Periplu printre tebeciştii Aiudului

Spitalul Aiudului era o clădire aparte, parter şi etaj, dar nu cuprindea mai mult de 40-60 de paturi (aşa bănuiam). Niciodată nu am putut şti câţi suntem acolo, căci fiecare cameră era încuiată şi nimeni nu risca să ia legătura prin perete, căci puteai fi imediat trimis la moarte, pe Celular.

De cum am intrat, am mers până în mijlocul camerei, cu micul meu bagaj subsuoară, făcându-mi prezentarea obişnuită.

Un tânăr înalt şi slab a venit la mine zâmbitor, dar mi s-a părut că avea totuşi un zâmbet trist:

- Servus, Ioane. Sunt Petrică Matei.

- Servus Petrică.

Şi ne-am îmbrăţişat, deşi nu ne mai văzusem niciodată. Curios nu?

Nu, nu era nimica nefiresc. Ne ştiam din auzite, el pe mine şi eu pe el. Era şi el bănăţean de la Zar veşti, de sub Muntele Mic. Fusese şi el student la Medicină, în anul V la Bucureşti, unde îl cunoscuse pe fratele meu. Avea şi el o condamnare mare, ca a mea.

Mai târziu mi-a mărturisit că atunci când am intrat pe uşă, aşa arătam de dărâmat, încât şi-a zis, iată un nou condamnat la moarte.

Mi-a arătat un pat gol, primul cum am intra, pe dreapta, unde mi-am pus bagajul. Apoi am mers pe rând pe la toate paturile şi am dat mâna cu fiecare bolnav. Erau în total 9 paturi. Cu Petrică am vorbit imediat despre boala mea, la care el mi-a arătat încă trei bolnavi cu acelaşi diagnostic, de peritonita bacilară, cum aveam şi eu. Nicolae Biriş, un zugrav din Braşov. Voinea (Alexandru?), impiegat de mişcare de la Barboşi-Galaţi, şi Tănase Vlahbei (Şoca) un ţăran macedonean, din Sinoe. Aceştia fuseseră aduşi înaintea mea. Fiind o mică epidemie, totuşi peritonita bacilară nu este o boală de frecvenţa guturaiului, am încercat cu Petrică să facem epidemiologia cazurilor prezente.

Ce se întâmplase, după mine. Mai în primăvară, ni s-a dat în două dimineţi, la dejun, lapte acru. Am bănuit atunci că s-a stricat - s-a acrit vreun stoc de lapte de la centrul de colectare - şi 1-a dat la puşcărie. Dar numai atunci mi s-a dat asemenea bunătate şi am socotit că a fost un sprijin dat de aprovizionarea închisorii, aprolactei respective. Dacă ne-ar fi dat lapte de dragul nostru, ar mai fi repetat-o. Laptele acrit nu este pasteurizat. Cum localizarea peritonală este mai des întâlnită la îmbolnăvirile cu tipul bovin al bacilului Koch, am presupus că cei patru îmbolnăviţi simultan, avem aceeaşi sursă. Cum nu am stat împreună, dar am mâncat la fel, ar fi putut fi o explicaţie. Eu însă tot mă mai gândeam la pătura mea, cea cu pata ruginie, sub care petrecusem iarna. Simultaneitatea celor patru cazuri putea fi numai o coincidenţă, căci altfel Aiudul era plin de tuberculoşi, cum aveam să aflu abia peste un an.

Deschid aici o paranteză legată de alimentarea noastră, întrerupând cursul povestirii. Se obişnuia să se bage în închisori alimentele care nu se desfăceau la populaţia liberă. După colectivizare, când s-au lichidat caii, am mâncat, ca să nu exagerez, numai o jumătate de herghelie. Multă vreme ni s-a dat carne de cal. Stătusem la Gherla prin '54 -'55 cu nişte tătari de la Valea Seacă din Dobrogea, arestaţi pentru găzduirea îndelungată a unor naţionalişti dintre tătarii din Crimeea, refugiaţi în România odată cu retragerea noastră de acolo. De la aceştia am aflat ce preţ are calul la ei şi viu şi mort, apreciindu-i carnea cum fac ţăranii noştri cu oaia, pe care o cinstesc şi vie şi sacrificată. Aşa că nu am avut păreri preconcepute, când ni s-a dat, am mâncat. Lasă că în condiţiile noastre, ar fi fost bună orice carne. Avea un gust aparte, mie mi s-a părut că ciorba are miros de untură de peşte, de m-am şi mirat mai întâi ce milă i-o fi apucat de noi de au început să ne vitaminizeze. Apoi am fost mai atenţi şi am văzut că nu prea sunt zgârciuri, cum ne obişnuisem până atunci, ci mai mult muşchi, carne macră. Ce mai, am mâncat-o cu multă convingere.

Mai mâncasem noi la Piteşti şi nişte delicatese ce semănau, cu multă imaginaţie din partea noastră, cu tuslamaua. Erau numai zgârciuri de picioare de vacă, de la genunchi în jos, inclusiv copita. Se petrecuse atunci şi o nostimadă. Un student clujean, Alexandru Pop, om înalt şi slab, a avut „norocul" să primească în gamelă o copită întreagă. Era ceva zgârci pe ea - ştiam noi că şi gelatina doar tot neam de proteină este. Şoani acesta era medicinist şi el, dar când a ridicat bunătatea din gamela, aceasta i-a rămas aproape goală, căci osul dislocase ciorba. S-a dus disperat la gardian, cu copita alimentară cn care îl pricopsise în mână, şi 1-a rugat să-i dea altă ciorbă: Uitaţi, domnu'şef, câtă zupă am pierdut eu. Puteţi să-mi daţi alta? Nu ştiu dacă bietul Şoani o fi primit ceva despăgubiri, dar rămăsese de pomină cu „zupa" lui.

Pare-mi-se că am mai scris că prin '52-'53 tovarăşii bulgari ne-au procopsit în cadrul schimburilor comerciale C.A.E.R. cu nişte murături. Ce să facă ţara cu atâtea? Le-a băgat la puşcăriaşi. Dar cum le-am mâncat, că erau prea multe şi nu ni s-au dat ca garnitură ci ca fel unic, măcinate şi fierte ca pe varză. Deveneau o ciorbă verzuie, acră şi sărată, cum se nimeriseră gogonelele acelea, şi cu un gust, cum mai era să fie, de murătură fiartă. Spuneau cei veniţi de la Canal, că şi la ei în aceeaşi perioadă au avut parte de acelaşi meniu ales. Pentru cine nu ştie trebuie lămurit că hrana deţinutului era ea şi calorică, la modul teoretic vorbind, dar contabilul trebuia să se încadreze şi în plafonul valoric de atâţia lei. Or e lesne de închipuit ce efect a avut asupra restului alimentaţiei dacă s-au plătit aceste murături de import, că doar n-or fi fost date la preţ de dumping, să distrugă aprozarurile noastre.

Altfel meniul îl stabilea Direcţia Penitenciarelor, decadal. Din douăzeci de mese (prânz şi cina), cam patru erau de cartofi, patru de arpacaş (nu toţi românii de azi ştiu că acesta era orz cam jumătate decorticat), patru varză şi patru tot varză, dar poreclită ghiveci (cu foarte puţine alte zarzavaturi în ea), patru mese de fasole (de consistenţă variată, în funcţie de „şurubul" cu care eram strânşi în epoca aceea. Carne se dădea cam de 2-3 ori pe săptămână, dar cum am mai spus, de categorie inferioară.

Nu am pomenit nimic despre perioadele când eram trataţi cu alte specialităţi, de burtă, bunăoară. Primisem odată, prin '58, după greva aceea, o mâncare care putea de cum ne-a băgat-o pe vizetă. Conţinea burtă nespălată, ori stricată; i-am raportat gardianului, iar el a spus că dacă nu ne convine să n-o mâncăm. Drept aceea, când a venit după gamele, i le-am dat cum le-am primit. Alţii, din alte camere, cum am aflat la radio-calorifer, au aruncat mâncarea în tineta de murdărie. Era total necomestibilă. După masă a venit iarăşi miliţianul şi ne-a trecut pe un tabel pe protestatarii care le-am returnat lăturile. Politrucul voia să ne mai cunoască pe cei care nu ne-am domesticit încă să suportăm orice din partea lor. Pentru ei a fost un bun test de încondeiere iar pentru noi încă o zi de post.

Nici vorbă nu era de „ bomba calorică". Contabilitatea făcea exhibiţii valorice de încadrare în raţia de atâţia lei. Aşa de pildă s-a întâmplat de câteva ori că în loc de carne să ne dea conserve de carne, dar astea sunt mult mai scumpe, abia se vedeau în gamela câteva firimituri care cu greutate le-am identificat ce au fost. Nici într-un caz nu realizau minimul de proteine prevăzut de raţie.

Tot de 2-3 ori pe săptămână ne dădeau murături - gogonele, niciodată altceva. Astea au fost singurele crudităţi care le-am mâncat (totuşi în 15 ani) şi probabil că organismul şi-a creat alt metabolism căci nu am auzit să fi suferit cineva de scorbut (boala lipsei de Vitamina C, despre care se ştie că se distruge prin fierbere). Zic eu, după experienţa asta pe propria-mi piele, căci au fost perioade şi lipsite de murături.

Revin la spital. Se găseau deci în acest salon patru bolnavi de peritonită bacilară, dar medicamente, pe sponci. Medicul şef al închisorii se numea Balea, iar soţia sa, tot doctoriţă, lucra şi ea tot aici. După câteva zile m-a întrebat dacă accept să-mi facă o laparatomie (secţiune a peretului abdominal, de data asta longitudinală) şi apoi o iradiere cu raze ultraviolete a focarului tuberculos. Era metodă mai veche, acum deja începuse era tuberculostaticelor, dar n-am mai stat la tocmeală. Mă supărau cumplit colicele provocate de sub-ocluzia intestinală care se instalase. Abdomenul era foarte destins, balonarea se accentuase, devenise foarte sensibilă-dureroasă chiar la atingerea cearceafului cu care mă acopeream. Şi acesta era prea greu şi mă supăra. Am acceptat intervenţia, doctoriţa totuşi a vorbit colegial, explicându-mi necesitatea intervenţiei, în locul medicaţiei pe care nu o avea.

Dintre cei patru, eu fiind cel mai grav, m-a operat primul. Asta a fost în 21 iunie 1961 şi se ţine minte căci a fost data când am făcut recurs şi am scăpat de la moarte.

Curios lucru, linia vieţii din palma stângă, au interpretat-o nişte chiromanţi de ocazie, amatori, că se subţiază pe la mijlocul traseului. Treptat, s-a îngroşat către linia norocului, mai târziu, în anii care au trecut şi apoi a devenit continuă şi uniformă cu cea de a doua linie. N-aş fi scris acest „ babism " dacă nu ar avea legătură cu soarta altui coleg de suferinţă. Voi reveni.

Chirurg - mâna întâia era un deţinut de drept comun, dr. Popa, din Ocna Mureş (fost Uioara). Acesta fusese asistent universitar la Cluj şi era condamnat la 20 de ani de închisoare, ca aurist. În orăşelul în care trăia, erau mulţi ţigani, buni cunoscuţi căci îi plăceau şi lui caii. Mai făcuse însă cu ei şi nişte afaceri cu aur şi când i-a prins, l-au declarat şi pe el, socotind că pe lângă doctor scapă şi ei mai uşor. Se vede cât de uşor au scăpat.

Cu antecedentele sale profesionale, pe care le aflasem în salon de la Petrică Matei, am avut deplină încredere în priceperea lui. Mâna a doua era dr. Marinescu, medicul închisorii, generalist, care probabil voia să se specializeze şi el şi aici avea ocazia să exerseze asistând un profesionist.

Pentru anestezie au făcut infiltraţii locale, strat cu strat în peretele abdominal, cu novocaină. Odată abdomenul deschis trebuia umblat printre intestine şi găsit focarul, apoi scoasă ansa respectivă şi iradiată timp de 2 minute cu lampa de ultraviolete. Simţeam, dar fără dureri, cum se umbla printre intestine, o senzaţie parcă de tracţiune. A durat destul de mult treaba asta. La suturarea peretelui, când au ajuns la ultimul strat, pielea, ori că ea este mai sensibilă, lucru dealtfel normal, ori trecuse efectul anesteziei, dar am simţit împunsăturile acului ca pe viu. Mi-au spus să mă cobor de pe masă singur şi să merg la camera mea. Sala de operaţii era la parter. Până la camera mea de la etaj, am urcat singur scările, nesprijinit de nimeni. Am bătut la uşă ca să vină gardianul să-mi deschidă, apoi să mă închidă la loc.

Efectul anestezicului a trecut şi a reapărut simptomatologia anterioară, la care s-au mai adăugat acum şi durerile postoperatorii. în aceeaşi zi 1-a operat pe Voinea, iar după o zi pe Biriş şi pe Vlahbei. După operaţie, ei s-au simţit mai bine, dar mie îmi era în continuare rău. Tranzitul intestinal nu se restabilea şi durerile se menţineau. De alimentat nu mă puteam alimenta. Aveam 51 de kg, după cântarul găsit la spital. Totuşi glumeam, cum făcusem şi mai înainte. De felul meu am fost mai glumeţ, cunoşteam multe anecdote şi-mi plăcea să le spun. Simţeam o bucurie când făceam pe alţii să râdă, nu ştiu dacă nu asemănătoare cu cea a actorilor care urmăresc reacţia sălii. Pentru mine erau un tonus sufletesc şi consideram că nu fac rău nici altora dacă reuşesc să mai descreţesc o frunte. Era în firea mea şi a rămas până azi. Iar acum, nu mâneam nimic, dar spuneam glumele potrivite unor momente apărute, ori potrivite vorbelor altora din cameră. Petrică Matei mi-a mărturisit mai târziu, că râdea de formă, numai să-mi facă plăcere, dar îi venea să plângă văzând că mă prăpădesc şi totuşi mai spun glume pentru alţii. Când m-am făcut mai bine, mi-a spus că a fost convins că mor. Motivul acestei convingeri funeste a spus că mi-1 va spune când ne vom întâlni în libertate.

În 1972 eram liberi amândoi. Eu făcusem un accident vascular cerebral cu sindrom Wallember şi am fost trimis de la Oraviţa la Clinica de Neurologie din Timişoara. Petrică lucra aici doar ca asistent medical, lui neacordându-i-se terminarea facultăţii. De cum m-a văzut, mi-a reproşat:

- Măi, Ioane, măi, păi noi numai pe patul morţii ne întâlnim?

- Petrică, mi-ai promis că după eliberare îmi vei spune de ce ai crezut acolo că mor. Nu sunt curios de ce mor acum, căci ştiu ce am, dar de ce n-am murit atunci. Te rog să-mi spui.

Şi prietenul a început:

- Tu ştii că după operaţie ţi-a fost foarte rău. L-am chemat pe dr. Popa si i-am spus să-ţi facă ceva, că te prăpădeşti.

- Ce să-i mai fac? a răspuns acela.

- Ce-aţi făcut celorlalţi trei.

- Acelora le-am făcut, ce le-am făcut, dar la Munteanu sunt intestinele aderente, toate lipite unul de altul. N-am găsit focarul, nu l-am mai iradiat, l-am cusut la loc. Ce pot să-i mai fac?

- De-asta, Ioane, am crezut că mori.

După o săptămână de chin, Petrică dormea pe al doilea pat de la mine, strig peste nea Aurică Mărăşescu, cel care era între noi:

- Bucură-te, Petrică, a triumfat viaţa.

Reuşisem să strecor primul flotul (primul vânt), fapt care arăta că s-a restabilit tranzitul intestinal şi era foarte urmărit de operatori.

De altfel nu numai Matei a fost convins că mor. Un alt internat, Lică Rosei, mi-a mărturisit şi el, tot mai târziu, că au chemat la patul meu şi pe doctoriţa Balea, care după ce m-a examinat, la plecare a făcut semn cu mâna, o cruce mare, cum se face pecetluirea sortii cuiva.

Eu însă n-am vrut să mor. Cu optimismul meu, am răzbătut. Când m-am suit pe masa de operaţie, le-am spus că am încredere în completul operator. Pe doctorul Popa nu l-am mai întâlnit niciodată, căci s-a eliberat la puţine zile după operarea mea, printr-un decret. Aşa că am socotit că încrederea acordată şi arătată poate fi socotită în avans o mulţumire pe care altcum nu am mai avut când să i-o exprim. Treptat, treptat am început să mănânc şi să-mi revin.

A venit şi hidrazidă la spital şi am început să primim, dar în mod discontinuu, pe măsură ce primeau. Odată 120 de tablete, altă dată numai 90 ori 45 ori 120. Poate că discontinuitatea asta de tratament o fi avut şi valoarea ei.

Doctoriţa a avut toată bunăvoinţa, mă îndemna mereu: Mănâncă, Munteanu, mănâncă! Dar faţa mea trasă, în ciuda faptului că la corp mă refăcusem un pic, au făcut-o să mă îndemne să pun gura pe mâncare, la fiecare vizită ce ne-o făcea. Probabil însă că pe lângă frica ei să mai fi beneficiat de altă zodie de care noi încă nu ne dădeam seama. Se va vedea în continuare, că totuşi intrasem într-o altă epocă, în care au început să ne dea mai multă îngrijire.

Petrică Matei se îmbolnăvise de pleurezie la izolator. Stătuse tot la etajul trei, pe aceeaşi scurtă cu mine.

Seara, când se da stingerea, la ora 22, imediat după aceea se auzea, departe în lunca Mureşului, un uruit puternic de roţi de tren, trecea probabil vreun tren de mare viteză. Pentru noi era un zgomot aşteptat cu multă nerăbdare, căci dacă întârziase cumva clopoţelul care suna stingerea, apoi trenul ne spunea ora şi curând după asta aveam voie să ne culcăm pe paturi.

În seara cu pricina, poate că miliţienii or fi stat la taclale, că se mai întâmpla, au uitat de clopot. Trenul nostru trecuse şi urma în orice caz să se dea şi semnalul mult aşteptat. Petrică dormea în patul de deasupra, ştiind că vine semnalul, s-a urcat cu picioarele pe patul de jos, ca să-şi aştearnă. Ce să-şi aştearnă? Apoi peste pătura veche şi tocită se puneau curmeziş la picioare pantalonii, în continuare până la cap se punea haina din 1953 şi ne-a pus la curent şi pe noi cu cele petrecute atunci în Capitală. Fusese prieten cu autorul şlagărului răspândit atunci. La revedere, draga mea, la revedere, participând chiar la elaborarea textului. Atât prietenul cât şi şlagărul au fost ostracizate la puţină vreme după aceea. Matei nu prea agrea firea mai de salon a lui Lică. El era tenace, mai tăios, fără flexibilitate. Nu-1 interesau prea mult relatările bucureşteanului, dar pe mine mă satisfăceau. Eu am urmărit întotdeauna evenimentul de orice natură, chiar dacă nu participam afectiv la el. Făceam legătura între cei doi amici, stând apoi cu ei mai mult timp, căci de la spital pe convalescenţi ne-a mutat pe Secţie.

În colţul stâng al camerei, la fereastră, era un bătrân (pentru noi la vremea aceea). Era şi el bucureştean şi fusese condamnat 9 ani de zile, ca „scrisorist". Era o nouă categorie de deţinuţi politici care luptau de unul singur împotriva comunismului. Fusese funcţionar superior, acum era pensionar. Ce făcuse?

A citi în „Scânteia" un articol despre greva factorilor poştali din Franţa, care au un salariu de mizerie, spunându-se şi suma, în sute de franci. Bătrânul mai citise în „L'Humanite Dimanche" şi nişte reclame comerciale şi a făcut socoteala câte costume de haine şi câte perechi de pantofi îşi poate cumpăra poştaşul francez din leafa lui mizeră. Cam de trei - patru ori mai mult decât un prea fericit factor poştal român. Şi a scris asta la ziar, fără să semneze, bineînţeles. La nu multă vreme după asta, un fost coleg de clasă, ajuns director la o mare întreprindere piscicolă şi de industrializarea peştelui, a scris un articol despre marile realizări din acest domeniu. Dar „scrisoristul" nostru, nu-1 ogoaie cine să-1 ogoaie şi trimite o scrisoare bunului său coleg în care îşi exprimă nedumerirea cum se face că acum cu aşa întreprinderi şi nu este peşte pe piaţă, ţi se usucă gura după un crap ori o ştiucă, iar în trecut fără nici o întreprindere de-astea putea piaţa bucureşteană de peşte. Scrisoarea a semnat-o, doar fuseseră prieteni.

Acela, prieten-prieten, dar mai fidel regimului, ca toţi directorii care colaborau de pe acest post cu Securitatea, a dus scrisoarea la apărătorii cuceririlor revoluţionare. Cum în ţară se înmulţiseră autorii de anonime, s-a creat un serviciu special de depistarea nemulţumirilor care nu tăceau ca restul ţării. înseamnă că aceştia aveau mai mult curaj de vreme ce scriau, chiar dacă nu semnau. Trebuiau potoliţi. Grafologilor le-a fost uşor să descopere acum şi pe autorul primei scrisori, rămas până atunci anonim. La judecată, asta s-a numit instigalie, căci părerile contra regimului deveneau cunoscute şi di alte persoane, adresantul, redactorii etc... Şi s-au taxat cu 9 ani de condamnare (închisoare corecţională). Bietul om, căci doar scrisese unui prieten. Unde-i prietenia, unde-i libertatea de opinie, cea garantată chiar de Constituţia proletară (era să zic socialistă, dar încă nu a avut această pretenţie). Unde sunt judecătorii de atunci (1959 - 60). Probabil că acum au ajuns la Curtea Supremă, de nu s-au înfăţişat la judecata nepărtinitoare a marelui Judecător al nostru, al tuturor.

Pe Tănase G.Vlahbei îl ştiam de la Gherla, unde lucrase ca şef de nicovală, la fierărie, împreună cu vărul său primar, Tănase A. Vlahbei (Şoca). Mai era acolo şi un al treilea văr primar al lor, Tănase C. Vlahbei (Năşicu). Erau toţi trei primii născuţi a trei fraţi şi cum la macedoneni este tradiţia a se boteza primii născuţi cu numele bunicului, toţi aveau acelaşi nume, deosebindu-se după iniţiala tatălui şi după diminutivele cu care ne-am obişnuit să-i chemăm. (Naşu, Năşicu şi Şoca, toate derivate din Tănase). Erau grămoşteni şi se stabiliseră la Sinoe, pe malul lacului. Ştima ghiolului îi răpise un frate, care a căzut cu cai şi cu căruţă cu tot într-un tău, de n-au mai ieşit.

În război fusese în Crimeea şi s-a bucurat de mare trecere între puţinii tătari, dar mai ales tătăroaice care mai rămăseseră acolo. Îl credeau turc, după sifixul nobilitar ce-1 purta şi cum ştia şi ceva turcă uşor s-a alipit de ei. Nu se împăcau însă cu cruciuliţa pe care credinciosul aromân o purta la gât. Dar le-a explicat că este un dar, ca o decoraţie, pe care i-a dat-o Regele Mihai, la plecarea pe front şi toate au fost bune. Tătătroaicele, nu prea umblate, l-au crezut. Bietul Naşu.

Era şi el bolnav ca şi Nicu Marinescu de hepatită cronică. Primea regim alimentar combinat: T.B.C. - hepatic. Am omis a spune că alimentaţia de la spital era corespunzătoare caloric şi întocmită după rigori dietetice. Naşu Vlahbei se uita şi el în palmă, dar pe el nu-1 speriau semnele lui Nicu Marinescu, el nu le avea pe acelea. El se uita la linia vieţii pe care i-o arătase un chiromant de ocazie. I se sfârşea la mijlocul traseului normal şi asta însenina că pe la 40 de ani se sfârşeşte şi el. îl operase dr. Popa şi pe el ca şi pe nune şi mergea bine. Se refăcuse. Când ne-a trimis la Celular, nu am mai primit mâncarea de regim. Dar el era obsedat de jumătatea de linie din palmă. A scăpat de peritonită, dar de nu va îngriji ficatul, va muri de ciroză. Auzise el despre asta. O vreme a primit regim hepatic, apoi nu i s-a mai dat, ca şi lui Marinescu. Speriat, a făcut greva foamei însă a făcut o altă localizare tuberculoasă, de astă dată meningeală, şi acum prevestirea chiromantului s-a adeverit.

Tănase G. Vlahbei a murit, refuzându-i-se un regim alimentai. Desigur, este umanitar să se acorde deţinuţilor bolnavi, de astăzi. Implicit se recunoaşte că atitudinea foştilor deţinători de putere este sau a fost inumană. Calitatea politică a victimei nu scuza lipsa de umanitate. Nici călăii de la Auschwitz şi de la Buchenwald etc. nu şi-au socotit victimele oameni. De aceea Tribunalul internaţional i-a osândit, fără prescripţii prin scurgerea vremii. Am făcut numai o analogie, cum se face în istorie, fără revendicări vindicative, numai pentru cunoaşterea adevărului.