În chip firesc, în prima intentie, titlul " Istoriei Literaturii Române de Detentie" trebuia sa fie: Istoria Literaturii Române de Detentie sub Comunism , fiindca doar acest cuprins aveam de gând sa-l confer lucrarii de fata, când am început redactarea ei. Publicarea în perioada de dupa Revolutia din '89 a numeroase lucrari de memorialistica putându-se încadra în acest gen a produs material mai mult decât suficient, în primii sapte ani de editare libera (1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenta a diferentei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate în concertul general, judecarea contributiei fiecarui scriitor la înaintarea cunoasterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca si a timbrului, tonului si modalitatilor estetice variate ce apropie sau separa un memorialist de celalalt.

Pe masura ce scriam mi-am amintit ca literatorii români au mai suferit condamnari politice si în timpurile anterioare îmbolnavirii natiei de bolsevism si si-au pus pe hârtie memoriile privitoare la executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a patrunde, odata cu revenirea personala a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte, a descinde în varii universuri concentrationare, ca se numeau Siberia, Vacaresti, închisorile austro-ungare, ori lagare de prin alte tari învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale caror existenta si creatie a depins partial si de umbra gratiilor, ori a sârmei ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detentie sub Comunism îi frustra pe unii înaintasi gloriosi de dreptul de a fi prezenti în ea - prin excludere cronologica si politica -, desi ei sunt aceia care au început a hrani cu lucrarile lor acest gen literar aparte. Daca unii dintre cititori mi-ar atrage atentia, pe buna dreptate, ca suferinta din închisorile comuniste nu poate fi comparata cu nici una anterioara, voi fi de acord, dar voi raspunde ca eu nu întocmesc o istorie a suferintei românilor în detentie, ci una a memorialisticii privitoare la ea. Or, tocmai parintii nostri întru literatura sunt aceia care au impus publicului cititor român si astfel de scrieri, facându-le loc în constiinta destinatarilor, alaturi de cele de fictiune în proza, lirice, dramaturgice etc.

Dar, oare, în cartile publicate dupa '89, avem de-a face cu literatura? O apropiere atenta de textele din zona mentionata impune stergerea impresiei de moment ca, toate narând acelasi tip de chinuri si de suferinte morale, în aceleasi locuri de cazna, ele s-ar distinge greu unul de celalalt (un repros ce le minimalizeaza în mod curent). Aceasta impresie falsa a facut ca gustul public sa ajunga mult prea repede la satiu în privinta lor. O alta acuzatie a celor ce nu înteleg cât a fost de anevoiasa viata în conditiile date este ca toate lucrarile insista peste masura asupra neajunsurilor fiziologice, autobiograful transformându-se într-un rhyparograf - de la porecla pictorului grec Pyreicus: pictorul murdariilor. Drept urmare, lectura literaturii memorialistice de detentie a fost delasata de curiosi, dupa prea putini ani de rasfoire. Unul dintre scopurile lucrarii de fata este sa scoata în evidenta deosebirea calitativa estetica dintre aceste scrieri, precum si aceea impusa de oglindirea personalitatilor deosebite ale autorilor în stil si obiective analizate, prin asta demonstrându-se si literaturitatea lor.

Aici este locul potrivit sa dau o explicatie la care nimeni n-a gândit pâna acum - de unde provine si acuza ca aceste volume sunt scrise fara respect pentru exprimarea literara, caracteristica, pasa-mi-te, a literaturii de detentie (sub comunism); caracteristica ce este incriminata ca scotând-o dintre fruntariile literaturii se refera la stilul neîngrijit, la lipsa de interes a autorilor pentru uneltele literatului. Uneori, cum este cazul, în volumul de fata, cu marturiile lui Dumitru Gh. Bordeianu sau Oct. Voinea, editorii au fost datori sa recurga la câte un stilizator, limbajul în care s-a realizat redactarea facând mai mult decât dificila accesibilitatea textului, altfel cutremurator prin continutul evenimential si analiza psihologica. Faptul ca majoritatea memorialistilor nu au pregatire filologica atunci când se aseaza la masa de lucru nu le scuza repetitiile de cuvinte, ale turnurilor de fraza, ale starilor afective expuse sau ale starilor psihice transpuse în exprimare identica. Nu le scuza nici calitatea exprimarii, nici dezinteresul pentru plasticitatea expunerii, pentru figura de stil; ori, dimpotriva, nu le scuza orientarea catre o plasticitate si unele figuri de stil îndoielnice; nu le scuza nici dezinteresul pentru organizarea continutului, pentru investigarea inedita a trairilor, pentru portretul cu viziune originala, pentru descrierile de atmosfera, cu alte cuvinte, nu le scuza saracia întregului s.a.m.d. Exista, totusi, ceva ce sterge aceste deficiente, mutând tipul respectiv de literatura în alta zona: acel ceva este constiinta ca autorii au zacut ani numerosi în atari conditii încât nu au avut alt prilej de exersare a exprimarii decât oral si soptit, cu spaima ca puteau fi pedepsiti daca erau surprinsi facând-o pâna si astfel. Desigur ca acest mod de a trai si a te rosti a lasat urme de nesters în maniera lor de a expune, urme de care suntem datori sa tinem seama. Deci, citind aceste opere, sa cautam în ele niste împletiri zguduitoare si de neuitat dintre o oralitate preponderenta si definitiva (care reprezinta un tip limpede de literatura) si o aspiratie la ceea ce se întelege îndeobste prin exprimarea literara în scris, insuficient educata. Abia dupa ce ne asumam acest punct de vedere, ne este îngaduit sa distingem dupa talent memorialistii (o separare impusa de investigatia speciala facuta de mine - la care dealtfel nu recurg, din respect pentru suferinta egala a autorilor cercetati -, însa refuzata de memorialistii în cauza: ei deseori îsi încep scrierea prin a statua clar si demn ca nu fac literatura).

Noua literatura memorialistica a detentiei trebuie considerata în primul rând ca una didactica, cea mai importanta literatura didactica elaborata vreodata în istoria omenirii (cui i se pare exagerata pozitionarea aceasta, îi voi aminti ca reeducarea - tema volumului de fata -, constituie un fenomen unic - dupa stirile de pâna în prezent - în istoria didacticii universale).

Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detentie sub comunism reprezinta una dintre trasaturile definitorii ale acestei specii noi , pentru analist.

Nu vom întelege acest didacticism ca fiind explicit, ori macar volitiv totdeauna. El este implicit si, mai ales, dedus sine qua non din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un pret sa se mai repete în viitorul umanitatii. Dar acest caracter nu este, în intentia autorilor, preponderent, ba as spune ca, dimpotriva, e necesar un efort pentru a-l descoperi. Daca vreti, trasatura mentionata constituie una ce-i priveste pe cititor si cercetator, mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria sa întrevada 'lectia' indusa de lectura, pentru binele omenirii ce va sa vina.

Aceasta nevoie pe care o resimt moralistii si nascocitorii de solutii didactice în vederea îmbunatatirii omului, într-o lume crestina în care pasii în aceasta directie, oricât de mari, au adus modificari nesatisfacatoare ale firii si mentalitatilor, ale prejudecatilor si temperamentului, ale prostiei si rautatii, m-a facut s-o înscriu pe primul loc al trasaturilor memorialisticii de detentie. Desigur, ea se deduce din trasatura fundamentala: dezvaluirea adevarului asupra puscariilor comuniste, anchetelor M.A.I., relatiilor dintre o politica, deloc egala ei însesi, unidirectionata întru zdrobirea întemnitatilor, mai cu încetinitorul ori mai grabita; si asa mai departe.

Dezvaluirea adevarului are, la rândul ei, diverse subtrasaturi generale pentru toate memoriile de acest tip: Omul arestat traieste un soc; socanta va fi purtarea ofiterilor si subofiterilor M.A.I. cu el - mai ales în saptamânile de început ale retinerii, pâna ce victima se obisnuieste cu noua situatie -, ca si 'obiceiurile neobisnuite' ale 'casei' (în definitiv, prin 'arestare' devenim 'oaspetii' Ministerului de Interne, nu?). Tot soc reprezinta procesul judiciar, comunicarea sentintei, ajungerea într-o închisoare de executie, viata comunitara, pedepsele de aici - si celelalte.

Cum astfel de socuri s-au repetat, cu extrem de putine variatii, în fiece viata de condamnat politic, toti naratorii simt nevoia sa-si comunice trairile paradoxale. Povestirile lor devin impersonale , în sensul maiorescian - desi având caracter de unicat subiectiv pentru fiecare istorisitor -, se vor asemana cu obstinatie, ca si când s-ar permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian unde fiece volum de amintiri constituie o alta posibilitate de intrare, identica celorlalte 1001 cai de acces.

Disciplina locurilor de detentie era dirijata de la centru. Ea nu permitea decât un singur tip de supravietuire (sau de moarte) pe toata întinderea tarii. Toti detinutii s-au izbit de spectrul excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de caldura, al lipsei de aer, de igiena, de mijloace de a-ti cârpi sau înnoi hainele, bocancii; toti s-au izbit de aceeasi nevoie de comunicare si s-au învatat unii pe ceilalti alfabetul morse si al surdo-mutilor, în vederea unei periculoase intrari în contact cu necunoscutii de alaturi; toti au resimtit dureros irosirea timpului departe de familie, de carti, de arta, ori macar de plaiurile natale. Si toti au înlocuit autoeducatia pe care o continuam în libertate, dupa absolvirea treptelor scolarizarii, cu scrierea pe tablite de sapun, pe cioburi, pe talpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrarii maxime în întoarcerea asupra ta însuti si a 'scolii amintirilor personale'; toti au suferit tortura.

- Toti au aflat ce gust are suspiciunea si au recurs poate, în premiera, la SECRET. Au cunoscut cu mai multa sau mai putina oroare ce înseamna pornirea catre invidierea 'grosimii' unei bucatele de pâine din mâna semenului, chiar daca sentimentul hidos, desi natural, era rapid reprimat. Toti au degustat cu rezultate cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate gradele intensitatii acestora, toate etapele invadarii sufletului de catre ele, de la tremuratul incontinent la incontinenta sfincterelor, la albirea parului, la îmbolnavirea cordului, unii ajungând la nebunie, chiar daca majoritatea si-au contracarat frica, savârsind, pentru a uita de ea, acte de nesabuit curaj.

- Toti au cunoscut revolta, dorinta de libertate, ura, dragostea de semen. Toti si-au limpezit descifrarea dusmanului comun si, într-un proces invers, si-au adâncit patriotismul. Toti, exceptiile subîntelegându-se permanent.

- Toti au întâlnit oameni, oameni pe care nu se asteptasera, nu sperasera, uneori nu dorisera pentru nimic în lume sa-i întâlneasca. Surpriza agreabila, dezagrabila, fructuoasa, înjositoare, bogata în influente benefice sau malefice, adusa de aceste cunostinte, a marcat destine. Surpriza adusa de contactul cu bestiile reprezentând represiunea le-a marcat la fel de puternic - pâna la risipirea mintilor si infirmitatea fizica, pâna la pierderea vietii.

În aceasta privinta, experienta detinutilor începe sa se diferentieze, pâna la un punct. Talentul evocator al memorialistilor, spiritul lor de observatie, forta lor de recreare a tipurilor umane, deosebeste relatarile lor. Capacitatea (sau incapacitatea) de a analiza psihologii si de a se autoanaliza le faciliteaza apropierea (sau le impune departarea) de ceea ce întelegem îndeobste prin literatura psihologica si conduce la o noua trasatura a speciei discutate: ea ofera (sau trece pe lânga, fara a baga de seama), ofera material psihologic si antropologic privitor la om în conditiile subumanitatii.

- Pentru ca, totusi, avem de-a face cu literatura, se cuvine sa specific faptul ca în majoritatea acestor carti gasim remarca: nu fac literatura, cu varianta: îmi cer scuze ca nu sunt pregatit a fi scriitor, ori dimpotriva: îmi pare rau ca trebuie sa recurg la un mijloc literar, dar el îmi usureaza comunicarea... etc.

Ceea ce nu-si dau seama memorialistii înca este ca ei au trecut la a pune bazele unui stil specific: acela al memoriilor de detentie , a carui trasatura stilistica precumpanitoare este oralitatea , motivata, cum s-a vazut, de faptul ca ani si ani la rând viitorii memorialisti n-au avut îngaduinta sa citeasca nici un cuvânt tiparit, nici sa scrie vreunul; în schimb, s-a dezvoltat o întreaga epopee, noi Iliade si Odisee, - ce va ramâne pierduta pe totdeauna -, o literatura a naratiunilor spuse de la gura la ureche sau în fata unei camere plina cu insi mai mult adormiti decât treji, atunci când preocuparea era permisa de gardieni.

Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce sa fie dotate pentru descrieri si portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu doua sau mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoresti, zguduitoare. De aceea, n-am scapat nici un prilej de a ilustra cartea de fata cu, mai ales, portrete referentiale (pentru ca sunt rare) si am urmarit, în toate nuantele deosebitoare, chipurile lui Sura Bogdanovici si Eugen Turcanu, întemeietorii reeducarilor pornite în 1949. Aceasta motiveaza caracterul de antologie comentata al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de detentie a aparut în tiraje minuscule si s-a vândut mai ales de la om la om, ceea ce face ca cititorul interesat sa fi izbutit arareori a cumpara toate cartile cu pricina; drept care, socotesc ca volumul de fata - si urmatoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detentie - se cade sa suplineasca aceasta lipsa, oferind curiosilor mostre esentiale din scrierile discutate).

Dialogurile apar cu zgârcenie în aceasta literatura - unul dintre autori se scuza de câte ori inventeaza doua-trei replici, pentru agrementarea lecturii. Aceasta se datoreaza pariului pe care-l fac memorialistii cu ei însisi de a fi cât mai fideli realitatii (ei se socotesc 'martori ramasi în viata', 'emisari ai mortilor amutiti pe vecie'), dialogurile - gândesc ei pe buna dreptate - anevoie repetând întocmai spusele de odinioara. Dintre ele, replicile schimbate cu anchetatorii, procurorii, judecatorii, paznicii, apar frecvent si la fel de frecvent sunt similare în toate cartile, fiindca acele specimene umane în slujba ministerului minciunii si al mortii (M.A.I.) foloseau limbajul de lemn, încremenit în stereotipii încarcate cu predilectie de numele organelor anatomice ale mamelor si ale altor rude si de la fel de scabroase apelative adresate retinutilor si detinutilor lipsiti de dreptul la replica.

Meditatia revine cu drag în pagini, ca si teoria politica. Nu este de mirare: avem de-a face cu persoane care au gândit si în libertate - de aceea, de altfel, s-au pomenit îndaratul gratiilor. Oricât de curios ar parea, ele alcatuiesc armata de gânditori ai patriei, mai ales aplecati asupra problemelor democratiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei si viitorologiei.

Va sa zica, pentru a reveni de unde am plecat în acest excurs în teritoriul literaturii de detentie sub comunisti, intentia mea, ca istoric literar, si-a extins aria de cuprindere si în trecut, pe masura ce redactarea cartii înainta. Apoi a survenit o noua disturbare a activitatii depuse, formulându-se întrebarea: nu cumva sunt dator sa adopt în expunere ordinea uzuala unei atari cercetari, anume cea cronologica? Masa publicatiilor în volum privitoare la detentia sub comunism (preponderenta în Istoria mea) se opunea acestei optiuni, daca publicatiile scriitorilor consacrati o îngaduie. Amintirile contemporanilor nostri au fost redactate, cu putine exceptii, dupa 1989. Sigur, au existat chiar si mai multe variante elaborate în taina si cu mari riscuri înainte de rasturnarea regimului de asuprire interna; numai ca ele au disparut, în general, în beciurile Securitatii si nu au ajuns sa vada lumina tiparului; or, o istorie nu poate urmari absentele. În cazul tuturor operelor poetice, acestea au fost concepute si redactate în însesi temnitele, lagarele, minele, unde s-au chinuit autorii lor, iar ei rareori si-au amintit cu precizie anul si locul creatiei - daca au supravietuit pâna la publicare. A adopta drept criteriu cronologic anul aparitiei nu contribuie la luminarea cronologiei, în fiecare an rasarind numeroase astfel de opuri, a caror trecere prin teasc nu a depins de ispravirea scrierii, ci de gasirea editorilor binevoitori la adresa ei, ori de adunarea banilor necesari procesului foarte costisitor al concretizarii acestei ultime etape din existenta unei lucrari. Era posibila o cronologizare a perioadei la care se refera diversele volume ce ma intereseaza; dar, ele privesc închisorile, începând cu anul 1941 si mergând pâna în 1964, (excluzând relatarile despre Siberia) multi dintre autori acoperind întreaga perioada; deci, se impunea gasirea unei alte discriminari. Aceea a anului de nastere a memorialistilor nu constituie nici ea criteriul, pentru ca nu în toate cazurile exista date biografice clare si complete ale scriitorilor. Am recurs la doua criterii , de alt ordin: unul tematic , sprijinit pe un altul alfabetic . Prin distingerea tematica a lucrarilor înteleg gruparea lor, fie geografica (va exista un volum: Siberiada , în care cap de serie se gaseste C. Stere; sau: Canalul ), fie plecând de la caracteristica trairilor (volumul de fata se ocupa de: Memorialistica Reeducarilor ), fie de la înclinarile literare prepoderente ale lucrarilor; de pilda: Arta portretului la... ) s. a. m. d. Iar în fiecare dintre acestea, de fapt, în cadrul partilor componente - ceea ce se petrece si în ast prim volum -, autorii vor fi prezentati în ordine alfabetica, desi titlurile capitolelor nu vor tine seama de ea. Mi se va reprosa absenta unui criteriu unic de divizare a Istoriei Literaturii de Detentie la Români . Îmi asum aceasta scadere, deoarece mi se pare ca riscul trebuie acceptat de dragul avantajului adus de defectiunea mentionata: putinta de a analiza la un loc scriitori cu problematica identica sau cu aceleasi interese ale investigarii memorialistice, ceea ce îngaduie cititorului o privire comparatista asupra operelor lor.

Aceasta a iscat o alta dificultate, provenind din optiunea între tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea sa propuna portrete ale memorialistilor, biografii si prezentarea lucrarilor prin rezumari comentate, tocmite de mine? Sau trebuia sa adopt un stil cvasididactic, acela al ilustrarii prin citate exemplare? Am ales calea din urma (desi rau famata) pentru trei motive: mai întâi, fiindca impresiile mele au prea putina însemnatate în receptarea publica a operelor în discutie, comparate cu puterea de impact a unor pagini smulse din suferinta însasi; în al doilea rând, pentru ca, fiind vorba despre cea dintâi Istorie a Literaturii de Detentie ce apare în literatura universala, se cade ca ea sa puna la dispozitia unor cititori nefamiliarizati cu materia ei cât mai multe probe pentru judecarea valorica, istoricul ramânând sa indice doar caile de apucat de catre cititor în vederea receptarii. Cu atât mai mult cu cât toate cartile supuse cercetarii, repet, graiesc, în linii mari, despre aceleasi dureri, în aceleasi locuri de detentie, produse de aceleasi minti bolnave ale acelorasi calai din aceleasi centre de ancheta, penitenciare sau lagare. În al treilea rând, cum am precizat mai sus, fiindca editiile unor atari carti sunt mici, vândute unde nu te astepti si mai putin pe unde le cauti, ele se epuizeaza cu rapiditate, astfel încât trecerea mea în revista e datoare sa ofere cititorului care nu cunoaste bine materia ei si o perspectiva directa asupra scrierilor discutate. Singurul element cu pondere pentru Istoria de fata, insist, este personalitatea deosebita a fiecarui autor, specificul stilului sau, capacitatea sa personala de a portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferinta, singuratatea, de a-si mai pastra umorul, de a generaliza, sintetiza, analiza, de a se confrunta cu semenul si cu Dumnezeu, trasaturi ce-i deschid drumul catre marea literatura româna. Or, astfel de distinctii nu se pot face prin 'prezentari', nici prin 'rezumari si comentarii'. Cuvântul scriitorului investigat este suprem, în aceasta perspectiva, fie si acceptând eu blamul 'didacticismului', ori acela ca nu înfatisez publicului si posteritatii o lucrare eminamente originala. Autorii se vor dezvalui pe ei însisi, în cele ce urmeaza; istoricul literaturii va prelua doar rolul unui ghid, preferând, în cele mai multe cazuri, sa se ascunda îndaratul operelor citite dimpreuna cu lectorii sai.

Oprindu-ne la tomul prezent - care este primul al " Istoriei Literaturii Române de Detentie" doar pentru ca ororile reeducarilor au percutat cel mai dureros imaginatia autorului -, operez anumite distinctii între scriitorii discutati, ce, în linii mari, vor ramâne valabile si pentru volumele urmatoare, cu devierile sau capitolele noi impuse de tematica. Ele coincid cu denumirea partilor componente: Originile; Aspiratia de a cuprinde întregul (Eseul istoric); Memorialistica propriu-zisa; Fictiunea . În cea dintâi diviziune aduc în discutie izvoarele istorice ale reeducarilor, folosind cea mai veche marturie concentrationista tiparita pâna astazi, unde, fara a fi filonul principal focalizat de autorul însemnarilor zilnice, Onisifor Ghibu, apare problema reeducarii nationalistilor români, pusa în practica de sovietici prin mijlocirea unora dintre lagaristi, care se declarau comunisti si-i îndemnau pe sotii lor de suferinta sa se înscrie în partidul lor; acestea, sub obladuirea comenduirii lagarului si în vazul ei. Scopul si mijloacele - minus teroarea si dezumanizarea adoptate mai târziu la Pitesti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna - seamana cu ceea ce se va petrece la Suceava, sub conducerea lui Sura Bogdanovici, la Aiud, ori la Târgsor, lagarul desemnat pentru reeducarea elevilor. E necesar sa cunoastem etapele premergatoare aparitiei unui Eugen Turcanu, care va fi folosit pentru cele mai inimaginabile torturi aplicate codetinutilor, cazne a caror explicatie exterioara era tot reeducarea nationalistilor (caci obiectivele interioare si bine ascunse au fost cu totul altele: descoperirea ultimelor secrete pastrate de combatantii pentru libertate, nedivulgate în anchete, în vederea extirparii din contemporaneitate a oricarei opozitii împotriva comunismului, si smulgerea de pe scena publica si aruncarea printre gunoaiele societatii a tuturor personalitatilor impuse în aceasta lupta, prin preschimbarea lor în zdrente umane, slujind regimul în calitate de calai si de informatori, dupa ce li s-a impus sa declare cu glas tare, de fata cu martori, nu doar desprinderea de vechile crezuri si defaimarea lor, ci si o imoralitate personala nebuneasca, incurabila si de neexpurgat, ca si pe aceea a tuturor elitelor dupa modelul carora traisera pâna la arestare). Celelalte segmente ale lucrarii mele, neavând meritul descoperii celei dintâi manifestari a spiritului reeducarilor, cum este cazul cu aceasta contributie personala la istoria lor (tentativa de reeducare din lagarul de la Caracal), ci doar meritul ordonarii si gruparii la un loc, nu socotesc ca sunt dator sa le explic aici. În schimb, ceea ce am numit Spiritul profetic aduce o alta contributie personala importanta, de data aceasta la psihologia creatiei literare, descoperind în Istoria Literaturii Române 'trairea înainte' (cronologic vorbind), de tip profetic, a unor evenimente, comportamente si sentimente specifice numai si numai reeducarilor, mai ales în ipostaza lor denumita "demascari". Ultimul cuvânt al autorului , încearca o sinteza a realitatilor descrise în operele analizate, cea mai scurta si cuprinzatoare posibil, de tip dramaturgic: în doua replici si doua indicatii de punere în scena.

Reiau, în mai putine vorbe, caracteristicile ce cred ca însotesc aceasta tentativa a mea de a redacta o " Istorie a Literaturii Române de Detentie" . În cadrul absentei din panorama istoric literara a unei Istorii a Literaturii Memorialistice Române, autorul ataca, începând cu tomul ce-l aveti în mâini, prezentarea unei parti componente a ei: "Istoria Literaturii Române de Detentie" . El pune fata în fata memorialistica de detentie cu operele de fictiune cu aceeasi tema, creind premizele unei atitudini comparatiste documentar-literare largita. Autorul dezvaluie (istoric, vorbind), originile reeducarilor, în manifestarea lor, pornind tocmai de la o scriere memorialistica. În al treilea rând, originalitatea lucrarii consta în aceea ca, în calitate de comparatist, autorul, gaseste în literatura nationala opere literare premergând, pe cale profetica, aceeasi tematica ca si a lucrarilor ce constituie materia investigatiei sale. În stradania de a încorpora în Literatura Româna marturisirile de detentie, el ajunge la procesul care a determinat aparentele scaderi literare ale acestora, anume la situatia fara iesire ce a impus autorilor exclusiv naratiunea orala timp de ani si ani de zile, ajunge la el fara sa lase lucrarile a ramâne umbrite de aceasta caracteristica , ci scotându- le arta de sub obrocul indiferentei. El este constient ca introducând aceste autobiografii într-o istorie literara, dobândind calitatea de revelator al lor pe plan istoric-literar, el devine - într-un fel - si ucigasul lor, nemaiacceptând motivatia autorilor când le-au pus pe hârtie (sa ramâna dovezi ale crimei, în fata posteritatii), ci acordându-le statutul de care ele nu pot fugi: acela de a fi definitiv considerate scrieri literare.

Se mai pune o întrebare, legata de momentul ales pentru redactarea lucrarii de fata: s-a încheiat oare publicarea de carti de memorialistica a detentiei, pentru a se trece la o sinteza? Nici vorba sa fie asa; dimpotriva, nadajduiesc ca fiecare fost detinut va avea prilejul sa-si nare- ze suferintele direct sau cu ajutorul altui condei. Lucrarile publicate ulterior se vor bucura de aceeasi atentie a autorului, în volumele viitoare ale Istoriei sale, dintre care, tematic, unele vor constitui doar o completare a unui tom aparut anterior.

Urmeaza ca altcineva, mai târziu, când se va gasi un nou cercetator care sa-si dedice viata si energia recuperarii întregii memorialistici române într-o lucrare comparatista, sa ajute scrierile asupra detentiei sa-si gaseasca locul câstigat în teritoriul mai amplu al ei, unul al constiintei românilor în fata istoriei contemporane cu ei, ceea ce nu îmi propun eu aici sa investighez.

MIHAI RADULESCU"

Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din capitală ca oprindu-se aici să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.
La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele: Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă.
Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plată pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea ‘jertfa’ necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-l folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.
Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodimismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi).

Cum a izbutit el să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor analfabeţi de vârstă înaintată chiar?
Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea un număr de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispoziţia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau tomurile. În cazul când nu s-ar fi găsit cărţile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.
În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să ...”citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie învăţătorul permanent şi neobosit. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere; cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.
Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări numai parţiale în adâncul textului; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.
Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.
Acest canon al lecturii permanente nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai are şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care citeşti. Părintele spunea cuiva: ”Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.
“Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează Maica Mitrodora; adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul oamenilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomanda copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea avea şi un scop personal: ea însoţea lectura, întărind-o pe altă cale, ca un instrument suplimentar de obişnuire cu ea. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.
Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.
De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.
Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt ...acasă. şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin ...ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă. Se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.
De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.
Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.
Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vrun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.
O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult. Dumneaei a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.
Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poeţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate proprie ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorge Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.
Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” – “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”), îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 30.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!...”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.
Deoarece am pomenit şi pata aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, trebuie aflat că asta a condus la confiscarea a zeci tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii. Atunci au pierit cele 39 volume dactilo, însumând aproximativ 16.000 pagini, din scrierea: “Privelişti apocaliptice”.
Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; dar nu mai ”era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare, după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiaza, serile şi nopţile.
Revoluţia din ‘89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi reveniră la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.
Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri a scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!
Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, doi ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Mandiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui. Voi adăuga că, am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică convorbirile purtate cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze cu o biografie a părintelui Mandiţă, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea muncii mele de scriitor, simt că ea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Mă simt egalul în trăire al cititorilor ţărani. Nu aşa trebuie să se simtă un creator? Mai ales când colaborarea cu editura pleacă de la următoarele principii:
“Să nu vă siliţi să creaţi sau să înfrumuseţaţi o aură Părintelui;
“Să primeze obiectivitatea şi raţiunea faţă de sentiment;
“Să nu uităm că Părintele a fost privit de contemporanii săi şi este privit de unii dintre ai noştri cu superioritate şi de aceea, pentru a nu cădea în ridicol, orice susţinere favorabilă dânsului trebuie să fie foarte echilibrată şi bine fondată;
“Cât priveşte activitatea celor care încearcă să continue opera, trebuie tratată foarte discret şi numai la mare nevoie pomenită.”
Mulţumesc Proniei că mai există ...ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române, nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii...

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului... Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”
Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai întâi la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină –, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.
Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar de către modelul său dese ori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o ultimă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a asculta o ultimă dată lecţia.
Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.
Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citescă, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.

MIHAI RĂDULESCU

Pentru cunoaşterea amănunţită a acestei epopei cărturăreşti rurale ortodoxe cautaţi “Povestiri din viaţa Părintelui Nicodim” apăsând aici www.litdedetentie.as.ro