Ion Iliescu e muşamaua naţională

Răspund dorinţei domnului prim ministru Adrian Năstase ("Adevărul" din 5 iunie 2001, pag. 1), care considera utilă o dezbatere pe marginea proiectului de amnistiere a celor implicaţi în reprimarea revoluţiei din decembrie 1989, proiect susţinut de preşedintele Ion Iliescu şi îmi exprim şi eu părerea asupra acestui subiect.

Atitudinea preşedintelui Iliescu de susţinere a amnistierii criminalilor din decembrie 1989 nu mă surprinde. În 1991 scriam despre "campania mai amplă de măsluire a istoriei revoluţiei prin care se urmăreşte pregătirea opiniei publice pentru amnistierea criminalilor din decembrie 1989" (vezi ziarul "Renaşterea Bănăţeană" din 15 mai 1991 sau cartea mea "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei", Editura Sedona 1999, pag. 150). La un simpozion consacrat revoluţiei şi desfăşurat la Timişoara în decembrie 1996 am prezentat comunicarea "Manipularea proceselor revoluţiei". Această comunicare începea cu cuvintele: "După părerea mea, exprimată în repetate rînduri în presa anilor 1990-1994, scoaterea basma curată a vinovaţilor de reprimarea revoluţiei a fost unul din scopurile puterii instalate în decembrie 1989". Textul respectivei comunicări din 1996 poate fi citit în volumul O enigmă care împlineşte şapte ani, Fundaţia Academia Civică, colecţia Biblioteca Sighet 1997, pag. 133, în revista "22" din 21 ianuarie 1997 sau în cartea "Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei" (pag. 216-220).

Ion Iliescu, prin ceea ce zice acum, confirmă justeţea spuselor mele din 1991 şi 1996. Există o teamă a lui Ion Iliescu de a se lămuri evenimentele din decembrie 1989, şi cred că această teamă provine din propria sa vinovăţie în ceea ce priveşte înscenarea aşa-zisei lupte cu "teroriştii" de după 22 decembrie 1989.

Prin amnistiere, cercetările pe care justiţia le mai face referitor la evenimentele din decembrie 1989 ar fi oprite. Parchetul nu-şi va pierde timpul să cerceteze fapte amnistiate. Cercetările de pînă acum au dat rezultate stînjenitoare pentru Ion Iliescu. Exemplific:

- Cazul Stănculescu-Chiţac, amîndoi numiţi miniştri de Ion Iliescu după 22 decembrie 1989 şi păstraţi în funcţie în ciuda protestelor viguroase ("destabilizării") care veneau în special din Timişoara. Ni se spune mereu că Stănculescu şi Chiţac au mari merite începînd cu 22 decembrie 1989, cînd au aderat la revoluţie şi au luptat cu "teroriştii", dar iată în 11 ani nu a fost identificat nici un terorist. Iar ceea ce lămureşte Justiţia ne apropie tot mai mult de concluzia care s-a auzit în Piaţa Universităţii încă din 1990: teroriştii n-au existat, ei au fost inventaţi de către cei care au preluat puterea în 1989.

- Cazul Otopeni, 50 de oameni ucişi în lupta cu "teroriştii", dar se dovedeşte că acei "terorişti" n-au existat. După cum arată "Adevărul" din 6 iunie 2001, pag. 16, Comisia de abuzuri a Senatului investighează dacă nu cumva masacrul de la Otopeni a fost regizat. În cazul unei amnistii, generalul Gheorghe Ghiţă, care a sesizat Comisia de Abuzuri a Senatului, fiind scăpat de puşcărie n-ar mai avea motive să continue dezvăluirile (cum nu a făcut dezvăluiri înainte de a fi condamnat).

- Cazul Tîrgovişte, unde generalul Andrei Kemenici, numit revoluţionar de Ion Iliescu prin Decretul 226/1992 (Monitorul Oficial nr. 41 / 24 februarie 1993, pagina 15) a fost condamnat la puşcărie. Kemenici şi-a cîştigat meritele de revoluţionar luptînd cu teroriştii care voiau să-l elibereze pe Ceauşescu. Dacă ne amintim, Ceauşescu de aia a şi fost executat în grabă, nu cumva trupele de comando trimise în apărarea lui să-l salveze. Iată că din cercetarea acestui caz în Justiţie, apare o altă ipoteză: nu a existat la Tîrgovişte nici un terorist dornic să-l salveze pe Ceauşescu, ostaşii omorîţi acolo s-au împuşcat între ei, iar vinovat este tocmai cel care a condus lupta "antiteroristă".

- Masacrul din faţa Ministerului Apărării Naţionale, unde ofiţeri români nevinovaţi au fost ucişi pe motiv că ar fi fost "terorişti". Presa a speculat că unii din aceşti ofiţeri cunoşteau dosarul KGB al generalului Militaru.

- Un caz din Timişoara pe care-l cunosc: ofiţerul Andreoiu Ilie, cu certificat de revoluţionar (Monitorul Oficial nr. 568 bis din 22 noiembrie 1999, pag. 16), pentru că a apărat de terorişti Poligrafia din Timişoara, în noaptea de 22/23 decembrie 1989. Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti constată că pretinşii terorişti împuşcaţi de Ilie Andreoiu erau de fapt oameni nevinovaţi, şi îl condamnă pe Andreoiu la 4 ani închisoare pentru tentativă de omor (Sentinţa 223/22.12.1999).

- Evenimentele de la Sibiu, unde o mulţime de oameni nevinovaţi au fost consideraţi "terorişti".

Mai sînt probabil şi alte asemenea cazuri. Fostul procuror general Dan Voinea începuse să investigheze evenimentele de după 22 decembrie 1989 de la Timişoara, dar a fost schimbat.

Fiecare asemenea caz de "terorism" de după 22 decembrie 1989 rezolvat definitiv şi irevocabil poate fi o dovadă, avînd autoritate de lucru judecat conform art. 22 alin 1 Cod procedură penală, într-un alt proces prin care să fie traşi la răspundere cei care au înscenat întreaga luptă cu "teroriştii" de după 22 decembrie 1989. Cred că exact de asta se teme Ion Iliescu.

Vorbind de revoluţie vorbim de peste 1000 de morţi. Dacă se muşamalizează moartea a 1000 de oameni, să nu ne mirăm că se muşamalizează neregulile de la bănci (vezi "Dacia Felix"), sau luările de mită, ori de cîte ori există interes politic pentru asta. Statul de drept rămîne o ficţiune.

("România Mare" nr. 573 din 6 iulie 2001; articolul a fost trimis iniţial ziarului "Adevărul", care nu l-a publicat dar, în numărul din 18 iunie 2001 Dumitru Tinu l-a comentat la rubrica "Dialog cu cititorii")