie văzută de copil. Nea Gheorghe nu mi-a spus ce-a făcut dar icoana aceasta din grădină, de la „Joi-Mari" o păstra duios în inima sa. De aceea mi-a arătat-o şi mie, ca pe-o scumpă relicvă.

Avea şi vorbele lui, pline de un umor ţărănesc:

- Măi Ioane, aşa o ajuns vremea acum că tot îi mai bine viu ca mort. Mărturisea şi traiul nostru mai bun doar decât moartea, dar şi speranţa care ne mângâia sufletele, că fiind în viaţă, poate că om mai vedea fericirea.

Când dam de necazuri, el părea pregătit şi pentru altele şi ne încuraja: Dacă dă Dumnezeu, vine şi mai rău. Deşi nouă răul ne venea de la stăpânirea lumească, el îl vedea ca o voie a Tatălui de sus şi era pus pe răbdare.

Îmi arăta pe săpun, zgâriat cu un ac, planul gospodăriei ce avea să şi-o reclădească după eliberare. Prevăzuse, ca un gospodar, tot. Sub scări lăsase loc pentru cuibul gâştelor, la clocit. Desigur orăşenii râd de astfel de discuţii, dar izvorau din sufletul lui de ţăran, care niciodată nu a renunţat la gândul că va fi iar ce a fost şi chiar mai mult.

După eliberare, l-au dus în Bărăgan. Acolo s-a ridicat repede. Ştia de toate şi le făcea, împletituri de coşuri, apicultura, zootehnie, munca la câmp. Când s-a întors acasă, avea de toate să-şi ridice casa mult visată. Şi când ne-am întâlnit l-am întrebat zâmbind şi de cuibul gâştelor. Mi-a răspuns bucuros, da, aşa am făcut-o, cum am visat-o la Aiud. Dar n-a apucat să se mai bucure mult căci la scurt timp s-a prăpădit. Fiul său Mihai, s-a realizat, chiar dacă nu a ajuns să aibă diploma visată de tatăl său. N-a trecut mult de la întâmplarea cu Ion T.Popa şi, într-o zi, mi-au pus pătura în cap (aşa se obişnuia aici în loc de punerea ochelarilor opaci) şi mă duc în faţă, în clădirea unde era grefa.

Aici erau amenajate nişte birouri de anchetă, în cămăruţe mici, cu o măsuţă pentru anchetator, pusă sub fereastră şi un pupitru ca de şcolar, pentru anchetat, plasat în colţul de după uşă.

Nu-1 mai văzusem niciodată pe omul din faţă. Nu s-a prezentat, conform educaţiei primite. în schimb eu a trebuit să mă prezint, cu o succintă autobiografie penală. A intrat repede în subiect. Cazul Popa.

Cum eu nu putusem relata decât întâmplarea la care asistasem ca martor (chiar dacă am fost clandestin, de după oblon, i-am relatat ce am văzut). El s-a lansat în ipoteze pe care voia să le verifice prin mine. Că am tras la sorţi, cine dintre noi să se sacrifice, să sară în „zona interzisă" ca să fie împuşcat şi apoi să avem pretext să facem tărăboi, ca să facem greutăţi guvernului. Asta însemna, mi-am zis eu, că nu le-a fost indiferentă manifestaţia care a urmat asasinării lui Popa. Că ani tras la sorţi (nu voia să recunoască disperarea mortului) cine dintre noi să se sacrifice, să treacă în „zona interzisă" şi am încercat marea cu degetul, dacă soldatul nu trăgea, am fi evadat toţi, în masă. Ridicol, de după uşile zăvorâte.

Mintea îi mergea numai înspre acţiune organizată şi căuta fire. Bietul Popa. Ce probleme le-a creat. El n-a avut nimic cu nimeni, dar a avut comun cu noi toţi soarta noastră de oameni în suferinţă. Suferinţa de diferite feluri şi de diferite intensităţi. Ei însă nu acordau nici o limită suferinţelor noastre.

Neobţinând de la mine nimic care să-1 satisfacă, m-a trimis înapoi pe Celular. Am uitat să spun că din cameră mă luase cu tot calabalâcul personal asupra mea - un rând de rufe de schimb, prosopul şi o pereche de obiele. Ajuns pe Celular, nu m-a mai dus în camera de unde mă luaseră ci la parter, la celula numărul 1.

Am încercat să iau legătura cu vecinii, dar nu mi-a răspuns nimeni. Camera am găsit-o goală, nici un om. Ce se întâmplase? Evacuaseră toată partea de Est a scurtei drepte de la parter. După câte aveam să le văd curând aici aveau să bage pe toţi cei trecuţi prin ancheta care începuse, întrucât eu am sosit primul, la prima cameră, am presupus că am fost primul anchetat. De ce? Am presupus fără mare temei că Beiner care mersese la sigur cu propunerile lui, nu a vrut să se vadă că a dat chix. Eu contam pentru ei ca un om dispus la colaborare. Altfel cum de m-au scos pe mine primul? Nu găseam explicaţia. Apoi ra-ara gândit că poate m-au scos pentru derută, să mascheze pe adevăraţii lor colaboratori, care fiind scoşi în urma mea erau acoperiţi de prioritatea anchetării mele. Dacă aflau ceva, se putea presupune că a fost de la primul, nu? Sinuciderea lui Popa însă, fusese un fapt personal al său, fără amestecul nimănui. Ei însă o urmăreau în contextul unei organizări şi era legată prin aceasta şi de greva care a fost. Abia după eliberare aveam să aflu că a urmat o izolare severă a unui mare număr de oameni bănuiţi că au organizat greva. Au luat mulţi, pentru că nu găsiseră pe nimeni anume. Dacă găseau vinovaţi, îi luau numai ce aceia şi nu zeci de oameni. Aşa au pedepsit mulţi, socotind că printre ei se găseau capii presupuşi de ei.

Când au început să aducă şi pe alţii peste mine în celulă, câte unul, câte unul, nu am mai 'putut face nici o presupunere căci oamenii erau amestecaţi, de diferite categorii de pedepse şi nu aveau nimic comun între ei decât condamnarea. Dar de unde mai puteam să ştiu?

În această cameră am avut patru colocatari de care îmi mai aduc aminte, dar nu în ordinea sosirii lor aici. Toţi însă trecuseră prin ancheta care se desfăşura simultan în mai multe birouri, de către anchetatori diferiţi şi care a durat cam două săptămâni. Dacă ar fi căutat să lămurească numai întâmplarea asupra căreia mă iscodiseră pe mine, ar fi terminat demult, dar aşa m-au făcut să cred că urmăresc şi altceva. Era în 1957 şi se apropia încheierea deceniului de când se tot ocupau de noi, dar problema nu era încă rezolvată. Un poet cărăşan, Pavel Bellu, într-o poezie publicată în revista „ Generaţia de mâine " a elevilor de la liceul „ General Dragalina " din Oraviţa, în 1938 zice: „Mă reîntorc zdrobit, dar neînfrânt". Asta era, deţinuţii din Aiud erau zdrobiţi după atâţia ani, dar nu se dădeau înfrânţi. Pentru stăpânire, în ţară urma o nouă fază, a colectivizării totale şi forţate a agriculturii şi lichidarea rămăşiţelor ideologice ale vechii lumi. Adunau materiale pentru noua lor campanie care a urmat în 1958-1959. Aşa a fost adus în noua mea celulă dr. Aurel Iubu, pe care l-am avut asistent universitar la clinica O.R.L. din Cluj. Era condamnat 7 ani de zile pentru ajutor legionar. Ce făcuse?

Un coleg de-al lui de facultate, dr. Mihai Uţă, a fost condamnat pentru atentatul împotriva prof.univ. Ştefănescu-Goangă, în 1938. Atentatorul fusese un student, care, e drept, fusese legionar, dar răfuiala a fost personală, studentul voia să-i plătească unui bătrân libidinos batjocorirea surorii sale. Profesorul acesta, după cum se ştia, punea ochii şi mâna pe studente. Cum atmosfera politică impunea o campanie de discreditare a Mişcării Legionare, victimizarea profesorului a devenit şi ea politică, iar dr. Uţă s-a ales cu o condamnare mare, de mulţi ani de închisoare pe care îi excuta şi acum, din 1938, cu o perioadă de întrerupere de 4 luni în 1940, cât a fost eliberat.

În 1945-46, Lucreţiu Pătrăşcanu, ca ministru de Justiţie, a dat un decret de graţiere, care însă nu i-a cuprins pe toţi deţinuţii politici rămaşi de la Antonescu. Pentru cei menţinuţi în închisoare, a urmat o perioadă de relaxare, au fost duşi în colonie fără pază la viile de la Galda, jud.Alba. Doctorul Uţă, de necrezut, umbla liber pe poarta închisorii, veneau ţăranii din jurul Aiudului şi-1 chemau pe la sate, la suferinzii lor. Căci Mihai Uţă, ca şi sfinţii Cosma şi Damian era „doctorul fără de arginţi". A urmat inflaţia, criza economică din acei ani, închisoarea nu mai avea bani, dar avea bolnavi şi dr. Uţă a primit o împuternicire din partea conducerii penitenciarului să meargă la Cluj şi să aducă de pe unde o şti medicamentele necesare. Cu această împuternicire în mână, a apelat pe la foştii săi colegi, dintre ei mulţi fiind acum ajunşi universitari. I-a dat şi dr. Iubu medicamente. Dacă nu duceam geamantanul umplut cu leacuri de la Farmacia Clinicilor Universitare, de pe strada Babeş, până la gară, chiar eu, cu spatele, împreună cu colegul meu Gicu Scrob, poate le credeam poveşti. în gară l-am cunoscut atunci şi eu pe dr. Uţă. I-am dat geamantanul, l-am suit în tren însoţindu-1 cu privirea până nu s-a mai văzut de pe peron. Dar altcineva n-a fost să-1 însoţească. Mergea tot la închisoare, singur, să ducă medicamentele.

De unde s-o fi descoperit aceasta, nu ştiu. Eu nu am declarat-o la demascări. Scrob nu era cu mine la Piteşti şi nu era riscul să fiu prins cu tăinuirea. Securitatea n-a vrut să ţină seamă de împuternicirea penitenciarului, dată lui Uţă, a zis că era falsă, a plăsmuit-o el. Dar circulaţia liberă pe C.F.R., văzută cu ochii mei, tot o plăsmuire e?

Dr. Iubu trebuia însă condamnat pentru altele. La reorganizarea comunistă a învăţământului, în 1948, el fusese lăsat pe dinafară, de la universitate. A fost numai o lovitură morală, căci material nu s-a resimţit. Fiind un bun clinician, cu clientelă asigurată, a închiriat cabinetul fostului profesor univ. de chirurgie, Alexandru Pop. Câştiga bine, mai mult decât îndestulător. La ora arestării, mărturisea că a lăsat o garderobă cu 50 de cămăşi.

După ce că fusese bine introdus şi în lumea sportului, funcţionând o bună vreme ca preşedinte al Clubului de fotbal „U", era şi un om de cultură, un frecvent spectator al Filarmonicii şi al Operei şi un bun prieten al prof. Lucian Blaga. Domnul profesor, numai aşa vorbea dr. Iubu şi în absenţă despre ilustrul său prieten, se găsea în epoca de dizgraţie, mărunt slujbaş la o bibliotecă, atât cât să nu moară de foame. Doctorul Iubu a devenit mecena pentru Lucian Blaga, la sfârşit de săptămână îl ducea la staţiunea Valea Drăganului, unde el îşi construise o cabană de odihnă. Maestrul a compus pentru amfitrion o „inscripţie pe grindă'' scrijelită apoi de un meşter drept memento pe grinda frontală. Doctorul mi-a recitat-o, dar n-am reţinut-o. O mai fi rămas?

Când l-au arestat, medicamentele lui Uţă, ca medicamentele, dar cum este cu scrierile lui Blaga, pe care el, Iubu, le-a transmis în străinătate. în ţară îi apăruse traducerea după Faust, dar se vorbea că poetul a fost propus pentru Premiul Nobel.

Şi dai (bineînţeles că bătaie). Degeaba protesta anchetatul că nu el are legături cu cei care umblă peste frontiere, ci numai autorităţile şi membrii de partid. Mâna dreaptă, ridicată drept scut deasupra capului să pareze ranga, a rămas inertă, cu o durere ascuţită, care 1-a secat: se rupseseră amândouă oasele antebraţului. Chirurgia O.R.b. este de mare fineţe şi Iubu îţi pipăia şi acum antebraţul îngrijorat dacă va mai putea opera vreodată.

Nu mai reţin numele călăului - a fost un maior, dar la dosarul de anchetă desigur că el a semnat opera şi dacă cineva ar vrea să-1 caute, l-ar găsi.

Noaptea l-au dus la Clinica de Ortopedie, cu un cojoc pe el, iar acolo i-a pus mâna în ghips un laborant, care era pe atunci secretarul organizaţiei de bază... Medicii toţi îl cunoşteau şi Securitatea nu dorea popularizarea ororilor ce le săvârşea.

Cu mâna în gips, ancheta pe tema începută continua. A fost probabil perioada în care se căuta reconsiderarea poetului (a filozofului, nu încă). A venit un colectiv de la Bucureşti de pe la Minister, Comitetul Central, că au fost vreo patru, cu aceleaşi întrebări asupra operei eventual expediate în străinătate.

Maiorul care-i frânsese antebraţul, ca să pareze o eventuală întrebare a cuiva despre aparatul gispat ce-1 purta anchetatul, a luat-o înainte cu vorba (către Iubu): Vezi domnule dacă nu eşti atent? Apoi către cei patru străini, între care 2 colonei: S-a suit cu picioarele pe closet şi a căzut. Şi iar către Iubu: Să fii mai atent, altădată.

Anchetatul şi-a exprimat nedumerirea asupra faptului că o eventuală premiere a „domnului profesor" ar putea indispune pe cineva.

- Ar fi o cinste pentru cultura română - a zis el. Uitaţi-vă, de curând a venit cineva de la Bucureşti, care fusese în străinătate şi vizitase Muzeul Goethe, de la Weimar, în care între altele sunt expuse şi traducerile făcute după Faust, în toate limbile culte ale pământului.

- Să ştiţi, Maestre, spunea oaspetele, traducerile acelea sunt expuse în ordinea valorii literare, realizate de traducător. A dumneavoastră se găseşte în locul doi.

La care un colonel dintre cei doi a replicat:

- Cine ştie ce legionăroi or fi pus-o acolo. Nu ştia tovarăşul cu stele că Weimarul este în D.D.R., iar pe acolo nu trăiau legionari, căci i-ar fi extrădat fraţii socialişti.

Nu ştiu mai multe poezii de-ale Maestrului Blaga, dintre cele recitate de maestrul meu (căci Iubu îmi fusese asistent când am făcut stagiul la O.R.L.), dar una era prea frumoasă şi nu ştiu dacă o fi fost tipărită, încât nu mă abţin să n-o reproduc, cum am reţinut-o: „ La fântână, la izvor / Ori ce apă nu se-ntoarce decât nor / La fântână, la izvor / Ori ce drum nu se întoarce decât dor./ Fi-voi nor, sau fi-voi dor? / Ce voi fi când m-oi întoarce, la fântână, la izvor?"

Am înţeles că ,4upă marea" trecere, poetului nu i-ar fi tot una, dacă a fost pentru alţii un nor de rodnicie, ori un veşnic dor, eternă dorinţă, cum mă sensibilizase la Piteşti fostul său elev, Viorel Gheorghiţă.

De la dr. Iubu am mai aflat câte ceva din câte se întâmplaseră în Clujul Universitar, în cei 9 ani care trecuseră de la arestarea mea.

Profesorul Haţieganu, cu ocazia îmbolnăvirii lui Petru Groza, a fost chemat în consult (la insistenţele fiului Preşedintelui, fost student la Medicina clujeană). De-atunci s-a lansat în înalta societate comunistă, fiind numit medic al Comitetului Central (aveam să aflu la eliberare că protipendada comunistă de la toate nivelele, de la raion şi regională până la CC. a folosit numai vârfurile şi celebrităţile medicale. Dej îi era recunoscător că la un 7 noiembrie 1-a sfătuit să nu plece la parada de la Moscova fiind puţin gripat, iar avionul respectiv s-a prăbuşit, dintre ocupanţii lui murind numai Grigore Preoteasa, care stătea chiar pe fotoliul pe care trebuia să şadă Dej. De-asta Dej zicea că Haţieganu i-a salvat viaţa. Aşa că plicurile lunare încasate, adăugate la salariile de profesor la 1 acuitate şi de la post-universitar, plus remuneraţia de academician, se ridicau la 15 mii de lei, sumă care în 1956 -1957 era considerabilă. O.R.L.-istul le ştia pe-astea, căci era bun-cunoscut cu familia profesorului, fiind în acelaşi timp şi medicul său curant în specialitate, deci cele de mai sus nu sunt din zvon public.

M-am gândit atunci că „piteştenilor" ni s-au scos ochii (figurat vorbind) pentru că în condiţiile descrise am acceptat colaborarea cu regimul de pe post de pontator (la Gherla). Iar ţara de afară nu-şi făcea probleme în a sluji profesional pe noii stăpâni. Pentru glorie şi lei. Şi doar în procesul cel mare din toamna 1948, era vorba şi de un guvern clandestin, în care ilustrul nostru profesor figura pe post de ministru al Sănătăţii. Dr. Iubu fusese coleg de promoţie cu Octavian Fodor, ginerele şi urmaşul la catedră şi şefia Clinicii Medicale II din Cluj, al lui Iuliu Haţieganu.

Cum Maestrul suferea de o polipoză nazală, Iubu i-a făcut odată o radare de polipi din rino-faringe. Operaţia i-o făcea la domiciliu. Chiureta i-a pătruns de-odată într-un gol, încât a realizat că a pătruns în cavitatea craniană. S-a oprit, nu numai speriat, dar de-a dreptul îngrozit, un eşec medical chiar pe un asemenea pacient ar fi fost cu totul compromiţător pentru cariera sa. A tamponat cavitatea, iar seara, noaptea până dimineaţa a tot întrebat la telefon pe soţia profesorului cum se mai simte pacientul. Până când acesta a izbucnit:

- Vai, Iubule dragă, ştiam eu că elevii soţului meu îşi iubesc maestrul, dar chiar aşa, să nu dormi de grija lui, nu mi-am închipuit. Aici iar are loc vorba lui Shakespeare, „ Totul e bine când se sfârşeşte cu bine". Lama osului etmoid, subţiată şi ea de osteoporoza vârstnicilor, a cedat dar dincolo de ea se găseau bulele etmoidale, un ţesut spongios, care au dat la chiuretaj senzaţia de moale şi nu cavitatea craniană cu substanţa cerebrală cum se speriase el.

Îmi plăcea să-1 ascult pe asistentul meu, mai auzeam şi eu vorbindu-se în „argoul" profesional pe care îl părăsisem de atâta vreme. Din cazuistica sa cu emoţii a fost şi operaţia renumitei actriţe bucureştene Marioara Voiculescu, o celebritate a scenei noastre de prin deceniile 4 -5. Aceasta i s-a adresat pentru o amigdalectomie, care urma să se facă în cabinetul său particular, utilat corespunzător. Actriţa se ţinea bine, chiar dacă părea uşor trecută. Doctorul nu i-a făcut o anamneză completă, trecând peste problemele care la femei pot crea susceptibilităţi ori pot părea indiscreţii: anii. Când să înceapă operaţia se trezeşte că îi intră în cabinet doi profesori universitari de la Medicina locală, dar proveniţi din' Bucureşti şi care şi acum, deşi mai bătrâni, mai păreau crai. Secăreanu de la Chimie Medicală şi Creiniceanu de la Ginecologie-Obstetrică. Iubu a crezut că vin din prietenie pentru actriţă, să o asiste la suferinţă, dar prof. Creiniceanu i-a atras atenţia că pacienta este trecută de 65 ani. Operatorul şi-a pierdut calmul. Voiculesca părea cum o văzuse el, în urma unor corecţiuni estetice chirurgicale, pe care nici nu le-a bănuit, necum să le mai vadă. Nu ar fi îndrăznit în ruptul capului să opereze în afara clinicii, o persoană de atâţia ani. S-a sfârşit şi cazul acesta cu bine.

Cu Octavian Fodor făcusem stagiul de clinică medicală în anul IV. încă de atunci rămăsesem cu impresia că Haţieganu nu şi-a făcut ginerele asistent ci asistentul-ginere. Căci dovedea o pregătire deosebită. Asta nu 1-a scutit însă de răutăţile colegilor, căci se cunoştea proverbul profesional: „Invidia mediocorum pessima" (invidia medicilor este cea mai rea).

Ca fost coleg Iubu mi-a povestit una din acestea. Se spune că mergând profesorul la un bolnav, 1-a certat de ce nu respectă regimul dietetic recomandat. Bolnavul, până în cele din urmă a recunoscut că a mâncat un măr, un singur măr. Când au ieşit, doctor Fodor şi-a întrebat socrul:

- Bine, tată, dar pe ce ai cunoscut abaterea de la regim?

- Apoi medicul de aceea este medic ca să vadă şi să ştie tot. N-ai văzut sub masă nişte coji de măr, rase?

Ginerele a ţinut minte şi când a mers singur la un pacient din Mănăştur (pe vremea aceea cartierul cu mulţi birjari ai Clujului) de cum a intrat, s-a dat tare la bolnav:

- Domnule, dumneata eşti inconştient. Eşti bolnav aşa de rău de rinichi şi continui să mănânci carne?

- N-am mâncat, domnule doctor, ferit-a sfântul, zise omul.

- Pe mine vrei să mă duci? Nu văd eu hamurile sub pat? Ţi-ai mâncat calul (era război şi de frica hoţilor oamenii ţineau harnaşamentul în casă).

Răutăţile astea colegiale nu l-au împiedicat pe dr. O. Fodor să ajungă academician şi după pilda socrului a trăit bine cu stăpânirea, ajungând chiar ministru al Sănătăţii. Iar dr. Iubu nu avea un suflet mărunt de bârfitor, dimpotrivă, dar fuseseră prieteni şi „qui s'aime, se taquine".

Tot de la el am aflat că dr. Ovidiu Munteanu, cel care stătuse cu noi la penitenciarul din Cluj în vara 1948, a fost din nou arestat.

Atunci de la Cluj a mers, după cum am spus la Ocnele Mari şi negăsindu-i vină recentă, l-au trimis pentru orice eventualitate şi pentru a le fi la îndemână, la Canal. Necondamnat. La Ocnele Mari i-a găsit însă condamnaţi pe asasinii tatălui său, protopopul martir al Huedinului. Acesta, tatăl, fusese din generaţia .veche, prieten de studenţie cu Petru Groza, dar luptător naţionalist. A construit în Huedin o frumoasă catedrală românească. în 1940, când au venit horthiştii, tineri levenţi localnici l-au schingiuit, bătându-i tricolorul pe piept cu cuie. A murit în bătăi, aruncat într-un coteţ. După 1945 fiul a umblat să-i găsească, pentru a fi pedepsiţi, pe călăii tatălui său. A deranjat prin insistenţă, judecata trebuia făcută cum vor puternicii zilei, ori printre aceştia se găseau mulţi maghiari, care intraseră în număr mare la partid. Ca să scape de el, i-au găsit alte bube. Levenţii primiseră nişte condamnări până la 10 ani, dar nu pentru crima lor bestială. Iar fiul victimei, i-a urmat în închisori, dar fără osânda legală şi i-a întâlnit în închisoarea de la Ocnele Mari. Trimis la Canal, aici funcţiona o policlinică pentru deţinuţi, iar dr.Ovidiu Munteanu. ca fost asistent universitar la Clinica Medicală, a fost repartizat să lucreze la aceasta. Aşa a dat din nou faţă-n faţă cu asasinii tatălui său. Astea şi altele, cum spunea prietenul său Iubu, l-au făcut să sufere o puternică şi stabilă convertire creştină. Nu mai voia răzbunare contra vinovaţilor. Mila şi dragostea creştinească i-au copleşit sufletul şi a pornit pe căile Domnului,' ca tatăl său, ctitorul de biserică, protopopul martirizat al Huedinului.

După eliberarea din închisoare, în 1953, când s-a desfiinţat pentru moment „administrativul", s-a căsătorit, avea trei fetiţe şi a început să-1 frământe un subiect pe care voia să-1 facă o carte: „Destinul biblic al Medicinii". Cerceta, întreba, aduna materiale. A mers la mănăstirea Vladimireştii Tecuciului, duhul părintelui Ioan de acolo luminându-1 şi întărindu-1 în lucrarea sa.

Cum să meargă astea cu medicina materialistă, cea după calapodul materialismului dialectic atotstăpânitor la noi? A ieşit un proces şi 1-a condamnat de unul singur la 15 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale (care în definiţie însemna participare la organizaţie de tip fascist). Repet - condamnat de unul singur - în lot, dar pentru organizaţie.

Deşi nu am stat cu dânsul, am scris şi despre cazul său, căci în anul III, la Sibiu, îl avusesem asistent la practica de Semiologie, iar acum îl aveam părtaş de suferinţă. Şi mai aveam ceva comun. în faţa „piloţilor" care ne-au judecat, mărturisisem amândoi credinţa noastră, ori asta nu se admitea în jumătatea de veac atee, care începea.

Mai venise în camera 1 şi un student macedonean, Cole Perceli, tot după trecerea prin anchetă. Fratele său, coleg de an cu el la Medicina ieşeană, fusese adus la camera vecină. în 1948, când a fost arestat Gioga Parizianu, ei s-au ascuns. Fuseseră colegi de an toţi trei şi erau stabiliţi şi ei tot la Moineşti. Arestaţi mai târziu, n-au mai avut parte de Piteşti, dar fratele lor mai mare, pe care îl chema Perceleanu (fiind venit în ţară înaintea lor primise un sufix autohtonizant). Şi el a trecut prin Gherla.

Acela era cizmar. Mediciniştii Perceli visau încă să ajungă medici, să-şi facă un sanatoriu, iar pe fratele mai mare să-1 pună administrator, căci el petrecându-şi tinereţea în Bulgaria nu a avut parte de şcoală mai multă. Vise, vise... Numai că ei se pregăteau în continuare pentru realizarea visului lor. învăţau tot ce puteau. Dacă nu se putea din discipline medicale preclinice (doar fuseseră abia în anul II şi aveau nevoie de Anatomie, Fiziologie, Biochimie, etc) apoi se mulţumeau să înveţe măcar o limbă străină, care, fără doar şi poate că le va fi necesară ca medici. Cum se învaţă în închisoare, pe ce se scria?

Am spus la demascări că se puteau scrie cuvinte cu un ac pe săpun, dar nu era practic, căci nu merge de multe ori. Pe fundul unei gamele, se ungea puţin cu un săpun şi se pudra cu praful DDT pe care ni-1 aruncau periodic pe paturi deţinuţii de drept comum trimişi în camerele noastre cât noi eram la plimbare, ca să facă deparazitarea profilactică. Apropos de această deparazitare, menţionez că pe toată perioada detenţiei nu am văzut un purice ori un păduche. Măsura administraţiei împotriva tendinţelor culturale ale deţinuţilor a fost radicală: ne-au luat gamelele din camere.

Se mai putea scrie şi pe sticle goale de medicamente, dacă erau turtite, care se pregăteau ca şi gamelele, se ungeau cu săpun apoi se pudrau cu DDT. S-au scos şi sticlele acestea din camere.

Cole Perceli, colocatarul meu, în dorinţa lui nestăvilită de a învăţa, a găsit alt material didactic. Două fâşii rupte din poalele cămăşii, le-a amestecat cu o emulsie groasă de săpun amestecat cu funingine adusă de la baie, de la cazanul de încălzit apa. Când săpunul s-a întărit, cârpele deveneau scorţoase şi fiind înnegrite, deveneau numai bune pentru scris, servind ca o tăbliţă ori un fund de gamelă. Invenţia lui prezenta multe avantaje: încăpea mult text, se mula, se ascundea uşor, se ştergea şi se refolosea ad libitum, după poftă. în plus, aveau avantajul că la percheziţii, dacă le udai, păreau nişte cârpe inofensive, aruncate în colţ pentru ştersul podelei.

De unde ştiam că-i percheziţie? Păi dacă treceau spre Celular miliţieni mulţi, mergeau tropotind pe sub ferestrele scurtei unde stăteam chiar noi acuma, ori dacă din întâmplare observă cineva vreo mişcare din care se presupunea că vine o percheziţie, imediat se bătea la calorifer litera P (.—., punct, două linii, punct - care era iniţiala pericolului) şi puţine camere mai puteau fi surprinse. Chiar cu miliţienii în Secţie, în plină acţiune de percheziţie şi tot mai prindea câte unul un răgaz scurt şi să bată de două-trei ori litera alarmantă. Aşa că studentul nostru nu a fost niciodată prins cu ingenioasele lui tabulae ceratae (mai bine zis, tăbliţe săpunate).

Încă de pe la începutul formării camerei noastre - în formaţie de 4 - a venit cu noi şi nea Fane Cârjan celebrul fotbalist de la Unirea Tricolor, fost în ultimul timp antrenor la Universitatea Cluj. Tot de la Unirea mai era la Aiud şi Sebastian (Sonny) Niculescu, fost şi actual bun prieten cu nea Fane. Vorbind de „ U" antrenorul mi-a comentat jucătorii dintre care 4 mi-au fost colegi de an (Sever Coracu, Grigore Joja, Coriolan Coman şi Costea). Dintre aceştia, Coracu a făcut parte din unitatea noastră, în primii doi ani de facultate. N-am vorbit însă nimic despre aceasta, căci nu mi s-a părut întâmplătoare aşezarea în aceeaşi cameră a fostului antrenor cu fostul preşedinte al clubului. Experinţa Piteşti m-a învăţat să văd şi, unde nu se vedea, să deduc mişcările adversarului. De altfel şi aşezarea fraţilor Percelii în camere vecine te făcea să presupui că dată fiind cunoaşterea de către politruc a modului de legătură dintre camere, cineva le interceptează convorbirile. Chiar dacă nu-mi dădeam seama cine, eram sigur că exista receptorul printre noi. Revenind la echipa „ U", l-am reţinut - în afară de dr. Luca şi pe Rădulescu - poreclit „Jumate", din cauza staturii. Deşi mai slab ca tehnică şi handicapat de statură, antrenorul nu se lipsea la nici un meci de el din formaţie, căci dintre toţi, el avea cel mai bun cap. Nu lovitura de cap, ci gândirea fotbalistică, aşa cum spunea nea Fane, argumentând că fotbalul nu se joacă numai cu picioarele. „Jumate" era mijlocaş, avea o gândire promptă, el vedea jocul şi îl orienta unde trebuie, fiind la originea multor realizări ale echipei, colegii fructificând pasele sale. Nea Fane reconsidera cu fostul preşedinte, dr. Iubu, partide şi probleme ale clubului universitar de care erau despărţiţi de o bună bucată de vreme.

Antrenorul însă nu mai era sportivul de altădată. Era un om nevolnic ca şi noi. îşi păstrase însă umorul pe care îl strâng mulţi fotbalişti din turnee, unde volens-nolens, duc viaţa de echipă.

În fiecare cameră se stabilea un regulament interior de convieţuire: cum se împarte masa, în ce ordine se ia pâinea şi turtoiul, cum se face curăţenia în cameră, cum se face serviciul, căratul tinetelor, folosirea lor. Nea Fane asculta. Îl supăra o colită cronică, însoţită de o flantukenţă chunuitoare (gaze). În viaţa de celulă nu ai nici un moment de singurătate, pentru intimităţi personale. Chiar când te plimbai, dacă nu erai ultimul, era altul în spatele tău, te auzea, te mirosea. Aşa că bietul sportiv, nea Fane, le-a înţeles pe toate, dar voia s-o stabilească şi pe-a lui:

- Bine, fraţilor, e bun programul, dar să ştiţi, băşitul liber.

Era expresia nevoii de intimitate reclamată de nevoinţele omeneşti.

Am mai stat în camera asta cu un bucureştean, Marinei Constantinescu. Avea o condamnare mare. Tatăl său fusese om cu stare, avusese un restaurant cu bun vad comercial. Fusese şi student, dar nu mai reţin cu ce se ocupase la arestare.

În toamna 1940 făcuse parte din echipa de pază de la Jilava, care dubla paza militară. Pe baza unui decret dat de Antonescu, aici au fost strânşi o parte din cei ce se făcuseră vinovaţi de crime politice în timpul dictaturii carliste. Era alcătuită şi o Comisie de anchetă şi urma să fie judecaţi. Dar aşa cum se obişnuieşte când se urmăreşte să fie scăpaţi careva, lucrurile se tărăgănează. Contemporanii Revoluţiei din Decembrie 1989 îşi dau seama cum s-a procedat cu asasinii celor peste o mie de victime ale Revoluţiei. Cei mai mulţi, ori chiar toţi scapă până la urmă printre degete.

Deci, de pază la Jilava, Marinei al nostru asista la vorbitor la discuţia dintre căpitanul Argeşeanu, fiul generalului respectiv, cu tatăl său. Generalul Gheorghe Argeşeanu, numit după pedepsirea lui Armând Călinescu, în 22 septembrie 1939, ca Prim-ministru, a dat împreună cu ministrul de Interne Gavrilă Marinescu ordin să fie împuşcaţi fără judecată câte trei legionari în fiecare judeţ şi toată elita legionară din închisoarea Râmnicul Sărat şi din lagărele de la Vaslui şi Miercurea Ciuc, în total 252 de oameni nejudecaţi, dar asasinaţi toţi într-o noapte, drept represalii, dar represaliile nu sunt înscrise nici în legile războiului, dar pe timp de pace. La vorbitor, căpitanul îi spunea tatălui său pe franţuzeşte, căci socotea că acel care asista este un muncitor fără carte:

-Ai răbdare, tată, am vorbit cu domnul general (n.a. Antonescu) şi mi-a spus că în curând se va termina cu aceşti derbedei.

Constantinescu fireşte că a raportat ce a auzit. Se vădea şi că amânarea anchetelor era făcută cu un anumit scop şi că Antonescu era decis încă de pe atunci să se descotorosească de legionari, (etichetaţi „aceşti derbedei"). Către sfârşitul toamnei, prin 27-28 noiembrie, răbdarea recomandată a devenit inutilă. Altă crimă avea să pună capăt vieţii criminalului. Vorba Evangheliei: „ Cine scoate sabia, de săbie va pieri". Unii îl socotesc pe Argeşeanu o victimă, fiind ucis în celulă, nejudecat şi nu uită, dar nu vor să recunoască faptul, că ordinul de a ucide fără judecată sute de oameni a fost o crimă mai mare decât uciderea sa ulterioară. Străbătând atâtea evenimente istorice, întinate de sacrificarea multor vieţi omeneşti, acum când mă apropii şi eu de capătul anilor mei, îmi exprim convingerile în legătură cu această problemă: Crima rămâne crimă. Nu poate fi scuzată. Poate fi explicată pentru a se înţelege ca fapt istoric, dar numai în totală obiectivitate şi ascultând amândouă părţile, sau reprezentanţii acestora.

Marinei Constantinescu era bolnav. Mergea la cabinetul medical de la parter, unde lucra, ca medic deţinut, Otto Klokl. Acesta era de la Oraviţa, în clasa a treia de liceu fusesem chiar colegi de bancă. I-am transmis prin bolnav salutări, căci nu-mi dăduse în gând să mă înscriu chiar eu la vizita medicală. Otto s-a mâhnit, întrebându-1 pe Marinei de ce nu vin şi eu să ne întâlnim. Ori poate mi-e ruşine cu el că are „faptă"! (aşa ziceau cei de la dreptul comun la infracţiunile de orice fel - furt, viol, fraudă, crimă etc...). Auzisem de la alţii, ce era cu el. Fusese medic la Deva. Unei femei i-a căzut din poşetă, la poştă, o fotografie mai mult decât indecentă, iar fotografia o făcuse Otto. Cum femeia era soţia unui cizmar ajuns cadru local, a ieşit cu cântec. Pe bietul neamţ l-au condamnat politic pentru abateri de la morala publică. Nu l-au băgat la „adulter" căci cadrul respectiv nu a voit să renunţe la femeie. Pentru asta, cinci ani i-au dat.

M-am dus la cabinet şi când nu ne-a văzut miliţianul, Otto m-a îmbrăţişat acoperindu-mi capul, căci era mare, mătăhălos. Când m-am desprins, i-am privit faţa şi plângea. Pentru el? Pentru mine? I-am spus încurajându-1:

- Măi Otto, tu ai fost primul om care te-ai culcat cu nevasta altuia? I-a spune-mi câţi oameni din ţara asta ai văzut tu condamnaţi pentru adulter? Tu ai fost singurul adulterin din România? Te-a băgat în închisoare că era nevasta ăluia şi mai mult pentru că te chema cum te cheamă. Trec toate.

La plecare mi-a strecurat în buzunar două bomboane din pachetul lui. Dacă-1 prindea, pierdea şi postul, oricum preferabil unei munci necalificate, dar îşi putea pierde şi libertatea, pentru pactizare cu duşmanul de clasă. Prietenia din copilărie nu putea acoperi nimic.

Când m-am eliberat, el era de mult acasă şi lucra ca internist la Spitalul din Oraviţa. Deşi ştia că este riscant să se arate prieten cu un fost puşcăriaş, m-a vizitat acasă, aducându-mi o agendă medicală ca să învăţ medicamentele care erau la ordinea zilei. Nici un alt fost coleg ori prieten din liceu, pe care i-am găsit medici aici, nu au făcut ca „Neamţul", cum îi spuneau unii prieteni din oraş din tinereţea noastră, lui Otto. Menţionez că el nu fusese hitlerist, scăpase de deportare dovedindu-şi cu acte formale originea cehă (dar era neamţ). Acum este mort şi mi le amintesc pe toate acestea câte au trecut peste oameni, unii dintre ei rămânând totuşi ...oameni.

De la Marinei Constantinescu am mai auzit din cele de pe afară, petrecute în ultimul deceniu. A avut un cumnat (poate greşesc dacă spun că îl chema Ganovici, dar aşa îmi aduc aminte). Acesta a făcut avere în Bucureşti, împreună cu fratele său. A pornit de la lopată şi cuptorul de pâine. A ajuns să aibă brutărie, apoi moară, întreprindere cunoscută altădată în Capitală. Locuia în incinta fabricii neavând odihnă nici zi nici noapte. La „naţionalizarea" din 11 iunie i s-a luat tot şi a fost scos lefter şi din locuinţă, toate trecând în mâna noilor stăpâni, ca fiind ale fabricii, locuinţa sa fiind considerată locuinţă de serviciu şi trecând noului director proletar. O vreme după aceea îşi făcea cale pe lângă zidurile ce le-a înălţat. Dar nu a putut suporta mult. Şi-a pus capăt zilelor şi a lăsat o scrisoare, sub aspru blestem, ca să-1 ardă şi să-i arunce cenuşa peste zidurile care au fost viaţa lui.

S-au terminat anchetele, începea altă fază. într-o zi ne-am făcut iar bagajul, la comandă, şi ne-a împărţit în alte camere, după condamnări şi după alfabet. Se părea că alfabetul este singurul criteriu, în afara calificativului pedepsei.

Am ajuns tot la parter, dar pe Nord, într-o celulă vecină cu cea din care plecase Ion T. Popa pe drumul cel fără de întoarcere.

Am nimerit în cameră cu Cristea Marinescu, Nicolae Marinescu şi Nicu Mitran. Ultimii doi erau constănţeni, iar celălalt prahovean şi făcea puşcărie „numai" din 1952. Toţi lucraseră la minele de plumb.

Aveam profesii diferite: Nicu Marinescu era licenţiat al Academiei Comerciale şi lucrase ca economist, Cristea Marinescu era inginer, doctor în geologie, iar Nicu Mitran - absolvent de liceu, funcţionar comercial la o întreprindere familială. Aşa că preocupări profesionale comune nu aveam, timpul consumându-ni-1 cu naraţiuni biografice. Fireşte că dr. ing. Cristea Marinescu, care fusese şi conferenţiar universitar şi era şi mai în vârstă decât noi, trecând de 50 de ani, avea mai multe de povestit, îi plăcea şi se şi pricepea să o facă.

Încep însă cu ceilalţi. Nicu Mitran era de vârsta mea şi având sprijin de acasă, cel puţin aşa mi s-a părut mie, avea o fire cam bulevardieră, cam frivolă, amintirile depănate fiind de acest aspect, din Constanţa şi din Mamaia. Era însă demn şi nu admitea nici o tranzacţie compromiţătoare făcută de alţii. Tatăl său era un erou trecut pe Mausoleu de la Mărăşeşti, deşi trăia şi acum bine mersi, fiind proprietarul unei spălătorii chimice de pe strada Traian, în calea echipajelor maritime debarcate la noi, ori ancorate la Constanţa, acestea constituind o clientelă permanentă şi bună de plată.

Nicu Marinescu avea însă în familie doi fraţi, eroi, morţi cu adevărat pe câmpul de luptă. Unul la Melitopol, în Ucraina, iar celălalt în Basarabia. Unul era ca şi Nicu, licenţiat al Academiei Comerciale, iar celălalt numai absolvent de liceu comercial. Tatăl lor fusese tâmplar, cu un atelier în Piaţa Griviţei (când am mers pe Litoral, după eliberarea mea, am căutat şi Tâmplăria lui Marinescu şi Spălătoria lui Mitran, dar nimeni nu ştia nimic de astfel de firme.)

Mama fraţilor Marinescu îi ruga de sănătate la vremea aceea lui Antonescu pentru că i-a închis copilul, pe Nicu. Măcar aşa, ferit de zidurile închisorii, să nu moară răpus de gloanţe şi de branduri ca fraţii săi. Căci Nicu Mariaescu fusese condamnat - sub Antonescu - la 25 ani de muncă silnică pentru organizaţie subversivă (într-un proces cu Frăţiile de Cruce, deşi el era pe atunci student).

A făcut câţiva ani la Aiud (se spunea în glumă că face armata la „ 2 Vărgaţi", la Aiud), până la decretul lui Pătrăşcanu din 1945 (sau 46?). Apoi s-a dus acasă să mângâie bătrâneţele celor doi părinţi rămaşi, din trei feciori gata înşcoliţi, doar cu acesta de care s-a "milostivit" Antonescu să-1 închidă. Găsise un serviciu. Prin 1947, un fost prieten 1-a întâlnit într-o zi pe stradă şi 1-a întrebat cu un ton oarecum de reproş:

- Măi Nicule, dar noi nu mai facem nimic contra ăstora?

El 1-a dat dracului şi i-a spus să-1 lase în pace că nu mai are chef de nimic. Fuseseră de-ajuns cei cinci ani cât făcuse şi nici nu vedea nici o perspectivă de continuare a luptei.

Când a fost arestat cel cu iniţiativa, 1-a luat gura pe dinainte, altfel cum să mai zicem, căci deşi la discuţia lor nu au asistat terţe persoane, acela a declarat că a vorbit şi cu Marinescu. A primit pentru asta o condamnare de trei ani, căci se chema că a fost omisiune de denunţ. Asta se încadra în art.209 CP, partea a doua, adică delict de uneltire. I-a făcut la Canal, şi când să plece, cum să-i dea ei drumul la un aşa om ca Marinescu, l-au reţinut administrativ şi a muncit în continuare (sub celebra lozincă: „Vinovat-nevinovat, Canalul trebuie terminat").

Dar s-au terminat lucrările de-acolo în 1953 şi iar le-a părut rău să-1 lase acasă şi tocmai au dat decret, care prevedea că toate decretele date în trecut, sub orice regim, pentru amnistii şi graţieri să se suspende în cazul că au beneficiat de ele şi legionarii. Mai corect spus, luau de bune condamnările împotriva legionarilor, indiferent sub ce regim s-au dat.

Iată-1 deci pe Nicu al nostru, graţiat de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru comunist, redevenit posesorul unui mandat de 25 de ani dat de Antonescu şi reactivat de Dej. Aşa a fost adus iarăşi la Aiud.

Am auzit, pentru comicul dureros al situaţiei, că un fost condamnat din 1941 pentru înjurătură la adresa Generalului, amnistiat înainte de începerea războiului, în aprilie 1941, a fost ridicat şi adus să-şi ispăşească vina: el doar îl înjurase, iar cei care l-au închis a doua oară îl omorâseră deja pe Antonescu.

Acum era şi bolnav, suferea de ciroză. Ca alt Nicu, din zilele când scriu. Cel de lângă mine se uita însă mereu la steluţele vasculare ce-i apăruseră deja pe corp, mici papule roşii din care iradiază nişte raze şerpuite ca nişte fulgere, pipăia şi reţelele roşii violacee, făcute din fine reţele vasculare capilare, apărute în regiunile hipotenare (parte a palmei). Aflase de la cineva că aceste apariţii sunt caracteristice pentru ciroză şi era îngrijorat. Medicamentele de la cabinet se limitau la Peptocholin (medicament pentru scurgerea fierei, scos ulterior din nomenclator ca ineficient terapeutic). A cerut regim alimentar ca şi Ion T.Popa. L-a primit pentru foarte scurtă vreme. Primise atunci şi Cristea Marinescu acest favor. Regimul acesta râvnit, dar acordat cu greu, consta aproape din aceeaşi mâncare cu a celorlalţi, dar cu ulei neprăjit. Şi doar cât ulei era? Pe lună, 250 de grame, adică 8 grame pe zi, din care mai furau şi bucătarii şi plantoanele de drept comun iar câteodată îşi lua câte un polonic din fruntea hârdăului chiar şi miliţianul. Dar bieţii oameni vedeau regimul ca pe ceva miraculos, care să le menţină viaţa. Cei de la „ comun" primeam dimineaţa 125 de grame de pâine (o pâine de un kilogram împărţită în opt) şi o cană (250 ml) cu ceai, iar la amiază, pentru întreaga zi, o bucată de „turtoi" făcut din mălai de mărimea unei palme (fără degete) cu grosimea variind între 2 şi 3 degete. „Regimul" mai primea şi la amiază încă 250 de grame de pâine, în locul turtoiului. Cam asta era regimul, plus cartofi şi arpacaş în locul verzei şi „ghiveciului" de la comun (tot varză mai subţire şi uneori amestecată cu alte ierburi).

Mai întâi au încetat să le mai dea la amândoi acest regim, ne mai băgau pe vizetă o singură porţie pe care cei doi Marinescu şi-o împărţeau cu lingura ca pe-o salvare şi porţia de la „ comun " de asemenea, dar ca pe-o ameninţare.

Într-o dimineaţă când ne-am întors de la plimbare, Nicu Marinescu s-a dus la tinetă şi a avut o vomă. Am crezut că este o dispepsie, căci nu mai prezentase nici una, însă, nu se văitase de greaţă. Am greşit. Dar spre amiază, când m-am dus să folosesc şi eu tineta, am văzut că era roşie de sânge. L-am întrebat, alarmat, de ce nu a spus că a vărsat sânge, căci este caz serios. Am chemat miliţianul - era de serviciu plutonierul Biro, un maghiar, rău, rău ca om, nu fiindcă era maghiar, care nu s-a grăbit şi ne-a strigat din capătul coridorului cu obişnuitul pentru ei şi descurajantul pentru noi: Ai răbdare!

L-a dus totuşi la spital (aşa i se spunea infirmeriei închisorii) unde un medic deţinut, despre care se vorbea că este stomatolog, i-a făcut o injecţie cu miros de lapte fiert - probabil vitamina Bl- şi l-a readus în celulă.

Cum Nicu mai voia să mai vomite odată, nu l-am mai lăsat să ridice capacul tinetei şi l-am pus să verse pe podea. Am bătut apoi mai tare în uşă şi nu ne-am oprit până nu a venit Biro. Când a văzut băltoaca de sânge din mijlocul celulei, a făcut pe prostul:

- L-aţi bătut? Dar el ştia că omul este bolnav, doar îl mai dusese la doctor, apoi Marinescu era viu, deşi abia se mai ţinea. A mers apoi să-şi anunţe şefii. Speram că îl vor interna. Şi-a făcut bagajul.

Cu Nicu Mitran, concitadinul său, se răcise de-o vreme şi nu-şi mai vorbeau. Lui Mitran îi luaseră la o percheziţie recentă puloverul, pe motiv că-1 peticise, ori sub petice se pot ascunde multe. Când a venit miliţianul să-1 ducă la spitalul închisorii, s-a întors către Mitran şi i-a întins propriul pulover:

- Nicule, vine iarna, tu n-ai pulover, eu nu o să-l mai port. Ţine-l pe al meu. Simţea săracul că o să-i ţină de cald iarba uscată a cimitirului, sub care, în sfârşit, îşi va găsi alinare. Dar el voise să trăiască, de aceea se legase atât până şi de jumătatea de regim. Acum însă, probabil că s-a gândit că-1 chemau fraţii săi, eroii Marinescu şi ei căzuţi în lupta împotriva bolşevismului. Varicele esofagiene perforate, după două zile i-au determinat moartea la spitalul în care a fost dus numai ca să moară, căci pentru tratare nu au avut inima. Iar ciroticii închişi astăzi, fiii foştilor temniceri, cât caz fac de suferinţa lor, care nici într-un caz nu s-a dovedit a fi cât a lui Nicu Marinescu.

Biata lor mamă, din Piaţa Griviţei din Constanţa, avea şi dânsa trei feciori, ca bătrânul din poezia lui Coşbuc. Trei, Doamne, şi toţi trei. De aceea am căutat-o mai târziu, să mă închin ei, dar nu am mai găsit-o. O fi plecat desigur, la cei trei dragi ai ei.

Inginerul Cristea Marinescu era fiul unui mic meşter din Prahova. Studiase Geologia la Freiberg, în Silezia, unde era Alma Mater a tuturor academiilor geologice din lume. Profesorii lor erau mândri că la ei, acolo, se găsesc studenţi proveniţi din toate părţile lumii (şi spuneau cu ironie că numai la Paris este o audienţă mai pestriţă, dar la Academia de Croitorie).

În Germania a stat la un mare proprietar, care la rândul lui stătuse, în timpul ocupaţiei nemţeşti din 1917, la conacul lor. S-a obişnuit în Germania şi o considera, aşa cum însuşi declara, drept a doua sa patrie¹.

Ne povestea despre câte a văzut şi a trăit în lumea aceea, pentru noi necunoscută. Despre traiul şi munca într-o fermă germană, despre satul ca un oraş de la noi ori chiar mai evoluat, despre viaţa nemţilor şi chiar a nemţoaicelor, că nu se ferea să-şi dezvăluie tinereţea. Fusese trimis cu nişte colegi după nişte instalaţii miniere la Văsteras, în Suedia. A stat puţin acolo, dar suficient timp ca să vadă standardul de viaţă ridicat pe care l-a găsit la suedezi şi cu câte ne-a uimit şi pe noi. Ne-a mai vorbit despre minele foarte bogate în fier de la Kiruha, în Laponia, unde gazdele i-au repezit o fugă pentru a le arăta şi mineritul de acolo. Pentru mine, era un om foarte umblat şi nu mi-a făcut deloc impresia că vrea să epateze. Povestea fiindcă-i plăcea să povestească şi apoi nici nu aveam altceva ce face.

A fost student până după venirea lui Hitler la putere. Era vicepreşedintele grupului de studenţi români din Germania. Virgil Madgearu, ca recunoscut economist de talie europeană, a fost invitat la Berlin să rostească o conferinţă. Cu această ocazie a combătut tactica proaspătului fuhrer de lichidare a şomajului. Crearea de noi locuri de muncă, dar în sectoarele care favorizau înarmarea, prevesteau un război mai dezastruos decât şomajul dat de criza economică. Studenţii nemţi, în bună parte adepţi ai lui Hitler, au fost iritaţi şi au cerut studenţilor români de acolo, în frunte cu Marinescu, să-1 bată pe Madgearu. Ai noştri au răspuns că asta e traba lor, a nemţilor, conferenţiarul nevătămând cu nimic interesele României. încă de atunci nemţii asmuţeau studenţii români împotriva adversarilor care erau ai lor.

Cu 4 ani de Academie erai declarat licenţiat. El făcând însă 5 ani s-a întors acasă cu titlul de doctor, cum se obişnuieşte în învăţământul german, ori de influenţă germană. A lucrat o vreme la Astra Română, cu salariu de petrolist, zeci de mii de lei lunar, când tata câştiga până în trei mii.

Când au venit nemţii, după '40, a trecut la Continental Petrol şi la Petrol-Block (doară spunea dânsul că Germania era pentru el a doua patrie). Iar când nemţii au plecat, a părăsit lumea petrolului şi din geolog a devenit pentru un timp „geocultivator": fratele său arendase la ei în Prahova o moşie de 80 de hectare, fostă a lui Tache Ionescu, lăsându-i şi lui din aceasta 20 de hectare pe care a făcut grădinărit. A realizat, pe vremea inflaţiei, geamantane de bani.

S-a căsătorit cu o proaspătă absolventă de Medicină, fiica unui depozitar de vinuri şi concesionar de terenuri petrolifere din Moreni. Acesta tăia redevenţe anuale de milioane. La logodnă i-a făcut cadou cheile maşinii, iar la nuntă cheile unei vile cu etaj, cu portar şi cu câine german pe hol.

În '48 a plecat la Timişoara, la catedra de Exploatări Miniere de la Politehnică, ca asistent onorific. Aşa se numeau cadrele didactice - onorifice - dacă făceau serviciul fără salariu, mulţumindu-se numai cu titlul. Bani avea. în vara lui 1947 a venit Legea Funcţionarilor Publici care consfinţea în serviciu pe toţi care ocupau un post. Astfel devine asistent adevărat, atestat pe postul ocupat fără vreun concurs. Şeful de catedră era ing. Poboran, fostul director al minelor U.D.R., omul lui Auschnitt. Profesorul era căsătorit cu o nemţoaică, Marinescu i-a intrat repede pe sub piele, mai ales că prin nişte studenţi prahoveni a dejucat planurile unui inginer din Valea Jiului, care vâna catedra de exploatări.

În vara lui 1948, la reforma învăţământului, prof.Poboran i-a arătat o scrisoare de la Mircea Constantinescu, pe atunci ministrul Minelor, care îl ruga să accepte postul de conducător al Institutului Cărbunelui, care trebuia înfiinţat la Petroşani. Mai scria acolo ca să-şi ia şi doi colaboratori de sprijin, din cadrele de la Timişoara.

Şi astfel, printr-un concurs fericit de împrejurări, pentru el, în nici doi ani de zile, ajunge conferenţiar universitar şi prodecan. Ne povestea din greutăţile unui început de drum şi era mândru că noua clădire a Institutului s-a ridicat ulterior arestării sale pe locul pe care el îl alesese, pe deal. Când s-au deschis lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost numit director geologic acolo.

De aici i s-a tras. împreună cu doi foşti comandori, care acum lucrau la direcţia lui, au făcut o organizaţie anticomunistă, sau cum i se spunea, contrarevoluţionară.

Într-o bună zi, directorul general i-a spus că l-au sesizat nişte ţărani din părţile Babadagului că pe acolo ar exista un zăcământ de cărbune. Că ar fi păcat să mai aducă pe şantier cărbune din altă parte când acesta le-ar fi la îndemână. Inginerul Marinescu şi-a exprimat îndoiala de geolog, cum să existe un astfel de depozit într-o regiune eruptivă. Dar, ordinul este ordin. Totuşi, bun la suflet, directorul general 1-a sfătuit să se îmbrace mai călduros. Ştia el ce ştia, ce-1 aştepta pe subaltern, doar ştia cu cine ticluise povestea. Apropos de asta. o fi fost vreun şef de instituţie din ţara asta care să nu fi colaborat cu Securitatea, desigur că nu de pe post de informator plătit, căci ei îşi plăteau postul cu informaţiile pe care le dau despre subalterni, când li se cereau.

A plecat şi pe la mijlocul unei păduri au trebuit să se oprească, drumul fiind închis de o maşină staţionată chiar pe mijlocul şoselei. Şoferul acesteia se făcea că trebăluieşte la motor, iar şoferul Canalului se dă jos din maşină, să-şi ajute colegul. Din pădure sar nişte indivizi, îl imobilizează pe inginer, îl leagă la ochi şi aşa legat la mâini şi la picioare este trântit cu faţa la podeaua Jeep -ului cu înjurături şi ameninţări.

- Aaa, voi vis-s ăia de la Canal, mama voastră de comunişti. Aţi venit în Dobrogea să ne stricaţi pământurile cu Canalul vostru. Mama voastră. Vă arătăm noi, Partizanii Babadagului. Vă învăţăm noi minte.

Şoferul lui şi-a luat locul la volan. Străinii, aşa-zişii partizani, s-au pus deasupra lui, l-au făcut să simtă fierul rece al armelor şi maşina a pornit, după ce a virat. A mers cam cât mersese încoace. Apoi circulaţia a început să se înteţească, realizând că se apropie Constanţa. Se auzeau din ce în ce mai strident claxoanele. Legat la ochi, cum se găsea, a fost băgat într-o cameră. Cei de acolo jucau tot piesa cu Partizanii Babadagului.

- Ştii unde te afli, măi bandit comunist ce eşti?

- Da, mă aflu la Securitate, la Constanţa.

- Dezlegaţi-l, mama lui că ştie.

Aşa a început, cu o arestare trucată, să nu dea de bănuit celorlalţi ridicarea lui, căci poate ar fi împrăştiat vânatul. Cumpliţii vânători de oameni.

Pitorească arestarea, la mijloc de codru des, dar şi nostimă, chiar antologică, ancheta. Inginerul nu era un dur, mai degrabă un salonard, dar fusese lesne captat de cei doi ofiţeri. El era totuşi un opozant, ca majoritatea intelectualilor români, pe la începutul epocii, zic pe la început, căci apoi treptat s-au încadrat aproape toţi în noul regim. Purta în portofel o strofă din Glossa celebră a lui Eminescu, cea care i se păruse, mai bine zis îi arătase cineva, că se potriveşte cu zilele noastre: „Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece nătărăii/ Chiar de-ai fi cu stea în frunte. /Teamă n-ai. Căta-vor iarăşi/între ei a se întrece./ Nu te prinde lor tovarăş./ Ce e val, ca valul trece. "

Inginerul Marinescu se gândea la trecerea valului, când a copiat strofa. Dar un anchetator, nu cel principal, a vrut să clarifice şi activitatea poetică a arestatului, considerând ca el a compus-o.

- Ia ascultă, măi Marinescule, ce-ai vrut să spui tu cu poezia asta?

- Nimica, domnule anchetator. N-am făcut-o eu, este a lui Eminescu.

- Ce vorbeşti, măi deşteptule, pe atunci umblau oamenii cu stea în frunte ?

- Domnule anchetator, dar aveţi cărţi la dispoziţie, verificaţi.

- Pe mine mă înveţi tu? Ce pe vremea ăluia erau întreceri socialiste între oameni? Şi, ia spune, măi banditule, pe care tovarăş l-ai văzut nătărău ? Că doar vorbeşti aici şi de tovarăşi, n-ai să-mi spui tu că şi pe timpul acela erau tovarăşi.

- Dar puteţi verifica, domnule anchetator, se apăra arestatul, văzând că i se puneau în cârcă atâtea insulte la adresa stăpânirii.

- Şi, ia spune Marinescule (repet aici calitatea de universitar a anchetatului - n. a.), ce-ai crezut tu în mintea aia a proastă a ta, că se mai schimbă ceva? îţi arătăm noi, mama ta de bandit.

Şi 1-a pus să scrie pe dosul hârtiei şi să semneze: „ Făcută de mine, Cristea Marinescu".

Inginerul s-a gândit că o să râdă de el, cine-o vedea, că a înebunit arogându-şi opera altuia, aşa că a făcut altă notare: "Scrisă de mine" -socotind că eventualii lectori vor înţelege că a copiat-o. Da, asta recunoştea, a copiat-o. Dar acela:

- Măăă deşteptule, mă prosteşti tu pe mine ? Ai făcut-o, nu ai scris-o. Şi a tăiat cu două linii cuvântul „scrisă", trecând deasupra pretenţia lui, „făcută". Ca să nu mai fie dubii. Anchetatorul şef i-a reproşat că nu merge bine ancheta, la care el a răspuns că este obligat să recunoască enormităţi. Şi îi spune povestea cu Glossa.

Şeful însă, cu şiretenia profesiei, dar şi din solidaritate cu celălalt coleg, i-a răspuns:

- Adică tu chiar crezi că tovarăşul nu a ştiut a cui e poezia ? A vrut să te încerce, ca să vadă cât eşti de încăpăţânat.

Aşa, Cristea Marinescu a scăpat numai cu acuza de organizare contra regimului, nu şi de cea de autor de literatură interzisă. După condamnare a fost trimis la colonia de la Mina Baia Sprie, unde a intrat în Biroul Tehnic (format de deţinuţi) sub conducerea inginerului Ioan Bujoiu.

Chestiunile de acolo le-a surprins, ca direct implicat, Ion Ioanid. Eu spun despre oamenii de aici de la Aiud şi ce povesteau ei.

De la fostul prof. univ. Bujoiu, fost însă şi director al Petroşanilor, a aflat că acela fiind prieten cu George Tătărescu, premierul 1-a rugat să execute în atelierele de la Petroşani plăcile inoxidabile care urmau să acopere romboiedrii ce formau Coloana Infinitului pe cale de ridicare la Tg. Jiu. întregul complex s-a ridicat în timpul acelui prim-ministru şi aşa cum îmi povestea un student jiian, Nae Bărbulescu, cu care am stat la Piteşti şi la Gherla, oltenii Gorjului au fost la început prea puţin receptivi la artă şi mesajul brâncuşian. Formele esenţializate ale concetăţeanului lor şi expresia concentrată a monumentelor ridicate între ei, ca să-i facă vestiţi, aşa cum le-a promis sculptorul la o despărţire, ei nu le-au înţeles. Este vorba de omul de pe stradă. Pentru ei monumentele s-au făcut sub Tătătrescu şi le-au poreclit profanator „bucile şi aia lui Tătărescu". Menii de azi, pătrunşi de conţinutul artei brâncuşiene, nici n-ar voi să audă de exprimarea plastic -vulgară a bunicilor şi a străbunicilor lor de acum 60 de ani.

Cristea Marinescu m-a făcut să înţeleg esenţa grupului monumental închinat eroilor. Fiecare romboiedru din Coloană este o faptă eroică, jumătatea de jos exprimând aspiraţia, prin liniile sale de deschidere iar jumătatea superioară exprimând împlinirea, prin închiderea liniilor. Fapte, fapte de erou, până la ultima, neîmplinită, căci eroul nu a mai apucat s-o desăvârşească. Brâncuşi singur spunea că deasupra este cerul albastru, n-a vrut să acopere fapta eroului decât cu imensitatea cerului albastru şi infinit.

Feţele celor doi, care se despart la plecarea eroului de acasă, se contopesc într-un sărut exprimat de cele două emisfere întretăiate, elementul principal reprezentat pe Poarta Sărutului. Cât de drag i-a fost femeii bărbatul ei care pleca la luptă şi pe care 1-a petrecut până la poarta casei. L-a sărutat până la contopire, realizând sfera, întregul. Şi ce vedeau contemporanii lui Tătărescu, voind să râdă de politician şi nu de sculptor...

Tot inginerul mai povestea - de unde o fi ştiut nu ştiu, căci în cărţi n-am găsit - că reprezentanţii municipalităţii bucureştene i-au solicitat sculptorului, în timp ce acesta se afla la Paris, să facă un monument pentru Spiru Haret. Când le-a prezentat macheta, era o fântână cu cumpăna, care trebuia construită în mijlocul Capitalei. Aceia n-au acceptat ideea şi au comandat altui sculptor actuala statuie, pe care noi, cei care nu l-am cunoscut pe Haret, nici nu l-am recunoaşte de nu i-ar fi scris numele pe soclu. Dar nici vorbă să mai ştim ce a făcut de merita acest monument. Brâncuşi însă a dorit să spună că, precum ciutura fântânii scoate din adâncuri cleştarul apei, tot aşa, organizatorul învăţământului modern din ţara noastră a făcut să iasă la lumină cristalul minţii româneşti. O fi fost reală sau nu povestea consilierilor, dar ea se adaugă, după părerea mea, puţinei înţelegeri pe care au arătat-o, majoritatea contemporanilor de la noi, artei creatorului de la Hobiţa.

La Biroul Tehnic de la Baia Sprie a mai stat inginerul nostru cu o parte din cei condamnaţi în Lotul Canalului. între aceştia era şi inginerul Ciorapciu, care se frământa şi aici că nu a putut să asigure terminarea Canalului în timpul planificat. El nu lega oprirea Canalului de condiţii politice, ci numai de construcţia propriu-zisă. Acuza aceasta, care i s-a adus sub altă formă şi la proces, 1-a făcut să gândească la rezolvare, de pe poziţii de deţinut. Principalul obstacol de acolo, al încadrării în timp, era un deal înalt de vreo 60 de metri. Atacat din două părţi, materialul dislocat nu putea fi totuşi evacuat cu mijloacele de acolo. Constructorul a văzut la mină cum se lucrează minereşte: o galerie principală la bază, suitoare şi rostogoale săpate pe verticală, pe mai multe orizonturi, ar fi permis evacuarea imensului material până la vagoanele care ar fi circulat în flux continuu pe galeria principală de la baza dealului - la nivelul fundului albiei. A calculat totuşi la ceas şi tonă şi când a venit în inspecţie colonelul Constantinescu de la Direcţia Lagăre şi Colonii, i-a prezentat soluţia, cu destulă slugărnicie (doar îl condamnaseră fără vină reală, numai pentru justificarea în faţa poporului a stopării lucrărilor). Iar colonelul i-a răspuns descurajându-1:

- Lasă, Ciorapciule, ce crezi tu, că nu mai are cine să se gândească la problema Canalului?

Constructorului i-a venit greu să creadă că el a fost doar maurul care şi-a făcut datoria şi trebuia să plece. Ba mai mult, trebuia să accepte şi condamnarea, chiar dacă pentru puţini ani, mi se pare 2, după care au fost eliberaţi şi reabilitaţi. Dar Canalul îl gândeau alţii, nu cu lopata şi roaba de fier ci cu robi vii, de carne. Canalul lui Dej şi-a îndeplinit misiunea de groapă a opoziţiei române.