Ancheta şi procesul

 

Camera, spaţioasă; biroul, masiv; biblioteca, de formă; pe jos, covoare persane; aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic deza­greabil, nimic ameninţător. Locatarul, până la proba contrară, curând oferită, un domn. Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn. Incompatibilitatea, absurdul au aici concreteţe. Răspun­de la numele Rafila. Maiorul Rafila, comandant, relativ tânăr, roşcat, masiv, afişând o excesivă eleganţă vestimentară; origi­nar din Dezna, adică din judeţ. Tatăl, român; mama, rusoaică. S-au cunoscut în prizonieratul primului război mondial. Pregăti­rea, medie; profesiunea, maistru tinichigiu, la depoul CER., aşa se spunea. Mă priveşte cu aere de satrap, sigur de sine. "Ce mai aştepţi, desfă-i cătuşele!" Comisarul, parcă mai timorat ca mine, execută prompt. "Ei, cum e? Credeai că o să scapi? Noi procedăm ştiinţific şi, ca atare, nu greşim. Ştiinţific. Şi acum, că l-am văzut, duceţi-1 la arest!"

Celula, nu cu mult mai lungă de doi metri, lată de unu şi jumătate, scundă, boltită, fără fereastră, amenajate în pivniţa unei case naţionalizate, avea un singur prici. O nişă, deasupra uşii, adăpostea un bec anemic Rămas singur, m-am întins pe scândura goală, încercând să îmi adun gândurile, îndeajuns răvăşite. întrebările, aceleaşi: cum s-a întâmplat? Ce voi face? De cel puţin două zile nu am pus în gură nimic. Tensiunea nervoasă îmi alunga foamea, aşa că raţia, 400 g de pâine şi apă, nu mi se părea un chin. Deocamdată. Singurătatea apoi, îmi convenea. Restricţii, în ce priveşte şezutul pe prici, nu mi-au fost impuse.

Ancheta a început chiar de a doua zi. Anchetatorul, un locotenent, pe nume Maier Lazar, promovat din rândurile tipografilor, era tânăr şi evident, zelos, dar nu absurd. Asta în ce priveşte comportarea faţă de mine, pentru că, faţă de alţi anchetaţi, de mai înainte şi, mai ales, de după, atitudinea n-a fost aceeaşi. Câte victime are pe conştiinţă, nu ştiu, dar de avut are, pentru că altfel nu ar fi ajuns colonel în decurs de nici doi ani. în ce mă priveşte, probleme deosebite eu nu am avut. La data arestării mele, cazul era clarificat, faptele erau cunoscute, membrii lotului identificaţi, marea lor majoritate erau arestaţi şi depuşi la penitenciarul din Arad, dacă nu cumva chiar transfe­raţi la închisoarea Militară Timişoara, în vederea procesului. Cunoscând starea de fapt, am recunoscut şi confirmat cele cunoscute şi reţinute în sarcina mea, în anchetele anterioare. Procesul, se pare, era pe rol, iar anchetatorul mă zorea să scriu, pentru ca judecarea mea să se consume deodată cu a între­gului lot şi nu în contumacie. Mi-a şi spus-o. În câteva zile de­claraţia a fost încheiată. A urmat apoi o pauză ce mi-a dat de gândit. Peste perioada cât am fost fugar s-a trecut uşor şi lucrul mă neliniştea. Eram convins că or să revină. Nu au făcut-o. Ex­plicaţia, acum, mi se pare simplă. L-au arestat pe fratele meu, şi s-a întâmplat ca declaraţiile noastre, cu privire la perioada cât am fost fugar, să coincidă. Nu au revenit, dar nici nu m-au trimis pe urmele celorlalţi membrii ai lotului.

De două, poate trei săptămâni, sunt singur. Ziua şi noaptea, culcat pe spate, când nu mă biruia somnul, urmăresc bolta scorojită a celulei, ca într-un fel de joc. Contururi ciudate, umbre şi pete de var şi de igrasie, se constituie în scene diverse şi în portrete de bătrâni, bătrâne şi de mari personali­tăţi culturale: Dante, Nietzsche, Eminescu. Proiecţii ale memoriei mele vizuale? Se poate. Ciudat e faptul că de fiecare dată, după un efort de căutare, le regăseam în acelaşi loc şi mă bucuram ca de nu ştiu ce reuşită.

De ce se întâmpla prin vecini, habar nu aveam. Nu descoperisem încă secretul comunicării prin alfabetul Morse şi, parcă, nici nu eram dornic să aflu noutăţi, stare nefirească s-ar zice. Arestul era relativ mic, sergentul de pază, permanent în faţa uşii mele. Pe aproape era şi o sobă de tablă, mai mult un fel de improvizaţie, ca singura sursă de încălzire a întregului arest. La răstimpuri auzeam paşi, paşii deţinuţilor în drum spre toaletă. Mai rar, bătăi în uşă şi cereri şoptite. Am recunoscut într-o zi vocea Părintelui Felea. Cerea să i se aducă D.D.T., sau să i se permită să-şi fiarbă rufele, că l-au năpădit păduchii. Un ţigan, introdus în celulă, 1-a fericit şi e foarte probabil ca infestarea să se extindă, dacă nu se iau măsuri. Aşadar, Părintele Felea e arestat. Pentru mine o nouă bulversare. De ce nu m-au întrebat despre el nimic? Credeam ancheta mea încheiată. Încep să mă îndoiesc.

După alte câteva zile, un oaspete. În semiîntunericul din celulă, nu-i desluşesc faţa. Pare timorat, stă în picioare şi tace. "Aşezaţi-vă pe prici". Se supune. Urmează apoi un alt răstimp de tăcere. Mă jenam să-i pun întrebări. Câteva lucruri trebuiau lămurite totuşi. "Cine sunteţi şi cum vă numiţi?" "Preot Boldur din comuna Conop." Numele îmi era cunoscut. Gligor Cantemir sau Bej Teodor, unul dintre ei, într-o împrejurare oarecare, mi-­au vorbit, în mod sigur, despre Părinte, ca despre un luptător hotărât. De la el am aflat că fratele meu e arestat, apoi, mult mai târziu, că a fost chinuit, fiind la Canal, în brigăzile de pedeapsă şi că a avut o comportare exemplară. "Părinte, priciul e îngust, nu ne putem odihni amândoi în acelaşi timp. Va trebui să o facem cu rândul. Sunteţi obosit, probabil şi bolnav, întindeţi-vă!" După un refuz de circumstanţă, mă ascultă.

Am stat împreună zile puţine. Cum l-au adus, aşa l-au şi luat, şi nu l-am mai văzut de atunci.

Luni? Marţi? Miercuri? Am pierdut de mult ordinea zilelor săptămânii, de cea a zilelor lunii nu mai vorbesc. Şi totuşi, astăzi trebuie să fie duminecă. E prea multă linişte, sergentul de gardă, prea relaxat. Spre seară, o mişcare suspectă. Uşa se deschide, mi se pun ochelarii şi sunt condus înspre un birou izolat, undeva în curte, biroul în care mi-am scris declaraţia Nu mai descriu ritualul. Fără prea multe întrebări, fără prea multă pregătire, adică invective şi înjurături sadea, sunt ridicat, pentru a doua oară, pe rangă şi sunt bătut crunt, cu metodă. Torţionari, locotenentul Maier şi adjunctul lui, sublocotenentul Terbancea Zeno, fostul meu camarad de celu­lă, din anul 1943. Motivul? De ce nu am vorbit nimic despre Gligor? Unde se află? Cu ce e înarmat? Cum poate fi prins? În realitate, cunoşteau datele. Adevăratul scop era altul: frânge­rea cerbiciei mele, pentru a mă determina să colaborez, în vederea prinderii, ca momeală sau scut viu. Era momentul de care îmi era cel mai mult frică. Dacă am rezistat, nu e meritul meu. Nu au mai continuat ei să insiste. L-au considerat pe Jurcuţa, bătrânul, mai potrivit. Folosindu-se de el, în chiar noaptea aceea, Gligor Cantemir a şi fost prins, împreună cu un număr oarecare, de colaboratori, în majoritate ţărani de prin partea locului. E, poate, motivul pentru care, la puţin timp după, am fost transferat la închisoarea Militară Timişoara, în vederea procesului. Însoţitor, Terbancea Zeno. Nici un cuvânt, nici o aluzie la faptul că ne-am cunoscut cândva. Aşa cerea regula jocului. În drum spre noua mea reşedinţă, sunetul paşilor, de-a lungul străzii Popa Şapcă, mi-a readus în urechi imaginara muzică orientală a lui Boieldieu, din bucata "Într-o sau Dintr-o piaţă persană", aidoma ca în anul 1942. Simplă coincidenţă?

Clădirea Tribunalului, coridorul de legătură cu închisoarea, grefa, până şi atitudinea soldaţilor de pază, totul mi se părea cunoscut. în cei şase ani ce s-au scurs de când am părăsit acest spaţiu, aici pare să nu se fi schimbat nimic. Până şi întemniţaţii par să fi rămas aceeaşi, deşi nu sunt. După încar­cerare, sunt condus la parter, aripa vestică a închisorii, secţia izolaţi. Mă aşteptam să fiu singur. Nu a fost aşa Abia s-a deschis şi s-a închis grilajul de la intrarea pe secţie, că m-am şi pomenit înconjurat de băieţi, de băieţii Grupului F.D.C nr. 70, dornici să mă vadă, dornici să afle ce se mai aude, deşi lipsiţi de informaţii nu erau. Săptămânal avuseseră vorbitor, primiseră alimente şi, bineînţeles, şi veşti. Socoteau însă că eu sunt în măsură să le ofer date ceva mai deosebite, din categoria ace­lora ce nu se vântură pe la radio sau prin presă. Din păcate, nu eram în posesia unor asemenea informaţii. Un interes aparte manifestau pentru povestea prinderii mele. Ei crezuseră că sunt departe şi mulţi dintre ei, vâzându-mă alături, lăcrimau. Mi-au oferit apoi un loc pe prici, mi-au adus de-ale gurii, şi viaţa şi-a reluat ritmul de fiecare zi. Deloc mohorâtă, deloc apăsătoare această viaţă. Uşa celulei, în permanenţă deschisă, accesul la spălător, permanent, în viaţa grupului, nici o imixtiu­ne. Prin natura ei, adaptabilă, tinereţea găseşte în sine resurse nebănuite de resuscitare a confortului fizic şi spiritual, şi nu numai, indiferent de condiţiile zis obiective. Despre circumstan­ţele arestării noastre, puţine cuvinte; despre ţinuta din timpul anchetei, la fel. Oameni slabi, printre noi, vor fi fost. Ticăloşi, nu, or acest lucru e cu adevărat important. Nimeni nu reproşa nimic, nimănui. Lipsind suspiciunile, comunitatea putea tinde spre comuniunea deplină.

Ni se comunică, în sfârşit, data procesului. Suntem în aprilie, 1949. Cum ne vom apăra? "Spuneţi părinţilor să nu vă angajeze avocaţi. Procesul nostru, procesele noastre sunt sim­ple formalităţi. Condamnările sunt stabilite, încă din timpul an­chetei, în cadrul Comitetului Executiv al Partidului. Avocaţii nu au puterea să schimbe nimic. A-i angaja, înseamnă a arunca banii pe apa sâmbetei. Dacă ar fi cinstiţi, ar refuza să preia cazurile."

Potrivit Codului de Procedură Penală, învinuiţii au dreptul să-şi consulte dosarul. Ni se stabileşte o zi şi o oră, timp fizic insuficient chiar şi pentru o simplă răsfoire, darămite pentru stu­diu. Reuşesc totuşi să surprind câteva vicii de formă, nepotriviri de date, lipsa de corpuri delicte. Mi le notez, fără să-mi fac şi iluzii. Un plan de apărare voi încropi totuşi. La proces vor asis­ta părinţii şi e important ca ei să ştie ce le-au făcut copiii, pen­tru ce au făcut ceea ce au făcut, să ştie, mai ales, că nu sunt infractori de rând şi că, în fond, ei nu au nici o vină. Şi pentru ca, în cazul în care Tribunalul mă va împiedica să vorbesc, îmi voi scrie apărarea $i voi cere ca ea să fie anexată la dosar.

În dimineaţa procesului, sala de şedinţă a Tribunalului, plină până la refuz. În rândul asistenţei, părinţii şi rudele coinculpaţilor, membrii familiei mele. Corul muncitoresc, al justiţiari­lor, lipseşte. Paza e alcătuită din militari în termen. Prezenţa securităţii, imperceptibilă. Procesul, probabil, e socotit a fi unul obişnuit, fără vreo importanţă aparte. Din sala de aşteptare, suntem introduşi şi noi în boxă. Firesc, încercăm să ne identificăm rudele, cunoscuţii. Completul de judecată, alcătuit din col. mag. Ştefănescu, preşedinte, maior mag. Bunescu, procuror, şi încă doi ofiţeri de front, asesori, pare calm. Cauza care urmea­ză a fi judecată, e fără probleme. Fără probleme pentru magis­traţi. Pentru noi, intuiesc acest lucru, ea e, indiscutabil, una de răscruce.

 Trec peste momentele procedurale, peste apelul inculpa­ţilor, martori nu erau, trec peste lectura actului de trimitere în judecată. întrucât nimeni nu neagă nimic, audierea inculpaţilor decurge alert. Din partea procurorului de şedinţă, din partea apărării, nici o întrebare. Rechizitoriul, anost. Pledoariile avocaţilor, fie ei aleşi, sau din oficiu, ridicole. "Să se aibă în vedere faptul că inculpatul e un copil, că a recunoscut faptele, că a fost influenţat de singurul vinovat, singurul cu adevărat vinovat, Gheorghiţă Viorel". Acuzaţia apărării nu mă deranja. La ultimul cuvânt nu a vorbit nimeni. Singura excepţie, eu. Pentru ca intervenţia mea să fie corect receptată, inserez REFERATUL ofiţerului de securitate, anchetator, lt. Maier Lazăr, de trimitere în judecata: Iulie 1948

Persoane reţinute

Penitenciarul Arad.

REFERAT

 

Cercetarea elementelor legionare elevi şi studenţi F.D.C. din jud. Arad

Cercetările efectuate cu privire la activitatea elementelor legionare din jud. şi oraş Arad, au stabilit următoarele:

Începând din vara anului 1945, studentul GHEORGHIŢĂ VIOREL de la Academia Teologică din Arad anul I, a primit dispoziţiuni de la Şeful judeţenei legionare din Arad, şi Şeful Regionalei F.D.C. şi politici din Timişoara COJOCARU PETRE, de a trece la reorganizarea Grupului 70 F.D.C. Araţi, fapt efectuat de către Gheorghiţă Viorel, reuşind să creeze în acest oraş şase unităţi şi anume:

1. Liceul Industrial, condus de elevul OPREA TEODOR, cu următorii membrii: RUJA GAVRILA, CIOBANU ILIE, URSU SEVER, MOŢOCAN MIRCEA, IANCULESCU ŞTEFAN, DANUŢ IOAN, PAVEL CORNEL şi PĂCURAR MIRCEA, cu toţii arestaţi.

2. Liceul Moise Nicoară, condus de către elevul NADABAN FREDOLIN, cu următorii membrii: BANDRABUR CONSTANTIN, ABRUDAN VASILE, ŢIŞCA TEODOR, HARA CONSTANTIN, PÂRVU MIHAL COMŞA MIRCEA, RUJA NICOLAE, arestaţi şi CANTEMIR, JURJ ultimii doi nereţinuţi.

3. Liceul Comercial condus de POP GAVRILA, elev ci. VIII, nereţinut, cu următorii membrii: PĂSCULESCU GHEORGHE dispărut, HORNEA IOAN, MERCEA GHEORGHE, ambii reţinuţi şi DANCIU nereţinut.

4. Şcola Normală de băieţi, condusă de către elevul IOJA SINESIE cu următorii membrii: ONCRUŢ PETRU, MATEI VASILE, ONAGA CONSTANTIN, şi ANCAŞ, cu toţii nereţinuţi.

5. La Academia Teologică din Arad condusă de către GHEORGHIŢĂ VIOREL care era şi şeful întregului Grup 70 F.D.C. împreună cu următorii membrii: OPREA CRĂCIUN, subşeful şi ajutorul său, LUPSA PETRU, BALINT .PETRU, RAICA AUREL, BEJ TEODOR, şi NEDESCU EMIL, cu toţii se află reţinuţi.

6. La Tineretul Muncitoresc SUPURAN SABIN, şeful subunităţii împreună cu următorii membrii: ZOICA DUMITRU şi BODEA PAVEL. Supuranu este arestat, ceilalţi doi nu sunt arestaţi.

Activitatea grupului consta în ţinerea de şedinţe, cotizaţii şi donaţii pentru cei închişi.

In vara anului 1947, şeful F.D.C.-ului împreună cu şefii de unităţi au luat parte la o tabără legionară ţinută pe Muntele Găina din jud. Bihor, ce a durat 6 zile.

La fel s-a mai făcut o excursie cu aşa zisele cadre F.D.C.-iste în primăvara anului 1948, sub comanda Şefului Regionalei Timişoara Cojocaru Petru, pe muntele Feredeu, jud. Arad.

In toamna anului 1947, la liceul Comercial, POP GAVRILA absolvind liceul a predat şefia lui PÂSCULESCU GHEORGHE, odată cu aceasta Pop Gavrilă a predat şi biblioteca F.D.C.-ului cu trei cămăşi legionare studentului Oprea Crăciun, care la rândul său le-a predat prin Febr. 1948 elevului Pavel Cornel spre păstrare.

Grupurile primeau de la şeful F.D.C-ului, cu ocazia fiecărei Sărbători mai, mari /Paşti, Crăciun/ Circulări scrise cu mâna şi compuse de Şef, cari conţineau instrucţiuni doctrinare legionare şi comportarea membrilor în sprijinul moralei creştine-naţionaliste.

Toţi arestaţii de mai sus, au recunoscut activitatea desfăşurată, prin ţinerea de şedinţe, cotizaţii legionare şi recrutarea de noi membrii în organizaţie.

Cu prilejul percheziţiilor corporale şi domiciliare efectuate celor reţinuţi, s-a găsit la elevul PAVEL CORNEL în locuinţa părinţilor din comuna Şepreuş-Arad, biblioteca şi arhiva întregului grup, formată din cărţi legionare, cămăşi verzi, centuri şi hărţi militare, o parte rămase din anii 1940, şi o parte procurate recent /harţi, centuri/.

Oprea Crăciun a recunoscut că atât el cât şi Gheorghiţă Viorel transmiteau lunar Situaţii numerice despre desfăşurarea activităţii tăria unităţii Şefului Regionalei Timişoara, direct, când vărsau cotizaţiile membrilor.

Şeful unităţii, Gheorghiţă Viorel, recunoaşte că a avut legături perfecte şi cu unitatea politică /bătrânii/, a căror caz de cercetare face obiectul unui Proces Verbal aparte încheiat.

CONCLUZIUNI

In fapt din cele ce preced rezultă că fostele elemente legionare din jud. Arad, şi-au continuat activitatea, şi au recrutat noi membrii.

De aceste, fapte se fac vinovaţi toţi cei arătaţi mai sus.

In drept, faptele acestea sunt considerate şi clasificate uneltire contra Siguranţei Statului.

PROPUNEM trimiterea întregului lot în Judecată, împreună cu corpurile delicte.

Se anexează schema organizatorică a Grupului 70 F.D.C Arad, şi dosarele elementelor anchetate cu fotografiile lor cu tot.

Locotenent de securitate: . .

MAIER LAZAR

L.S. ss indescifrabil

 

NOTA: - am păstrat ortografia documentului

- nu am mai reprodus SCHEMA DE ORGANIZARE întrucât datele se găsesc, în totalitate, în REFERAT

- unele expresii şi formulări sunt improprii, ele aparţinând, în mod evident, jargonului comunist.

- elevii nearestaţi în iunie 1948, au fost arestaţi ulterior, şi judecaţi într-un alt lot. S-au întâlnit la Târgşor.

- din totalul de 39 de membrii ai Grupului, unul singur, IANCULESCU ŞTEFAN, a murit în închisoare, bolnav fiind de tuberculoză.

- lipsesc din REFERAT referirile la troiţa ridicată în comuna Şepreuş, în memoria soldaţilor căzuţi în cele două războaie mondiale, probabil pentru faptul că, documentul descoperit în fundaţia troiţei releva o ţinută morală greu de convertit în ceva cât de cât compromiţător.

 

Şi acum, ultimul meu cuvânt, reconstituit:

Onorată instanţă,

Sunt trimis, suntem trimişi în judecată, potrivit încadrării, pentru crima, respectiv delictul, de uneltire contra siguranţei statului, prevăzută şi penalizată de art. 209, partea a III-a, lite­ra a, Cod Penal. Dosarul în baza căruia s-a făcut încadrarea, are suficient de multe vicii de formă, inadvertenţe şi contra­dicţii. (Am citat câteva.) Cu toate acestea, noi, inculpaţii, am recunoscut faptele. Numai că faptele nu justifică în nici un fel încadrarea juridică. Articolul 209 CP. vizează, în ultimă instanţă, încercarea de a schimba, prin violenţă, subliniez, prin violenţă, ordinea constituită. Cele două atribute fără de care infracţiunea în cauză nu e infracţiune, lipsesc: lipseşte intenţia de a schimba ordinea socială existentă la data elaborării Codului Penal, lipseşte violenţa ca modalitate de realizare a schimbării. Dacă ordinea socială la data elaborării CP. a fost totuşi schimbată şi încă prin violenţă, ea a fost schimbată, nu de către noi. Dovada că în intenţiile noastre nu a fost răsturna­rea prin violenţă a ordinii sociale e, pe de o parte, faptul că Frăţiile de Cruce au fost create anterior instaurării actualei orânduiri, pe de alta, faptul că în activitatea noastră efectivă nu există nici un indiciu de violenţă. Nu puteam urmări răstur­narea a ceva ce nu exista "Salus populi suprema lex esto" devenit "Salvarea Republicii este suprema lege". În 1945, anul reactivării noastre, cum putea fi periclitată Republica, de către noi, de vreme ce ea nu exista? Obiectul activităţii noastre , am fost noi înşine, nu orânduirea. Ceea ce nu înseamnă că nu am dorit schimbarea actualei orânduiri. Nu prin violenţă însă, ci prin propria noastră schimbare, prin schimbarea propriei noastre mentalităţi, ca rezultat al unui proces educaţional de lungă durată. Unul din principiile fundamentale ale dreptului spune: "Nula poena sine lege", or, din câte ştiu, nu există nici o lege care să pedepsească dorinţele. "În vara anului 1947, şeful F.D.C-ului împreună cu şefii de subunităţi au luat parte la o tabără legionară pe Muntele Găina din jud. Bihor, ce a durat 6 zile" se spune în REFERATul de trimitere în judecată. Care e legea care interzice excursiile în munţi? în acelaşi REFERAT se mai spune: "Grupurile primeau de la Şeful F.D.C-ului, cu ocazia fiecărei sărbători mai mari /Paşti, Crăciun/, Circulari scrise de mână şi compuse de Şef, care conţineau instrucţiuni doctrinare legionare şi comportarea membrilor în spiritul moralei creştin-naţionaliste." Există vreo lege care să interzică iubirea de ţară şi credinţa în Dumnezeu? Or, dacă lucrurile stau aşa, pentru ce suntem aduşi în faţa instanţei? Care ne este vina? Onorat Tribunal,

Eu nu vă cer clemenţă, vă cer dreptate. "Fiat justiţia pereat mundus!" Şi dacă totuşi, împotriva evidenţelor, veţi soco­ti că suntem vinovaţi, vă rog sa aveţi în vedere afirmaţia unuia dintre reprezentanţii apărării: Singurul vinovat e Gheorghiţă Viorel, adică eu.

În rest, tăcere. Preşedintele mi-a cerut apoi textul pentru a fi anexat la dosar. Bunăvoinţa era evidentă şi cu totul în contradicţie cu ceea ce se petrecea, la acea dată, în alte tribunale militare din ţară, cu totul în contradicţie cu ceea ce se va petrece în chiar acest tribunal . Cum să mi-o explic, nu ştiu. Oricum, impresia a fost puternică. Mi-a confirmat-o tata, la vorbitorul de a doua zi, mi-a mărturisit-o plutonierul major, în timp ce mă escorta spre închisoare, mi-au spus-o coinculpaţii. Şi nu numai.

La vorbitor, lume multă. Avea loc în curte şi se desfăşura după tipicul vechi. De o parte, deţinuţii, de cealaltă parte, rudele, pentru fiecare deţinut, o singură persoană. La un semn, rândurile se apropie, lumea se îmbrăţişează, din ochi se preling lacrimi. La mine a venit tata. Mama aşteaptă în stradă. E tăcut, nu întreabă nimic, nu-mi cere explicaţii socotind, probabil că nu e timp de reproşuri, inutile dealtfel. După ce îmi întinde pachetul cu alimente şi haine, verificat în prealabil pentru ca nu cumva să conţină arme, otravă, sau mai ştiu eu ce alte lucruri interzise, încerc să-1 liniştesc: "N-o să dureze starea asta de lucruri 10 ani." "Aşa mi-a spus şi anchetatorul. După ce regimul va deveni stăpân pe situaţie, vor urma graţieri." Eu credeam însă altceva. Dar ce importanţă mai are ce cred eu? "Apoi, continuă tata, şi părinţii copiilor, a căror priviri păreau, că mă mustră, după proces s-au apropiat de mine, au încercat să intre în vorbă, mi-au spus că pot fi mândru că am aşa fecior, îţi prevăd un viitor strălucit. Felul cum ai vorbit, le-a mers la inimă." Am mai schimbat câteva gânduri cu privire la mama, am aflat că bunica a decedat chiar în ziua în care eu eram prins, şi ne-am despărţit, vai, pentru mulţi, pentru foarte mulţi ani.

În anul 1950-1951, fratele meu, Gheorghiţă Ştefan, se afla la Poarta Albă, cu, o condamnare de 2 ani î.c., în brigada renumitului Stănciugel, condamnat de drept comun, cel care, din ordin, a ucis cu propria lui mână pe comandorul ... îmi scapă numele, şi 1-a ars în cuptorul de ars cărămidă, ca să i se piardă urma. În timpul unui apel nominal, auzindu-i-se numele, fratele meu a fost contactat de un alt deţinut, Barcă Mihai, fost procuror regal. Acesta 1-a întrebat direct, dacă e rudă cu Gheorghiţă Viorel. "E fratele meu." "Şi unde se află?" "Nu ştiu nici eu şi nici părinţii noştrii. În una din închisori, dacă mai trăieşte." "Păcat." Cu prilejul acestei întâlniri, exprocurorul regal Barcă Mihai, i-a vorbit, mai mult decât admirativ, despre aminti­ta mea apărare. În anul 1949 era încă în funcţie, ca procuror al unei instanţe de recurs. În această calitate a studiat dosarul cauzei noastre. Care i-au fost concluziile scrise, nu ştiu. Ştiu doar că pedepsele au rămas neschimbate, respectiv 10 ani m.s.. pentru mine, 7,5,3 şi 2 ani î.c. pentru ceilalţi.

 

Sfârşitul procesului a însemnat şi sfârşitul perioadei de ţinere la secret. Chiar a doua zi, suntem scoşi pe secţie şi duşi într-o cameră mare, cu priciurile pe un singur rând, la etajul I. În cameră mai erau şi alţi deţinuţi, în marea lor majoritate, tot arădeni, legionari din grupul doctorului Baltoiu. Câteva nume: Bej Teodor, preot, Lungu Teodor, Bogdan Gheorghe, Stana Simion, funcţionari, Terbancea Mircea, pedagog, Dr. Ionaş, avocat şi mulţi alţii. Neexistând suspiciuni, prieteniile se înfiripă repede, viaţa devine animată. Se speculează mult, cu privire la viitor, cu privire la iminenţa eliberării noastre, se povesteşte, se cântă. Îndărătul acestei relative frenezii, puteau fi observate, totuşi, unele îngândurări, ascunse cu grijă, de vârstnici îndeo­sebi, oameni care au mai trecut prin asemenea încercări. Gru­pul nostru, al celor tineri, era unit şi transparent, juca, s-ar zice, cu toate cărţile pe masă. Vârstnicii erau mai circumspecţi, îşi făceau calcule, recunoşteau un oarecare grad de oboseală. Eram faţă în faţă două generaţii în căutarea unei modalităţi de predare-preluare tacită a ştafetei, proces organic, firesc, negre­vat de intenţii, nici exprese, nici ascunse, de care, pe cât mi-a fost posibil, m-am ferit, structural, eu nefiind politician de profesie, şi cu atât mai puţin revoluţionar. Se pare însă că tocmai această reţinere respectuoasă a fost de natură să-mi aureoleze numele, fapt ce nu va rămâne fără urmări şi încă din categoria celor mai neplăcute.

Libertatea de mişcare şi aici, era surprinzătoare. Aşa se explică faptul că am reuşit să stabilim contacte, deloc întâmplătoare, cu grupul studenţilor de la Politehnica Timişoara, aflat într-o altă aripă a închisorii. Grupul, condus de Procopovici Virgil, destul de numeros, şi tocmai de aceea, organizat pe familii, mi s-a părut exemplar: relaţii camaradereşti, discuţii elevate, umor tineresc şi, nu în ultimul rând, o remarcabilă bună dispoziţie. Excepţie Neamţu Ilie, cu el am fost, în 1943, la Sărata şi pe front, pe ceilalţi timişoreni, în libertate, nu i-am cunoscut. Închisoarea are însă darul să apropie, să unească. . Ne-am împrietenit repede, şi, pentru ca timpul să jiu se irosească fără rost, am iniţiat întâlniri periodice, după modelul celor cunoscute de pe timpul când eram liberi: o rugăciune rostită în comun, un cântec în surdină, un moment al prieteniei, iar, din când în când, şi câte o agapă. Pentru a nu fi surprinşi, recurgeam la bunăvoinţa, nici-o dată dezminţită, a soldatului planton, asupra căruia, prestanţa şi, poate, şi tinereţea noastră, avea un categoric ascendent. Trăite intens, trăite periculos, momente ca acelea nu voi mai cunoaşte niciodată. Am citit, la un interval de patruzeci de ani, în Memoriile lui Mircea Eliade, despre felul cum îşi duceau viaţa, legionarii, în lagărul de la Miercurea Ciuc. Până la un punct, analogia e îngăduită. Eram credincioşi, dar nu la fel de credincioşi ca aceia. Pentru noi, jertfa nu era o necesitate interioară, ca pentru unii dintre ei. Nu o doream nu o căutam cu tot dinadinsul. Am fi vrut, poate, pe cât posibil, să o şi evităm Pentru noi, biruinţa, pe care o credeam apropiată, avea chip uman şi dimensiune istorică şi prea puţin spirituală. Chiar dacă, în unele cântece , invocam moartea, condiţie a învierii noastre, condiţie a învierii neamu­lui, eram prea tineri ca să ne gândim cu tot dinadinsul la ea. Dorinţa noastră era să facem istorie, să dăruim acestui neam o coordonată de care, din totdeauna, a fost lipsit, să-i oferim şansa de "schimbare la faţă". Dimensiunii eroice a existenţei noastre îi acordam relevanţă, nu celei mistice, cel puţin deo­camdată, în grup, cântam "Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi!" în intimitate, gustam dramatismul ariilor lui Puccini din opera Tosca, pe versuri potrivite chiar de mine, cântate în falset de Zaharie Marineasa şi nu numai de el.

 

Vestea că, în scurt timp vom pleca spre închisorile de execuţie, elevii, spre Târgşor, studenţii, spre Piteşti, muncitorii şi ţăranii, spre Gherla, răzleţii, spre Aiud, a însemnat pentru noi tristeţe. Nu atât necunoscutul ne îngrijora, cât sfărâmarea statu-quo-ului, risipirea căldurii şi certitudinilor oferite de comuniune. De bună seamă, vom reface comuniunea şi acolo unde vom merge, dar cum, şi, mai ales, în cât timp? întrebări fără răspuns. Până una-alta, rumoarea plecării, agitaţia aceea nervoasă, specifică dislocărilor, era prezentă peste tot. Ne-am adunat puţinele lucruri, ne-am legat boccelele, ca de nomazi, ne-am îmbrăţişat cu cei ce mai rămâneau încă, ne-am încurajat unii pe alţii, cu vorbe, ne-am ascuns lacrimile, am părăsit încăperea, zoriţi de paznici, paznici încă militari. În curte am întâl­nit timişorenii. Nu ni s-au pus lanţuri. Încolonaţi, pe mai multe rânduri, cu bagajele în spinare. În ce mă priveşte aveam o raniţă. Convoiul, amintind de imaginea dostoevschiană a plecărilor spre Siberia "Pohod na Sibir", s-a urnit în lungul ace­leiaşi străzi, "Popa Şapcă". Muzica nu mai era însă aceea din anul 1943, şerpuitor-orientală. Îmi răsunau în urechi marşuri cantate de fanfară, iar când se întâmpla să întâlnesc privirile compătimitoare a câte unui trecător, nu-mi mai ascundeam ochii. Eram, sau poate că numai încercam să părem, mândri. Eram luptători, nu furi. În gară, vagonul dubă ne aştepta, unde­va pe o linie moartă. Urcăm. Suntem mulţi, prea mulţi faţă de capacitatea vagonului. Soarele e încă puternic, tabla vagonului, încinsă. Transpiraţie, sete, îngrijorare ascunsă cu grijă, dar şi optimism. În definitiv, suntem tineri şi, fără sa bănuim ce ne aşteaptă, acolo unde vom merge vom fi mulţi, vom fi uniţi, vom fi invincibili. Un zvon vag, privind o posibilă acţiune de reedu­care, a trecut pe la urechile noastre. Ceva asemănător s-a petrecut în închisori, imediat după 23 august, 1944. Unii dintre legionarii aflaţi la Aiud, au acceptat un germene de compro­mis. Alţii, ca cei din grupul domnului Biriş sau al domnului Marian, nu. Acum, iată, se apropie despărţirea de copiii mei şi nu ştiu ce sfat să le dau. De va fi să fie, ce atitudine să adopte? În ce mă priveşte, eu nu am de ales, eu nu am dreptul la compromis. Dar ei? Sunt ei cu adevărat atât de convinşi de sensul luptei la care participă încât să le pot cere o intransi­genţă exemplară? Dacă da, nu mai e nevoie să le-o cer. Dacă nu, atunci nu am dreptul să insist, forţând lucrurile. Să hotăras­că, prin urmare, singuri, deşi, ştiu bine, ambianţa, mediul vor avea cuvântul hotărâtor. Asumarea dezaprobării celorlalţi nu e la îndemâna oricui. Îţi trebuiesc pentru aceasta, ori o convin­gere nestrămutată, alta decât aceea pentru care te afli în închisoare, greu de câştigat, aşa, din senin, ori un cinism dezumanizant, grefat pe frică.

În drum spre închisorile de destinaţie, din motive tehnice, un popas de câteva zile la Aiud. Exceptând conotaţia de "Temniţă cumplită", deocamdată, obiectiv, nimic deosebit. Un orăşel ardelenesc, oarecare, copleşit de imensitatea apăsătoa­re a închisorii, a celularului nou, îndeosebi. Am fost cazaţi în una din secţiile aparţinând vechiului complex al închisorii, secţie aproape pustie la acea dată. în cele câteva zile cât am rămas, o singură cameră am constatat că era locuită, de trei sau patru fraţi de cruce, rămaşi din timpul lui Antonescu: Ioan Ioanide, altul decât autorul cărţii "Închisoarea noastră cea de toate zilele", Valeriu Gafencu, acesta din urmă devenit, după cum spune N. Steinhard, un sfânt, un sfânt al închisorilor, şi în­că unul sau doi. Dacă Biserica îl va canoniza sau nu vreodată, pe Gafencu nu am cum să ştiu. Fapul e, oricum, subsidiar. Esenţială rămâne comportarea acestui om, martirizat de-a lungul anilor lui de supliciu şi felul cum figura lui angelică s-a reflectat în conştiinţa celor care l-au cunoscut, fie ei legionari, sau nu.

Înainte de a ajunge la Piteşti, o nouă despărţire. Copiii mei vor fi din nou singuri. Îmi erau dragi toţi. Statutul de şef mă incomoda, îmi displăcea pur şi simplu. Nu am fost milităros niciodată. Cum aş fi putut să fiu acum? Le-am spus câteva cuvinte de îmbărbătare, i-am rugat să fie uniţi şi să nu-şi piar­dă speranţa într-o apropiată reîntâlnire a noastră. Am vorbit ceva mai pe îndelete cu Fredolin Năbădan şi Teodor Oprea. Ascendentul lor asupra celorlalţi îmi era cunoscut, cunoscută îmi era şi capacitatea de dăruire a acestora, fapt pentru care i-am lăsat pe toţi ceilalţi în grija lor. Un gând liniştitor. Şi se cuvine să o spun, aveam nevoie să îi ştiu la adăpost de incertitudini, aveam nevoie de linişte.