Din nou în arestul Securităţii din Arad

Toamna anului 1957. Sunt transportat la Securitatea din Arad, pentru o nouă anchetă, aşteptată dealtfel, consecinţă a demascărilor din timpul reeducării. Îmi cunoşteam dezvăluirile. Nu le cunoşteam pe ale celorlalţi. Lucruri grave nu puteau fi, de vreme ce au trecut opt ani, fără anchete. Eram, prin urmare, îndeajuns de liniştit. În drum spre Arad, cu mine în dubă, lume puţină. Reţin figura astenică, a doctorului în filosofie, Ciorogaru. O fi din neamul Episcopului Roman Ciorogaru? Nu l-am întrebat. Hrana noastră, 250g pâine şi puţină slănină râncedă. Foamea ne însoţeşte pretutindeni. Ca să uităm, ne mai luăm cu vorba. Schimb de informaţii, îngrijorări, poezie. Da, poezie. Recit "Fata din turn". Se declară entuziasmat. Cât adevăr? Câtă convenienţă? Faptul rămâne fără importanţă, dintr-un anume punct de vedere, pentru că, din altul, el nu e câtuşi de puţin de neglijat. Deschide drum spre suflete. Drum sau ferestre. Aşa că, de la poezie, am trecut la filosofie. Mă obseda un proiect, din păcate irealizabil, o "Schiţă pentru o axiologie generală" şi am îndrăznit să-1 pun în discuţie. Nu pentru a mă verifica într-un fel. Din simplă plăcere. Dialogul nu e doar un mijloc de clarificare, cum se spune, e şi o plăcere în sine, şi, pentru că aveam acum prilejul, am socotit că e bine să mi-o îngădui. O primă întrebare deci: "Ce este adevărul?" O asemenea întrebare şi-a pus şi Pilat. Numai că el nu aştepta nici un răspuns, răspunsul fiind însăşi întrebarea. Adevărul, nu adevăratul. Disjungerea îmi aparţine şi se vrea un fel de despărţire a apelor de uscat. Adevărul ţine de existenţă. Are consistenţă ontologică. Este ceea ce este, definiţie ce se confundă cu definiţia biblică, dată lui Dumnezeu: "Eu sunt cel ce sunt." Adevăratul ţine de cunoaştere, e adecvatio, e consonanţă, e o ecuaţie rezolvată, alcătuită din cel puţin doi termeni, de cunoscutul şi cunoscătorul. Modul de rezolvare a unei asemenea ecuaţii, concluziile nu ţin de axiologie, aparţin epistemologiei şi nu interesează în acest context.

A doua întrebare: "Ce este binele?" Greu de răspuns. O diferenţiere între bine ca substantiv şi bine (bun) ca adjectiv, se poate face. Este chiar necesar să se facă. Relevanţa e totuşi greu de sesizat întrucât, "binele", în plan ontologic, se confundă cu "adevărul", după cum "bunul" se confundă cu "adevăratul", fiind tot o adecvatio, de data aceasta a existenţei cu proiectul.

Nu altfel stau lucrurile când e vorba de cea de a treia întrebare: "Ce este frumosul?" O definiţie posibilă: "Faţa văzută a binelui."

Răspunsuri vagi. Ştia. Alte concepte, ca cel de relativitate sau cel de autonomie, nu simt de natură să limpezească lucrurile. Mi se pare, totuşi, evident faptul că tendinţa de autonomizare a valorilor e un nonsens şi că modelul de abordare a problematicii ar putea fi cel teologic, respectiv acela al modului de explicitare a dogmei Sfintei treimi. O voi face vreodată? Poate.

Staţionăm de câteva ore. În ce gară, nu ştiu, şi nici pentru ce. Cerul pare să fie senin, iar lumea, îmbrăcată de sărbătoare. Jaluzelele metalice mă împiedică să văd. Aud în schimb muzică populară şi trag concluzii. Îmi imaginez lumea de dincolo de gratii, ca lume liberă. Comparativ cu lumea noastră, poate. Libertatea e însă şi ea de mai multe feluri. La care sau la ce fel de libertate mă gândesc? Şi acest detaliu îmi scapă. Dar, aud oare bine? Se cântă "Hora Unirii". Frazarea melodică e clară, o recunosc după atâţia ani, acordurile pur şi simplu mă copleşesc. În trupul meu vlăguit face explozie copilăria. Uitându-mi condiţia, sunt numai exuberanţă şi lacrimile mă năpădesc de-a valma cu bucuria. Asemeni unei viori, amplific emoţia până dincolo de firesc. Dumnezeule, ce altceva poate să fie decât o sărbătoare oarecare, confiscată şi aceea, confiscată şi convertita în clişeu propagandistic? Otrava e bine să fie servită în glazuri. Ei asta fac, şi eu, ca un om fără minte, mă bucur. Şi iarăşi zic, poate. Reflecţiile sunt însă post festum. Cutremurul s-a produs, ca urmare a unei întâlniri cu mine însumi, e real, doar pentru mine, şi mi se pare deosebit de edificator. Nu m-au degradat carii. Vibrez ca în urmă cu douăzeci de ani.

Localul Securităţii din Arad, nu mai e cel de pe strada 7 Noiembrie, cel pe care l-am cunoscut, cu ani în urmă.

Clădirea de acum, pe strada Vârful cu Dor, tot veche, are două nivele, un arest cu mai multe celule şi un corp, nou construit cuprinzând birourile de. anchetă. Mâi are şi o curte interioară, pentru scoaterea la aer a deţinuţilor, din exterior, greu de bănuit.

Arestul mi se pare aproape gol. În celula de la intrare, un singur arestat, sosit odată cu mine, Ionel Moldovan. Urmează un număr de celule goale, apoi celula în care mă aflu eu. Sunt singur şi încerc să mă fixez asupra unui scenariu. Cum să-mi explic prezenţa lui Ionel? Din 1942-1943 nu am mai avut cu el nici un fel de relaţie. Voi vedea. Celula, cu două paturi suprapuse, e curată. Saltea, cearceaf, perină, pătură. De când nu am mai dormit într-un pat cu cearceaf? Regimul, relativ sever. Statul pe marginea patului, wc.-ul de două ori pe zi, dormitul cu mâinile peste pătură. Hrana, acceptabilă. Oricum, mai consistentă decât la Aiud. Câteva zile, linişte. Apoi, anchete şi dimineaţa şi după-amiază. Anchetator, un locotenent tânăr, blond, pâr ondulat, pe nume Rada. Ne cunoaştem de pe vremea când eram elevi la Şcoala Normală din Arad. Nu simulăm necunoaşterea, dar nici nu o folosim ca pretext de apropiere. Ne jucăm fiecare rolul. "Cum stai cu sănătatea, D-le Gheorghiţă? Pe la Aiud cum e? Cum a fost la Piteşti? Vezi, pe la noi s-au schimbat multe. Rafila nu mai e, nu mai are de cine să-ţi fie frică. Le cunoşti?" Îmi arată declaraţiile de la Piteşti. Apoi continuă: "Ce a fost între voi, nu ne interesează. Ar însemna însă să fim proşti, dacă nu le-am lua în considerare (e vorba de declaraţii). Prin urmare, le vom analiza pe îndelete şi le vom da o formă legală. Timp avem, aşa că.." Prea multe lucruri nu erau de lămurit. Nu l-am luat pe NU în braţe. Mi se părea inutil să neg lucruri uşor verificabile şi fără consecinţe previzibile, deocamdată, în plan juridic. Şi nu m-am înşelat. Dovadă faptul că nimeni nu a fost arestat în urma acestei anchete.

Poticnirile nu au lipsit totuşi. Şi nici presiunile, e drept, nonviolente: anchete prelungite, întreruperi de durată, singurătate, insinuări şi, în cele din urmă, frig. La aer eram scos, 15-20 minute, doar duminica seara. De jur împrejurul curţii, ziduri. Pe una din laturi, un şir de plopi. Lângă unul dintre ei, cuşca unui câine lup. Pe prundiş, frunze uscate. Mi s-a întâmplat să văd şi cer înstelat .Linişte şi frumuseţe. După săptămâni şi luni de exasperare, prilejuite de celulă şi anchete, uluitoare reconfortare. "Două lucruri umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat deasupra mea şi legea, morală din mine." Niciodată nu l-am înţeles pe Kant mai exact ca în acele câteva seri binecuvântate, cu aură de sărbătoare şi sublim.

A trecut o săptămână şi nu am mai fost scos la anchetă. Mesajul să fie acela că îmi verifică spusele? Posibil. Oricum, eu sunt singur şi încerc să recapitulez evenimentele, cele legate de Gligor Cantemir, îndeosebi, nu atât pentru a stabili o strategie, cât pentru a umple timpul. Cu prilejul anchetei din toamna anului 1948, miza era mare: capul lui Cantemir. Acum nu mai surprind nici una. Anchetă de rutină Cel puţin deocamdată. Nu ştiam apoi prea multe lucruri noi - le voi afla mult mai târziu - iar ceea ce ştiam era de natură să intereseze Securitatea în mică măsură. E vorba de circumstanţele arestării lui Cantemir, or cine era mai în măsură să le cunoască decât cei ce au întreprins acţiunea? Subzistă totuşi un ghimpe, menit să menţină rana în stare sângerândă. Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. Mă feresc să recurg la cuvinte excesive, cum ar fi cel de trădare. Cei ce au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el, nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care, fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au avut tăria să moară. Or, acest lucru i se reproşează mai mult sau mai puţin şi lui Gligor Cantemir. O face, cu osebire, pădurarul Ciucur Ilie, din Cil, în prezenţa căruia el a şi fost arestat. Concret, îl acuză că nu a făcut uz de armamentul pe care îl avea asupră-şi. Trebuia să arunce grenada, atunci când locotenentul Maier a tras şi să dispară sau să piară, rănit de schije. Ar fi fost răniţi şi alţi oameni? Ar fi fost rănit Jurcuţa, de faţă şi el, ar fi fost rănit chiar el, Ciucur Ilie? Şi ce dacă? În luptă se şi moare. Cantemir a gândit însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi, altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută.

Nu la fel au gândit însă unii dintre oamenii lui, în marea majoritate săraci, dar demni. Intuind primejdia, fiind cu un pas înaintea securităţii, s-au sustras arestărilor, s-au retras în pădure, au acceptat confruntarea armată. Cei arestaţi nu au mai avut cum să o facă. Confruntarea fără arme, în închisori, nu a fost însă cu nimic mai puţin eroică, iar preţul, în foarte multe cazuri, a fost acelaşi: moartea.

Ciucur Ilie, ţăran din localitatea Cil, jud. Arad, fost pădurar, arestat în noaptea în care a fost arestat şi Cantemir, condamnat de tribunalul militar din Timişoara, la 5 ani î.c.,. legionar, cunoaşte rigorile Aiudului şi ale Gherlei, este trimis în colonia penitenciară Peninsula, unde, în 1952, în urma muncii istovitoare şi a alimentaţiei insuficiente, se îmbolnăveşte şi moare. Ţăranii nu ştiu eschiva, nu ştiu să trişeze şi nici să simuleze. Nu i se cunoaşte mormântul.

Roşu Ioan, ţăran din comuna Dezna, satul Laz, un an mai târziu, piere în aceleaşi condiţii.

Pucia Florian, muncitor, originar din comuna Buteni, legionar, reuşeşte să evite arestarea. Împreună cu soţia, în toamna anului 1948, trece graniţa în Iugoslavia. Sunt extrădaţi, anchetaţi şi condamnaţi, el la 10 ani ms., soţia la 5 ani î.c. El moare, bolnav de tuberculoză, în închisoarea de la Târgu Ocna.

Părintele Ioja Sinesie, din Rănuşa, legionar, e arestat, anchetat şi condamnat la 15 ani m.s. Moare, bolnav de T.B.C., la închisoarea de la Târgu Ocna.

Pavel Oarcea, ţăran, din comuna Dieci, legionar, moare la Gherla, probabil în timpul reeducării.

Părintele profesor Dr. Ilarion V. Felea, rector al Academiei Teologice din Arad, condamnat la 28 oct. 1949, de către Tribunalul Militar Timişoara, la 1 an î.c, pentru omisiune de denunţ, condamnat a doua oară, în 14 martie, 1959, de către Tribunalul Militar din Cluj, la 20 ani m.s., pentru activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, trece la cele veşnice în data de 18 septembrie, 1951. se pare, în urma unei ocluzii intestinale şi a refuzului de acordare a unei minime asistenţe medicale. Crimă premeditată. Nu i se putea trece cu vederea exemplaritatea. Amintirile lăsate celor ce l-au cunoscut, în timpul detenţiei, sunt de neuitat

Mi-a fost dat să aud, nu o dată, din partea credincioşilor greco-catolici, dar nu numai, remarca: preoţii ortodocşi nu au suferit pentru credinţă, ci pentru convingeri politice; nu s-au jertfit pentru Hristos Dumnezeu, ci pentru interese egoiste, materiale, lumeşti. "Există o deosebire între noi, (noi, greco-catolicii) şi adversarii politici ai regimului", scrie un prelat, socotind că precizarea relevă un merit, un statut aparte, deosebit. " Nu eram revoltaţi contra securităţii.. . Marxismul, exceptând partea ateistă, este o filosofie umanitară" reiterează aceeaşi înaltă faţă bisericească, pledând, fără să sesizeze consecinţele, cauza "coexistenţei paşnice" cu Răul. Provocarea e ispititoare. Nu voi răspunde, cel puţin deocamdată, printre altele şi pentru faptul că nu mă aflu în faţa unui discurs coerent şi nici în faţa unei mărturisiri de credinţă, ci în prezenţa unor reacţii viscerale, de genul reflexelor condiţionate. O mărturiseşte chiar omul: "Când auzeam de securitate, închisoare sau Biserica Ortodoxă, care toate împreună au dat o entitate invizibilă, simţeam o repulsie fizică şi o aversiune instinctivă greu de stăpânit". Probabil o mai simte şi astăzi. E treaba P. S. S-ale. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să constat imposibilitatea dialogului, eşuarea într-un compromis de substanţă, nu de circumstanţă, şi cu atât mai puţin formal, şi abdicarea de la obligaţia morală de a lupta cu Răul, fie el dinlăuntru sau din afară, adică, de la obligaţia Bisericii de a se implica în viaţa de zi cu zi, în politica, altfel spus. "Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţii pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre, Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Ii vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevăr zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut." (Matei 25, 31-39)

Criteriul departajării celor drepţi, de cei nedrepţi, prin urmare, nu e dogma - a cărei importanţă nu o neg - nu e Filioque, nu e Infailibilitatea papală, credinţa în Purgatoriu sau cuminecarea cu pâine nedospită, ci fapta. "Tu făptuieşte! Lasă-i pe alţii să vorbească." Ştiu. Mi s-ar putea reproşa, de către un eventual cunoscător al textelor biblice, că nesocotesc preferinţele lui Iisus pentru atitudinea contemplativă a Măriei, în raport cu aceea practică, activă, a Martei. S-ar putea. Numai că această preferinţă nu are nici pe departe caracter exclusivist. Măria şi Marta sunt surori: atitudinile lor sunt complementare şi, deopotrivă, necesare. Iisus a binecuvântat-o pe Măria. În acelaşi timp a stat însă la masă, aşteptând după obicei să fie servit. Ciudat. În, tinereţe, mi s-a indus părerea că Biserica Ortodoxă e contemplativă, un fel de Mărie, în vreme ce Biserica Romană e practică, e activă, adică un fel de Martă. Şi iată, acum se încearcă a mi se dovedi contrariul. Unde e eroarea? În exacerbarea unei singure atitudini. Ca trup al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât Marta şi Măria împreună.

Spuneam că o parte dintre oamenii care l-au urmat pe Gligor au reuşit să se sustragă arestării, pentru o vreme. Inevitabil, au survenit confruntările şi, odată cu ele, şi morţii. O primă confruntare a avut loc în satul Iosăşel, la moara lui Ţighertu, loc de întâlnire pentru o parte din membrii grupului, 12 aprilie, 1949. Se aflau la moară şase fugari: Ioan Jurcuţa, din Cil, tânărul, nu cel care a participat la arestarea lui Gligor, Ioan Lupei, din Baltele, Igna Darău, din Cil, Ioan Pasăre, din Revetiş, Pavel Luluşa, din Pescari, altul decât cel din Revetiş, în casa căruia am dormit o noapte, înainte de arestare, Iulian Hagea, din Talagi. Nu erau toţi legionari, după cum nu era legionar nici morarul Motorca Ioan. În schimb, erau toţi ţărani. Vânduţi, nu ştiu de cine, sunt înconjuraţi de forţe ale Securităţii,comandate de locotenentul Maier Avram, cel care m-a anchetat şi pe mine. Sunt somaţi să se predea. Se trag focuri, de armă, dintr-o parte şi din cealaltă. Locotenentul Maier e rănit. A fost rănit şi Ioan Jurcuţa care, la scurt timp a şi decedat, şi se pare că şi Ioan Lupei. Iulian Hagea se refugiază în podul grajdului, de unde continuă să tragă. Constrâns, feciorul morarului, cel mai tânăr, că avea doi, incendiază clădirea. Nemaiavând scăpare, partizanul se împuşcă.

În acelaşi an, 1949, luna august, Mercea Gheorghe din Chisindia, Luluşa Ioan, zis Heşcu, din Revetiş, Dobre Pavel, tot din Revetiş, Birău Zaharie, zis Liu, din Bârsa şi Ienciu Teodor, din Revetiş, toţi legionari, se constituie în unitate de partizani, mai exact, continuă acţiunea pentru care îi pregătise Gligor. Mai făcea parte din grup şi un oarecare Pantea, din Minişul Mic, acesta cooptat pe parcurs, de fapt, o iscoadă, un om infiltrat. Urmare trădării, în acest caz e vorba, în mod cert, de trădare, sunt urmăriţi de oamenii Securităţii şi ai Miliţiei, conduşi de comandantul Securităţii raionale, Iatzko - tâmplar de meserie - respectiv de locotenentul Popa Nicolae, în timp ce părăseau Chisindia. Îndreptându-se spre Păiuşeni. Confruntarea a avut loc în lungul pârâului Ciuad, în ziua de 4 noiembrie, 1950, durează de dimineţa până seara târziu şi se soldează cu împuşcarea mortală a lui Luluşa Ioan şi arestarea lui Ienciu . Dobre, Birău şi Mercea reuşesc să scape din încercuire şi-şi pierd urma prin pădure. Pe Luluşa l-au înmormântat, tâlhăreşte, undeva în marginea localităţii Sebiş. În urma lui a rămas o nevastă şi o fetiţă de 6-7 ani.

Următorul care va cădea va fi Birău Zaharie. Viaţa de fugar e grea, presupune relaţii, acestea se încheagă anevoie şi nu sunt întotdeauna sigure. O astfel de relaţie a fost Mureşan, zis Bimbo, socrul lui Pâiuşan Rusalim, zis Niocu. Prin aceştia, partizanii rămaşi încă în viaţă, păstrează legătura cu familiile, prin ei se aprovizionează cu alimente. A fost dibuit de Securitate sau socrul lui a făcut-o din proprie iniţiativă? Nu ştiu. Cert e că, în luna aprilie, 1952, îl dau prins pe Birău Zaharie. În timp ce acesta şedea la masă, este imobilizat de doi securişti, ascunşi pe aproape, se pare, şi cu ajutorul soacrei lui Niocu. Este anchetat, judecat şi condamnat. Ajunge să se şi elibereze. Moare, cum se spune, în patul lui.

De arestarea lui Liu, Dobre şi Mercea nu ştiu nimic. Continuă să aibă încredere în Niocu. La 28 mai, acelaşi an, seara, după câte un pahar de ţuică otrăvită cu narcotice, sunt înconjuraţi de securişti şi miliţieni. Lupta e disperată. Mercea e împuşcat în picior. Reuşeşte totuşi să se strecoare, nu prea departe, până la un oarecare Ioan Iustin, căruia îi cere adăpost. În mod făţarnic, i se oferă. Denunţat de ospitaliera gazdă, a doua zi e arestat şi internat, sub pază severă, la spitalul din Ineu. Salvat cu eforturi, după o lună ajunge în arestul Securităţii din Arad. E anchetat pe targa, vreme îndelungată. A suferit cumplit. În cele din urmă, cu o condamnare de 18 ani m.s., ajunge la Gherla, unde îl aşteaptă o nouă încercare, la fel de cumplită: reeducarea. S-a eliberat în anul 1964, traumatizat pentru întreaga viaţă. Traumatizat, dar nu învins. Mut, în sens figurat, dar nu ticăloşit, sfârşeşte tragic, fiind ucis de secretarul O.B. din Livada, un german, acum repatriat, în anul 1978.

În aceeaşi luptă, Dobre a fost împuşcat şi el, mortal. Circulă şi versiunea, potrivit căreia, s-ar fi aruncat asupra unei grenade, pentru a nu cădea în mâinile Securităţii, viu. A fost înmormântat la locul zis Dragoş. În anul 1953 a fost exhumat, de familie. Martorii spun că era învelit într-o pătură cazonă, şi că prezenta semne, din care se putea deduce că a fost înmormântat de viu.

În sfârşit, reîncepe povestea. Numai că nu sunt dus în biroul anchetatorului meu - deşi cu ochelari de tablă pe ochi, remarc faptul - ci în biroul comandantului, un bărbat de vârstă mijlocie, cu mustaţă şi accent străin, probabil ungur. "Ia loc!" Mă aşez. "Ei, cum merge? Cum te simţi? Ce mai gândeşti?" Şi aşa se înfiripă, mai puţin un dialog, mai mult un discurs al tovarăşului căpitan, exact pe ideea că cei mai frumoşi ani ai vieţii i-am pierdut în închisoare, că nu e vina lor şi că ei, comuniştii, nu vor cu orice preţ să ne determine pe noi, deţinuţii politici, să ne schimbăm părerile. Nici vorbă. Ei construiesc o societate nouă şi vor ca noi să nu le punem piedici. Cât se poate de rezonabil, mi-am zis, numai să fie aşa. Nu m-am antrenat în discuţii, ocolind provocările. În cele din urmă, o întrebare expresă, căreia trebuia să-i răspund: "Dacă vei fi pus în libertate, peste o săptămână, o lună sau două, ce ai face?" "Nu m-am gândit la o asemenea eventualitate." "Totuşi." "M-aş duce la mănăstire. M-aş călugări." A schiţat un zâmbet. "Se poate? Eşti încă un om în putere şi nu ţi se cere decât să respecţi legile ţării." Discuţia a lunecat apoi spre alte subiecte, cum ar fi cazul fostului comandant, Rafila, îndepărtat, se spune, pentru abuz şi incorectitudini în relaţiile cu arestaţii pentru deţinere de valută, sau cazul Terbancea Zeno, despre a cărui soartă nu mai ştiam nimic. Despre ancheta în curs de desfăşurare, nici un cuvânt.

Nu ştiu ce se petrece cu mine. O stare febrilă mă surescită, îmi simt gura uscată, mâncarea nu mă ademeneşte, gândurile nu mi se adună. În fond, ce a urmărit comandantul? Dar dacă? Americanii nu au venit. Ei, comuniştii, acum sunt puternici, nu mai au a se teme, pot fi generoşi sau, mai exact, se pot debarasa de o problemă incomodă, aceea a deţinuţilor politici. Toate regimurile procedează aşa. Un decret de graţiere, prin urmare, nu ar fi exclus. Şi, dacă va să fie, eu ce voi face? Mă voi recunoaşte învins şi mă voi supune. De bună seamă, vor fi şi oameni care mă vor acuza de ... de nu ştiu ce. Şi iarăşi nu mă mai pot aduna. Mi se năzar tot felul de ispite. Mă ridic de pe marginea patului, ca să mă liniştesc, fac doi, trei paşi, mă reaşez. Degeaba. Instinctul mă încolţeşte, obsesiile cresc. Senzualitatea devine obstinantă. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat nici măcar în somn. Sunt eu, şi nu mă pot despărţi de mine, şi m-am aprins, şi sângele mă furnică, şi... ăştia mi-au pus ceva în mâncare. De ce?

A doua zi, aceeaşi bulversare. Îmi amintesc apoi, din lecturi, că prin asemenea stări trec tuberculoşii. Când sunt dus din nou la anchetă, solicit un consult medical. În mod surprinzător, ca să nu zic suspect, mi se acordă. Urcat într-o Volga neagra, însoţit de comandant, fără cătuşe la mâini, sunt dus la Policlinica Specială. Recunosc traseul. Malul Mureşului pur şi simplu mă înfioară. Recunosc şi clădirea. Lumea dată la o parte. Ochii preacurioşilor sunt îndepărtaţi. În cabinetul de radiologie, comandantul, doctorul şi eu. Expunerea e scurtă, rezultatul, secret. Mie nu mi se comunică nimic. Doctorul cunoaşte regula.

În ziua următoare, o nouă deplasare, de data aceasta spre aeroport, la Sanatoriul T.B.C. Mi se recoltează sânge pentru V.S.H.

După încă o zi, poate două, în biroul comandantului, o discuţie specifică. "Ai mai fost bolnav? Starea sănătăţii tale e... -nu mi se spune cum-. Noi avem posibilitatea să te ajutăm cu medicamente, cu hrană, cu odihnă. Depinde de modul în care ne ajuţi." Totul e vag, totul e insinuare. "Te reîntorci în celulă, te mai gândeşti, şi când te-ai hotărât, ne spui."

.. Din nou, câteva zile, nu m-a deranjat nimeni. Binevoitoarea ofertă a rămas în biroul celui ce a făcut-o. Starea de surescitare, pare să se fi mai potolit şi ea. În schimb, gândul că s-ar putea să fiu bolnav de T.B.C., fără să mă înspăimânte, mi-a rămas înşurubat în minte, asemeni unui vierme.

După alte câteva zile, o nouă mişcare. Sunt mutat pe o altă aripă a arestului, într-o celulă întunecată şi rece, din cale afară de rece. Mi-e imposibil să cred că între această mutare şi oferta făcută nu e nici o legătură. Strâng şurubul, fără să înţeleg prea bine de ce. La urma urmei, ce vor de la mine? Simt că am ajuns la o limită, dincolo de care eu nu mai sunt eu, o limită care nu e a răbdării fizice - am pătimit eu incomparabil mai mult - o limită a tensiunii nervoase. Ceva trebuie să întreprind. Trebuie. Şi aşa am declarat greva foamei. După trei sau patru zile, din nou la comandant. "Pentru ce refuzi masa?" "Pentru că am ajuns la capătul răbdării. Sunt sătul." "De ce?" "De toate. De foame, de frig, de singurătate, de întuneric, de ironii şi jigniri, de ameninţări şi lipsă de perspectivă, de toate." "Faci râu. Îţi periclitezi sănătatea, şi aşa şubredă, îţi încarci dosarul." Apoi, după un minut de tăcere. "Nu răspunzi? Treaba ta. De mâine vei fi alimentat cu forţa." Şi aşa a fost. În cele din urmă, sunt transferat la închisoarea judeţeană, cunoscută mie, pe malul Mureşului. Deşi fizic greva nu m-a afectat prea mult, medicul închisorii, Dr. Ugrin, se pare că a fost prevenit. Nu ştiam atunci că îmi este rudă, prin, alianţă.

În noua celulă, multă lumină, încă trei deţinuţi, de drept comun, cumsecade, căldură, hrană acceptabilă şi un şoricel domesticit. Când nu cotrobăieşte prin bocanci, se amuză ciugulind dintr-un boţ de mămăligă, legat cu sfoară, de rama patului, şi asta ziua în amiaza mare. Aflu şi câteva noutăţi. Decretul presupus de mine, în timpul anchetei, s-a dat. Nu însă şi pentru deţinuţii politici.

M-am bucurat, aproape zilnic, şi de câteva minute de plimbare. Curtea, cunoscută. Atelierul de împletit coşuri, neschimbat. Curiozitatea deţinuţilor, aceeaşi. E cineva care mă şi recunoaşte. Îmi şi face semne. "Ancăş Zaharie. Ancăş Zaharie." Îmi amintesc. E din satul meu, Gurahonţ, implicat în lotul normaliştilor, arestat acum, sub un alt pretext. Se va libera în curând şi va duce alor mei vestea că trăiesc.