Ancheta şi procesul
Camera,
spaţioasă; biroul, masiv; biblioteca, de formă; pe jos, covoare persane;
aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din
rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător. Locatarul, până la
proba contrară, curând oferită, un domn. Un tovarăş inteligent, cinic, crud,
dar domn. Incompatibilitatea, absurdul au aici concreteţe. Răspunde la numele
Rafila. Maiorul Rafila, comandant, relativ tânăr, roşcat, masiv, afişând o
excesivă eleganţă vestimentară; originar din Dezna, adică din judeţ. Tatăl,
român; mama, rusoaică. S-au cunoscut în prizonieratul primului război mondial.
Pregătirea, medie; profesiunea, maistru tinichigiu, la depoul CER., aşa se
spunea. Mă priveşte cu aere de satrap, sigur de sine. "Ce mai aştepţi,
desfă-i cătuşele!" Comisarul, parcă mai timorat ca mine, execută prompt.
"Ei, cum e? Credeai că o să scapi? Noi procedăm ştiinţific şi, ca atare,
nu greşim. Ştiinţific. Şi acum, că l-am văzut, duceţi-1 la arest!"
Celula, nu
cu mult mai lungă de doi metri, lată de unu şi jumătate, scundă, boltită, fără
fereastră, amenajate în pivniţa unei case naţionalizate, avea un singur prici.
O nişă, deasupra uşii, adăpostea un bec anemic Rămas singur, m-am întins pe
scândura goală, încercând să îmi adun gândurile, îndeajuns răvăşite.
întrebările, aceleaşi: cum s-a întâmplat? Ce voi face? De cel puţin două zile
nu am pus în gură nimic. Tensiunea nervoasă îmi alunga foamea, aşa că raţia,
400 g de pâine şi apă, nu mi se părea un chin. Deocamdată. Singurătatea apoi,
îmi convenea. Restricţii, în ce priveşte şezutul pe prici, nu mi-au fost
impuse.
Ancheta a
început chiar de a doua zi. Anchetatorul, un locotenent, pe nume Maier Lazar,
promovat din rândurile tipografilor, era tânăr şi evident, zelos, dar nu absurd.
Asta în ce priveşte comportarea faţă de mine, pentru că, faţă de alţi
anchetaţi, de mai înainte şi, mai ales, de după, atitudinea n-a fost aceeaşi.
Câte victime are pe conştiinţă, nu ştiu, dar de avut are, pentru că altfel nu
ar fi ajuns colonel în decurs de nici doi ani. în ce mă priveşte, probleme
deosebite eu nu am avut. La data arestării mele, cazul era clarificat, faptele
erau cunoscute, membrii lotului identificaţi, marea lor majoritate erau
arestaţi şi depuşi la penitenciarul din Arad, dacă nu cumva chiar transferaţi
la închisoarea Militară Timişoara, în vederea procesului. Cunoscând starea de
fapt, am recunoscut şi confirmat cele cunoscute şi reţinute în sarcina mea, în
anchetele anterioare. Procesul, se pare, era pe rol, iar anchetatorul mă zorea
să scriu, pentru ca judecarea mea să se consume deodată cu a întregului lot şi
nu în contumacie. Mi-a şi spus-o. În câteva zile declaraţia a fost încheiată.
A urmat apoi o pauză ce mi-a dat de gândit. Peste perioada cât am fost fugar
s-a trecut uşor şi lucrul mă neliniştea. Eram convins că or să revină. Nu au
făcut-o. Explicaţia, acum, mi se pare simplă. L-au arestat pe fratele meu, şi
s-a întâmplat ca declaraţiile noastre, cu privire la perioada cât am fost
fugar, să coincidă. Nu au revenit, dar nici nu m-au trimis pe urmele celorlalţi
membrii ai lotului.
De două,
poate trei săptămâni, sunt singur. Ziua şi noaptea, culcat pe spate, când nu mă
biruia somnul, urmăresc bolta scorojită a celulei, ca într-un fel de joc.
Contururi ciudate, umbre şi pete de var şi de igrasie, se constituie în scene
diverse şi în portrete de bătrâni, bătrâne şi de mari personalităţi culturale:
Dante, Nietzsche, Eminescu. Proiecţii ale memoriei mele vizuale? Se poate.
Ciudat e faptul că de fiecare dată, după un efort de căutare, le regăseam în
acelaşi loc şi mă bucuram ca de nu ştiu ce reuşită.
De ce se
întâmpla prin vecini, habar nu aveam. Nu descoperisem încă secretul comunicării
prin alfabetul Morse şi, parcă, nici nu eram dornic să aflu noutăţi, stare
nefirească s-ar zice. Arestul era relativ mic, sergentul de pază, permanent în
faţa uşii mele. Pe aproape era şi o sobă de tablă, mai mult un fel de
improvizaţie, ca singura sursă de încălzire a întregului arest. La răstimpuri
auzeam paşi, paşii deţinuţilor în drum spre toaletă. Mai rar, bătăi în uşă şi
cereri şoptite. Am recunoscut într-o zi vocea Părintelui Felea. Cerea să i se
aducă D.D.T., sau să i se permită să-şi fiarbă rufele, că l-au năpădit
păduchii. Un ţigan, introdus în celulă, 1-a fericit şi e foarte probabil ca
infestarea să se extindă, dacă nu se iau măsuri. Aşadar, Părintele Felea e
arestat. Pentru mine o nouă bulversare. De ce nu m-au întrebat despre el nimic?
Credeam ancheta mea încheiată. Încep să mă îndoiesc.
După alte
câteva zile, un oaspete. În semiîntunericul din celulă, nu-i desluşesc faţa.
Pare timorat, stă în picioare şi tace. "Aşezaţi-vă pe prici". Se
supune. Urmează apoi un alt răstimp de tăcere. Mă jenam să-i pun întrebări.
Câteva lucruri trebuiau lămurite totuşi. "Cine sunteţi şi cum vă numiţi?"
"Preot Boldur din comuna Conop." Numele îmi era cunoscut. Gligor
Cantemir sau Bej Teodor, unul dintre ei, într-o împrejurare oarecare, mi-au
vorbit, în mod sigur, despre Părinte, ca despre un luptător hotărât. De la el
am aflat că fratele meu e arestat, apoi, mult mai târziu, că a fost chinuit,
fiind la Canal, în brigăzile de pedeapsă şi că a avut o comportare exemplară.
"Părinte, priciul e îngust, nu ne putem odihni amândoi în acelaşi timp. Va
trebui să o facem cu rândul. Sunteţi obosit, probabil şi bolnav, întindeţi-vă!"
După un refuz de circumstanţă, mă ascultă.
Am stat
împreună zile puţine. Cum l-au adus, aşa l-au şi luat, şi nu l-am mai văzut de
atunci.
Luni? Marţi?
Miercuri? Am pierdut de mult ordinea zilelor săptămânii, de cea a zilelor lunii
nu mai vorbesc. Şi totuşi, astăzi trebuie să fie duminecă. E prea multă
linişte, sergentul de gardă, prea relaxat. Spre seară, o mişcare suspectă. Uşa
se deschide, mi se pun ochelarii şi sunt condus înspre un birou izolat, undeva
în curte, biroul în care mi-am scris declaraţia Nu mai descriu ritualul. Fără
prea multe întrebări, fără prea multă pregătire, adică invective şi înjurături
sadea, sunt ridicat, pentru a doua oară, pe rangă şi sunt bătut crunt, cu
metodă. Torţionari, locotenentul Maier şi adjunctul lui, sublocotenentul
Terbancea Zeno, fostul meu camarad de celulă, din anul 1943. Motivul? De ce nu
am vorbit nimic despre Gligor? Unde se află? Cu ce e înarmat? Cum poate fi
prins? În realitate, cunoşteau datele. Adevăratul scop era altul: frângerea
cerbiciei mele, pentru a mă determina să colaborez, în vederea prinderii, ca
momeală sau scut viu. Era momentul de care îmi era cel mai mult frică. Dacă am
rezistat, nu e meritul meu. Nu au mai continuat ei să insiste. L-au considerat
pe Jurcuţa, bătrânul, mai potrivit. Folosindu-se de el, în chiar noaptea aceea,
Gligor Cantemir a şi fost prins, împreună cu un număr oarecare, de
colaboratori, în majoritate ţărani de prin partea locului. E, poate, motivul
pentru care, la puţin timp după, am fost transferat la închisoarea Militară
Timişoara, în vederea procesului. Însoţitor, Terbancea Zeno. Nici un cuvânt,
nici o aluzie la faptul că ne-am cunoscut cândva. Aşa cerea regula jocului. În
drum spre noua mea reşedinţă, sunetul paşilor, de-a lungul străzii Popa Şapcă,
mi-a readus în urechi imaginara muzică orientală a lui Boieldieu, din bucata
"Într-o sau Dintr-o piaţă persană", aidoma ca în anul 1942. Simplă
coincidenţă?
Clădirea
Tribunalului, coridorul de legătură cu închisoarea, grefa, până şi atitudinea
soldaţilor de pază, totul mi se părea cunoscut. în cei şase ani ce s-au scurs
de când am părăsit acest spaţiu, aici pare să nu se fi schimbat nimic. Până şi
întemniţaţii par să fi rămas aceeaşi, deşi nu sunt. După încarcerare, sunt
condus la parter, aripa vestică a închisorii, secţia izolaţi. Mă aşteptam să
fiu singur. Nu a fost aşa Abia s-a deschis şi s-a închis grilajul de la
intrarea pe secţie, că m-am şi pomenit înconjurat de băieţi, de băieţii
Grupului F.D.C nr. 70, dornici să mă vadă, dornici să afle ce se mai aude, deşi
lipsiţi de informaţii nu erau. Săptămânal avuseseră vorbitor, primiseră
alimente şi, bineînţeles, şi veşti. Socoteau însă că eu sunt în măsură să le
ofer date ceva mai deosebite, din categoria acelora ce nu se vântură pe la
radio sau prin presă. Din păcate, nu eram în posesia unor asemenea informaţii.
Un interes aparte manifestau pentru povestea prinderii mele. Ei crezuseră că
sunt departe şi mulţi dintre ei, vâzându-mă alături, lăcrimau. Mi-au oferit
apoi un loc pe prici, mi-au adus de-ale gurii, şi viaţa şi-a reluat ritmul de
fiecare zi. Deloc mohorâtă, deloc apăsătoare această viaţă. Uşa celulei, în
permanenţă deschisă, accesul la spălător, permanent, în viaţa grupului, nici o
imixtiune. Prin natura ei, adaptabilă, tinereţea găseşte în sine resurse
nebănuite de resuscitare a confortului fizic şi spiritual, şi nu numai,
indiferent de condiţiile zis obiective. Despre circumstanţele arestării
noastre, puţine cuvinte; despre ţinuta din timpul anchetei, la fel. Oameni
slabi, printre noi, vor fi fost. Ticăloşi, nu, or acest lucru e cu adevărat
important. Nimeni nu reproşa nimic, nimănui. Lipsind suspiciunile, comunitatea
putea tinde spre comuniunea deplină.
Ni se
comunică, în sfârşit, data procesului. Suntem în aprilie, 1949. Cum ne vom
apăra? "Spuneţi părinţilor să nu vă angajeze avocaţi. Procesul nostru,
procesele noastre sunt simple formalităţi. Condamnările sunt stabilite, încă
din timpul anchetei, în cadrul Comitetului Executiv al Partidului. Avocaţii nu
au puterea să schimbe nimic. A-i angaja, înseamnă a arunca banii pe apa
sâmbetei. Dacă ar fi cinstiţi, ar refuza să preia cazurile."
Potrivit
Codului de Procedură Penală, învinuiţii au dreptul să-şi consulte dosarul. Ni
se stabileşte o zi şi o oră, timp fizic insuficient chiar şi pentru o simplă
răsfoire, darămite pentru studiu. Reuşesc totuşi să surprind câteva vicii de
formă, nepotriviri de date, lipsa de corpuri delicte. Mi le notez, fără să-mi
fac şi iluzii. Un plan de apărare voi încropi totuşi. La proces vor asista
părinţii şi e important ca ei să ştie ce le-au făcut copiii, pentru ce au
făcut ceea ce au făcut, să ştie, mai ales, că nu sunt infractori de rând şi că,
în fond, ei nu au nici o vină. Şi pentru ca, în cazul în care Tribunalul mă va
împiedica să vorbesc, îmi voi scrie apărarea $i voi cere ca ea să fie anexată
la dosar.
În dimineaţa
procesului, sala de şedinţă a Tribunalului, plină până la refuz. În rândul
asistenţei, părinţii şi rudele coinculpaţilor, membrii familiei mele. Corul
muncitoresc, al justiţiarilor, lipseşte. Paza e alcătuită din militari în
termen. Prezenţa securităţii, imperceptibilă. Procesul, probabil, e socotit a
fi unul obişnuit, fără vreo importanţă aparte. Din sala de aşteptare, suntem
introduşi şi noi în boxă. Firesc, încercăm să ne identificăm rudele,
cunoscuţii. Completul de judecată, alcătuit din col. mag. Ştefănescu,
preşedinte, maior mag. Bunescu, procuror, şi încă doi ofiţeri de front,
asesori, pare calm. Cauza care urmează a fi judecată, e fără probleme. Fără
probleme pentru magistraţi. Pentru noi, intuiesc acest lucru, ea e,
indiscutabil, una de răscruce.
Trec peste momentele procedurale, peste
apelul inculpaţilor, martori nu erau, trec peste lectura actului de trimitere
în judecată. întrucât nimeni nu neagă nimic, audierea inculpaţilor decurge
alert. Din partea procurorului de şedinţă, din partea apărării, nici o
întrebare. Rechizitoriul, anost. Pledoariile avocaţilor, fie ei aleşi, sau din
oficiu, ridicole. "Să se aibă în vedere faptul că inculpatul e un copil,
că a recunoscut faptele, că a fost influenţat de singurul vinovat, singurul cu
adevărat vinovat, Gheorghiţă Viorel". Acuzaţia apărării nu mă deranja. La
ultimul cuvânt nu a vorbit nimeni. Singura excepţie, eu. Pentru ca intervenţia
mea să fie corect receptată, inserez REFERATUL ofiţerului de securitate, anchetator,
lt. Maier Lazăr, de trimitere în judecata: Iulie 1948
Persoane
reţinute
Penitenciarul
Arad.
REFERAT
Cercetarea
elementelor legionare elevi şi studenţi F.D.C. din jud. Arad
Cercetările
efectuate cu privire la activitatea elementelor legionare din jud. şi oraş
Arad, au stabilit următoarele:
Începând din
vara anului 1945, studentul GHEORGHIŢĂ VIOREL de la Academia Teologică din Arad
anul I, a
primit dispoziţiuni de la Şeful judeţenei legionare din Arad, şi Şeful
Regionalei F.D.C. şi politici din Timişoara COJOCARU PETRE, de a trece la
reorganizarea Grupului 70 F.D.C. Araţi, fapt efectuat de către Gheorghiţă
Viorel, reuşind să creeze în acest oraş şase unităţi şi anume:
1. Liceul
Industrial, condus de elevul OPREA TEODOR, cu următorii membrii: RUJA GAVRILA,
CIOBANU ILIE, URSU SEVER, MOŢOCAN MIRCEA, IANCULESCU ŞTEFAN, DANUŢ IOAN, PAVEL
CORNEL şi PĂCURAR MIRCEA, cu toţii arestaţi.
2. Liceul
Moise Nicoară, condus de către elevul NADABAN FREDOLIN, cu următorii membrii: BANDRABUR
CONSTANTIN, ABRUDAN VASILE, ŢIŞCA TEODOR, HARA CONSTANTIN, PÂRVU MIHAL COMŞA
MIRCEA, RUJA NICOLAE, arestaţi şi CANTEMIR, JURJ ultimii doi nereţinuţi.
3. Liceul
Comercial condus de POP GAVRILA, elev ci. VIII, nereţinut, cu următorii
membrii: PĂSCULESCU GHEORGHE dispărut, HORNEA IOAN, MERCEA GHEORGHE, ambii
reţinuţi şi DANCIU nereţinut.
4. Şcola
Normală de băieţi, condusă de către elevul IOJA SINESIE cu următorii membrii:
ONCRUŢ PETRU, MATEI VASILE, ONAGA CONSTANTIN, şi ANCAŞ, cu toţii nereţinuţi.
5. La
Academia Teologică din Arad condusă de către GHEORGHIŢĂ VIOREL care era şi
şeful întregului Grup 70 F.D.C. împreună cu următorii membrii: OPREA CRĂCIUN,
subşeful şi ajutorul său, LUPSA PETRU, BALINT .PETRU, RAICA AUREL, BEJ TEODOR,
şi NEDESCU EMIL, cu toţii se află reţinuţi.
6. La Tineretul
Muncitoresc SUPURAN SABIN, şeful subunităţii împreună cu următorii membrii:
ZOICA DUMITRU şi BODEA PAVEL. Supuranu este arestat, ceilalţi doi nu sunt
arestaţi.
Activitatea
grupului consta în ţinerea de şedinţe, cotizaţii şi donaţii pentru cei închişi.
In vara
anului 1947, şeful F.D.C.-ului împreună cu şefii de unităţi au luat parte la o
tabără legionară ţinută pe Muntele Găina din jud. Bihor, ce a durat 6 zile.
La fel s-a
mai făcut o excursie cu aşa zisele cadre F.D.C.-iste în primăvara anului 1948,
sub comanda Şefului Regionalei Timişoara Cojocaru Petru, pe muntele Feredeu,
jud. Arad.
In toamna
anului 1947, la liceul Comercial, POP GAVRILA absolvind liceul a predat şefia
lui PÂSCULESCU GHEORGHE, odată cu aceasta Pop Gavrilă a predat şi biblioteca
F.D.C.-ului cu trei cămăşi legionare studentului Oprea Crăciun, care la rândul
său le-a predat prin Febr. 1948 elevului Pavel Cornel spre păstrare.
Grupurile
primeau de la şeful F.D.C-ului, cu ocazia fiecărei Sărbători mai, mari /Paşti,
Crăciun/ Circulări scrise cu mâna şi compuse de Şef, cari conţineau
instrucţiuni doctrinare legionare şi comportarea membrilor în sprijinul moralei
creştine-naţionaliste.
Toţi
arestaţii de mai sus, au recunoscut activitatea desfăşurată, prin ţinerea de
şedinţe, cotizaţii legionare şi recrutarea de noi membrii în organizaţie.
Cu prilejul
percheziţiilor corporale şi domiciliare efectuate celor reţinuţi, s-a găsit la
elevul PAVEL CORNEL în locuinţa părinţilor din comuna Şepreuş-Arad, biblioteca
şi arhiva întregului grup, formată din cărţi legionare, cămăşi verzi, centuri
şi hărţi militare, o parte rămase din anii 1940, şi o parte procurate recent
/harţi, centuri/.
Oprea
Crăciun a recunoscut că atât el cât şi Gheorghiţă Viorel transmiteau lunar
Situaţii numerice despre desfăşurarea activităţii tăria unităţii Şefului
Regionalei Timişoara, direct, când vărsau cotizaţiile membrilor.
Şeful
unităţii, Gheorghiţă Viorel, recunoaşte că a avut legături perfecte şi cu
unitatea politică /bătrânii/, a căror caz de cercetare face obiectul unui Proces
Verbal aparte încheiat.
CONCLUZIUNI
In fapt din
cele ce preced rezultă că fostele elemente legionare din jud. Arad, şi-au
continuat activitatea, şi au recrutat noi membrii.
De aceste,
fapte se fac vinovaţi toţi cei arătaţi mai sus.
In drept,
faptele acestea sunt considerate şi clasificate uneltire contra Siguranţei
Statului.
PROPUNEM
trimiterea întregului lot în Judecată, împreună cu corpurile delicte.
Se anexează
schema organizatorică a Grupului 70 F.D.C Arad, şi dosarele elementelor
anchetate cu fotografiile lor cu tot.
Locotenent
de securitate: . .
MAIER LAZAR
L.S. ss
indescifrabil
NOTA: - am
păstrat ortografia documentului
- nu am mai
reprodus SCHEMA DE ORGANIZARE întrucât datele se găsesc, în totalitate, în
REFERAT
- unele
expresii şi formulări sunt improprii, ele aparţinând, în mod evident,
jargonului comunist.
- elevii
nearestaţi în iunie 1948, au fost arestaţi ulterior, şi judecaţi într-un alt
lot. S-au întâlnit la Târgşor.
- din
totalul de 39 de membrii ai Grupului, unul singur, IANCULESCU ŞTEFAN, a murit
în închisoare, bolnav fiind de tuberculoză.
- lipsesc
din REFERAT referirile la troiţa ridicată în comuna Şepreuş, în memoria
soldaţilor căzuţi în cele două războaie mondiale, probabil pentru faptul că,
documentul descoperit în fundaţia troiţei releva o ţinută morală greu de
convertit în ceva cât de cât compromiţător.
Şi acum,
ultimul meu cuvânt, reconstituit:
Onorată
instanţă,
Sunt trimis,
suntem trimişi în judecată, potrivit încadrării, pentru crima, respectiv
delictul, de uneltire contra siguranţei statului, prevăzută şi penalizată de
art. 209, partea a III-a, litera a, Cod Penal. Dosarul în baza căruia s-a
făcut încadrarea, are suficient de multe vicii de formă, inadvertenţe şi contradicţii.
(Am citat câteva.) Cu toate acestea, noi, inculpaţii, am recunoscut faptele.
Numai că faptele nu justifică în nici un fel încadrarea juridică. Articolul 209
CP. vizează, în ultimă instanţă, încercarea de a schimba, prin violenţă,
subliniez, prin violenţă, ordinea constituită. Cele două atribute fără de care
infracţiunea în cauză nu e infracţiune, lipsesc: lipseşte intenţia de a schimba
ordinea socială existentă la data elaborării Codului Penal, lipseşte violenţa
ca modalitate de realizare a schimbării. Dacă ordinea socială la data
elaborării CP. a fost totuşi schimbată şi încă prin violenţă, ea a fost
schimbată, nu de către noi. Dovada că în intenţiile noastre nu a fost răsturnarea
prin violenţă a ordinii sociale e, pe de o parte, faptul că Frăţiile de Cruce
au fost create anterior instaurării actualei orânduiri, pe de alta, faptul că
în activitatea noastră efectivă nu există nici un indiciu de violenţă. Nu
puteam urmări răsturnarea a ceva ce nu exista "Salus populi suprema lex
esto" devenit "Salvarea Republicii este suprema lege". În 1945,
anul reactivării noastre, cum putea fi periclitată Republica, de către noi, de
vreme ce ea nu exista? Obiectul activităţii noastre , am fost noi înşine, nu
orânduirea. Ceea ce nu înseamnă că nu am dorit schimbarea actualei orânduiri.
Nu prin violenţă însă, ci prin propria noastră schimbare, prin schimbarea
propriei noastre mentalităţi, ca rezultat al unui proces educaţional de lungă
durată. Unul din principiile fundamentale ale dreptului spune: "Nula poena
sine lege", or, din câte ştiu, nu există nici o lege care să pedepsească
dorinţele. "În vara anului 1947, şeful F.D.C-ului împreună cu şefii de
subunităţi au luat parte la o tabără legionară pe Muntele Găina din jud. Bihor,
ce a durat 6 zile" se spune în REFERATul de trimitere în judecată. Care e
legea care interzice excursiile în munţi? în acelaşi REFERAT se mai spune:
"Grupurile primeau de la Şeful F.D.C-ului, cu ocazia fiecărei sărbători
mai mari /Paşti, Crăciun/, Circulari scrise de mână şi compuse de Şef, care
conţineau instrucţiuni doctrinare legionare şi comportarea membrilor în
spiritul moralei creştin-naţionaliste." Există vreo lege care să interzică
iubirea de ţară şi credinţa în Dumnezeu? Or, dacă lucrurile stau aşa, pentru ce
suntem aduşi în faţa instanţei? Care ne este vina? Onorat Tribunal,
Eu nu vă cer
clemenţă, vă cer dreptate. "Fiat justiţia pereat mundus!" Şi dacă
totuşi, împotriva evidenţelor, veţi socoti că suntem vinovaţi, vă rog sa aveţi
în vedere afirmaţia unuia dintre reprezentanţii apărării: Singurul vinovat e
Gheorghiţă Viorel, adică eu.
În rest,
tăcere. Preşedintele mi-a cerut apoi textul pentru a fi anexat la dosar.
Bunăvoinţa era evidentă şi cu totul în contradicţie cu ceea ce se petrecea, la
acea dată, în alte tribunale militare din ţară, cu totul în contradicţie cu
ceea ce se va petrece în chiar acest tribunal . Cum să mi-o explic, nu ştiu.
Oricum, impresia a fost puternică. Mi-a confirmat-o tata, la vorbitorul de a
doua zi, mi-a mărturisit-o plutonierul major, în timp ce mă escorta spre
închisoare, mi-au spus-o coinculpaţii. Şi nu numai.
La vorbitor,
lume multă. Avea loc în curte şi se desfăşura după tipicul vechi. De o parte,
deţinuţii, de cealaltă parte, rudele, pentru fiecare deţinut, o singură
persoană. La un semn, rândurile se apropie, lumea se îmbrăţişează, din ochi se
preling lacrimi. La mine a venit tata. Mama aşteaptă în stradă. E tăcut, nu
întreabă nimic, nu-mi cere explicaţii socotind, probabil că nu e timp de
reproşuri, inutile dealtfel. După ce îmi întinde pachetul cu alimente şi haine,
verificat în prealabil pentru ca nu cumva să conţină arme, otravă, sau mai ştiu
eu ce alte lucruri interzise, încerc să-1 liniştesc: "N-o să dureze starea
asta de lucruri 10 ani." "Aşa mi-a spus şi anchetatorul. După ce
regimul va deveni stăpân pe situaţie, vor urma graţieri." Eu credeam însă
altceva. Dar ce importanţă mai are ce cred eu? "Apoi, continuă tata, şi
părinţii copiilor, a căror priviri păreau, că mă mustră, după proces s-au
apropiat de mine, au încercat să intre în vorbă, mi-au spus că pot fi mândru că
am aşa fecior, îţi prevăd un viitor strălucit. Felul cum ai vorbit, le-a mers
la inimă." Am mai schimbat câteva gânduri cu privire la mama, am aflat că
bunica a decedat chiar în ziua în care eu eram prins, şi ne-am despărţit, vai,
pentru mulţi, pentru foarte mulţi ani.
În anul
1950-1951, fratele meu, Gheorghiţă Ştefan, se afla la Poarta Albă, cu, o
condamnare de 2 ani î.c., în brigada renumitului Stănciugel, condamnat de drept
comun, cel care, din ordin, a ucis cu propria lui mână pe comandorul ... îmi
scapă numele, şi 1-a ars în cuptorul de ars cărămidă, ca să i se piardă urma.
În timpul unui apel nominal, auzindu-i-se numele, fratele meu a fost contactat
de un alt deţinut, Barcă Mihai, fost procuror regal. Acesta 1-a întrebat
direct, dacă e rudă cu Gheorghiţă Viorel. "E fratele meu." "Şi
unde se află?" "Nu ştiu nici eu şi nici părinţii noştrii. În una din
închisori, dacă mai trăieşte." "Păcat." Cu prilejul acestei
întâlniri, exprocurorul regal Barcă Mihai, i-a vorbit, mai mult decât
admirativ, despre amintita mea apărare. În anul 1949 era încă în funcţie, ca
procuror al unei instanţe de recurs. În această calitate a studiat dosarul
cauzei noastre. Care i-au fost concluziile scrise, nu ştiu. Ştiu doar că
pedepsele au rămas neschimbate, respectiv 10 ani m.s.. pentru mine, 7,5,3 şi 2
ani î.c. pentru ceilalţi.
Sfârşitul
procesului a însemnat şi sfârşitul perioadei de ţinere la secret. Chiar a doua
zi, suntem scoşi pe secţie şi duşi într-o cameră mare, cu priciurile pe un
singur rând, la etajul I. În cameră mai erau şi alţi deţinuţi, în marea
lor majoritate, tot arădeni, legionari din grupul doctorului Baltoiu. Câteva
nume: Bej Teodor, preot, Lungu Teodor, Bogdan Gheorghe, Stana Simion,
funcţionari, Terbancea Mircea, pedagog, Dr. Ionaş, avocat şi mulţi alţii.
Neexistând suspiciuni, prieteniile se înfiripă repede, viaţa devine animată. Se
speculează mult, cu privire la viitor, cu privire la iminenţa eliberării
noastre, se povesteşte, se cântă. Îndărătul acestei relative frenezii, puteau
fi observate, totuşi, unele îngândurări, ascunse cu grijă, de vârstnici îndeosebi,
oameni care au mai trecut prin asemenea încercări. Grupul nostru, al celor
tineri, era unit şi transparent, juca, s-ar zice, cu toate cărţile pe masă.
Vârstnicii erau mai circumspecţi, îşi făceau calcule, recunoşteau un oarecare
grad de oboseală. Eram faţă în faţă două generaţii în căutarea unei modalităţi
de predare-preluare tacită a ştafetei, proces organic, firesc, negrevat de
intenţii, nici exprese, nici ascunse, de care, pe cât mi-a fost posibil, m-am
ferit, structural, eu nefiind politician de profesie, şi cu atât mai puţin
revoluţionar. Se pare însă că tocmai această reţinere respectuoasă a fost de
natură să-mi aureoleze numele, fapt ce nu va rămâne fără urmări şi încă din
categoria celor mai neplăcute.
Libertatea
de mişcare şi aici, era surprinzătoare. Aşa se explică faptul că am reuşit să
stabilim contacte, deloc întâmplătoare, cu grupul studenţilor de la Politehnica
Timişoara, aflat într-o altă aripă a închisorii. Grupul, condus de Procopovici
Virgil, destul de numeros, şi tocmai de aceea, organizat pe familii, mi s-a
părut exemplar: relaţii camaradereşti, discuţii elevate, umor tineresc şi, nu
în ultimul rând, o remarcabilă bună dispoziţie. Excepţie Neamţu Ilie, cu el am
fost, în 1943, la Sărata şi pe front, pe ceilalţi timişoreni, în libertate, nu
i-am cunoscut. Închisoarea are însă darul să apropie, să unească. . Ne-am
împrietenit repede, şi, pentru ca timpul să jiu se irosească fără rost, am
iniţiat întâlniri periodice, după modelul celor cunoscute de pe timpul când
eram liberi: o rugăciune rostită în comun, un cântec în surdină, un moment al
prieteniei, iar, din când în când, şi câte o agapă. Pentru a nu fi surprinşi,
recurgeam la bunăvoinţa, nici-o dată dezminţită, a soldatului planton, asupra
căruia, prestanţa şi, poate, şi tinereţea noastră, avea un categoric ascendent.
Trăite intens, trăite periculos, momente ca acelea nu voi mai cunoaşte
niciodată. Am citit, la un interval de patruzeci de ani, în Memoriile lui
Mircea Eliade, despre felul cum îşi duceau viaţa, legionarii, în lagărul de la
Miercurea Ciuc. Până la un punct, analogia e îngăduită. Eram credincioşi, dar
nu la fel de credincioşi ca aceia. Pentru noi, jertfa nu era o necesitate
interioară, ca pentru unii dintre ei. Nu o doream nu o căutam cu tot
dinadinsul. Am fi vrut, poate, pe cât posibil, să o şi evităm Pentru noi,
biruinţa, pe care o credeam apropiată, avea chip uman şi dimensiune istorică şi
prea puţin spirituală. Chiar dacă, în unele cântece , invocam moartea, condiţie
a învierii noastre, condiţie a învierii neamului, eram prea tineri ca să ne
gândim cu tot dinadinsul la ea. Dorinţa noastră era să facem istorie, să dăruim
acestui neam o coordonată de care, din totdeauna, a fost lipsit, să-i oferim
şansa de "schimbare la faţă". Dimensiunii eroice a existenţei noastre
îi acordam relevanţă, nu celei mistice, cel puţin deocamdată, în grup, cântam
"Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!" în
intimitate, gustam dramatismul ariilor lui Puccini din opera Tosca, pe versuri
potrivite chiar de mine, cântate în falset de Zaharie Marineasa şi nu numai de
el.
Vestea că,
în scurt timp vom pleca spre închisorile de execuţie, elevii, spre Târgşor,
studenţii, spre Piteşti, muncitorii şi ţăranii, spre Gherla, răzleţii, spre
Aiud, a însemnat pentru noi tristeţe. Nu atât necunoscutul ne îngrijora, cât
sfărâmarea statu-quo-ului, risipirea căldurii şi certitudinilor oferite de
comuniune. De bună seamă, vom reface comuniunea şi acolo unde vom merge, dar
cum, şi, mai ales, în cât timp? întrebări fără răspuns. Până una-alta, rumoarea
plecării, agitaţia aceea nervoasă, specifică dislocărilor, era prezentă peste
tot. Ne-am adunat puţinele lucruri, ne-am legat boccelele, ca de nomazi, ne-am
îmbrăţişat cu cei ce mai rămâneau încă, ne-am încurajat unii pe alţii, cu
vorbe, ne-am ascuns lacrimile, am părăsit încăperea, zoriţi de paznici, paznici
încă militari. În curte am întâlnit timişorenii. Nu ni s-au pus lanţuri.
Încolonaţi, pe mai multe rânduri, cu bagajele în spinare. În ce mă priveşte
aveam o raniţă. Convoiul, amintind de imaginea dostoevschiană a plecărilor spre
Siberia "Pohod na Sibir", s-a urnit în lungul aceleiaşi străzi,
"Popa Şapcă". Muzica nu mai era însă aceea din anul 1943,
şerpuitor-orientală. Îmi răsunau în urechi marşuri cantate de fanfară, iar când
se întâmpla să întâlnesc privirile compătimitoare a câte unui trecător, nu-mi
mai ascundeam ochii. Eram, sau poate că numai încercam să părem, mândri. Eram
luptători, nu furi. În gară, vagonul dubă ne aştepta, undeva pe o linie
moartă. Urcăm. Suntem mulţi, prea mulţi faţă de capacitatea vagonului. Soarele
e încă puternic, tabla vagonului, încinsă. Transpiraţie, sete, îngrijorare
ascunsă cu grijă, dar şi optimism. În definitiv, suntem tineri şi, fără sa
bănuim ce ne aşteaptă, acolo unde vom merge vom fi mulţi, vom fi uniţi, vom fi
invincibili. Un zvon vag, privind o posibilă acţiune de reeducare, a trecut pe
la urechile noastre. Ceva asemănător s-a petrecut în închisori, imediat după 23
august, 1944. Unii dintre legionarii aflaţi la Aiud, au acceptat un germene de
compromis. Alţii, ca cei din grupul domnului Biriş sau al domnului Marian, nu.
Acum, iată, se apropie despărţirea de copiii mei şi nu ştiu ce sfat să le dau.
De va fi să fie, ce atitudine să adopte? În ce mă priveşte, eu nu am de ales,
eu nu am dreptul la compromis. Dar ei? Sunt ei cu adevărat atât de convinşi de
sensul luptei la care participă încât să le pot cere o intransigenţă
exemplară? Dacă da, nu mai e nevoie să le-o cer. Dacă nu, atunci nu am dreptul
să insist, forţând lucrurile. Să hotărască, prin urmare, singuri, deşi, ştiu
bine, ambianţa, mediul vor avea cuvântul hotărâtor. Asumarea dezaprobării
celorlalţi nu e la îndemâna oricui. Îţi trebuiesc pentru aceasta, ori o convingere
nestrămutată, alta decât aceea pentru care te afli în închisoare, greu de
câştigat, aşa, din senin, ori un cinism dezumanizant, grefat pe frică.
În drum spre
închisorile de destinaţie, din motive tehnice, un popas de câteva zile la Aiud.
Exceptând conotaţia de "Temniţă cumplită", deocamdată, obiectiv,
nimic deosebit. Un orăşel ardelenesc, oarecare, copleşit de imensitatea
apăsătoare a închisorii, a celularului nou, îndeosebi. Am fost cazaţi în una
din secţiile aparţinând vechiului complex al închisorii, secţie aproape pustie
la acea dată. în cele câteva zile cât am rămas, o singură cameră am constatat
că era locuită, de trei sau patru fraţi de cruce, rămaşi din timpul lui
Antonescu: Ioan Ioanide, altul decât autorul cărţii "Închisoarea noastră
cea de toate zilele", Valeriu Gafencu, acesta din urmă devenit, după cum
spune N. Steinhard, un sfânt, un sfânt al închisorilor, şi încă unul sau doi.
Dacă Biserica îl va canoniza sau nu vreodată, pe Gafencu nu am cum să ştiu.
Fapul e, oricum, subsidiar. Esenţială rămâne comportarea acestui om, martirizat
de-a lungul anilor lui de supliciu şi felul cum figura lui angelică s-a
reflectat în conştiinţa celor care l-au cunoscut, fie ei legionari, sau nu.
Înainte de a
ajunge la Piteşti, o nouă despărţire. Copiii mei vor fi din nou singuri. Îmi
erau dragi toţi. Statutul de şef mă incomoda, îmi displăcea pur şi simplu. Nu
am fost milităros niciodată. Cum aş fi putut să fiu acum? Le-am spus câteva
cuvinte de îmbărbătare, i-am rugat să fie uniţi şi să nu-şi piardă speranţa
într-o apropiată reîntâlnire a noastră. Am vorbit ceva mai pe îndelete cu
Fredolin Năbădan şi Teodor Oprea. Ascendentul lor asupra celorlalţi îmi era
cunoscut, cunoscută îmi era şi capacitatea de dăruire a acestora, fapt pentru
care i-am lăsat pe toţi ceilalţi în grija lor. Un gând liniştitor. Şi se cuvine
să o spun, aveam nevoie să îi ştiu la adăpost de incertitudini, aveam nevoie de
linişte.