[Momente ale istoriei naţionale cînd s-a recurs la reprimări]

6. În legătură cu evocarea, prin motivele de casare formulate de partea responsabilă civilmente, a unor momente din istoria naţională cînd s-a recurs la acte de reprimare

Înăbuşirea de către armată a răscoalei ţărăneşti din 1907, folosirea de trupe pentru stingerea conflictelor sociale de la Lupeni din 1929 şi de la Griviţa din 1933, ca şi lichidarea, cu ajutorul armatei, a rebeliunii legionare din ianuarie 1941 nu pot constitui elemente de comparaţie cu reprimarea demonstranţilor de la Timişoara deoarece din ansamblul probelor de la dosar a reieşit că acestea din urmă au evoluat paşnic pînă la intervenţia trupelor cu armele de foc, cazurile izolate de violenţă înregistrate anterior sau de încercare de a pătrunde în unităţi militare avînd caracter provocator, pentru a justifica acţiunea de reprimare, deoarece - aşa cum s-a demonstrat prin considerentele sentinţei nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Secţiei militare a Curţii Supreme de Justiţie - în majoritatea coloanelor de demonstranţi au fost luate măsuri de precauţie împotriva infiltrării de persoane necunoscute care să se dedea la violenţe.

Dar, pe lîngă că procedeele autorităţilor judiciare existente atunci, faţă de eventualele excese ale comandanţilor ce au condus acele acţiuni de reprimare, exced posibilităţilor de control şi apreciere ale acestei instanţe, ilegitimitatea regimului social-politic din 1989, determinată de treptata sa creere şi dezvoltare prin măsuri abuzive, după instaurarea prin violenţă şi presiune, cărora nu li s-a putut rezista, a guvernului de la 6 martie 1945, regim care a existat, deci, ca stare de fapt, iar nu de drept, nu putea îndreptăţi o nouă violenţă, ca aceea de a se trage cu muniţie de război asupra propriei populaţii, ceea ce a şi determinat, practic, ridicarea la protest a întregului popor şi înlăturarea conducerii dictatoriale bazate pe teamă şi încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.