AIUDUL, CUTIA CU SUFLETE - 1

Pe scurtele şi pe lunga Celularului mare

La Aiud, de-acum ţin minte mai bine, m-a băgat la etajul I, pe scurta din stânga, în Celularul mare. Camerele de aici au dimensiunea de doi pe patru metri, cea în care intram avea patru paturi, suprapuse câte două, cu saltele umplute cu paie şi cu pătură în inventarul camerei (amănuntul contează, deoarece la orice mutare, cum s-au întâmplat foarte multe în anii care au urmat, puteai să nimereşti peste pătura unuia care a murit scuipându-şi plămânii). Hainele cu care am venit s-au depus la magazie şi am primit pantalon şi haină vărgată de zeghe) şi câte două rânduri de schimburi, un prosop, o pereche de obiele şi una de bocanci reformaţi de la armată.

Mai important era să încep cu oamenii pe care i-am găsit aici. Era un cizmar din Ialomiţa, Gheorghe Neagu, un şofer din Bucureşti, provenit din Oltenia, Petre Piringiu, şi un ţăran dobrogean, neştiutor de carte, Vasile Ciobanu, din Straja-Basarabi, jud. Constanţa.

De cum am intrat, prezentarea cuvenită. Numele, condamnarea, lotul, profesia, originar din etc, etc. Cum nea Petrică Piringiu era oltean la origine (din Apele Vii-Romanaţi), am încercat să verific o clasificare glumeaţă a conaţionalilor noştri, pe care am auzit-o de curând. Se spunea că aceştia se împart în două categorii: fugiţi de acasă şi plecaţi de bună voie. Cei plecaţi de bună voie, când împlinesc 12 ani, îi face mama o turtă şi o pune în traistă, iar tata îi meştereşte o cobiliţă şi aşa pleacă la Bucureşti să se facă negustor. Nu se întoarce decât după ce face armata şi cu ce a agonisit din „negustorie" îşi cumpără două pogoane şi rămâne în sat. Cealaltă categorie, tot la 12 ani se ceartă ori chiar se bate cu ta-su şi cu mă-sa şi pleacă, fuge de acasă, nu se mai întoarce decât tot după armată, când află că i-a murit tatăl. A fost hazul celor din cameră, căci nea Petrică se încadra. Chiar aşa, la 12 ani a plecat în Capitală după ce s-a certat cu tatăl său, iar aici a încercat diferite moduri de a-şi câştiga existenţa, rămânând până la urmă la şoferie. S-a căsătorit, târziu, cu o ardeleancă din secuime, şi avea o fetiţă care, la arestarea sa, abia dacă trecuse de 6 ani.

Era victima victimelor demascărilor de la Gherla. Anume, un coleg şi prieten bun de-al lui, din a cărui unitate muncitorească făcuse parte în 1940, i-a cerut prin 1947 nişte bani pentru ajutorarea celor din închisori. N-am reţinut dacă i-a dat banii, dar mai mult ţin minte că nu i-a dat nimic. Acest prieten, numit Petru Ghiaţă, fiind arestat, ajunge la Gherla în mâinile sucursalei de aici a lui Ţurcanu şi spune şi de Piringiu. Securitatea a ajuns în posesia acestei declaraţii (cum am mai zis când am mai vorbit de demascări, a se pune întrebarea „ Cui prodest? " pentru a afla cine a fost în spatele acestora). Nu-1 arestează pe nea Petrică, dar îl şantajează şi-1 obligă ca de două ori pe săptămână să se întâlnească cu doi agenţi şi să le dea informaţii despre foştii prieteni şi cunoscuţi, pe care să-i caute în acest scop. El, de frică, intră în joc. Se întâlneşte cu alt prieten vechi, prieten comun cu acelaşi Ghiaţă, şi îi spune de necazul lui, ce i s-a tras de la cel închis.

La scurt timp, într-o seară când s-a întors necăjit acasă, căci i s-a stricat taximetrul său vechi, cu care îşi câştiga existenţa şi abia 1-a băgat în curte cu doi vecini, îl întâmpină nevasta şi îi pune în mână o reţetă, să meargă să cumpere medicamente, căci se îmbolnăvise fetiţa şi a venit doctorul acasă. El se grăbea la întâlnirea cu cei doi, întâlnire care avea loc pe stradă, întotdeauna în alt loc.

Cum îi întâlneşte, aceia îl încadrează, îl iau de braţ şi îi spun:

- Ei, măi, ţi-ai sărutat fetiţa la plecare pentru ultima dată, că n-ai s-o mai vezi-

Până să se dezmeticească, l-au îmbrâncit într-o maşină care se afla în apropiere.

Ce se întâmplase? Prietenul întâlnit, căruia i se văitase de ce a păţit el de pe urma lui Ghiaţă, era în aceeaşi situaţie cu el, căzuse şi el în mâna şantajiştilor şi, mai slab de înger, 1-a turnat. Cum Piringiu era rău de gură şi pe deasupra nici nu fusese „sincer" cu Securitatea, l-au judecat de unul singur în lot şi l-au condamnat (pentru organizaţie de unul singur!) la 15 ani de muncă silnică, în instanţă unică, lucru care însenina fără drept de apel. Şi de atunci nici nu a mai auzit nimic de fiica sa pe care o lăsase bolnavă şi cu reţeta din buzunarul său, depusă la bagaj.

Ce uşor se acordau anii şi pentru ce fapte! Iar după '89 cât s-au tânguit criminalii sadea, ajunşi în boxe pentru crimele reale pe care le-au săvârşit la Revoluţie.

Bietul Piringiu nu-şi putea lua gândul de la fetiţa lui, pe care i-o dăduse Dumnezeu destul de târziu, la 45 de ani şi despre care câinoşii de agenţi îi promiseseră că nu o s-o mai vadă niciodată. Asemenea „bandiţi" ca el şi ca noi nu aveau dreptul la legături cu familia.

Toate astea, despre necazurile omului de lângă mine, le-am aflat mai târziu. Acum, după ce am lămurit treaba cu clasificarea oltenilor mi s-a adresat:

- Ei, domnule, daca zici că eşti medic (eu spusesem numai că sunt absolvent de medicină), atunci spune-mi mie la ce este bun bismutul?

Bănuind că este vorba de o dispută legată de folosirea acestui medicament în venerologie, am răspuns prin ricoşeu, împăciuitor, spunând că cei mai mulţi oameni ştiu că se foloseşte în tratamentul sifilisului, dar medicamentul are o folosire obişnuită şi în tratarea unor angine, (angina Plaut-Vincent) provocată de o floră spirilară asemănătoare cu cea care dă sifilisul. N-or" fi priceput ei multe, dar se înţelegea că nu este un tratament exclusiv pentru o boală. L-am uns la rană pe şofer.

- Ştii, domnule, asta este. Chipurile m-a verificat.

Eu nu ştiam că, înainte de venirea mea, mai fusese în celulă un făgărăşean de-ai lui Ion Gavrilă, Virgil Radeş, fost student la Politehnica din Timişoara, şi avuseseră în cameră un conflict. Nici nu observasem că Piringiu nu vorbeşte nici cu ceilalţi doi, rămaşi aici. El urma un tratament bisăptămânal la infirmeria de etaj, cei din cameră necunoscând motivul real al tratamentului. într-o zi însă, a venit miliţianul să-1 scoată la tratament şi 1-a chemat :

- Hai, mă, ţifilistu ' ăla, hai la cabinet.

Când s-a întors, mare scandal, căci se bea apă din aceeaşi cană. Eu i-am lămurit că dacă nu sunt leziuni deschise bucale, nu-i pericol de contaminare prin convieţuire. Degeaba, ei tot nu-şi vorbeau. Multă vreme şoferul a vorbit numai cu mine. Era irascibil şi certăreţ.

Într-o zi, mă acuză că am murdărit peretele cu degetul, după folosirea tinetei. Treaba este abjectă şi inerentă promiscuităţii, dar atunci am văzut cât pot fi oamenii de falşi.

S-a jurat pe viaţa copilului său, că m-a văzut, ori eu ştiam sigur că nu am făcut-o. Nu aş fi scris această întâmplare mai mult de cât minoră, dar pentru mine a fost inedită: era primul om pe care îl vedeam jurându-se fals şi încă pe capul unei fiinţe dragi. Auzisem eu de sperjur, dar chiar aşa, pentru nimic, nu-mi închipuiam că pot fi oamenii. Darmite când ar avea vreun interes, de ce ar mai fi în stare atunci?

Gheorghe Neagu, cizmarul, mai făcuse puşcărie şi pe timpul lui Antonescu, tot politic. În '40 fusese trei luni de zile primar în alt sat decât al lui şi făceam haz că în acest scurt răstimp a tot cununat şi a botezat la noii săi consăteni, să-şi facă fini şi cumetri, căci la ţară dacă n-ai rude, nu poţi să rezişti ca autoritate. Or el nu avea pe nimeni în acel sat. La arestare lăsase acasă trei copii destul de mici. Avea el 40-45 de ani, dar nu i-a făcut pe toţi acasă. Câţiva, cu repartiţie de la Antonescu i-a petrecut pe la Deva şi pe la alte închisori. Înainte de arestarea din '48 a fost un timp fugar. După una din întâlnirile apropiate cu soţia, a constatat după trei zile că 1-a pricopsit cu o gonoree. La proxima întâlnire, sub ameninţarea cuţitului, soţia a mărturisit că prietenul său cel bun, fugar şi acela, pe care îl adăpostiseră o vreme, acela a fericit-o. Acum era descurajat, îşi pierduse şi el încrederea în oameni, dar în alt fel decât mine. Ascuţindu-se conflictul cu şoferul, în cele din urmă Neagu a făcut greva foamei, ca să fie mutat în altă cameră. După mutare, mai târziu, peste un an sau doi, când a venit oarecare relaxare, după promiţătorul an 1955, s-a făcut o depistare în masă a sifilisului şi ne-a făcut tuturor reacţii serologice. L-au depistat şi pe el ca pozitiv şi i-a strâns pe toţi cei asemenea într-o latură a parterului. A nimerit iar cu Piringiu şi într-o zi, la program, auzim zornăituri de lanţuri târâte pe sală de unii ce-şi cărau tineta. Cei doi, cum nu se împăcaseră nici înainte, au ajuns iar în conflict şi i-a pus în lanţuri pe amândoi. Bieţii oameni! Condiţiile de promiscuitate la care te constrânge foarte adesea viaţa de închisoare şi celulă, în special, au dezechilibrat minţi integre darmite pe nişte bieţi oameni bolnavi.

În camera asta, de pe scurta de est, am făcut iarna. Caloriferul vechi al Aiudului era făcut din trei ţevi care treceau de-a lungul peretelui ce da în afară, pe sub ferestre, fără nici-un radiator. A fost aşa de frig, încât pe geamuri îngheţa de două degete aburul respiraţiei noastre , trebuia ras cu lingura ca să poţi vedea afară. De fapt nu vedeam decât cerul, printre paletele îndreptate în sus ale obloanelor cu care erau înzestrate şi ferestrele de aici, de la sfârşitul lui 1953. Fereastra o deschideam rar, căci deschiderea şi închiderea ei era şi acesta un motiv de dispută permanentă şi cam generală. Rar camere care să fi ajuns la un consens. Reumaticii şi anemicii voiau căldură cu ori ce preţ, alţii mai rezistenţi ar fi dorit şi un pic de aer curat, căci la plimbare ne scotea aşa de rar. Toată lumea avea dreptate. Ca medic înţelegeam ambele tabere aşa că mă obişnuisem să nu mă mai amestec în astfel de dispute. La folosirea tinetelor era însă regulă generală, să se deschidă măcar atunci fereastra. Nea Petrică, mai bătrân ca ceilalţi din cameră şi mai friguros, ne-a propus ca nici în împrejurarea asta să nu mai deschidem. Chiar ne-a spus că „ al lui nu pute ". Este desigur trivială povestea, dar şi pe asta am scris-o fiindcă m-a mai învăţat un lucru : mulţi oameni suportă uşor propria murdărie.

Ce l-o fi apucat şi pe colonelul Colier, comandantul închisorii, nu ştiu. Poate că tot atmosfera politică 1955, căci mărinimia personală nu-i stătea lui în caracter, că ne-a dat o pătură în plus, fiecăruia. Dar tot el a făcut „gheşeft", căci n-a mai făcut deloc focul, realizând ceva economie de combustibil. Putea s-o facă şi dacă nu ne dădea a doua pătură, de aceea vorbii eu de mărinimie. Mă mir cum de n-a slăbit după greşeala asta. Aşa rece cum era caloriferul ăsta, în curând a devenit un avantaj, căci străbătând toate camerele de pe o latură, fie scurtă fie lungă, s-a transformat într-un veritabil mijloc de telecomunicaţie, stabilindu-se prin el legătura cu toate camerele de pe orizontala laturii. Se învăţa încet, încet alfabetul morse şi se generaliza. Nu era celulă să nu aibă „morsistul" ei, izolarea dorită de administraţie a dat chix, a eşuat. Eu pe atunci nu băteam, mă menţineam în pasivitate, dar am început să recepţionez, învăţând împreună cu alţii de pe „fir", căci se transmitea rar, ca pentru începători. Mai târziu s-a ajuns la viteze mari de comunicare, încât dacă atunci aş fi auzit întâi ciocănelile, n-aş mai fi putut învăţa. Desigur că nu pare de înţeles cum se poate transmite o linie şi un punct prin sunet, doar acelea sunt mărimi spaţiale şi nu sonore. Simplu : punctul era o ciocănitură scurtă, iar linia, două, la interval foarte scurt. Dar întrebaţi pe cei cu experienţa tristă a închisorilor, cât de târziu s-a ajuns la generalizarea acestui mod de comunicare.

Aşa că eram la curent cu fel de fel de ştiri, ori externe, aduse de noii veniţi şi comunicate de la cei care le-au auzit, ori interne, din viaţa noastră, veniri, plecări, îmbolnăviri, scoateri la anchete, ori conveniri de transmiteri de obiecte, cu ocazia scoaterilor la program. Mai târziu a apărut şi caracterul de tele-şcoală, transmiţându-se cuvinte străine, pentru poligloţi, ori poezii, pentru amatorii de literatură. Căci astea formau viaţa noastră culturală, care începuse tacit să se organizeze, în ciuda restricţiilor de secret la care am fost supuşi.

Desigur că toate astea se făceau cu risc, dacă erai prins erai băgat la izolare, la început la „neagra ", camerele oarbe, tară ferestre de pe colţul interior, dintre „scurta" şi „lunga'', nu prea rea, căci avea duşumea de scândură, dar erai lipsit de aer, te înăbuşeai, mai ales dacă erau băgaţi mai mulţi odată. Mâncare primeai odată la trei zile, dar turtoiul era zilnic. Mai târziu - peste un an-doi - s-au construit celulele speciale de izolare, care au ocupat o latură întreagă de la Secţia veche, de vizavi de Celularul mare. Noul izolator a devenit curând celebru, căci a îmbolnăvit foarte mulţi oameni. Voi reveni.

Prin morse încă, tot mai târziu, ne-au intrat şi dezinformări, cu scop de intoxicare ori de provocare, pentru creşterea sau crearea unor anumite stări de spirit, bineînţeles când Securitatea a mai progresat de la bâtă şi glonţ. Nu ştiai cine bate şi putea transmite pe fir orice.

,, Scurtele'' aveau 10 celule - deci 20 de metri - plus grosimea zidurilor dintre ele. „Lunga" era dublu de lungă, -20 de celule, ori 2 m plus „primezii" cum se spune în Banat la zidurile dintre camere, deci peste 45 de metri. în unghiurile dintre aceste laturi s-au construit nişte curţi de plimbare. Un duo-decagon cu toate diagonalele trase ca pereţi despărţitori între 12 curţi de plimbare, de formă trapezoidală, cu laturile mult mai mari decât bazele, la baza mică fiind o uşă de intrare, căci în mijloc se realiza alt duo-decagon, mărginit de aceste uşi, iar în interiorul acestuia se ridica un foişor - noi îi spuneam prepeleac - de unde ne supraveghea un miliţian învârtindu-se mereu cu ochii de la o curte la alta. Nu aveam voie să vorbim în timpul plimbării, dar mai ales nu aveam voie să vorbim cu cei din celulele mai apropiate de aceste curţi, la baza lor mare, nici să facem semne la cei din camere. Unii dintre noi învăţaseră alfabetul surdomuţilor şi doamne fereşte, se putea sparge şi aşa secretul. Nimic de zis, erau obloane la ferestre, dar se făcuseră găuri prin ele ca şi la Gherla. Oamenii se uitau de sus, cei de la etajele superioare, mai ales şi cel mai adesea se mulţumeau să-şi salute prietenii ori cunoscuţii. Mai riscau şi făceau asta mai des macedonenii noştri, mulţi şi risipiţi în toată închisoarea, rude ori consăteni, ori prieteni, erau puternic legaţi sufleteşte între ei şi nu se puteau abţine măcar să se salute : "să băndez Teghia " ori Gula, cum îl chema pe acela. Adică să trăieşti. Şi vorbind în dialect, miliţianul din prepeleac chiar dacă auzea nu înţelegea ce-şi transmiteau ei încât a fost şi acesta un mijloc de comunicare, mai ales între părţile opuse ori mai îndepărtate ale Celularului, până unde nu mai bătea ,,morsele".

Curând ani aflat că pe aceeaşi latură cu mine, dar la parter, în camera de pe colţ, era fratele meu. Când ieşeam la plimbare treceam chiar pe sub fereastra lui şi abia apucam din trecere să-1 salut, ori să-1 întreb ce face. Vizavi de Celularul mare, adică în faţa celor două "scurte", era o clădire lungă, numai cu parter, cu camere mari, numită „Secţie". Şi aici erau deţinuţi, carantine ori alte categorii politice decât noi. Seara, când nu mai era nimeni prin curte, auzeam cum vorbesc cei din Celular cu cei de pe "Seccţie" Gheorghe, fratele meu, era activ şi auzeam adesea cum îl strigau cei de dincolo. îşi luase, puţin inspirat, pseudonimul Oraviţa. Trebuia să îl strige cu alt nume, altfel pricepeau ascultătorii nedoriţi. Dar acest gen de pseudonim-nume conspirativ nu-ţi acoperea total identitatea, căci erai urmărit după origine.

Aşa se face că, nu după multă vreme, colonelul Iacob, unul dintre politruci, iritat de prea deasa activitate a lui „ Oraviţa" a venit într-o zi în celula mea reproşându-mi activităţile extracelulare, mai bine zis intercelulare. Mi-a făcut semn cu degetul îndoit, ca de ciocăneală. Eu am negat, de fapt la ora aceea puteam să mă jur că nu bat la ţeava, numai ascultam şi învăţam. El nu m-a crezut şi m-a ameninţat:

- Bine, dar daca te prind să ştii că te pedepsesc dublu, o dată că baţi şi a doua oară că m-ai minţit. Nu m-a prins însă niciodată, nici mai târziu, când am început şi eu să bat. Pe Gheorghe însă 1-a prins şi într-o zi când am trecut la plimbare şi l-am salutat, altcineva din camera mi-a spus că este la izolare.

De ziua lui, născut la 5 martie, i-am făcut un cadou. Cu aşa ceva nu te lauzi, dar împrejurările şi cadoul erau deosebite. Şi anume, cadoul era un ac de cusut, confecţionat de mine artizanal. Dintr-o bucată de sârmă, turtită la un cap cu potcoava bocancului (bocancii cazoni purtau potcoave americane, îngropate şi groase, cum nu mai poartă astăzi nimeni aşa ceva) prin câteva izbituri puternice date pe capul patului luat drept nicovală. Treaba nu era regulamentară (am uitat să spun că pentru noi nu era nici o activitate regulamentară, de ne miram cum de era totuşi tolerată respiraţia şi existenţa) şi aceste izbituri trebuiau făcute numai una-două odată, când miliţianul era dus în capătul celălalt al Secţiei, ca să închidă vreo celulă scoasă la program. Apoi cu un ac de oţel rupt şi rămas pitit prin cine ştie ce cută a îmbrăcămintei, folosit ca dăltiţă, se zgâria partea turtită până se obţinea gaura ce forma urechile acului. Vârful se obţinea mai simplu, dar tot cu răbdare, frecai sârma cu o pietricică adusă din curtea de plimbare, care era acoperită cu balast şi luată tot cu risc, să nu te prindă miliţianul. Noi, politicii încă spuneam aşa gardienilor, abia mai târziu, prin 1960 a început să prindă termenul de caraliu, luat din argoul celor de drept comun, care îl luaseră la rândul lor din ţigănească. După introducerea radiatoarelor de fontă, se puteau ascuţi acele frecându-le de suprafaţa acestora, care era destul de grunzuroasă. Când am trecut la plimbare, i-am aruncat fratelui printre paletele oblonului, marele meu cadou, înfipt într-o cârpă. Şi pentru confecţie şi pentru înmânare era riscul pedepsei cu izolarea. Pentru un ac pe care un miliţian a bănuit că l-am ascuns, altădată m-a trimis la .,neagra". A fost ultimul cadou care ni l-am făcut până după eliberare. Şi vorba lui Valeriu Gafencu, a fost „ mai mult ca un gând".

Pe primăvară, ne-a mutat pe partea opusă a aceleiaşi ,,scurte", cu vedere spre curţile de plimbare. Am uitat să spun că plimbarea era prevăzută în regulament a se face zilnic: deţinuţii au dreptul la o plimbare zilnică de 20 -30 de minute, în limita posibilităţilor. Noi înţelegeam prin această ,, limită a posibilităţilor" durata plimbării - 20 sau 30 de minute. Dar administraţia înţelegea că se referea la frecvenţa zilnică şi când nu-i convenea, nu ne mai scotea cu săptămânile. Doar regulamentul spunea zilnic nu? Dar şi dacă se poate. Aşa că nici amărâtele alea de douăzeci de minute de lumină şi soare zilnice, nu ne erau asigurate.

În stânga aveam vecini de cameră pe căpitanul Gheorghe Capotă, cel judecat în lotul nostru şi care primise aceeaşi pedeapsă ca şi mine, pe un învăţător, Vasile Popa, din Neamţ, tot cu 15 ani, şi pe nea Gheorghe Băieş, un ţăran de la noi, din părţile Oraviţei, de la Ruşova Nouă, unde consătenii îi ziceau Gheorghe Bobolan, dar aici toată lumea îl cunoştea sub numele de Moş Albină, de la marea lui dragoste pentru apicultura şi pentru răspândirea ei.

Vorbeam cu ei "la perete ". Cum se poate face asta? Bine. Pereţii dintre celule erau făcuţi dintr-o cărămidă arsă pusă pe lungime, deci realiza 30 de cm. grosime. Dacă puneai capul pe perete, cu urechea lipită pentru ascultare şi cu gura către zid, cu mâna făcută pâlnie acoperind-o, iar cel din camera vecină făcea la fel, vorbeai perfect inteligibil, clar, chiar dacă încet, cu o tonalitate obişnuită. Bineînţeles că sub riscul aceleiaşi izolări. Pentru a nu se introduce ascultători, ori emiţători piraţi, se stabilea între cele două camere o, parolă morse, o literă sau două. Toate astea se făceau sub acelaşi risc al izolării, în cazul când erai prins.

Căpitanul Capotă îşi păstrase în pomeţi roşeaţa deosebită pe care o avusese, deşi trecuseră ani de privaţiuni. Pentru faţa sa blândă şi rumenă de copil cuminte, a fost poreclit de prietenii cu care a lucrat la Baia Sprie, Ionathan (după ispititoarele mere). Avea un glas cald. catifelat, chiar prin filtrul peretului, iar cei care au trăit cu el la mină îşi aduceau cu drag anunţe candoarea cu care le-a cântat la un Crăciun colindul moţesc „Pe sub dumbra mărului, hop şi şe ''. La Crăciunul care a venit şi pe care l-am făcut alături, l-au întrebat unii la fereastră de acele clipe, iar eu rugându-1, m-a învăţat şi pe mine la perete colindul copilăriei sale. De atunci până acum, la bătrâneţea mea, în repertoriul meu de colinde face parte şi cel pe care el mi 1-a transmis, dar niciodată nu-1 pot cânta fără lacrima amintirii, căci Ghiţă Capotă, cu care am fost arestat în aceeaşi noapte şi ne-am eliberat în aceeaşi zi, la capătul celor 15 ani, a murit foarte curând după eliberare.

El era moţ, de la Margău, din inima Apusenilor, satul lui fiind capitala sticlarilor, a geamgiilor ambulanţi sau cu prăvălie, din România de altădată.

Fratele său, Aurel, şef de promoţie, apoi asistent universitar la Medicină veterinară din Bucureşti, fusese angajat în lupta antitotalitară alături de tineretul naţional-ţărănist. Se retrăsese în regiunea lor şi chiar în sat şi a trăit ani de zile deghizat păzind caprele. Nu s-a găsit nimeni să-1 denunţe, din tot Mărgăul. Cu el împreună era un medicinist de la Cluj, Alexandru Dejeu, pe care îl cunoscusem de afară. Acesta, la rândul său, era un om hotărât, îmi amintesc cum la adunarea studenţească de la Colegiul Academic din Cluj, cu ocazia istoricei greve studenţeşti din mai-iunie 1946, el s-a suit la tribună afirmându-şi opţiunea categorică pentru grevă şi motivând-o:

-Acum, în preajma alegerilor generale (care au urmat la 19 noiembrie 1946) 5.000 de studenţi români risipiţi în ţară fac mai mult decât 5.000 de studenţi în Cluj. Pentru greva, domnilor!

Apoi a fost urmărit şi a venit lângă doctorul Capotă. Au căzut prin imprudenţa unui colaborator. Defectându-li-sc aparatul de radio-emisie pe care îl aveau, dr. Capotă a trimis un om de încredere la Oradea, după o lampă. Dar negustorii de electronice, ca şi giuvaergii la vremea aceea, erau toţi în legătură cu Securitatea. Omul acela a fost luat în urmărire şi deşi s-a mai dus şi până la Cluj, pentru derutarea eventualelor umbre, i-au ţinut totuşi urma până au dat de fugari. A fost un proces în care au fost implicaţi şi primarul şi şeful de post pentru lipsă de vigilenţă, doar trăiseră sub nasul lor ani de zile. Capotă şi Dejeu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Le evoc figura căci au fost fraţii noştri. Căpitanului Capotă i-a fost frate bun de sânge, iar celorlalţi de luptă. Deşi în armate diferite, ne găseam în aceeaşi tranşee.

Ghiţă Capotă mi-a spus la perete povestea fratelui său drag, dar fără să-i tremure vocea. Poate că o fi lăcrimat, căci om era, dar nu l-am văzut. După eliberare noastră, ne-am despărţit în poarta închisorii. El a mers la Timişoara, unde credea că-1 mai aştepta soţia sa, Dodi, dar a trebuit să-şi caute altă dragoste, căci unii ochi care nu ne-au mai văzut, ne-au uitat. Curând apoi aveam să aflu în 1967, de la o prietenă a noii sale soţii, că a aplecat capul într-o parte, la birou, străfulgerat de un infact. Săraca inimă omenească, duce, duce, până când?

Povestea lui Moş Albină am s-o deapăn mai încolo, când vom sta împreună, iar a lui Vasile Popa de asemenea mai târziu, când aveam să-mi împart zilele cu el la Zarcă, înainte de eliberare.

La noi în celulă, venise în locul lui Neagu, după greva acestuia, Ilie (Lică) Nedea, licenţiat în A.S.E., originar din Vârtoapele -Teleorman.

El fusese arestat mai târziu, cu a treia regrupare a organizaţiei noastre din Bucureşti. Trăise (când mergea la ai săi la ţară) atmosfera instalată de dubele care veneau după oameni şi-i ridicau. îmi povestea că până şi un nepoţel de câţiva anişori, pe care îl avea de la un frate mai mare, dacă vedea intrând în sat sinistrul vehicul, de pe ulucă ori printre ulucile gardului, de unde privea pe furiş mişcarea străzii, fugea în ogradă ţipând şi alarmând pe ceilalţi: „Fugiţi, fugiţi!" Se începuse colectivizarea.

Lică mai stătuse prin celule cu alţi aiudeni mai vechi şi aflase de la ei diferite întâmplări istorice, trăite de persoane mai implicate din generaţii puţin mai vechi.

Aşa aflase de la Dumitru Staicovici (nea Mitică, după cum îi spunea el), un economist bucureştean, că acesta fiind pe front în Rusia, ca furier teterist la un regiment, a ajuns să cunoască un ordin secret al Marelui Stat Major care îndruma unităţile combatante să trimită legionarii cunoscuţi, în incursiuni la inamic, ori în misiuni periculoase, bineînţeles că în scopul de a fi lichidaţi. A copiat ordinul respectiv cu numărul oficial cu tot şi 1-a trimis în ţară la Comandamentul clandestin al organizaţiei (legionare) din care făcea parte. Curierul folosit a fost chiar curierul regimentului, care făcuse şi el parte în '40 din Corpul muncitoresc. îl chema Marin Liu şi am spus că l-am cunoscut la Gherla, unde fusese şeful atelierului de ajustară. Liu a plecat în ţară cu plicul acesta amestecat printre celelalte din corespondenţa regimentului. în gară la Tiraspol, trenul staţionând mai multă vreme, curierul a coborât pentru aprovizionare, apă, mâncare. Pe neaşteptate trenul a plecat, Liu a rămas pe peron şi geanta cu corespondenţă în compartiment, pe seama unui camarad de drum, un ostaş din altă unitate. Acesta, odată ajuns în Bucureşti, a dus la adresă şi geanta lui Liu, căci îi ştia unitatea. Curierul însă nu s-a mai prezentat de frică, ştiind că are şi un plic cu altă adresă. După câteva zile de aşteptare, conform regulamentului interior, se desface geanta şi stupoare, se dă şi peste plicul cu ordinul M.St.M. trimis în copie către Comandamentul legionar clandestin din Capitală.

Au fost căutaţi şi găsiţi cei doi, apoi condamnaţi la ani mulţi, dar a venit 23 august şi printre puţinii legionari eliberaţi au fost şi ei. Staicovici a ajuns de 1-a cununat pe Liu, care lucra pe atunci la Malaxa. Iar în 1948 au intrat iar amândoi în închisoare.

Dar ordinul mârşav al militarilor de la Marele Stat Major antonescian a funcţionat, iar autorii unui astfel de ordin s-au bucurat în continuare de onorurile cuvenite gradului lor, nimeni nu i-a învinovăţit niciodată că victimele lor nu au avut decât dreptul de a muri, deşi numai victimele au fost acuzate de violenţe şi nedreptăţi. Istoria o scriu numai învingătorii, chiar dacă au biruit prin mârşăvii.

De la un profesor Iorgulescu, din Tulcea, fost la viaţa lui şi căpitan de vas, a aflat un eveniment petrecut pe timpul când funcţiona la Interne Teohari Georgescu. Lipovenii din Deltă, probabil instigaţi de iridenta slavă şi sovietică prin 1946-47, au început să se mişte, cu revendicări de autodeterminare, vizând alipirea Deltei la U.R.S.S. Ministrul de Interne a venit în capitala judeţului şi a strâns şi notabilităţile locale, politice şi culturale şi le-a vorbit despre treburile astea. Iorgulescu era pe atunci în corpul profesoral al Liceului tulcean şi a fost şi el de faţă. Se dorea tot o acţiune de contracarare. N-am înţeles cum de a devenit Teohari „bun român ". Am luat întâmplarea sub beneficiu de inventar, dar dacă am stat să mă gândesc şi la acţiunile rutenilor maramureşeni, dejucate de cei doi fraţi Riţiu despre care am scris la începutul amintirilor, apoi mai că îmi vine să cred plauzibilă şi întâmplarea asta. Problema Deltei era mai delicată şi numai cei care au trăit acolo şi-au putut da seama că este un punct nevralgic al României, privită sub aspect etnic şi sub cel al lăcomiei ruseşti de totdeauna. Până acum nu s-a mai pus această problemă, s-a mai schimbat puţin şi structura populaţiei, fără să ne dea certitudinea apartenenţei cu care ne-am obişnuit. în ultimul secol, interesele europene au fost consonante cu ale noastre.

Cu Lică m-am înţeles foarte bine. Numai Piringiu a chemat odată ofiţerul politic, reclamându-mă de pe poziţie de clasă că l-am jignit, făcându-1 prost fiindcă el este muncitor iar eu intelectual. Ofiţerul însă s-a orientat repede, văzând că reclamantul nu vorbeşte cu nimeni din cameră, dintre colocatari, doar cu mine având ultimile relaţii. L-a mutat înainte de asta însă, cât era, şi el în cameră cu noi, a avut loc marea grevă a foamei din Aiud. Auzisem discuţii pe la ferestre, apoi surprinsesem şi convorbiri la calorifer, dar până în ajunul declanşării vecinii nu ne-au pus clar în temă, deşi mulţi dintre cei care au intrat în această acţiune şi-au făcut ceva rezerve de pâine.

Greva era demonstrativă, declarată pe 5 zile şi avea ca obiectiv principal acordarea legăturilor cu familia, în conformitate cu regulamentul penitenciar. Unii au asociat şi alte revendicări, dreptul la literatură, la Biblie, la rugăciune colectivă prin redeschiderea paraclisului care fusese în închisoare.

Camera noastră a intrat în grevă pe nepregătite, când a venit miliţianul cu plantoanele cu masa, i-am spus la vizetă că nu o primim. Dejun, prânz, cină, la fel. A doua zi iar, până când au venit politrucii şi ne-au scos unul câte unul să dăm declaraţie.

Eu am declarat aşa: „ După ce am epuizat toate căile legale şi ierarhice de raport cerând întâi comandantului închisorii dreptul la corespondenţă (lucru care-1 făcusem într-adevăr când ne deschisese odată Colier uşa celulei) după ce am raportat procurorului venit în inspecţie acelaşi lucru, iar dânsul mi-a răspuns că pentru noi cei din Aiud asta este situaţia şi a făcut semnul crucii ca peste un mormânt, nu-mi rămâne altă cale ca să aduc la cunoştinţă organelor superioare şi a guvernului situaţia abuzivă în care sunt ţinut, decât greva foamei".

Mai înainte avusesem o discuţie cu un procuror, locotenent-major, care venise în inspecţie, de formă, pe la fieşcare celulă. I-am raportat că la alte închisori - Galaţi - s-a dat legătura cu familia conform noului regulament penitenciar, despre care aflasem. Acela mi-a spus că „ aia este altă închisoare"... I-am răspuns că şi cei de acolo ca şi cei de aici, suntem condamnaţi pe baza aceloraşi legi, aceleaşi articole, la aceleaşi pedepse. Nu este specificat în sentinţa de 15 ani de muncă silnică legionară sau ţărănistă, discriminarea făcută la executarea pedepsei calcă în picioare un drept fundamental al omului, egalitatea în faţa legii. Brunetul procuror galonat (căci brunet tare era, ca pakistanezii) mi-a răspuns că este o excepţie.

- Păi bine, domnule procuror, am zis eu, până şi Constituţia are excepţii, doar egalitatea este un drept constituţional?

- Trebuie să înţelegeţi că pentru voi asta este situaţia. A făcut semn, cum pecetluieşte preotul mormântul - la slujba cea de pe urmă - şi a închis uşa. Deci astea le-am scris pe scurt în declaraţie.

Din motive de tactică, am socotit eu, ca să nu fiu implicat într-un proces de organizare în închisoare, până acum putând invoca intrarea în grevă odată cu alţii, prin coincidenţă, eu reclamând doar unicul meu motiv, la sfârşitul zilei a patra, la cină, când gardianul a deschis de formă uşiţa vizetei, să ne întrebe dacă primim masa, căci se învăţase să fie refuzat, am spus că mănânc. Renunţarea cu o zi în avans, socoteam că mă separă de grup. în definitiv nu trădam pe nimeni, căci nici nouă nu ne spuseseră înainte, ca să ne facem rezerve de pâine. Cei din camera noastră, am răbdat în mod real patru zile de nemâncare, doar am băut apa.

În loc să ne aducă cina, căci toţi din cameră făcuseră ca şi mine, ne trezim că ne aduc nişte bunătăţi pregătite pentru alimentarea forţată. Mai văzusem eu la Gherla, cât am lucrat 6 luni la cabinet, cum rezolva serg. major sanitar Avrincea această alimentare. Ducea protestatarul la biroul şefului de Secţie, ori la cabinetul medical, alt miliţian îl lega de speteaza scaunului cu o cămaşă de forţă. Avrincea îi forţa maxilarul cu o spatulă şi îi vâra un furtun pe gât - sonda Fouchet - legată la capătul opus cu o cutie de irigator sau cu o sticlă de un litru, cu fundul tăiat. Turna apoi ceaiuri foarte îndulcite, cu riscul de a fi introdus sonda intra-traheal. Era foarte riscant, căci omul deschidea gura ca să ţipe şi atunci i se deschidea şi orificiul glotic, permiţând inundarea traheală şi bronşică prin lichidul turnat.

Bunătăţile care ni le-au adus erau ouă bătute în lapte (o fi fost un singur ou, dar gustul de ou îl avea) şi îndulcite să aibă ceva conţinut nu numai caloric, dar şi valoric. Dacă venea cu furtunul lui Avrincea, pierdeam bunătate de gust de ou cu lapte şi zahăr. Aşa că acesta a fost singurul ou pe care l-am mâncat în 15 ani şi-1 plătisem cu patru zile de răbdare totală. Ce nu face omul pentru drepturile lui. Acum glumesc, dar situaţia de-atunci a fost foarte serioasă şi a marcat un moment de vârf în istoria detenţiei din Aiud. Cel puţin aşa mi s-a părut mie şi am participat discret, fără surle, aşa cum am crezut eu că-mi sade bine după trecutul meu nu prea îndepărtat.

Colocatarul mai vechi, cu care venisem de pe Est, nea Vasile Ciobanu, era un ţăran analfabet, din Dobrogea. Cu el ne-am împăcat foarte bine (mai puţin Piringiu care-1 dispreţuia, ca un orăşean mahalagiu, pe ţăranul care-1 duce în spate). Nea Vasile avea un bun simţ ţărănesc înăscut. Vorbea puţin, era curios să afle, iar când nu înţelegea discuţiile un pic mai pretenţioase care le purtam cu Nedea mi se băga, aştepta întotdeauna lămuririle pe care i le dădeam şi neîntrebaţi. Nici eu, nici Lică nu proveneam din medii familiare elevate. Lică era chiar mândru de originea lui de ţăran teleormănean, care a scăpat ţara de foame, când cu seceta din '46. Zicea că a fost şi un cântec pe la ei cu vorbele astea : „ Teleormane, Teleormane/Ai scăpat ţara de foame". Aşa că ne găseam pe multe locuri comune.

Condamnarea de 15 ani, pe care o avea Ciobanu, a primit-o pentru că împreună cu un consătean, Petre Degeratu, au dat nişte cereale preotului care fusese la ei în sat, şi care zicea că le duce la armata generalului Dragalina, care s-ar afla în munţii Dobrogei. Cum nea Vasile era un militarist convins şi un ţăran pornit împotriva de-al de ăstora de umblă să le ia pământul pe care abia-1 avea de nişte ani când a fost adus din Olt, colonist în stepa dobrogeană, s-a lăsat lesne convins de preot. Acesta era tânăr şi într-adevăr avea legături cu partizanii dobrogeni. Dacă ţin minte numele preotului, se chema Mihăilescu, nume pe care l-am citit mai târziu între împuşcaţii fără sentinţă din numerosul lot de dobrogeni închişi. Preotul însă, în tinereţea şi mai de demult, fusese legionar şi iată-1 pe nea Vasile, care habar n-avea de legionarism, băgat într-o oală care nu era a lui.

Povestea cum 1-a arestat. El dormea noaptea pe prispa casei. Copilul de 12 ani şi fetiţa de 7 ani, dormeau în casă. Cei veniţi după el, au sărit gardul, noaptea, în curtea casei şi l-au luat la bătaie din somn. Surprins, a început să dea şi el (căci agresorii nu s-au prezentat), dar muteşte, cum se bat bărbaţii. Olteanca lui, s-a sculat de lângă el şi a început să ţipe către bătăuşi:

- Ce-aveţi, ma, cu omu' meu, că... -m-aş în gura voastră, de golani! Nu ştia săraca, ce golani îi călcaseră ograda şi-i siluiau soţul. Copiii s-au trezit şi băiatul a început să strige la fratele tatălui, care sta cu casa în vecini:

- Neică, sai, că-l omoară golanii pe tata.

Securiştii împingeau obloanele, dar acestea aveau închizătorul pe dinăuntru şi băiatul, dârz, le împingea iar în afară, deschizându-le, fără să se teamă de agresorii tatălui său. Nea Vasile era mândru de el, aşa îl crescuse, să nu-i fie frică de nimic, îl trimitea noaptea singur să meargă pe câmp, unde erau oile, ori caii şi flăcăiaşul, cu boata petrecută pe sub coate, înfrunta întunericul şi necunoscutul nopţii.

Până la urmă, cu pistolul în piept, l-au luat şi l-au dus.

Până acum, în viaţă fusese şi el cum voia să-1 crească pe fiul său. în război i-au murit alături doi încărcători la mitralieră, el fiind trăgător şi trăgea până se înroşea ţeava „propriu-zisei". Făcuse tot războiul şi 1-a terminat tot cu „gradul" de soldat, cum zicea el, căci nu ştia nici să se iscălească. A fost bun numai pentru luptă şi moarte.

Îl frământa însă un gând care îl şi rodea ca un sfredel. La una din anchete, securistul care-1 ancheta, 1-a înjurat şi i-a spus (redau naturalist şi popular şantajul aceluia):

- Tu nu vrei să spui, mă, f...te-n cur pe mă-ta, dar la tine acasă îi rău, mă, îi rău, ţi-a murit fata.

Vasile Ciobanu era şi acum cu sufletul îndoit, o fi zis călăul numai aşa, ca să-i facă frică şi să-1 facă să spună cum voiau ei, ori micuţa s-a prăpădit aievea. De unde să ştie? Când a fost luat el de acasă, cea mică era de mers la şcoală, dar copiii sătenilor erau duşi la cules de vii. Cum ei erau lângă Basarabi (viile Murfatlarului), copiii culegeau ziua întreagă şi seara le da o masă la fermă. Până să le vină rândul să mănânce, îi apuca întunericul şi el ca părinte, mergea înaintea fetiţei că erau şi câini mulţi pe drum şi nici prea aproape nu era satul. îşi făcea omul şi acum fel de fel de gânduri, dar dacă o fi apucat-o vreo ploaie şi o li răcit, că era plăpândă, ca un copil ce era, ori poate o fi muşcat-o vreun câine ciobănesc fără stăpân ori poate într-o joacă de copii i s-o fi întâmplat ceva. Gânduri de părinte, care i se învârteau prin cap şi câteodată nu-i dădeau pace nici să doarmă noaptea. îl vedeam adesea îngândurat şi nu-1 tulburam în nesiguranţa lui dureroasă. Şi nici o veste de acasă, de la arestare, de atunci, de când i-a lăsat pe toţi ai lui speriaţi şi plângând. Poate că de eram în altă lume, ne-ar fi găsit şi pe noi vreo Cruce Roşie, dar astea nu mai funcţionau pentru deţinuţii politici din Republica Populară Română. Au murit umanitariştii de peste tot şi cei de la Geneva.

Cu legionarii alături de care era închis acuma, el nu avusese nimic. Ba dimpotrivă, a tras în ei. Povestea că la 20 ianuarie 1941 se găsea în armată, în Regimentul 2 de grăniceri de la Cernavodă. Comandantul regimentului era prieten cu generalul Antonescu şi a venit cu unitatea în subordine la Bucureşti, probabil că pe baza prieteniei între cei doi comandanţi. Toată noaptea, într-o remiză de tramvai au încărcat la benzi de mitraliere, iar a doua zi i-a scos în stradă şi au tras în coloanele de manifestanţi, care până atunci nu erau înarmaţi.

- Să fi văzut, mă Munteanui, cum cădea' ca bostanii.

- Păi ce-aveai, nea Vasile, cu ei, de ce trăgeai în ei?

- Asa mă, ce-avea' ei de se punea' cu armata?

Conştiinţa lui politică era redusă la disciplina oarbă, cazonă şi ambiţia tot aşa de oarbă de combatant de dragul luptei, nu pentru un ţel. Din ataşamentul lui la ideea militară a fost şi baniţa de bucate pe care a dat-o preotului Mihăilescu, pentru armata lui Dragalina. Pentru armată. Că veni vorba de generalul Antonescu şi de felul cum s-a descotorosit de legionari, mi-am adus şi eu aminte de o carte pe care o citisem în vara lui 1942, când ajunsese aceasta şi în România, carte în care era vădită o faţă necunoscută a generalului aliat de circumstanţă cu legionarii. Le-am povestit-o şi lor precum am mai spus de ea şi în alte camere, când a fost vorba. I-am povestit-o mai mult lui Nedea, căci ne-a Vasile rămăsese cum am spus, militarist.

Cartea o scriseseră doi celebri la vremea aceea glob-trotter-i francezi, fraţii Jean şi Jerome Tharaud. Apăruse în editura Mason & Cie din Paris, în iunie 1940 şi se intitula L'envoaye de l'Archange (poate că după atâţia ani să nu fi reţinut dacă a fost vorba de l'archange ori de l'ange). Cei doi ziarişti petrecuseră mai mult timp în România, pentru documentare, stătuseră de vorbă cu oameni din toate taberele politice, culeseseră păreri şi de bine şi de rău, îmi amintesc că A.C. Cuza le-a vorbit despre Corneliu Codreanu cu toată maliţiozitatea care-1 caracteriza. Interesante însă mi s-au părut cele scrise în carte despre gen. Antonescu. Se afirma acolo că regele Carol al II-lea, după alegerile din decembrie 1937, văzând epuizată formula guvernării liberale, dar nevoind să apeleze nici la Maniu, care ieşise din alegeri ca cel mai puternic opozant, însă punea problema guvernării constituţionale, nici la legionari care erau în continuă ascensiune, s-a gândit la generalul Antonescu. Acesta însă a pus două condiţii: să fie un guvern de mână forte pur militar şi să-i dea voie să-i aresteze imediat pe Maniu şi pe Codreanu.

Cartea a apărut în iunie 1940, repet, deci cu doi ani înainte de colaborarea generalului cu legionarii, în guvernarea de după 6 septembrie, Antonescu accepta Mişcarea Legionară, dar fără Codreanu, fapt care explica afirmaţia lui Horia Sima, de mai târziu, că în septembrie-octombrie '40 generalul a vrut să preia el şefia Mişcării, după cum şi Carol îi propusese lui Codreanu ca el să fie şef, iar Căpitanul să ia conducerea guvernării. Refuzul unuia 1-a costat viaţa, cum a prezis imediat după întrevederea cu suveranul, iar pe celălalt alungarea umilitoare şi surghiunul după aşa-zisa rebeliune care a urmat refuzului predării comenzii.

Până una alta însă, neascultând nici condiţiile generalului. Carol a ales altă formulă, un pic mai civilă, prin numirea lui Miron Cristea ca premier şi cu Armând Călinescu la Interne. Nu s-a dispensat nici de Antonescu, pe care 1-a menţinut ca ministru al Armatei.

Coloneii au înlocuit în prima fază prefecţii civili (cine i-a dat, nu conducerea Armatei?), asta nu au mai spus-o autorii cărţii, o spun eu după istoria acelor zile care le-am trăit. Cei trei, Carol, Călinescu şi Antonescu au desfiinţat în România, pentru prima dată, viaţa parlamentară pluripartită. De teamă să nu ajungă dreapta la putere, era bună şi dictatura care desfiinţa bruma de democraţie ce-o aveam. Nu prevedeam atunci când discutam această carte că şi Armând Călinescu şi Antonescu aveau să fie consideraţi "campioni ai democraţiei" fiindcă i-au ucis pe legionari!

De când cu mutarea noastră pe Vest, i-am pierdut urma şi fratelui meu, căci îl mutase şi pe el. Nici n-am ştiut că între timp fusese dus la Bucureşti, la o anchetă. într-o noapte am visat că se făcea că el străbătea un cimitir, printre cruci, iar eu mergeam pe lângă gardul din afară, dar tot în aceeaşi direcţie. La un moment dat s-a auzit o voce care-1 striga:

- Gheorghe, Gheorghe!

Eu de dincolo de gard i-am strigat mai tare:

- Nu răspunde, seamănă cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept înainte şi ne întâlnim dincolo de gard.

Era de fapt povestea noastră, dacă răspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept într-o cauză grea. N-am reţinut data visului, dar curând a fost adus înapoi şi se afla în carantină, la parter, într-o cameră de pe colţ, căci l-am auzit vorbind cu alţii despre călătoria sa. Şi ne-am întâlnit dincolo de gardul închisorii, când ne-am eliberat, în 1963. Nici astăzi nu cred că a fost un vis de refulare, mai degrabă unul premonitor.

După plecarea lui Piringiu ne-a venit în celulă alt om, Dan Gheorghiu. Fusese coleg la Academia Comercială cu fratele meu. Era orfan de tată. Mama 1-a crescut cu greu şi abia aştepta să termine fiul şcoala, să se mai odihnească şi ea, căci după cum spunea dânsa i s-a urât tot muncind cu acul. Dar Dan s-a căsătorit încă din ultimul an de facultate, cu o frumoasă brăileancă, Geta, colegă cu el. Aveau şi un copil, Mihnea. în 1948 Geta fusese arestată pentru puţini ani. S-a eliberat şi acum i-a venit rândul lui Dan să fie închis. Mama sa nu o prea simpatiza pe noră căci, potrivit mentalităţii soacrelor, i se părea că nora i-a răpit copilul. Această poveste, de fapt o intimitate familiară, este preambulul poveştii care urmează.

Într-o zi ne plimbam în ţarcul numit curte de plimbare şi s-a nimerit să intrăm într-unui care era mai apropiat de o fereastră de la parter, a unei celule ce servea de carantină. Un cunoscut de-al prietenului nostru, ce se găsea acolo, 1-a văzut de după oblon şi de fiecare dată când ajungeam în dreptul lui, i-a şoptit câte un fragment de ştire până când s-a reconstituit povestea întreagă. La fiecare grup de cuvinte Dan dădea din cap, semn că a înţeles. Ce-i spunea? Că a fost la Bucureşti, la un proces, martor pentru un cunoscut comun al lor. Că în sală era şi Geta. Şi mama lui. Şi Mihnea. Era în poală când la una, când la alta.

Când ne-am întors în celulă, Dan a sărit să ne îmbrăţişeze şi a izbucnit:

- Măi fraţilor, măi, n-aveţi idee cât sunt de fericit. Măcar prin suferinţa mea, cele două femei pe care le-am iubit în viaţă, mama si soţia, sunt împreună.

Am reţinut explozia şi am citat-o adeseori când am întâlnit prieteni în aceeaşi dilemă ca Dan Gheorghiu. Iar femeile care le iubim, nici ele nu înţeleg de multe ori, alternativa în care ne aruncă.

Dan era o fire deschisă, se aprindea repede, curând aveam să-1 văd în vâlvătaie.

În închisoare era o oarecare relaxare. Aveam voie să stăm ziua pe paturi, chiar culcaţi. De pe patul de sus se vedea prin oblon până departe în oraş. De sus, de la etajul nostru, vedeam şi târgoveţii, mergând în ale lor. Curtea închisorii, unde erau ţarcurile de plimbare pe care le-am descris, era împrejmuită cu un zid înalt de patru metri, peste care mai era un gard des de sârmă ghimpată, înalt de încă un metru şi aplecat înspre interior. La colţurile zidului exterior precum şi la mijlocul intervalului erau foişoare de pază cu soldaţi înarmaţi care supravegheau în permanenţă, cu vigilenţă sporită, interiorul şi exteriorul zidului. La un metru şi jumătate de zid, către noi, era încă un gard des de sârmă ghimpată înalt cam de 2 metri, delimitând o zonă permanent greblată, cu inscripţii: „Zonă interzisă. împuşcare fără somaţie".

Am spus că era vigilenţă sporită căci avuseseră loc evenimentele din Ungaria. în acele zile paza de pe prepeleacuri s-a dublat, s-au instalat şi mitraliere puse în bătaie, îndreptate cu ţevile către ferestrele noastre. Atunci am aflat destul de repede ce se întâmplase. Un miliţian cu numele de familie Alexa, a şoptit unor deţinuţi: Studenţii, studenţii de la Pesta au făcut revoluţie. Bietul om bun a fost turnat şi zvârlit alături de noi în închisoare, dar lui i s-au dat condiţii care l-au omorât în scurt vreme.

Regret că nu i-am ştiut niciodată numele întreg acestui om.

Dincolo de zidul acesta împrejmuitor, puţin mai la dreapta decât geamurile noastre, era o clădire cu etaj unde locuia o parte din conducerea închisorii. Le vedeam nevestele trebăluind prin curte şi copiii lor jucându-se şi zburdând de trai bun. Trai bun câştigat însă din deţinerea celor care îi priveau acum de după obloane şi gratii şi nu ştiau nimic de atâţia ani de mamele, soţiile şi copiii lor. Fericirea familiilor lor era câştigată cu nefericirea familiilor noastre.

Ba într-o noapte, până târziu către dimineaţă, au chefuit şi au cântat, cu urlete de oameni beţi, sfidând mai mult decât austeritatea la care ne obligaseră.

În acest decor, într-o dimineaţă, pe la zece, când funcţionau curţile de plimbare şi miliţienii se găseau în foişoarele de supraveghere din mijlocul acestora, auzim cum se înteţeşte un strigăt de după mai multe obloane:

- Nu trage, nu trage!

Am sărit şi noi la fereastră şi am văzut cum în capătul „lungii" Celularului un deţinut de pe Nord, care se întorcea de la plimbare din curţile de pe partea aceea, în loc să intre prin uşa din capătul lungii, pe unde aveau ei accesul, s-a apropiat de gardul de sârmă ghimpată care delimita „Zona interzisă" cu vădită intenţie de a se căţăra şi a-1 escalada.

Miliţianul de la parter, când să închidă uşa după oamenii întorşi de la plimbare, a văzut că lipseşte unul, a tras zăvorul după cei intraţi şi s-a repezit afară, căutându-1 pe omul ce ajunsese la gard. A strigat şi el la soldatul din prepeleac să nu tragă. Miliţianul care supraveghea plimbarea, a văzut şi el scena şi a strigat şi el, făcând şi semne, să nu tragă. Soldatul s-a pus în genunchi să fie mai sigur, a luat poziţie de tragere cu arma la ochi şi făcea semne ca de ameninţare pe deasupra fâşiei. Deţinutul, imperturbabil, a tras pe ochi căciula „pas montagne" ca să nu vadă nimic şi încet, sârmă cu sârmă, urca pe gard.

De după toate obloanele s-au auzit voci îngrozite şi disperate:

- Nu trage! Nu trage! E nebun, nu trage!

Dar nu era nebun, sărmanul Ion T. Popa din Teiuş, poreclit Tetea. L-au recunoscut unii chiar aşa cu capul acoperit.

Făcea închisoare de 16 ani, de pe timpul lui Antonescu. Nici o graţiere, nici o amnistie sau reducere de pedeapsă. Mai avea de făcut încă 9. Tâlhar de codru să fi fost şi tot se îndura cineva de tinereţea lui. Dar el nu omorâse pe nimeni, se duşmănise numai cu Antonescu, pe care actualii stăpânitori şi deţinători ai săi l-au şi ucis chiar. Era bolnav cu stomacul, de-atâta turtoi şi varză şi de-atâtea încordări sufleteşti. înainte cu câteva zile fusese la infirmerie şi a solicitat medicamente şi regim alimentar pentru boala lui. în dimineaţa aceea nu le-a spus nimic deosebit colegilor de cameră. S-a îmbrăcat cu o cămaşă curată şi pe sub bonetă şi-a pus pe cap o căciulită „pas montagne ", confecţionată artizanal, căci suferea şi de dureri de cap. Dar acum şi-a pus această căciulită şi pentru a-şi acoperi vederea. Când să intre în Celular, de la plimbare, a rămas ultimul, fără ca ceilalţi din cameră să observe că este mai în urma lor cu' câţiva paşi şi a plecat să treacă sârma şi hotarul acestei lumi.

Noi urlam disperaţi, miliţianul de lângă el îl trăgea, dar el a ajuns deja pe ultima sârmă, a sărit în fâşie, s-a întors cu pieptul către soldat, a ridicat braţele răsfirate şi a strigat aşteptând glonţul izbăvitor: TRAGE!

Şi acela a tras. Tetea s-a mai îndoit odată pe spate, apoi s-a frânt, îndoindu-se la pământ... în ţărâna care acum se înroşea, a mai dat odată din mâna adusă către faţă, ca dintr-o aripă neputincioasă să mai zboare. Eu am ţipat doar: Canaliilor!

Dan se zbătea neputincios de la fereastră la uşă şi de la uşă la fereastră, se înroşise, bătea la uşă, se urca şi striga Ia fereastră, de mai multe ori şi parcă tot mai tare.

Un vuiet din sute de piepturi disperate şi îndurerate, neputincioase a cuprins închisoarea. Cei de pe Nord ori de pe Est, care nu văzuseră întâmplarea, strigau cu toţii, căci ştiau că ceilalţi nu strigau fără motiv. Zgomotul se întinsese peste oraş, era zi de târg în Aiud şi de sus am văzut cum se strânge lumea mai aproape, să privească şi să afle. Voci mai puternice strigau peste gratii, şi peste ziduri:

- Muncitorul Ion T.Popa din Teiuş a fost împuşcat după 16 ani de robie... Popa fusese muncitor. Până seara s-a auzit vestea în Teiuş.

În prepeleac au apărut mulţi soldaţi şi ofiţeri. Armele s-au pus toate în bătaie către Celular. Asasinul fusese luat, să se calmeze. Asasin era, căci ziua în amiaza mare, un om nu poate escalada cu mâinile goale un zid de 4+1 metri în văzul a doi miliţieni.

Ofiţerii închisorii se învârteau şi ei pe lângă zidul clădirii. Familiile lor, din clădirea de peste zid, stăteau alarmate pe la ferestrele lor şi pe scări.

Şi voci de după gratii, care strigau cu repetiţie:

-Asasinilor, v-aţi vândut ţara la ruşi şi acum vă ucideţi fraţii!

În Secţia de peste drum de Celular, se găsea un transport de deţinuţi frontierişti. Solidari cu Celularul şi mai mult decât noi - ei de fapt nu ştiau ce s-a întâmplat, doar auzeau strigătele noastre, au dat jos un oblon şi când au trecut ofiţerii cu miliţienii care duceau targa cu „evadatul" din această lume, au azvârlit cu ocări şi cu calupuri de săpun, din raţia lunară. Alte obiecte nu aveau.

Frământarea asta a durat cam două ore, dacă nu şi mai bine.

Pe Secţie, miliţianul a venit târziu cu masa de amiază. Dar n-am primit-o nici unul, cel puţin cât ştiu din camera noastră. I-am spus că:

- În semn de protest şi doliu pentru omul care a fost asasinat.

Toată ziua am stat trist şi tulburat.

Mă rodeau două probleme. Cea a lui Popa, creştin convins şi practicant, cum mi-a confirmat mai târziu un coleg de-al lui de cameră. în dimineaţa aceea se rugase parcă mai mult ca altădată, se primenise să meargă curat la cealaltă judecată, riscând şi asumându-şi osânda pentru păcatul ce-1 săvârşea împotriva propriei sale persoane. Şi disperarea este un păcat. Dar ce să te- faci, dacă „ Dumnezeu de sus/ în inimi ne-a pus/ Numai lacrimi grele."

Problema soldatului ucigaş. Era pus să apere un zid, să nu-1 treacă nimeni, nici încolo, nici încoace. Dar Tetea nu avea nimic cu zidul. Soldatul avea consemn să nu treacă nimeni nici în zona interzisă, care era o zonă de Siguranţă, tot pentru zid. Dar Tetea tocmai „zona de împuşcare fără somaţie" o căuta. El aici îşi căuta alinare prin moarte, nu voia şi nici nu putea evada cu miliţianul lângă el şi cu soldatul la post, ziua pe lumină. Şi totuşi acela a tras, ucigând un om care nu voia decât să moară. Fapta soldatului era acoperită de consemnul postului în care se afla. Ce se întâmpla dacă nu trăgea? Pe Tetea l-ar fi scos de acolo miliţianul Secţiei, iar soldatul primea o pedeapsă pentru călcare de consemn. Dar nu a vrut-o şi a tras. A acceptat cu bună ştiinţă să omoare un om care asta voia. Sunt convins însă că soldatul nu a gândit nimic. Era robotizat. El nu avea nici minte, nici inimă, numai programarea înscrisă în memorie. Ca atâţia pseudo-oameni care executau orbeşte ce-i învăţau alţii. Biata fiinţă umană, cum s-a dezumanizat!

A venit mai târziu miliţianul şi ne-a scris pe cei care nu primisem mâncarea. Probabil că politrucul îi dase iarăşi înţeles politic, dar nu a fost decât o expresie umană a durerii noastre.

Treptat, vuietul s-a stins, cel din acele clipe şi cel din sufletele noastre. Manifestarea de la ferestre, auzită şi ascultată de lumea adunată, a fost poate printre puţinele proteste publice în cei atâţia ani de opresiune. Chiar dacă o făceau nişte deţinuţi. Arătau că spiritul protestatar nu a fost adormit de lanţuri, gratii şi obloane. Alarmată, stăpânirea avea să declanşeze în curând o anchetă de proporţii, care a cuprins între cei interogaţi o bună parte din deţinuţi. N-au venit s-o facă după grevă, căci pentru ei, acţiunea noastră de autoprivaţiune de cinci zile a fost ca o furtună într-un pahar cu apă. Dar acum aveau s-o facă în curând, pentru ecoul care-i tulbura, căci străbătuse zidurile.

Până la această anchetă, mai prezint un suflet din cutia noastră, pe nea Gheorghe Băieş, cunoscutul de aici Moş Albină.

Am spus despre el că era de pe la noi. Am avut fericirea să convieţuiesc o vreme cu el şi să schimbăm împreună amintiri de pe meleagurile noastre. Era condamnat la 12 ani temniţă grea, în legătură cu organizaţia cunoscutului de la noi „Comisar Doran", despre care am mai vorbit. Fuseseră mai mulţi din satul lor arestaţi şi condamnaţi. înainte de a-1 prinde a stat o vreme fugar, ascuns pe lângă satul lor, Ruşova Nouă, mai la urmă apropiindu-se până la podul unei case din vecini de unde privea în grădina lui. Cu dida Viorica (aşa cum aveam să-i spun de-acum încolo soţiei sale, pe care am cunoscut-o fără a o vedea până după eliberare) se întâlnea adesea şi se sfătuiau asupra treburilor gospodăriei. Numai ea îl ştia şi bătrânii casei lor. încă nu se înăsprise pânda gonaşilor.

Acasă lăsase un băiat de 12 ani şi o fiică elevă la liceu la Oraviţa. Mai avea o fată mai mare, dintr-altă căsătorie, măritată în alt sat. Toate ni le povesteam şi parcă era mai uşor când ni le destăinuiam unul altuia.

Avea un complex faţă de oamenii care aveau diplome. Râvnea la prestigiul care ţi-1 dă şcoala. Era mândru că şi-a dat fiica la şcoală şi aspira pentru băiat un viitor luminos.

Era un ţăran luminat, urmase cursurile de la „Academia ţărănească" organizate de ASTRA şi la Oraviţa. învăţase şi practica o apicultura ştiinţifică. îl avusese profesor acolo pe renumitul Atanasiu-A/6/na, cunoscut la noi în ţară, între cele două războaie ca un pătimaş răspânditor al apiculturii.