PITEŞTI, ÎNAINTE ŞI DUPĂ "CUTREMUR" - 1

După carantina prevăzută de regulamentul penitenciar, unde am mai stat cu prietenii mei de la Cluj, am fost dus în Celularul mare, la secţia celor cu munca silnică. în celula în care am intrat am întâlnit trei studenţi de la Iaşi. Lotul lor fusese adus cu puţin înaintea noastră.

Moldova trebuia cucerită de comunism prima, în vederea apropierii ei imediate de Moscova, pentru asta fiind prevăzute măsuri speciale de descurajare. Toţi adversarii activi ai comunismului au fost strânşi la Suceava, unde era cea mai mare închisoare din Moldova (cum am spus, moştenire cu care ne-a blagoslovit civilizaţia habsburgică). Au fost aduse aici echipe speciale de anchetatori de la Bucureşti, au făcut anchetele pe loc în închisoare, au venit aici şi complete de judecată, în incintă, acordându-se cele mai mari pedepse. în raport cu alte mari oraşe unde au fost procese. în restul ţării, şefii centrelor studenţeşti au luat câte 15 ani. La Suceava, 15 ani a fost o nimica la care au fost condamnaţi mulţi studenţi, iar destui de mulţi au primit până la 25 de ani, depăşind Tribunalul de la Nurnberg, unde măcar au fost judecate fapte.

Aşa că, odată cu aducerea sucevenilor, s-a umplut secţia de muncă silnică. Noii mei companioni erau Virgil Lungianu, Gheorghe (Gioga) Parizianu şi Gheorghe Costea.

Primul, student anul V la Medicină, părea un băiat inteligent şi bine pregătit profesional, era fiu de preot botoşenean, crescut cu prescură românească, pătruns de credinţa strămoşească. A intrat în luptă şi în închisoare împreună cu fratele său mai mic, încă elev în ultima clasă de liceu. Tatăl lor murise, iar biata maică preoteasă îşi plângea feciorii, pe la Iveşti-Tecuci unde trăia, plângea ca şi mama mea. în închisoare ziua începe la 5 dimineaţa şi ţine până la 10 seara, când se dă stingerea şi te poţi culca. Cu ce se pot umple cele 17 ore, când nu ai nimic de făcut? Cu povestiri, de multe ori cu caracter autobiografic, aşa că am ajuns să ne cunoaştem familiile reciproc. Mai târziu discuţiile au avut şi caracter profesional, căci nu ne gândeam nici unul să renunţăm la cariera întreruptă, ori cultural, în măsura în care beneficiai de prezenţa în celulă a persoanelor cu un bagaj spiritual mai ales. Deci, la început, cunoaştere reciprocă.

Al doilea student sucevean era macedoneanul Gioga Parizianu, student în anul II la Medicina ieşeană. Un băiat scund, fălcos, dârz, perseverent. Născut la Gorna - Djumaia, făcuse primele clase la liceul românesc din Sofia şi era mândru de şcoala şi de uniforma lor de acolo, unde se distingeau de bulgari nu numai prin limbă dar şi prin ţinuta lor. în baza schimbului de populaţie prevăzut în acordul de cedare a Cadrilaterului, în septembrie 1940, bătrânul Parisof, cum îl chema pe tatăl său pe atunci, sătul de duşmănia ce-o purtau bulgarii vlahilor aromâni, a făcut formele cuvenite şi în 1942 s-au strămutat în România, unde pentru bătrânii familiei limba le era parcă străină, deşi de un neam, dar unde nimeni nu-i ura pentru legea lor. Au fost repartizaţi la Moineşti-Bacău. Un frate mai mare al lui Gioga era la Constanţa, un altul era student la Bucureşti şi-1 chema Parizescu, vrând să se integreze românilor nord-dunăreni, iar cel mai mic. Paris -Pisi- era încă elev la liceu, lângă părinţi şi a păstrat numele strămoşesc Paris (fără - escu şi fără - anu, cum i-au botezat la biroul populaţiei, precum făcuseră şi bulgarii când le-au adăugat pe of în coadă). Gioga avea de făcut 20 sau 25 de ani, nu mai reţin exact, pentru că fusese implicat într-o echipă care depozitase în munţi armament rămas de la război. Ghiţă Unguraşu adunase ce găsise risipit prin locurile natale şi a îngropat „ comoara " într-un adăpost făcut anume în munţii din preajma stânii tatălui său. Gioga participase la această acţiune de îngropare. Nu mai reţin de unde s-a dat de fir, dar pe el l-au deznodat în bătăi. L-au bătut şi l-au înfometat până a înnebunit literalmente. în această stare l-au dus să dezgroape depozitul şi - după cum povestesc alţi martori -, când a trecut pe lângă stâna baciului Unguraşu, s-a repezit la trocul câinilor şi a băut zerul din troc. Nici apă nu-i dăduseră nu ştiu câtă vreme. Era un băiat cuminte, modest şi dornic să înveţe orice, căci recunoştea că a avut dificultăţi cu limba. Era primul aromân cu care stăteam mai mult de vorbă şi-mi plăcea să-1 ascult cum vorbea româneşte - daco-romana - cu gura mai închisă, cu vorba strecurată -parcă- printre dinţi şi cu litera "r" pronunţată mai scurt.

Al treilea din cameră era Ghiţă Costea, student la Geografie, originar din Caşin - Bacău. Ai lui de acasă, tatăl şi fraţii, erau cărăuşi de mărfuri. Satul lor din apropierea Pasului Oituz se îndeletnicea, între altele, şi cu cărăuşia. Aveau cai puternici şi căruţe ferecate, mari, cu coviltire şi duceau în Ardeal ori în spre câmpie produse petroliere, sare, ori alte mărfuri. Mi-am amintit de vlahii, chervanagii sud-dunăreni, trecuţi în istoriile bizantine.

De la aceşti suceveni, cum le spuneam după locul supliciului lor, am aflat despre acţiunea începută acolo de Ţurcanu. Acesta avusese scurte legături cu organizaţia legionară de la ei (nu reţin dacă în liceu ori în facultate) şi din proprie iniţiativă, părăsindu-şi prietenii de scurtă durată, se bagă la comunişti. în 1947 merge în Bulgaria cu o brigadă de „ udarnici" pe un şantier al tineretului. După cum se ştie, şantierele acestea erau locuri de îndoctrinare. Când se întoarce, este recrutat pentru o şcoală de diplomaţi a partidului, la Bucureşti. Cele de mai sus mi le-au povestit cei trei colocatari, înainte de activitatea lui de la Piteşti. După arestarea sa, furios că a fost declarat de cei cu care avusese fugarele lui legături, a vrut să dovedească faptul că este comunist sincer şi a făcut împreună cu alţii care voiau şi ei să se reabiliteze, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste {ODECACA, după cum îi poreclise, în derâdere, marea majoritate a deţinuţilor de la Suceava). Se asociase lui Ţurcanu şi Alexandru-Şura Bogdanovici, student la Drept, originar de pe la Soroca. Acesta îl atrăsese în scop de reeducare şi eliberare anticipată pe un alt sorocean. Alexandru Popa (cunoscut sub numele de Popa Ţanu), student mai mic, în anul I sau II la Agronomie. Pe ultimul îl cunoşteam, căci în vara lui 1944 fusese refugiat la Oraviţa, ne împrietenisem chiar, mă vizita, eu împrumutându-i cărţi. Vorbisem deseori şi m-a făcut să cunosc o altă faţă a plaiurilor sale natale. După foametea care bântuise acolo în 1936 rămăsesem cu impresia că Basarabia era un pământ sărac. El mi-a vorbit mult de frumuseţea şi bogăţia nefericitei lor provincii. Aflând acum despre dezertarea lui am rămas surprins neplăcut, eu cunoscându-1 cu totul altfel, cu puternice simţăminte naţionale şi religioase. Am auzit mai târziu că trecând sincer de partea lui Ţurcanu, i-a divulgat aderarea oportunistă a lui Bogdanovici la reeducare. Şura voise ca aderenţii lui să-şi însuşească cunoştinţe de ideologie marxistă, să dea astfel aparenţă trecerii la noua societate, în scopul eliberării înainte de termen. Divulgarea planului său de către Popa Ţanu a fost pretextul bătăii cumplite în care s-a sfârşit bietul Bogdanovici, care a murit implorându-şi călăul: Nu mă omorî, Eugene, nu mă omorî (asta mai târziu, la Piteşti).

Oamenii lui Ţurcanu beneficiau de cărţi, în scop de lămurire, dar nu prea multe. îl aveau în schimb pe şeful lor, deja documentat în perioada pe care o petrecuse de când trecuse la comunişti. La Suceava nu se întrezărea modelul care avea să se instituie la Piteşti. Părea o acţiune blândă de informare ideologică în scopul schimbării opiniilor, dar nici aşa nu a avut prea mulţi aderenţi. Atât am reţinut din povestirile celor trei noi prieteni ai mei.

Nu am stat prea mult în formaţia asta şi s-a făcut o redistribuire pe celule. Cum aveam să aflu mai târziu, aveam un politruc - Marina - care şi-a început activitatea prin amestecarea în camere în formaţii noi, după un plan al lui. Ştia el de ce. Până acum nu bănuiam pe nici unul dintre noi că ar fi în stare să ne toarne. Şi nici nu a făcut-o nimeni, în epoca aia.

Acum am nimerit în cameră cu nea Aurică Dragodan, care făcea puşcărie din 1941-1942.1 se spunea Magistrul, căci învăţase pe mulţi la viaţa lui. Era originar din Alexandria, îşi pierduse libertatea după evenimentele din ianuarie 1941, într-un proces al Frăţiilor de Cruce. Era un băiat slab, cu figura de ascet, nici nu era mirare după atâţia ani de subzistenţă la toarta cazanului puşcăriei. Doar şi Arghezi constatase că „De foame şi chinul răbdării / Lipită li-i burta de şira spinării". Dar era vânos, optimist, destul de zâmbitor după atâţia ani sub zăbrele. Se plimba mult prin cameră, tăcut. Nu bănuiam că se ocupa cu poezia, era modest şi niciodată nu ne-a spus ce-a compus.

Ceilalţi doi erau doi bucureşteni dintr-o organizaţie naţional-ţărănistă. Despre unul, Ilie Dumitrescu, reţin că era din Floreasca şi din povestirile lui am cunoscut viaţa de cartier bucureştean. Cel de al doilea, Tudorel Petreanu era medicinist, mai mic cu 4 ani decât mine. Avea o fire blândă, tăcută, liniştită, cu foarte mult bun simţ. Tinerii naţional - ţărănişti fuseseră prinşi voind să arunce în aer statuia Ostaşului sovietic, de la Şosea. Erau mai mulţi în lot, majoritatea din acelaşi cartier, Floreasca, dintre ei am cunoscut mai târziu pe Alexandru Tetler -Toie -, un pătimaş al muzicii de jazz, care m-a uimit prin cunoştinţele sale în acest domeniu. Erau buni camarazi de cameră, niciodată n-am avut vreo divergenţă politică, era prea mare şi prea tare duşmanul comun. Deşi gestul cu statuia nu părea prea serios, era măreţ prin conţinut, căci exprima ura şi lupta împotriva celor care ne-au adus noua robie.

Ni s-a dat voie să scriem acasă şi să primim şi noi cei de la munca silnică, un pachet lunar, de trei kilograme. Cam după o săptămână au început să sosească primele pachete. Cei mai mulţi beneficiari au fost cei care aveau familiile prin apropiere, înţelegând aici şi pe cei din Bucureşti, între cei bucuroşi a fost şi Valeriu Gafencu. Acesta, împreună cu Ion Ianolide făceau şi ei închisoare ca şi Dragodan, de pe timpul lui Antonescu, ei fiind cunoscuţi de către noi, cei proaspăt veniţi, ca având o puternică trăire creştină. Se rugau mult şi se purtau cu blândeţe şi cu dragoste cu cei din jurul lor. Ca şi nea Aurică al nostru, erau şi slabi şi palizi. Gafencu mergea, când ne scotea la plimbare, cu paşi gârboviţi, nu de povara anilor, căci doar la arestare era student, ci de-a lipsurilor îndurate. După atâţia ani de zile de lipsa de contact, a primit şi el pachet de la o sora a sa din Bucureşti. Şi ne-am trezit, într-o zi când trecea cu tineta la program, furişându-se de ochiul gardianului, că ne deschide vizeta (tot vizetă i se spunea şi uşiţii făcute în uşa celulei, pentru introducerea mâncării) şi ne aruncă un pacheţel, câte o gustare din cele trei kilograme pe care le-a primit. înainte de a apuca să-1 restituim, el a murmurat ca o scuză:

- Mai mult ca un gând frăţesc, plecând repede să ducă şi celor din alte camere, pe lângă care trecea, darul lui de gând şi de inimă. Acesta era Valeriu Gafencu. în demascările care au urmat, ce avea el de spus din exterior, căci trecuseră atâţia ani de când era închis şi nu mai prezenta nici un interes, dar trebuia umilit prin autodemascare, să dărâme în ochii celor din jur imaginea de model care ne-o formasem despre el. Ce ar fi avut de spus un sfânt unui tâlhar?

Poate că dacă era un duhovnic, poate că o fi avut vreun gând vrăjmaş să mărturisească, dar fapte, nici una. însă gesturi ca cel cu împărţirea pachetului se puteau politiza ca ajutor legionar. Şi Valeriu, care era printre noi un mărturisitor al dragostei creştine, urma să fie umilit pentru fapta sa cea bună.

Chilipirul cu pachetele a ţinut doar câteva zile. Până să ajungă scrisoarea la ai mei şi până să vină şi ei cu pachetul, dacă au trecut 7 zile. A venit tata (cum mi-a spus după eliberarea mea) dar de la poartă l-au întors înapoi. Pe 8 iunie s-a întrerupt ori ce legătură cu familiile. Deci beneficiasem de o carte poştală trimisă, fără drept de răspuns.

Cum era firesc pentru el, politrucul îşi continua acţiunea, cu izolarea noastră şi ruperea de cei dragi. Să nu mai ştie nimeni ce se va întâmpla cu noi. Avea el planurile lui (ori mai bine zis ale celor de deasupra lui), dar noi nu intuiam ce se va întâmpla cu noi.

Pe la începutul verii, ne-a chemat unul câte unul, să stăm de vorbă cu el, să ne cunoască. Ori poate era o metodă prin care se întâlnea cu oamenii pe care de bună seamă că îi avea, dar noi încă nu-i descoperisem. Până la urmă nu a ajuns să-i cheme pe toţi din Celular.

Când mi-a venit rândul, după identificarea de rigoare, numele, locul naşterii, condamnarea, m-a întrebat şi data arestării. îi spun eu 8 iunie 1948 (data reală şi nu cea de 5 iunie, care este trecută în mandat) la care el întinde plasa, să mă agate în discuţie cu subiect politic.

-Aaa, importantă zi, ce s-a mai întâmplat atunci ?

-Am dat bacalaureatul, în 1942, răspund eu ricoşând (răspunsul), căci el se referea mai mult ca sigur la Restauraţia lui Carol al H-lea, singurul eveniment istoric mai recent petrecut la data cu pricina. Cum Carol nu fusese agreat de noi, ba dimpotrivă, ne făcuse mult rău, ucigând prin oamenii lui -Armând Călinescu, g-ralii Gheorghe Argeşeanu, Gavrilă Marinescu şi toată liota Frontului Renaşterii Naţionale -toată elita noastră, voia să mă angajeze în discuţie pe această temă.

- Nu, altceva, insista el. Mi-aduc aminte şi eu şi atac la rândul meu:

- Ne-aţi luat pachetele, anul acesta, pe 8 iunie.

S-a stăpânit şi m-a trimis la cameră, căci probabil i-a fost suficient, m-a cunoscut.

Nu mai ştiu care şi când au plecat din cameră. Mai ştiu însă pe cine a mai venit, păstrându-se întotdeauna compoziţia de patru deţinuţi.

Paul Iordăchescu, licenţiat în Istorie, dar şi student în anul al doilea la Italiană, pentru care se nimerise printre noi, cei neisprăviţi. Era un bărbat înalt, slab din constituţie, puţin aplecat din mijloc şi cu picioare atâta de subţiri că te mirai cum îl poartă şi nu se frâng. Era bun povestitor, mi se părea că până la confabulaţie, dar şi cu bogate cunoştinţe în domeniul în care se pregătise, din care ne împărtăşea cu largheţe şi nouă. Ne delecta şi cu amintiri nostime din copilăria sa îndestulată (tatăl său fusese directorul culturilor de sfeclă de zahăr, din Ministerul Agriculturii, cu specializare în străinătate, iar fraţii tatălui au fost celebri teologi, unul profesor, la Teologia din Cernăuţi, iar celălalt directorul Seminarului Veniamin Costachi, din Iaşi). Povestea odată, cu umor, dar parcă şi cu o umbră de nelinişte, cum - student fiind - a făcut cu un grup de studenţi de la Istorie o excursie cu caracter de studiu prin Ardeal. La Alba Iulia, o ţigancă ghicitoare, văzând grupul de tineri şi tinere, s-a luat după ei, ca să le ghicească norocul în palmă. Fetele s-au prins, ţiganca -pricepută -le spunea numai de bine şi de dragoste şi toţi râdeau. Când i-a întins şi Paul mâna, ghicitoarea s-a uitat şi i-a împins-o înapoi: Du-te de-aici, că ţie nu-ţi ghicesc. Paul a insistat, căci îl făcuse curios, şi în cele din urmă i-a spus, speriindu-i şi pe ceilalţi:

-Văd lacrimi, lanţuri şi sânge.

Paul povestea şi mi s-a părut că în ciuda nepăsării aparente, îl stăpânea parcă şi o îndoială asupra viitorului, căci prezentul era aşa precum îl ghicise ţiganca, lacrimi pentru cei de acasă şi lanţuri pentru el. Si non e vero, e ben trovato, mi-am zis eu, fiind vorba de un student la Italiană. Dar n -a fost aşa, urma să fie totul adevărat, chiar dacă numai din coincidenţă.

Era pe atunci, pe secţia noastră, un gardian rău, Georgescu, care era foarte zelos, slugarnic cu cei mari dar zbir cu cei fără apărare, înjura, brusca şi pentru fleacuri băga oamenii la izolare, la „Apărarea Pasivă" cum zicea el. Izolarea se făcea într-un beci situat sub demisolul clădirii, probabil fostul adăpost prevăzut pentru Apărarea Pasivă din timpul războiului, adaptat pentru noua funcţie. Avea o uşă scundă, de trebuia să intri încovoiat. în interior era ciment pe jos şi nici un mobilier, nici măcar tineta pentru necesităţi, încât era plin de murdărie şi de miros acid de urină şi de fecale. Lumină nu era deloc, întunericul cel mai negru. Cel izolat vedea doar cât apuca până nu se închidea uşa după el. Dacă îi dădea în gând, dormea stând pe gamela întoarsă cu fundul în sus, altfel decât pe cimentul ud şi murdar. Paul a găsit şi el soluţia. Nici nu mai ştiu pentru ce 1-a izolat, s-a uitat la geam, care era situat mai sus decât capul, încât trebuia să te sui pe patul de deasupra pentru a privi afară, ori poate că i s-a părut că i-a răspuns obraznic, destul că Georgescu i-a făcut-o. Când s-a întors era şi mai slab şi tremura de frigul din beci. După vreo săptămână s-a văitat că l-au luat nişte friguri de-i clănţăneau dinţii din gură. După trei zile, iară. A pus-o pe seama turtoiului. Pe atunci, de două ori pe săptămână ne dădeau în loc de pâine, mălai. Se nimerise chiar în zilele anterioare frisoanelor să ne dea nişte turtoi (aşa îi ziceam în puşcărie turtei de mălai) acru, cu gust de fermentaţie de am şi râs că-i făcut cu lapte acru, dar era stricat de-a binelea. L-am mâncat toţi, căci altceva nu aveam şi Paul a crezut că din asta i se trage. Dar era malarie, căci beciul în care stătuse era plin de apă şi de ţânţari. A fost dus la infirmerie de unde apoi a fost dus cu duba. Am auzit două variante ale morţii sale: în bătăi, sau după o hemoptizie. în oricare dintre ele, apare cea de-a treia prezicere, sângele, care a urmat lacrimilor şi lanţurilor pe care i le-au pus la plecarea din Piteşti (avea şi el 15 ani de condamnare), încheindu-se astfel destinul tragic al tânărului profesor.

Un alt prieten din celula asta a fost Anghel Avram (Avrămuţ, dezmierdat atât de ardeleneşte de ai lui). Era din Balomirul de Câmp, din Alba şi studia la Bucureşti Artele Frumoase - coleg de an şi prieten cu Popescu - Gopo, pe care el mi-1 descria încă de pe atunci ca foarte înzestrat. Anghel scăpase de arestările din 15 mai şi a plecat în Alba să achiziţioneze merinde, făină, slănină şi ce-o mai fi, pentru Rezistenţa din Muntele Mare, unde se strânseseră luptători din mai multe partide. împreună cu Puiu Obreja, cel condamnat la moarte şi executat prin 1949, mai fusese şi altădată acasă, la Balomirul de Câmp, unde pe timpul războiului fusese un aeroport de campanie al armatei germane. Aici mai rămăseseră netransportate şi nedezamorsate multe bombe nefolosite în război. Pe furiş, căci erau păzite de ostaşi, le-au demontat şi au scos explozibilul din ele, tot pentru lupta celor din munţi. De aceea acum avea două condamnări, una mare, politică, iar alta mai mică de drept comun, derizorie din toate punctele de vedere, trei ani de zile pentru furt calificat (de bombe).

Ca pictor, era un admirator al peisajului şi a bogăţiei de culori. Ne-am vorbit despre curentele din arta plastică, fiind un bun cunoscător al istoriei artelor.

Pe toamnă, cum noi ne sculam după clopot la ora 5, el se ridica la fereastră, cu tot riscul de a fi pedepsit şi nu se mai sătura să privească zorile. într-adevăr, niciodată nu am văzut un tablou mai frumos, sau mai bine zis, tablouri mai frumoase. Pe cerul toamnei norii se schimbau din clipă în clipă şi razele ivite la orizont le luminau conţinutul zdrenţuit, cu intensităţi de culoare diferind după grosimea norului. Avrămuţ nu se mai sătura:

- Minunat, minunat!

Şi avea dreptate, căci dacă zăboveai un pic, imaginile se schimbau ca într-un caleidoscop miraculos. Merita riscul de a fi prins. Georgescu nu ar fi fost receptiv la motivaţiile noastre estetice, iar ridicarea pe patul de sus, după ora deşteptării, era privită ca o luare de contact cu camera învecinată, ferestrele fiind apropiate una de alta. Contactul cu camerele vecine era interzis şi vigilenţa izvorâtă din lupta de clasă se traducea cu zile de beci, cum o păţise bietul Iordăchescu.

Avrămuţ mai povestise cum la un Paşti, neavând bani să meargă acasă la părinţi, un coleg cu care împărţea o mansardă din cartierul Tei, a prins motanul gras al proprietăresei şi 1-a sacrificat pe post de miel. El susţinea că nu s-a înfruptat, ţinând post în continuare, dar de Revelion, care a venit, deşi nu am avut plăcinte, l-am tratat numai cu un răvaş: Mâine dimineaţă-n zori/ Să-ţi aducă Noul An/Bogăţie de culori/Şi un...minunat motan.

Pe lângă noi a mai fost adus Ioan Godea, un student în anul V la Politehnica din Timişoara. Era şi el tot ardelean, ca şi Avrămuţ, dar de pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, din plasa Beliu, Bihor. Era mai scund de stat, dar mi se părea bine legat, un băiat mai tăcut, meticulos şi manierat, cunoscător şi al limbii maghiare şi mă apucasem cu el să rup câteva cuvinte ungureşti. Se apropia Crăciunul şi ne cântam în surdină colindele, cum se obişnuieşte a primi Naşterea Domnului. Ionică Godea ne-a învăţat un colind de prin părţile lui: Linu-i lin si iarăşi lin/ Bate vântul frunza lin. Mi-a plăcut foarte mult melodia, aducea parcă atâta pace în sufletele noastre. I-am făcut, după ea, alt text, de circumstanţă, dar în gând numai, căci hârtie şi instrumente de scris nu aveam, dorind ca în Seara Sfântă să le fac surpriza şi să li-1 cânt. îl mai reţin după cei 42 de ani care au trecut, deşi nu l-am scris niciodată: Călătoare logostea/ Locului rămâi/ Să cobori pe-un fulg de nea/ Să te prind în mâini/ Să te port cu glas plăpând/ Binevestitor/ Peste pârtiile din gând/ Prin ogrăzi de dor/ Tu să arzi, eu să colind/ Peste ani şi zări/ Amintiri de mult s-aprind,/ Albe lumânări. Refrenul: Unu-i Seara Sfântă, lin,/ Glas de îngeri cântă lin/Robilor alin/ Linu-i cer de stele plin/ Raze prin zăbrele vin/ Robilor alin.

Dar nu am mai apucat să le cânt versiunea mea. în Seara de Ajun, nici nu se amurgise bine că şi s-a dat stingerea, pe la ora 17 şi ceva. Gardienii de pe sală, ca niciodată până atunci, treceau într-una pe la vizete, poruncindu-ne să ne culcăm şi să nu audă nici o vorbă. Ne-am cântat fiecare în gând colindele dragi, cu repertoriul îmbogăţit de nea Aurică Dragodan, de la care am învăţat nişte cuvinte noi pentru colinda O ce veste minunată. Pe unele le-a pus pe seama lui Radu Gyr, dar multe erau ale sale, într-un stil care nu era pastişă, căci izvora din aceleaşi suferinţe şi se înscriau în canonul melodiei.

Noi eram în Celularul mare, pe Nord, încât nu aflasem încă ce se petrecuse la Sfântul Nicolae la Camera 4 Spital. Cum gardienii, în frunte cu directorul Dumitrescu, au pândit la uşă, înarmaţi cu ciomege şi curele, până a dat Ţurcanu chemarea că este atacat de bandiţi. O înscenare care justifică amestecul administraţiei, dar care a marcat declanşarea demascărilor, aşa numita până azi - de comunişti şi neocomunişti -reeducarea de la Piteşti. Ciomagul a rămas în mod oficial în mâna lui Ţurcanu şi a cetei lui de reeducaţi din ODECACA-ul de la Suceava. Dar noi nu ştiam pe atunci încă nimic despre "cutremur".

În prima zi de Crăciun, în mod intenţionat şi provocator, ni s-a dat la amiază o ciorbă de fasole, în care înotau, ca nişte peştişori în acvariu, câteva boabe. în celula vecină, din stânga noastră, era Ghiţă Costea, cel cu care stătusem mai înainte şi un consătean de-al său, Nica Cojocaru, student la Franceză la Iaşi. L-am auzit pe acesta din urmă cum 1-a întrebat, cu consternare şi chiar cu reproş în glas, pe gardian:

- Păi bine, domnu' Dina (îl chema pe acela Florea Dina şi a ajuns ulterior ofiţer, distingându-se prin brutalitate), ne daţi fasole în ziua de Crăciun ?

- Măi Cojocarule, spune tu drept, ai mai mâncat tu fasole în ziua de Crăciun?

- N-am mâncat, domnule, niciodată.

- Vezi, mă, noi îţi dăm să mănânci ce n-ai mâncat nici acas'la tat-tu. Şi a plecat râzând batjocoritor.

Îl mai reţin din celula asta pe Vasile Colotelo, bucovinean, fost funcţionar la Regionala C.F.R. Iaşi şi student la Drept, în acelaşi oraş. Avea o condamnare de 25 de ani. îmi povestea ce ghinion 1-a urmărit şi când a terminat liceul şi anul trecut, când era să termine facultatea. Era în 1938 la Cernăuţi, când Siguranţa 1-a luat de pe banca examenului de bacalaureat, neînduplecându-se la insistenţa comisiei de examinare să-1 lase să termine examenul şi apoi, gata, pot să-1 ridice. Tatăl său - era un învăţător sever şi corect, de formaţie austriacă - 1-a renegat, nevoind să se recunoască tată de puşcăriaş. A urmat dezastrul naţional din 1940, când în urma politicii oficiale româneşti, ruşii ne-au luat Bucovina. Tatăl a recunoscut că fiul avusese dreptate şi s-au împăcat. A plecat apoi la armată şi la război, tatăl se prăpădise pe drumurile băjeniei, când s-a reîntors din Cehoslovacia, nu 1-a mai regăsit. S-a stabilit la Iaşi, a intrat funcţionar, pentru a-şi câştiga existenţa, căci acum nu mai avea şi alte surse, familiare de trai, dar nu a părăsit nici visul tatălui său, de a-1 şti cu facultatea terminată. Iar în iunie 1948, în ultima sesiune ce o mai avea de dat, iarăşi l-au închis. Dar acuma alţii.

Am mai auzit apoi despre el la Aiud, în urma tuturor prăbuşirilor, trecând şi prin demascări, a găsit alinare în credinţă şi în rugăciune, devenind un mistic profund şi practicant, cu ore întregi de rugăciune pe zi. Ofiţerul politic, într-o discuţie cu deţinutul, vrând să-1 lovească sufleteşte, i-a spus că logodnica 1-a părăsit (era după vreo 12 ani de închisoare şi securiştii găseau o plăcere diabolică în a anunţa divorţurile ca semn că toată lumea ne-a părăsit.) Dar Vasile, tare sufleteşte, îi răspunse că îi pare bine că măcar ea să fie fericită. Politrucul continua însă atacul:

- Dar ştii cu cine, mă? Cu un popa.

Dar Vasile, senin, îi răspunde că îi pare bine că măcar a dat de un om cu frica lui Dumnezeu. Bunătatea serafică a lui Colotelo a învins perfidia politrucului.

Despre „Cazul Piteşti" au scris mulţi, cel mai adesea din auzite. Cei care au trăit drama, aşa cum se mira dr. Banu Rădulescu în revista „Memoria ", se feresc să vorbească public. Cei care o fac, au avut o şansă şi nu s-au compromis prea mult, fie acolo, fie mai târziu. Dar în afara morţilor martirizaţi, care ne-au spălat onoarea tuturor, ceilalţi toţi care au trecut prin sinistru, au devenit ori torţionari ori delatori, atât cât i s-a cerut fiecăruia, bineînţeles că sub teroare. Unii au plusat şi au făcut mai mult decât era necesar ca să supravieţuiască. Unii s-au redresat mai devreme, alţii mai târziu şi foarte puţini au fost consecvenţi cu mârşăvia în care au intrat fără voia lor.

Faptele sunt adesea răstălmăcite, din interese care vor să disculpe fie victimele, fie călăii şi stăpânii acestora. Nimeni nu poate să reconstituie Piteştiul, decât dacă se vor aduna episoadele din fiecare cameră de supliciu şi din toate perioadele. Au fost trăsături comune, dar şi particularităţi legate de cinismul personal al torţionarului. Mozaicul se compune din plăcuţe şi eu nu am pretenţia să fiu decât o plăcuţă. Cine poate, să le adune şi pe celelalte.

Banu Rădulescu vorbeşte de călăi, de victime, de călăi-victime şi aşa mai departe, dar precum am spus mai sus şi se va vedea mai la vale, nu toţi au avut nefericita ocazie de a deveni torţionari. Au fost cei trecuţi la urmă prin demascări. Aceştia n-au mai avut pe cine bate şi li s-a cerut doar să devină turnători. Şi s-au supus. Deprecierea morală, până la devalorizarea totală a studenţimii, care reprezenta partea cea mai dinamică a rezistenţei, a fost realizată.

Eu de fapt nu fac descrierea generală a fenomenului ci doar atât cât face parte din biografia mea.

Spovedania aşteptată de directorul revistei „Memoria" este foarte greu de făcut publică. Duhovnicul îl ascultă în taină pe cel îngenunchiat, căci taina este spovedania. Cu riscul de a fi dizgraţiat, continui să povestesc cel mai sumbru episod din viaţa mea.

Aşadar, am ajuns cam prin luna martie 1950. Vecinii din dreapta noastră ne-au comunicat că Gioga Parizianu, care stătea în celula lor, fusese luat cu bagajul, fără să se ştie unde. în acesta celulă mai erau doi colegi de an de-ai lui, Mitică Bordeianu şi cumnatul acestuia, Mircea Mihai Iosub, amândoi din Drăguşeni-Baia, precum şi Costache Oprişan, fostul comandant pe ţară al Frăţiilor de Cruce.

Cam după două săptămâni, mă scoate şi pe mine cu bagajul pe coridor, unde fuseseră deja scoşi toţi cei trei rămaşi după plecarea lui Gioga, precum şi Ieronim Comşa (Nimu), medicinist în anul III la Bucureşti, care stătuse în camera de dincolo de cei trei. Celulele noastre erau înspre capătul cu luminatorul Celularului, de unde pleca spre parter o scară, împins într-acolo de Georgescu şi Dina, acesta din urmă ne-a profeţit încurajându-ne: Lasă că o să vedeţi voi pe dracu.

Nu ştiam încotro ne duc, dar n-am mers decât până la prima uşă, cea de lângă scara care cobora în curtea de plimbare. Era Camera 3 Parter prin care mai trecusem până a nu pleca la proces.

Înăuntru mişuna de deţinuţi. Mobilierul era altfel amenajat: pe stânga, de cum intrai, era un prici, în fund şi la mijloc erau paturi suprapuse, în dreapta uşii erau nişte preşuri, ca să le zic aşa, ţesute ca rogojinile din fâşii de deşeuri de haine militare, groase cam cât un lat de deget. Am început cu descrierea mobilierului pentru că are legătură - ca un cadru topografic - cu întâmplările ce aveau să urmeze.

Cei găsiţi aici ne-au înconjurat, cum se obişnuieşte în astfel de ocazii cu noii veniţi, şi a început, conform uzanţelor, prezentarea reciprocă.

Erau studenţi din diferite loturi şi cu diferite pedepse, cele mai multe mici, în raport cu ale noastre, până la 10 ani. Printre cei de aici am dat şi de cunoştinţe, dar nu am dat prea mare importanţă faptului că nu s-au apropiat de la început de mine. Parcă îmi luase Dumnezeu minţile, eu care de obicei eram foarte circumspect cu oamenii şi atent la cele din jurul meu, nu am realizat de ce ne-au băgat pe noi, cu pedepse mari de muncă silnică, împreună cu alte categorii, deşi ştiusem cum era împărţită închisoarea.

Cei care mă înconjurau nu mai pridideau cu întrebările, ba cum e mâncarea, ba cum se poartă gardienii, ba ce se mai aude de-afară, ba cum ne ducem viaţa în celulă. Luat repede, că doar şi ei erau deţinuţi ca mine şi mă înţelegeau, că masa era proastă şi nu ne asigura necesarul de calorii pentru existenţă, că gardienii erau răi şi brutali, cu referire la Georgescu şi la Dina, că de afară nu ştiam nimic (încă nu începuse sistemul de intoxicare politică cu informaţii false, de mai târziu) că la celulă trăiam frăţeşte, în colectiv mic şi ne petreceam viaţa în povestiri cu caracter autobiografic ori schimburi reciproce de cunoştinţe profesionale. De unde să ştiu eu că mi se puneau toate la catastif şi aveau să fie curând răstălmăcite toate.

Cei cunoscuţi nu s-au apropiat imediat şi nici nu mi-am dat seama de rezerva lor, am interpretat-o ca datorată stării de detenţie. Dar nu era aşa, ulterior mi-am dat seama că au făcut-o din jena pentru situaţia lor în care au fost aduşi şi poate şi din dorinţa intimă de a nu-mi face şi ei rău, ştiind ce avea să se întâmple, căci trecuseră şi ei de curând prin "cutremur", ba unii se mai găseau încă sub moloz. Toţi fuseseră băieţi buni şi se vede treaba că le-a mai rămas din fondul lor sufletesc destul, nu apucaseră încă să se pervertească.

Primul pe care l-am remarcat a fost Vasile Mătărângă, mai mic decât mine cu un an, fiul unui medic de la noi din Caras, de la Moldova Nouă. Acesta mai avea doi fraţi, tot medicinişti, şi două surori, dintre care una căsătorită în Oraviţa, unde Vasile venea adesea în vacanţe. Ne cunoşteam destul de bine. Era un bărbat înalt, frumos, blond şi cu multă fineţe.

Nu-l ştiam să se fi manifestat politic. Acum intrase într-o organizaţie naţional-creştină-promonarhistă de la Timişoara şi în camera asta mai erau doi din lotul lor. Soare Ion, coleg de an cu Vasile, şi Laitin Dănilă, din anul III al Medicinii timişorene, originar din apropiere de Caransebeş. Şeful lor era Ion Angelescu, fost ofiţer ca şi Soare şi coleg de an cu ei, la Medicină, originar de la Vlăduleni, de lângă Olt, rămăsese în altă cameră. Nu spusese unde şi nu mă interesa, ulterior aveam să reconstitui motivul separării, care nu se datora numai cuantumului pedepsei. Vasile nu m-a întrebat, ca şi ceilalţi, şi mi s-a părut că are o privire schimbată, dar aşa cum am mai spus, o credeam datorită detenţiei.

Alt cunoscut, care s-a apropiat târziu şi cu aceeaşi mină jenată şi parcă mai tristă, a fost Ilie Ţăranu, pe care îl avusesem subaltern la o unitate de Frăţiori de la liceul din Oraviţa, unde a fost şi el elev. Acum fusese student în anul II la Litere şi Filozofie Bucureşti. Era dintr-o familie cu vreo 7 fraţi, toţi băieţi. Doi fuseseră cu o clasă înaintea mea în liceu şi unul dintre aceştia, plecat azi în străinătate, mi-a făcut pe atunci pregătirea pentru a intra în organizaţie. Eram prieteni, mi-a spus că a fost condamnat într-un lot cu Ghiţă Chirilă, tot de la Oraviţa, acum student şi acesta la Litere la Bucureşti. Am auzit că mai târziu Ilie a făcut o stare depresivă, datorită frământărilor sufleteşti pe care i le-a provocat demascarea. După eliberare, s-a retras modest muncitor la mina din satul său, Dognecea, de lângă Reşiţa. Aripi frânte, vise nerealizate ca ale atâtor alţi tineri din generaţia noastră. Nici el nu a fost prea vorbăreţ cu mine.

Târziu l-am observat în puzderia de oameni pe colegul şi prietenul meu Gavrilă Mreneş (Vili). Rezerva lui, faptul că nu s-a apropiat de la început de mine ca alţii, am pus-o pe seama înfrângerii noastre şi a intrării lui în închisoare, căci aşa cum am mai spus, el fusese ultimul încadrat în unitatea şi mi-am zis că poate a fost mai puţin pregătit sufleteşte în a ne înfrunta soarta. Dar nu, aveam să-mi dau seama mai apoi, m-a menajat şi tristeţea lui, ca şi cea a lui Iliuţă Ţăranu şi a lui Vasile Mătărângă, se datora faptului că nu mă poate ajuta, deşi ştia ce-o să mi se întâmple.

Nici unul, deci, dintre aceşti vechi cunoscuţi nu mi-a şoptit nimic. S-a apropiat însă discret de mine bunul Mircea Iosub, cel care venise aici odată cu mine şi mi-a spus că W găsit în camera asta pe Gioga, zăcând într-un pat că nu se simte bine, dar fără să spună ce are. Şi pe furiş, ca să nu-1 audă alţii, mi-a şoptit: Doctore, ai grijă ce vorbeşti că aici sunt din cei cu reeducarea de la Suceava. Şi nici atunci nu am intuit ce o să se întâmple. Nu-i nimic, îmi zic, ei cu ale lor, eu cu ale mele, ce importanţă ar avea faptul că alţi oameni au altă părere. Structura mea intimă era dispusă la dialog, niciodată nu am fost exclusivist, deşi eram acuzaţi de totalitarism. Nu eram aşa ceva.

Ni s-a servit masa, hârdăul cu mâncare a fost băgat în cameră şi nu ni s-a servit din uşă de către plantoanele de drept comun, sub supravegherea gardianului. Polonicar (un cuvânt de asemenea netrecut în dicţionare, dar de circulaţie la românii din gulaguri, numea pe omul care împărţea mâncarea cu polonicul) era unul, Virgil Bordeianu, care se apropiase printre primii de mine şi trecuse cu tot felul de întrebări pe la toţi cei nou-veniţi. Porţiile rămase le-a împărţit celor din fundul camerei, fără să-mi dau seama atunci că ar avea şi asta vreo semnificaţie, credeam că acolo ajunsese rândul la „supliment".

Nouă, ca proaspăt sosiţi, ni se făcuse loc pe preşurile din dreapta uşii. Dar nu mi-a făcut loc lângă el Vili Mreneş, ca altădată la Cluj, ci un coleg de promoţie cu noi de la Bucureşti, Ion Struţeanu, condamnat cu tineretul universitar naţional-ţărănist. Acesta era nepotul de fiică al lui Ion Slavici, tatăl său fiind renumitul profesor de la Liceul Lazăr, Scarlat Struţeanu (la origine german, cu numele de Strauss românizat).

A urmat scoaterea la program, cum se numea scoaterea tinetelor pentru deşertarea celor cu dejecte şi pentru umplerea celor cu apă. Am crezut că scoaterea aceasta la o oră aşa de devreme s-a datorat înţelegerii faptului că fiind mulţi, tinetele erau neîncăpătoare. De fapt şi timpul cât ne-a ţinut a fost mare, îngăduindu-ţi să foloseşti chiar closetul existent, nu ca la celulă.

Gioga a ieşit susţinut de doi, căci nu putea merge ca lumea, şi Iosub m-a întrebat cum de s-o fi dărâmat într-atât, căci doar din celulă plecase teafăr. Aveam să ne lămurim curând, să vedem cu ochii şi pe spinarea şi oasele noastre ce nu a îndrăznit el să ne spună.

Abia am intrat în cameră, ne-am aşezat pe preşuri, când unul din cei din fundul camerei, mai înalt, blond, cu ochelari cu rama albă, metalică, a venit până în mijlocul camerei şi ni s-a adresat nouă, noilor veniţi:

-Ia ascultaţi aici, noi ăştia de aici ne-am hotărât să ne schimbăm, să pornim pe alt drum, să ne reeducăm. Voi ce părere aveţi ? Se făcuse linişte, toţi stăteau parcă în aşteptare. Oare chiar aşa de curioşi să ne afle părerea? Mă gândii repede, treaba lor pe ce drum au luat-o, eu tot nu-i mai pot opri, căci merg pe calea asta de mult mai bine de un an. Şi apoi credeam că sunt numai câţiva, cum fuseseră la Suceava.

-Hai, bădia Costache, se adresa acelaş, cu ton batjocoritor, lui Costache Oprişan, ce părere ai?

-N-am nimic împotrivă, răspunse acesta.

-Dar voi, ceilalţi?

-Nici eu n-am nimic împotrivă, răspunsei şi eu, socotind răspunsul compatibil cu coexistenţa, prin neamestec în treburile lor. Dintre paturile din fund mai ieşiseră şi alţii, din acelaşi grup cu primul, care uitându-se roată peste toată camera, îi asmuţi: I-auziţi, măi!

Şi ca la un semnal, de fapt acesta şi era semnalul convenit, căci ne aşteptau de mai înainte, venirea noastră era pregătită, au sărit din toate părţile asupra noastră. Dădeau care cum puteau şi unde apucau, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Se făcuseră cinci grămezi, în jurul fiecăruia dintre cei cinci care am venit. Nu mai puteai opune nici-o rezistenţă, decât să te îndoi şi să-ţi pui mâinile deasupra capului, dar curând totul a fost inutil, căci ne-am prăbuşit şi nu s-au mai aplecat asupra noastră, ci au sărit cu picioarele, şutând şi călcându-ne.

Acelaşi dirijor, pe care l-am crezut atunci a fi Ţurcanu, iar pe cel de lângă el Bogdanovici (cum auzisem că-i chema pe şefii reeducării sucevene) a intervenit, apărându-ne:

-Lăsaţi-i, măi, că-i omorâţi!

Şi ne-a trimis pe toţi la loc. Camerele astea de la parter aveau către sală uşi cu geamuri vopsite şi la fiecare uşă stătea câte unul de-ai comitetului existent aici şi pândea să nu vină gardianul. Chipurile, căci gardianul ştia tot. Oare nu ne spusese Dina când ne-a adus că o să vedem pe dracu' ?

Bătaia asta a fost doar aperitivul, faţă de cea care aveam s-o mâncăm în continuare. Dar a fost suficientă ca să răstoarne multe în mine. Acum nu mă bătuseră duşmanii, pe care i-am înţeles de ce o făceau. Dar aceştia de lângă mine, care crezuseră toţi ca mine, care fuseseră toţi oameni cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste de oameni, cum se poate să se fi schimbat aşa? Şi Vili, şi Ilie şi Vasile, prietenii mei de până mai ieri, urlau cu lupii împreună. Şi de ce mă băteau toţi, căci nu le-am stat în cale cu nimic, chiar dacă şi-au luat o altă orientare, nu-i impiedicam noi, care stătuserăm până atunci la celule şi nici nu-i ştiam, nici nu-i vedeam ce fac. A urmat imediat lămurirea.

Şeful, cel pe care îl crezusem Ţurcanu, se chema de fapt Max Sobolevschi, iar ajutorul lui (de-1 credeam Bogdanovici) era Adrian Prisecaru. Târziu aveam să aflu identitatea lor, căci de-acum nimeni nu mai vorbea cu noi, iar bietul Mircea Iosub, cu Mitică Bordeianu, nu au cutezat să-mi mai spună, deşi ei îi cunoşteau. De altfel, curând avea să ni se interzică a mai vorbi unul cu altul.

Abia ne aşezasem pe preş, că presupusul de mine Ţurcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:

-Noi suntem hotărâţi să distrugem pe toţi bandiţii, să distrugem Mişcarea Legionară. Hai bădie Costache (moldovenii obişnuiseră să spună la şefii legionari „bădie"), i se adresa iar lui Oprişan, cu acelaşi ton batjocoritor, dublat însă acum şi de ură, parcă, spune, din câte banditisme ai făcut tu, le-ai spus pe toate la anchetă?

-Da, tot, zise cel întrebat.

Iarăşi: Ia auziţi, măi!, ca mai înainte şi sar o mulţime pe bietul om, îl imobilizează apucându-1 de mâini şi de picioare, îl apleacă pe priciul din stânga uşii, îi trag pantalonii jos şi cu curelele ce le aveau, mai înguste şi mai late, încep să-i tragă nenumărat. Zbaterea e imposibilă şi ţipătul astupat de căluşul din gură, ca la Securitate. Numai gemetele ne măreau fiorul, căci noi, ceilalţi patru, priveam îngroziţi scena. Când s-au săturat, l-au lăsat.

Şi aşa, pe motiv că nu am spus tot la anchetă şi că trebuie distrusă Mişcarea Legionară, ne-au luat pe rând şi pe ceilalţi patru. Bătăuşii se înghesuiau care mai de care, dar am remarcat pe unii care dădeau cu mai multă sete şi cu mai multă ură. între ei, Virgil Bordeianu, cel care venise cu ispititul când am intrat (era fiu de învăţător din Boroaia-Baia), Ion Soare, din lotul de la Timişoara, Dănilă Laitin, tot de acolo (asta a ajuns apoi la Canal brigadier la brigada de preoţi) Victor Gorbatai şi alţii pe care nu-i mai reţin.

Au urmat alte motive, din interior, că ducem viaţă legionară la celulă, că insultăm gardienii, că criticăm administraţia, noi, nişte bandiţi. îmi dădeam abia acum seama de ce întrebaseră atâtea când am intrat aici. Şi pentru toate ne-au pus pe prici ca prima oară, dar locul aplicării loviturilor avea să se schimbe pe rând, până nu a mai rămas loc netocat de curele: la tălpi, la palme, pe spinare şi când mă gândeam că am scăpat, am văzut că mai există şi pulpele picioarelor.

La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe celălalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, să-1 bată, mai bine zis să dea şi el în Costache Oprişan, în cel pe care îl stimase şi îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară. Devenise numai o rană. Peste câteva luni, când aveam să ne reîntâlnim, încă se mai vedeau pe spate şi pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai săi. Dar el le-a spus celor care l-au întrebat şi nu fuseseră cu noi, ca să ştie cauza, că sunt urme de la Securitate. Iar acolo te băteau să spui ce-i interesa pe ei, iar aici ni se cerea să spunem tot şi pentru asta se aplica altă metodă, teroarea permanentă, după cum aveam să constatăm în continuare, pierderea totală a încrederii în oameni, începând cu cel de lângă tine. Mai târziu s-a adăugat şi reducerea propriei personalităţi prin destrămarea vieţii intime şi autoinculpare cu monstuozităţi şi aberaţii pe care nu le-ai săvârşit.

In această fază a demascărilor, la Camera 3 Perter, prima sucursală a celebrei 4 Spital, nu ni s-a cerut decât atât:

-Să vă faceţi demascarea, bandiţilor!

Cu aceste cuvinte, definitorii pentru acţiunea lor, ne-au trimis la locul nostru de pe preş, spunându-ne să ne luăm săpunul pe care-1 aveam şi să notăm pe el cu un ac tot ce n-am spus la Securitate precum şi ce am aflat de la alţii, oameni, materiale interzise - cărţi, arme, - acţiuni atât din afară cât şi din închisoarea de aici ori din cele prin care am trecut. Nu mai aveam voie să vorbim cu nimeni, să stăm turceşte pe preş, nu ne puteam ridica decât învoiţi. Dacă vine cineva, să ne ridicăm înainte în picioare, de cum se deschide uşa şi să nu spunem nimic despre cele întâmplate cu noi.

Acum am văzut că cei mai mulţi de pe preş, chiar dacă dăduseră în noi, stăteau ca noi, în poziţia statuilor lui Buda, ori mai bine zis în cea a Scribului egiptean, căci aveau unelte de scris în mână, ceva mai "moderne" decât cele ale egipteanului, săpun şi ac. Deci şi Mătărângă împreună cu camarazii lui de la Timişoara, Soare şi Laitin, cei doi care mi se păruse că dădeau mai cu sete în Oprişan, precum şi Ionică Struţeanu şi Vili Mreneş, avuseseră parte de tratamentul ce ni se aplicase acum nouă. Dintre cei asemena, nu-1 mai reţin decât pe Petre Cojocaru, de pe la Teregova, student la Politehnica timişoreană, pe Mimi Ştefănescu (prenumele oficial nu l-am reţinut) un student, absolvent al Politehnicii de la Bucureşti, care trecuse Dunărea înot ca să ajungă la soţia sa la Paris, iar sârbii l-au prins şi l-au pus pe frontieră, obligându-1 să treacă înapoi în România. Aici a fost prins şi condamnat nu pentru frontieră ci pentru spionaj.

Am dat o parte din povestea sa, pentru a arăta că în această fază a demascărilor, am fost puşi, nu mai reţin după câtă vreme de la venire, să ne facem public autobiografia, intitulată acum autodemascare. Ceilalţi îl ascultau pe vorbitor şi interveneau unde li se părea că acesta nu este destul de clar ori că ar mai ascunde ceva. Cine citeşte vreo carte care descrie autodemascarile de la Aiud, din anii 1962 - 1964, nu va găsi decât o singură deosebire: pe bătrâni nu i-a bătut nimeni, i-a înfrânt numai mizeria îndurată în anii lungi de închisoare şi soarta camarazilor lor care au murit între timp.

Ilie Ţăranu stătea pe unul din paturile din spre peretele cu ferestre, adică opus uşii şi priciului cu supliciul. El nu scria, semn că şi-a terminat demascarea. Toţi, în afara celor de pe preş, nu mai scriau, mai bine zis nu stăteau ca noi, căci, după cum aveam să aflu mai târziu, teoria demascării, aceasta este un fenomen continuu, deoarece fie că nu ţi-ai adus aminte totul de la început, fie că nu te-ai hotărât să spui totul, trebuie în permanenţă să completezi cele declarate. Pe paturile din fund stăteau şefii, care alcătuiseră un comitet zis de reeducare, pe lângă cei doi amintiţi, Sobolevschi şi Prisecaru, mai erau şi Octavian Zbranca - tot dintre ieşenii veniţi de la Suceava - şi un tânăr liberal, Burculeţ, din părţile Mehedinţilor. De-asta, îmi explicam acum, Virgil Bordeianu - polonicarul - împărţise „suplimentul" - resturile de mâncare care rămâneau după împărţirea polonicului oficial - numai înspre partea aia, la „domni" cum trebuia să spunem celor reeducaţi, spre deosebire de noi cei de pe preş, care eram toţi nişte „bandiţi".

Max Sobolevschi era scos ziua din cameră de către gardianul de pe sală, ori altul venit anume după el. împreună cu el mai mergeau şi alţii, pe care îi indica el. încă nu ştiam unde şi pentru ce Nu mai reţin exact dacă la prima bătaie, din prima zi, ori când a revenit în cameră în altă zi de unde fusese plecat, 1-a luat iar pe Costache Oprişan la rost:

-Să scoţi, banditule, instrucţiunile care le ai de la Vică Negulescu pentru reeducare.

Oprişan a negat că ar avea aşa ceva. A urmat „poceala " convingătoare şi Costache a spus apoi că la Jilava, venind odată vorba de reeducare cineva - nu mai reţine cine - 1-a întrebat pe Vică Negulescu, din Comandamentul pe ţară - ce să facem în această situaţie. Acesta i-a răspuns acelui terţ, s-o accepte. Nu i-a dat însă lui nici o instrucţiune.

De aici apoi vorba scoasă de Ministerul de Interne, după compromiterea acţiunii Piteşti prin răsuflarea în exterior a ororilor petrecute acolo, că totul se datoreşte lui Vică Negulescu. Oprişan avea să fie dus de la Gherla la anchete, prin 1953 şi în continuare, ca să-1 implice ca şef moral al lui Ţurcanu. Cei aproape 80 de oameni de la Camera 3 Parter au fost martorii discuţiei de mai sus.

De altfel, o dovedeşte şi tactica urmată cu luarea lui Costache la demascări, tactică în urma căreia am fost şi eu luat în seria asta. Întâi fusese luat din celula 13 Gioga Parizianu. L-au deznodat, de nici în 2 săptămâni n-a putut umbla. Apoi au luat întreaga celulă, plus câte unul din celulele învecinate, pe mine de la 12 şi pe Nimu Comşa de la 14, dovada că îi interesau legăturile eventuale ale lui Oprişan, care nu se puteau face decât în mod obligatoriu prin vecinii imediaţi.

Cine avea repartiţia pe camere a deţinuţilor? Ţurcanu? Cum de a ajuns la ea? Cine i-a dat-o? Cu a cui aprobare? Căci doar un simplu ofiţer politic, cu grad de locotenent, cum era Marina, nu putea să calce până într-atât regulamentul închisorii acesteia politice, doar cu de la sine putere. Mai sunt în viaţă destui foşti politruci şi nu cred că unul şi-ar lua răspunderea faptelor petrecute sub ei ca fiind din proprie iniţiativă. Ancheta ulterioară asupra lui Ţurcanu s-a oprit la directorii Piteştiului şi Gherlei, căpitanul Dumitrescu şi maiorul Gheorghiu. Oare să fi fost o simplă coincidenţă faptul că oriunde mergeau oamenii lui Ţurcanu au avut mână liberă din partea comandanţilor închisorilor respective (Canal, Tg.Ocna, Ocnele Mari, Gherla). Mie mi se pare că este o dovadă certă a implicării Bucureştiului în toate cele petrecute.