SALCÂMII SE SCUTURĂ LA 15 MAI

Asta este data la care încep aceste amintiri.

Eram student în anul VI la Medicina din Cluj. Locuiam la căminul studenţesc Victor Babeş, din vecinătatea Clinicilor universitate.

Colegul şi prietenul meu, Traian Maniu, care locuia la acelaşi cămin cu mine, vine în după-amiaza acelei zile şi mă roagă să mă duc în locul lui la Braşov, ca să duc o corespondenţă la şeful pe ţară al organizaţiei noastre clandestine.

Cu Traian lucram în clandestinitate din 1942, când am venit student la Medicina din Sibiu (Cluj). Era un băiat fin, liniştit, inteligent şi muncitor, fiul unei văduve din Salva-Năsăud. în toţi cei şase ani de facultate, locuise în cămine. Era mai mult slab, dar cu o faţă frumoasă, cu trăsături regulate, cu o tentă palidă şi cu o mustăcioară îngrijită.

Începuse presesiunea, studenţii pregătiţi preferau să aibă la dispoziţie două luni pentru examene faţă de o lună de zile cât ţinea sesiunea oficială din iunie-iulie. Traian urma ca în ziua următoare să se prezinte la prof. Haţieganu, să dea Medicala.

Cum eu mă pregătisem să dau Ilegala abia săptămâna următoare, l-am înţeles şi am acceptat curieratul.

Pentru aceasta trebuia să merg la şeful Centrului Studenţesc, Ion Bohotici, student la Drept, care locuia la Şcoala Normală, unde funcţiona ca pedagog, treabă pentru care avea asigurată existenţa.

Către seară, a dat o ploaie scurtă, dar aspră, ca de vară. Pe strada Pestalozzi unde era Normala, erau nişte salcâmi tineri, plini de floare. Ploaia aspră scuturase ciorchinii şi pe asfalt călcam ca pe un covor, pe albul până atunci imaculat. Mie întotdeauna mi-a părut rău să calc pe covoare, mai ales când erau frumoase. Mă grăbeam, am făcut paşii parcă şi mai mari, să strivesc cât mai puţine flori.

Ion a fost surprins că nu a venit Traian, dar cum ca student şi frate de luptă 1-a înţeles, avînd şi în mine încrederea cuvenită, mi-a dat corespondenţa şi indicaţiile necesare. Noaptea, am plecat.

De la Sighişoara urma să-1 iau pe Vasile Havrilescu, un doctorand de la Drept, refugiat din Cernăuţi. După câte aflaseră ai noştri, Vasile era urmărit şi se prevedea că o să fie arestat.

La Braşov, unde de altfel Vasile se descurca mai bine decât mine, am găsit legătura, nişte studenţi de la Academia Comercială de acolo. Cu ei ne-am dus la blocul unde locuia adresantul plicului meu, ing. Gintă Brahonschi. Ne-am dus o dată, uşa era încuiată. Peste vreo două ore ne-am dus din nou, aceiaşi situaţie. Era seară.

La ora aceea, inginerul trebuia să se fi întors de la fabrica unde lucra şi normal ar fi fost să-1 găsim acasă. Prietenii din Braşov au plecat să-1 caute. Târziu, în noapte, s-au întors cu o veste rea: inginerul fusese arestat în după-amiaza acelei zile. Poliţia nu-i ştia locuinţa, altfel ar fi pus capcana acolo şi ne-ar fi prins şi pe noi, cu materialul asupra mea.

De la Cluj, Bohotici m-a căutat la telefon la prietenii din Braşov. Traian fusese şi el arestat în noaptea când am plecat eu în locul lui. Fuseseră arestaţi odată cu el şi cei doi colegi de cameră. Aceştia însă nu erau implicaţi în organizaţia noastră, căci din motive tactice, cei care locuiam în cămine, nu stăteam împreună, ca să nu fim bănuiţi unul pentru altul, aşa cum se întâmplase acum cu colocatarii lui Traian. Unul dintre ei, coleg de an cu noi, Marin Tudor-Nae, a pătimit săracul, până în toamna lui 1948, când i-au dat drumul, după patru luni de zile şi după ce-1 bătuseră degeaba. L-am întâlnit după 25 de ani de la aniversarea absolvirii. Ajunsese colonel medic balneolog la Spitalul Militar Central din Bucureşti. I-a prins bine verificarea prin noi. Au căpătat încredere în el. Deşi am vorbit prieteneşte, căci prieteni fuseserăm, n-am vorbit nici unul de Traian, nici de cele petrecute. Era în 1973 şi ne temeam amândoi.

Potrivit celor comunicate de Bohotici, când m-am întors la Cluj, în gară mă aştepta Marius Pop, coleg din anul V, care mi-a spus că în noaptea de 15 mai au fost făcute multe arestări, dar, dintre acestea, doar două din organizaţia noastră. Semn că nu prea erau pe urmele noastre, ale tuturor. Bâjbâiau. Doar Traian, săracul, nu a putut fugi de soartă şi avea până la urmă să-şi găsească moarte de martir. Marius mi-a spus că, până una - alta, sa nu mă întorc la cămin, dându-mi locul unde îl puteam întâlni pe Fetru Săbăduş, coleg şi din aceiaşi organizaţie cu noi.

Acesta locuia împreună cu alt coleg, tot de-al nostru, Pavel Mârza, pe la capătul Căii Moţilor. Mai înainte locuiseră pe strada Miko, astăzi str. Clinicilor. Erau buni prieteni şi făcuseră liceul la Făgăraş, unde Petrică se refugiase din Ardealul de Nord (din Sân-Martinul Gherlei). Vacanţele şi le-au petrecut la Galtiu, în Alba, de unde era Pavel. Până la urmă Petrică s-a însurat cu o fată de acolo şi la ora întâmplărilor acestea, avea doi copilaşi, cel mai mare fiind de 3-4 ani. Venise de curând de acasă şi nu-şi închipuia că poate le-a lăsat ultima lui imagine, dacă or fi reţinut-o cumva. Pavel se afirmase politic în discuţiile cu colegii comunişti şi era cunoscut ca adversar de către aceştia. Aşa că îşi mutase domiciliul. în strada Miko rămăseseră tot doi făgărăşeni medicinişti şi tot de-ai noştri. Dar nu erau cunoscuţi în Cluj şi nici bănuiţi. în noaptea de 15 mai, când au venit poliţiştii i-au întrebat: Care eşti Mârza ? Care eşti Săbăduş ?

Nu erau nici unul. I-au luat totuşi pe amândoi, ducându-i la Siguranţă. Acolo s-a umplut un întreg coridor cu arestaţii din celebra noapte, mulţi dintre ei, luaţi în locul altora.

De ştiut, că poliţiştii din vremea aceea nu aveau încă priceperea urmaşilor lor, securiştii. Când s-au întors de la vânătoare toate patrulele, a venit unul cu lista de urmăriţi şi a citit-o. Erau zeci de oameni, dar cum Chiujdea şi Maga nu figurau pe listă, le-au dat drumul. Chiujdea, un băiat energic, devotat, bun român, s-a dus în Făgăraş, unde - după câte am auzit - avea să-şi găsească sfârşit de erou în echipele lui Ion Gavrilă.

De la aceştia doi am aflat aşadar pe cine căutau la ora aceea. Nu eram pe listă. M-am dus cu Săbăduş la locuinţa lui din Calea Moţilor. El fusese plecat la Galtiu să înveţe pentru presesiune, aşa că la această adresă nu mai fusese de câteva zile. Am dormit acolo. Dimineaţa, când să plecăm, gazda îi spune că în urmă cu o noapte, de către ziuă, l-au căutat doi bărbaţi. Nu şi-au spus numele, au zis că sunt doar în trecere prin Cluj şi au vrut să-1 întâlnească. Desigur, erau tot din cetele de poteraşi din celebra - de-acum - noapte de 15 mai. Deci, aici nu era de stat. Avusesem noroc şi de data asta, că nu au pus capcană.

Am dormit câteva nopţi la nişte studenţi cărăşeni, prieteni din liceu. Amândoi erau agronomişti şi îmi fuseseră la început colegi de clasă. Unul era naţional-ţărănist. Celălalt îşi căuta numai de carte. Asta numai din 1941. Atunci, într-o noapte din ianuarie, urma să mergem să înfruntăm o primejdie, şeful unităţii noastre - din care făcea parte şi actualul agronomist, ne-a spus:

- Cine nu-i gata de moarte, e liber să iasă din rânduri.

Au ieşit doi dintre noi. Pe atunci aveam 17 ani. Unul dintre cei doi, era acesta, la care stăteam acum ca fugar. Rămăsesem buni prieteni, chiar dacă atunci a ieşit din rânduri. Dacă omul nu a vrut să moară pentru o idee, de ce să-1 fi desconsiderat? Nu sunt toţi oamenii făcuţi din acelaşi aluat. Când m-am eliberat, am aflat că el a făcut carieră universitară şi cred că numai prin muncă. Era un om bun, muncitor, stăruitor şi modest. S-a ridicat prin munca sa.

Cel de-al doilea dezertor de atunci, a fost David (Vidu) Moldovan. Îi pomenesc numele fiindcă merită. Noi, curajoşii de atunci, trăim şi azi.

Prietenul meu, Vidu (cel laş), a trecut în primăvara lui 1944 prin Sibiu, unde eram student, m-a căutat, ne-am plimbat, ne-am povestit câte toate de pe la noi. Era din satul Agadici, de lângă Oraviţa. Seara a plecat cu trenul batalionar pe frontul de la Iaşi. A murit pentru România, să nu-i lase pe cei răi să ne cotropească ţara.

Cu cei doi agronomişti mai locuia şi un medicinist din anul IV, toi de lângă Oraviţa. Acesta, în primăvara acelui an, a fost mai tot timpul internat în Clinica Ftiziologică. Până mai de curând făcuse parte din aceiaşi organizaţie cu mine, dar, fiind bolnav, a fost mai puţin angajat. Am dormit deci în locul lui. Nimeni din cei trei nu a suferit nimic de pe urma mea, nici la Piteşti nu am demascat un lucru care-1 ştiam numai eu.

Ziua plecam, chipurile, la cursuri. Celor doi le spusesem că mi-e teamă să mai dorm în cămin, de unde fusese ridicat un coleg, bun prieten cu mine. în realitate nu mergeam nici la cursuri, până când am întâlnit într-o zi pe stradă pe un coleg macedonean, Iancu Carabaş, actualmente repatriat în Grecia, dacă o mai trăi. Pe de departe am aflat de la el că la cămin e pace. M-am întors.

Colegilor de cameră de aici le-am spus că am plecat cu o fată, la ea la ţară, căci avea o complicaţie în familie. Unul dintre cei doi colegi de cameră, CA., prieten de la Cercul Literar de la Sibiu cu foştii noştri colegi de an, Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Negoiţescu, pe care îl bănuiam a fi observatorul camerei, căci ultimele repartizări pe camere le făcuse comitetul comunist al căminului şi presupuneam că ne-au flancat pe toţi necomuniştii. Cunoscând componenţa celorlalte camere, am văzut că în camera noastră nu era nimeni membru de partid, or peste tot erau intercalaţi. Aşa că l-am bănuit pe el a fi omul „ vede-tot". De el mă temeam. Drept aceea, a şi venit la mine cu provocarea: Măi Ioane, tu ai legaturi cu cei de la Poliţie, căci ai aflat când l-a luat pe Traian şi ai şters-o. Pe viitor, când mai afli că se fac arestări, spune-ne şi nouă, ca să ştim să fugim.

Fireşte că am negat ori ce fel de legătură de acest fel, susţinând că a fost o simplă coincidenţă între plecarea mea şi arestarea lui Traian, lucru de altfel perfect adevărat. Dar oare să fi fost tot o simplă coincidenţă faptul că în noaptea când m-a arestat, el lipsea din cămin? Era singura noapte când nu a dormit cu noi, până atunci nu mai lipsise niciodată. Când ne-am reîntâlnit, la aniversările absolvirii - căci am participat la trei - a venit prietenos la mine, am vorbit de parcă ninsese peste toate, nu am mai amintit nici unul de cele de atunci.

Au trecut repede cele câteva zile câte au mai rămas din studenţie. Colegii nu vorbeau nimic de Traian şi de ceilalţi doi din cameră, arestaţi odată cu el. de parcă îi înghiţise pământul. Nici noi, cei legaţi de el, nu am aflat nimic. Faptul că nu a mai urmat nici o arestare, ne-a făcut să credem că el era aşa cum l-am ştiut, un bun camarad şi un om tare. Nici în oraş nu am mai auzit de alte arestări dintre cei cu care aveam legături. Totuşi, pentru noi plutea în aer o stare de încordare şi de nelinişte.

În aceste condiţii am dat examenul de Medicină Legală, încă în presesiune. Profesor era Victor Kembach, pe atunci singurul comunist dintre magistrii noştri şi acesta făcut prin teamă de ruşi, căci în timpul nemţilor participase la expertiza medico-legală internaţională deschisă pentru clarificarea crimelor sovietice de la Katin.

Cu câteva zile înaintea acestui prim şi ultim examen al meu, la cămin era mare agitaţie printre colegii comunişti. Trebuia să fie ales un profesor ca preşedinte de onoare al promoţiei şi un coleg din vârful anului, cu care să defilăm în frunte prin centrul Clujului, potrivit tradiţiei Facultăţii noastre. Ca şef de promoţie l-au propus pe un coleg trecut de la social-democraţi la comunişti. Victor Dimulescu, iar ca preşedinte de onoare, pe Kernbach. Pe amândoi îi trântisem la prima alegere. De aceea se agitau acum colegii comunişti prin cămin, pregătindu-se de noi alegeri, cu alţi candidaţi. îl auzeam pe unul din camera vecină. Alexandru Dumitriu, cum se antrena vorbind cu voce tare, ca la tribună, împotriva unuia dintre noi, George Rednic, de care ei se temeau, căci se bucura de multă prestanţă printre colegi. Preşedinte l-am ales pe profesorul Valeriu Bologa, agreat şi stimat de toţi pentru valoarea şi înaltul său spirit academic. Şef de promoţie a fost ales doar cu o majoritate de câteva voturi, Traian Chirileanu, preparator la Anatomie, trecut la comunişti pentru viitoarea carieră universitară, care nu se întrezărea altfel în perspectiva nou creată. Altminteri era un băiat bun, inteligent şi silitor de pe la Sighişoara, unde avea un unchi fost parlamentar "istoric", cu sfârşit funest la Canal.

În ziua defilării, cu muzica în frunte, coloana de absolvenţi, în ţinută la culoare închisă (eu aveam un costum uzat, negru-gri, dar la grămadă nu se vedea şi nici nu-mi ardea mie de prea multă paradă). Fetele, cu bluză albă şi fustă neagră, iar cine avea purta pe cap şapca roşie de student a Universităţii noastre, chiar şi profesorul preşedinte, căci doar şi el era cives academicus.

Se făcuse un culoar pe străzi, între lumea care ne aclama şi ne arunca flori. Era o zi mare, veneau rudeniile şi familiile celor din apropiere, apoi prietenii studenţi din judeţul fiecăruia, ori colegii din anii mai mici şi cei de pe Iu alte facultăţi. încă din anul întâi când am asistat la prima defilare, a promoţiei de atunci, pe când aclamam bucuros pe un absolvent de la noi. Achim Mangiuca. am visat la această zi. care să-mi încoroneze studenţia şi pregătirea mea de viilor medic. Am ajuns aici. La banchetul festiv nu m-am mai dus. nu aveam nici atâţia bani. dar nici nu-mi ardea, nu de frică ci de mâhnirea absenţei lui Traian.

Un episod nostim la această defilare: Dr, Mircea Băncilă, asistent universitar, şeful promoţiei din 1946 i-a aruncat unei colege din faţa mea (Veronica Niculescu), din cercul lui de prieteni, un buchet de flori pentru noua doctoriţă şi unul de zarzavat, să nu uite cratiţa. Bietul Mircea nu se aştepta, pe atunci, ca nici în doi ani de zile să moară la Aiud. A fost condamnat în lotul nostru la 2 ani de închisoare, doi ani pe care însă nu a mai apucat să-i facă prăpădindu-se de un ulcer, fără tratament pentru astfel de „bandiţi".

Acum, că-mi vin în minte şi amintirile uitate, mai răsar din memorie întâmplări cu personajele pomenite mai înainte.

Când am dat Legala cu Kernbach, am fost în serie cu Victor Dimulescu. ei amândoi trântiţi la primele alegeri ale promoţiei. Mai era cu noi un coleg. Victor Moldovan, din Teiuş, altfel toţi trei candidaţii colegi şi prieteni de la căminul Babeş. Moldovan nu şi-a amintit răspunsul la o întrebare. Profesorul era un pic cam tare de urechi şi era întors cu faţa spre examinat. Eu mă aplec pe la spatele lui Dimulescu şi îi şoptesc lui Moldovan răspunsul. Dimulescu îl ia, îl amplifică şi profesorul îi trece lui nota. Din subiectele de Deontologie Medicală, predate la aceeaşi catedră, pe mine mă întreabă despre obligaţiile medicului faţă de societate. Răspund eu, după cursul litografiat al lui Kernbach, dar profesorul aştepta nişte termeni actualizaţi, cu poporul, cu masa, cu clasa. Dimulescu se bagă şi-i cântâ-n strună. Eu intervin şi-i spun că este exact acelaşi conţinut cu cel expus de mine, dar prezentat în multe cuvinte. Totuşi, împăciuitor, la urmă ne-a dat amândurora o carte a sa de curând apărută Destinul Medicinii, destinul omului, cu un autograf spre aducere aminte. După ce a ieşit profesorul din sală, un coleg care asistase la examen. Ion Frâncu (Haşi), prahovean ca Dimulescu, dar prieten şi cu mine, vine la Dimulescu şi-i zice: Bine, măi Victore, păi tocmai la examenul de Deontologie să faci tu de-astea? Să te bagi peste colegi?

Când am ieşit din închisoare, m-am întâlnit cu Victor la aniversarea de 30 de ani, ţinută la Sibiu, unde ne-am fotografiat, din întâmplare alături.

El ajunsese profesor universitar de Anatomie, la Timişoara, iar eu am reuşit până la urmă să ajung medic de ţară la Ciuchici, în Caras. Nu vreau să-1 depreciez. Foştii lui elevi, pe care i-am întâlnit ca medici în teritoriu, mi-au vorbit despre el ca un om bine-pregătit, sever, dar drept şi cinstit. M-am bucurat pentru imaginea lui actuală.

Mi-am scos de la Decanat un certificat de absolvire care se elibera pentru cei şase ani, am trecut în Index (cum se spunea carnetului de student) -Absolutorium-ul, care încheia studenţia şi de acum puteam să plec din Cluj, eventual să merg în ţară, să ocup o circumscripţie. Continuam să învăţ, mă înscrisesem să dau Medicala, tot în presesiune, în 9 iunie (sesiunea începe în 15 iunie).

Duminică, 6 iunie, ieşisem, după câteva ore bune de învăţat, la o scurtă plimbare de recreaţie. M-am întâlnit cu un coleg de an şi de organizaţie, Nicu Eşianu, din Sibiu. Acesta mi-a spus că în noaptea trecută fusese arestat altul dintre noi, Gicu Scrob. Ei doi fuseseră buni prieteni şi, dintre noi toţi, numai ei au fost malagambişti, pe timpul când apăruse această modă. Drept este că amândoi aveau şi o stare materială mai bună, Nicu era fiul unei profesoare din Sibiu, unde aveau şi o mică vilă (şi mie mi se părea pe atunci mare lucru, căci locuiam în cartierul Lazaret, în chirie, într-o căsuţă muncitorească, mai mult decât modestă).

Scrob era fiul preotului din Vadul Crişului. Eu însă consideram malagambismul ca o expresie de neseriozitate, transpusă vestimentar în haine lungi, largi, pantaloni mai scurţi cu o palmă, de se vedeau de zece centimetri ciorapii albi, ori viu coloraţi. Pantofii aveau o talpă foarte groasă. Moda a fost lansată la noi, între alţii, şi de un toboşar de la o orchestră din Bucureşti, Sergiu Malagamba.

Malagambismul era o modă adoptată mai mult de dandy, mai ales că ea pretindea şi buget, încât noi, cei mai din popor (fără a face discriminare de clasă, căci încă nu apăruse moda aceasta), nu o apreciam, ba dimpotrivă. Nici Eşianu nu ştia aprecierile mele de atunci şi vorba aia, cu mortul pe masă, ne-am continuat îngânduraţi plimbarea pe aleile Parcului Public, într-o parte erau instalate nişte gherete de circ, între care şi una de tragere la semn. Nicu mă conduce într-acolo şi se apucă să ţintească. Nimerea, căci doar absolvise Liceul Militar din Timişoara, în 1942, unde fusese implicat în procesul Frăţiilor de acolo, dar scăpase fără puşcărie.

Mă uit la el, căci doar eram adulţi şi ce momente trăiam: Am vrut să-ţi arăt că sunt tot neserios.

Dar nu era aşa. Era grav şi serios, căci din 28 câţi fusesem în organizaţie în anul întâi, se cernuseră şi am rămas 8.

El s-a hotărât să plece din Cluj. căci situaţia devenise alarmantă, după arestarea lui Scrob.

Atunci a mai plecat unul dintre noi, Achim (Chimu) Berlovan. Pe acesta l-am găsit în cartea lui Constantin Iosif Drăgan, Prin Europa, vol.I. Spunându-i autorului, cu ocazia lansării volumului II la Oraviţa, că am cunoscut câteva persoane pomenite în volumul I, între care şi pe Achim (căci scontam să obţin mai multe amănunte despre prietenul meu) acesta mi-a spus că este dentist şi încă dentist bun, la Torino. Când merg la Timişoara, trec prin satul lui, Gherman, în Timiş, întorc capul cu drag spre casa în care a copilărit prietenul nostru care a avut o soartă mai bună.

Cu Nicu Eşianu aveam să mă întâlnesc după trei ani, pe un prici în Camera 2 Subsol de la Piteşti. Trecusem amândoi, fără să ne-o spunem, prin demascări, într-atât eram de speriaţi, ori poate de ruşinaţi de noua noastră stare, în care ne-au declasat acestea. Voi reveni acolo mai pe larg şi, fireşte, cu mai multă strângere de inimă.

În noaptea de 8 iunie adormisem târziu, după ultimele pagini repetate, căci a doua zi aveam examenul. Uşa camerei nu era încuiată, căci un coleg, CA., nu ajunsese acasă şi poate din întâmplare nici nu avea să mai vină în noaptea asta, aşa cum am mai spus.

N-am auzit când s-a deschis uşa. M-a trezit aprinderea becului şi o voce din mijlocul camerei adresându-i-se colegului din patul de după uşă:

- Cum te numeşti?

- Crăciunoiu Constantin, răspunse acesta. Cei doi, căci doi intraseră, vin către mine.

- Care eşti Munteanu?

Le-am răspuns calm, căci din moment ce venisem la cămin, mă aşteptam şi la acest moment:

- Eu

- Te îmbraci si mergi cu noi

- Unde ?

- Cum unde, la Poliţie (de parcă ar fi fost de la sine înţeles).

- Ceva mandat aveţi? zic eu, calm în continuare.

- Poftim mandat, spuse unul dintre ei după ce-mi pusese mai întâi în piept un pistol, pe care 1-a scos la repezeală din buzunar. Am avut impresia că s-a temut mai mult el decât mine, căci mi s-a părut că-i tremura puţin nu numai vocea ci şi mâna cu pistolul.

- Dacă-i aşa, merg. M-am îmbrăcat destul de liniştit. Costel Crăciunoiu se uita surprins şi speriat la mine. I-am dat cartela mea de masă de la cantină, căci eram bursier, iar el nu era abonat la masă. Am vrut să-i strâng mâna, dar cei doi s-au interpus între noi. Nu l-am mai întâlnit niciodată, căci nu cunosc motivele pentru care nu a venit la nici o aniversare colegială.

Pe coridorul căminului nu era decât un băiat de serviciu, pe care cei doi îl luaseră să le arate la fix camera mea, să nu facă zarvă. Vasile portarul, când am trecut pe lângă geamul lui din hol, se uita speriat. De la arestarea lui Traian nu mai trăise asemenea momente.

Avea să se obişnuiască.