[Despre legitimitatea reprimării revoluţiei]

 

                2. În legătură cu legitimitatea acţiunilor de reprimare a demonstranţilor prin folosirea armelor de foc

                Contrar celor susţinute prin motivele de casare invocate, din considerentele sentinţei se constată că prima instanţă a examinat susţinerile formulate de inculpaţi în această privinţă, ajungînd la concluzia îndreptăţită că ei au acţionat în afara cadrului legal.

                Ţinîndu-se seama de specificul ordinelor militare, în raport cu prevederile regulamentelor ce erau în vigoare în anul 1989, s-a considerat că, pentru a fi executat, ordinul trebuie să aibe conţinut şi formă legală, că întreaga răspundere pentru legalitatea ordinelor date sau transmise o poartă comandanţii, iar supunerea, ca trăsătură a disciplinei militare, îşi are propriile limite, stabilite de normele legale la care trebuie să se refere.

                Ca urmare, făcîndu-se referire şi la precizarea inculpatului Stănculescu Victor Atanase că "potrivit reglementărilor, militarii sînt obligaţi să execute numai ordinele ce se încadrează în spiritul legii" (fila 82 vol. 3), s-a conchis că ordinul de a se deschide foc cu muniţie de război, împotriva unei mulţimi de oameni paşnici, neînarmaţi, nu trebuia pus în executare deoarece nu era emis în baza unei legi şi a prevederilor constituţionale, ci avea caracter vădit nelegal.

                În această privinţă, este de observat că nu-şi găseşte justificare susţinerea formulată prin motivele invocate de partea responsabilă civilmente că ordinul de a se trage asupra manifestanţilor ar fi fost emis în temeiul art. 74 şi 75 pct. 14 din Constituţia din 1965, potrivit cărora preşedintele de atunci, care era şi comandant suprem al forţelor armate, putea proclama, în unele localităţi sau pe întreg cuprinsul ţării, starea de necesitate.

                Tot lipsită de justificare este şi invocarea, prin aceleaşi motive, a art. 41 din Constituţia ce era atunci în vigoare, cu scopul de a se demonstra obligativitatea indiscutabilă pentru militari de a îndeplini ordinele pe timpul stării de necesitate.

                Atribuţia preşedintelui de atunci de a proclama starea de necesitate, ca şi considerarea prin art. 41 din acea Constituţie, ca fiind crimele cele mai grave "călcarea jurămîntului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului" nu pot da temei legal unui ordin de a se trage cu arme de foc asupra unor grupuri de oameni, chiar dacă aceştia nu s-ar fi supus unor somaţiuni, cît timp caracteristica manifestărilor acelor grupuri erau doar protestele şi revendicările orale, fără a se recurge la violenţe care să nu poată fi oprite decît prin împuşcarea componenţilor grupurilor.

                Sub acest aspect, este de remarcat că, în legislaţia existentă atunci, nici un act normativ nu permitea escaladarea forţei de ripostă a unei formaţiuni militare pînă la a se trage, cu muniţie de război, asupra populaţiei protestatare, iar această lipsă de reglementare nici nu lăsa loc la o interpretare contrarie cît timp nici în legislaţia românească anterioară nici în legislaţiile altor state nu sînt prevăzute astfel de modalităţi brutale de ripostă faţă de manifestările paşnice ale celor nemulţumiţi.

                Ca mod de a se proceda în caz de tulburări sociale, al căror caracter este mai grav şi, evident, mai greu de stăpînit decît manifestările protestatare de la Timişoara, prin Instrucţiunile Ministeriale asupra întrebuinţării armatei din 1912, care au fost un timp îndelungat în vigoare, s-au reglementat prescripţiuni pentru trupe în cazuri de tulburări, prevăzîndu-se că întrebuinţarea armelor de foc de către trupe se făcea numai în urma somaţiunii membrilor ministerului public şi prefecţilor de judeţ şi poliţie, cu care comandanţii trupelor erau obligaţi a intra în legătură, existînd grija de a nu se produce victime şi de nu fi loviţi oameni nevinovaţi.

                Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, ordinul de a se trage a fost transmis de Coman Ion fără a se stabili unde şi în ce condiţii să se facă uz de armele de foc, ceea ce explică numărul mare de morţi şi răniţi încă din seara de 17 decembrie 1989, cu producerea de victime nu numai în rîndul manifestanţilor paşnici, dar şi dintre persoanele care erau atunci întîmplător pe străzile oraşului sau chiar se aflau în apartamente sau în balcoanele acestora.

                Este semnificativ că în instrucţiunile de atunci se prevedea (la art. 26 alin. 2): "comandanţii trupelor sînt personal şi absolut răspunzători de toate măsurile luate, neputînd invoca niciodată că au fost influenţaţi de autorităţile civile în hotărîrile ce iau".

                Dar, aşa cum s-a arătat, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente nu se pot prevala de nici o dispoziţie legală susceptibilă a justifica folosirea armelor de foc cu muniţie de război, împotriva populaţiei de la Timişoara, pentru că o astfel de dispoziţie nici nu a existat.

                Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 decembrie 1989, confirmînd că la acea şedinţă, după ezitări din partea unor participanţi, s-a adoptat hotărîrea de a se face uz de arme de foc, cu muniţie de război, nu conţine nici o referire la situaţiile în care să acţioneze trupele şi la modul cum să se folosească armele de foc (filele 109-129 vol. 1).

                În atare situaţie, este evident că, chiar şi fără a ieşi din limitele acelei hotărîri, atît Coman Ion în calitate de şef al comandamentului principal de la Timişoara, cît şi inculpaţii, în cadrul atribuţiilor ce le-au revenit la comandamentele din care au făcut parte, aveau îndatorirea să stabilească un mod restrictiv de folosire a armelor de foc, cu obligaţiuni precise pentru fiecare comandant de formaţiune, astfel ca să nu fie produse victime şi să nu fie expuse gloanţelor persoanele care nu participau la manifestaţii.

                Or, prin modul vădit defectuos în care au pus în aplicare hotărîrea de reprimare adoptată de Comitetul Politic Executiv al fostului Partid Comunist Român şi ordinul de a se deschide focul dat de Nicolae Ceauşescu, cei doi inculpaţi s-au încadrat cu accentuat exces de zel în acţiunea declanşată de Coman Ion împotriva populaţiei protestatare a Timişoarei prin transmiterea acelui ordin de deschidere fără limite a focului cu muniţie de război.

                Dar, în legătură cu participarea celor doi inculpaţi la punerea în executare a ordinului de folosire a armelor de foc, se impune a se avea în vedere că răspunderea lor nu poate fi stabilită numai în raport cu gradul de înţelegere şi de apreciere a oportunităţii executării ordinului propriu unui militar obişnuit sau chiar unui comandant de nivel mediu, ci şi în raport cu pregătirea lor superioară, cu experienţa îndelungată ce o aveau în structurile ierarhice de comandă şi, mai ales, cu funcţiile importante ce le deţineau, unul din ei de prim adjunct al ministrului Apărării Naţionale, iar celălalt de şef de comandament de armă în acelaşi minister.

                Ca urmare a poziţiei deosebit de importante pe care aceşti doi inculpaţi o aveau în structurile de comandă ale Armatei era firesc, deci, ca ei să atragă atenţia lui Coman Ion, care nu avea nivelul lor specific de pregătire şi specializare[1], asupra consecinţelor ce puteau rezulta vădit din punerea în executare nelimitată, necontrolată şi necenzurată prin prisma dispoziţiilor legale a prevederilor acelui ordin şi, în orice caz, să diminueze, prin măsurile de detaliu ce trebuiau să le ia, efectele lui imprevizibile.

                Contrar însă obligaţiilor ce le reveneau în funcţiile importante deţinute, inculpaţii nu numai că nu au făcut nimic pentru limitarea efectelor ucigătoare ale ordinului de deschidere a focului, dar, aşa cum a rezultat din probele analizate pe larg prin sentinţă, au acţionat cu zel excesiv pentru executarea lui întocmai, ceea ce explică numărul mare de morţi şi răniţi prin împuşcare din seara de 17 decembrie 1989 şi noaptea ce a urmat.

                Este de relatat, în această privinţă, că în situaţia privind pierderile sanitare din Timişoara se menţionează, că pînă la data de 18 decembrie 1989, ora 5 dimineaţa, au fost împuşcate 209 persoane (filele 165-170 vol. 4), iar colonelul Dăescu Dumitru, şeful Inspectoratului judeţean de protecţie civilă, a declarat că, în urma verificărilor făcute din ordinul generalului Stănculescu, i-a raportat că pînă la ora 23,20' din seara de 17 decembrie 1989, se aflau deja în spitale 216 răniţi şi 26 morţi (fila 38 vol. 4), aşa încît este evident că, prin acţiuni directe şi achiesare la ceea ce se întreprindea pentru executarea ordinului de reprimare dat de Coman Ion, cei doi inculpaţi au participat încă din seara acelei zile la producerea unui adevărat masacru.

                De aceea, pentru similitudine de raţiune se impune ca inculpaţii, ca factori superiori de comandă, cu atribuţii practic nelimitate în punerea în aplicare a ordinului de deschidere a focului la Timişoara, să răspundă pentru masacrul la care au participat în mod voit, aşa cum s-au creat precedente cu mareşalul Wilhelm Keitel, şeful O.K.W. şi generalul Alfred Jodl, şeful biroului operaţii al Wermachtului, condamnaţi de Tribunalul Internaţional de la Nurnberg pentru vina de a fi ordonat sau de a fi achiesat la indicaţia lui Adolf Hitler ca forţele de sub autoritatea lor să comită astfel de masacre. Sub acest aspect, nu se justifică vreo distincţie în raport cu împrejurarea dacă grupurile masacrate aparţin propriului popor, ca în cazul inculpaţilor, ori altor etnii, ca în cazul celor doi condamnaţi ai Wermachtului german[2].

                Tot astfel, în raport cu aceste considerente, aprecierea deplin justificată a primei instanţe că "reprimarea de la Timişoara a fost, de fapt, un masacru în masă" (pagina 23 din sentinţă) face inaplicabilă în cauză prevederea de la art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

                În adevăr, potrivit acestui text din Convenţie, moartea nu se consideră cauzată prin încălcarea art. 2 din Convenţie, care garantează protejarea dreptului la viaţă al oricărei persoane, în cazurile în care producerea decesului ar rezulta din recurgerea absolut necesară la forţă, ca atunci cînd se impune "pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie".

                Or, aşa cum s-a mai arătat, din probele administrate a reieşit că recurgerea la forţă, în felul în care s-a procedat la Timişoara în perioada 17-22 decembrie 1989, nu era necesară deoarece pe de o parte focurile de armă executate au vizat mase protestatare ce manifestau paşnic, fără a comite acte de violenţă, iar pe de altă parte au şi fost folosite nelimitat, producîndu-se numeroase victime, nu numai între demonstranţi, ci şi în rîndul persoanelor aflate întîmplător pe stradă sau chiar în apartamentele unde locuiau.

                Dar, mai este de observat că atributul de a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie, nu-l pot avea decît autorităţile legitime.

                Or, un guvern instalat sub forţă şi presiune, cum a fost cel instaurat la 6 martie 1945 în România, era vădit ilegitim deoarece nu era emanat de la reprezentanţii fireşti ai poporului, astfel că şi regimul social politic creat ulterior prin violenţă şi fraudă, ca şi guvernele ce s-au succedat în astfel de condiţii nu şi-au dobîndit legitimitatea.

                Cum este de netăgăduit ilegitimitatea regimului social-politic creat în România după instaurarea guvernului de la 6 martie 1945, ca şi a guvernelor ce s-au constituit ulterior sub amprenta violenţei iniţiale, a cărei emanaţie nu a putut fi înlăturată prin alegerile care, fiind ţinute succesiv sub controlul nucleului anterior al puterii, au asigurat, de fiecare dată, perpetuarea aceleiaşi rezultante nefireşti, este evident că un atare guvern nu putea avea autoritatea de a reprima tulburările, chiar şi violente, dar care n-au avut acest caracter, pentru a-şi menţine propria putere obţinută prin violenţă.

                De altfel, Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naţionale nu conţinea nici o dispoziţie referitoare la folosirea armatei în caz de tulburări, aşa încît dispoziţia de impunitate de la art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu poate fi invocată şi pentru că recurgerea armatei la forţă, în astfel de situaţii, nu era reglementată prin lege, ceea ce explică poziţia iniţială a miniştrilor apărării şi de interne în cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv ţinută la 17 decembrie 1989, cînd au raportat că în nici un act normativ nu au găsit prevăzut că "trebuie să iasă cu cartuşe de război" (filele 123-126 vol. 1).

                În atare situaţie, în mod corect nu s-a primit de prima instanţă apărarea pe care inculpaţii şi-au făcut-o prin invocarea legitimităţii ordinului de a se trage cu arme de foc asupra manifestanţilor paşnici de la Timişoara.

 

                3. În legătură cu invocarea de către inculpaţi a lipsei posibilităţii de a anticipa legitimitatea demonstraţiilor la Timişoara

                Este adevărat că din probele administrate a reieşit că la primele manifestări, ce au avut loc în după amiaza zilei de 16 decembrie 1989[3], a participat un număr redus de persoane, dar pe măsura trecerii orelor manifestările s-au extins, pentru ca a doua zi, după începerea demonstraţiei trupelor, un important segment al populaţiei municipiului Timişoara să iasă în stradă şi să se alăture celor care începuseră să protesteze împotriva regimului totalitar, iar în final, în urma ripostei violente din partea forţelor de ordine, să fie atacat comitetul judeţean de partid şi să se încerce intrarea în unele unităţi militare[4] implicate în combaterea participanţilor la acţiunile de protest.

                Dar, aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei, inculpaţii au avut încă de la început reprezentarea că protestele de la Timişoara erau generalizate, fiind informaţi, datorită poziţiilor importante ce le deţineau, de organele Direcţiei de informaţii a Armatei, ale securităţii şi cele de partid, încît atunci cînd s-au implicat în executarea acţiunii de reprimare ştiau că victimele ce se vor produce sînt din rîndul unei mari mase de oameni nemulţumiţi de măsurile regimului dictatorial.

                Pe lîngă lipsa de relevanţă a împrejurării că participarea populaţiei din Timişoara la protestul antidictatorial s-a extins treptat, este de observat că în jurul orei 17 din ziua de 17 decembrie 1989, cînd cei doi inculpaţi au ajuns la Timişoara, manifestările erau generalizate, ceea ce l-a şi determinat pe Coman Ion ca, din indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, să transmită ordinul de a se trage cu armele de foc, ceea ce a făcut ca populaţia, iritată, să-şi intensifice şi mai mult acţiunile de protest.

                Aşa fiind, este evident că inculpaţii s-au aflat de la început în faţa unei mişcări de protest generalizate, a cărei legitimitate era de netăgăduit, încît încă din momentul implicării în reprimarea manifestanţilor, prin folosirea armelor de foc, ei au avut reprezentarea deplină a ilicităţii participării lor la realizarea acelei acţiuni şi a consecinţelor grave susceptibile a se produce prin acea acţiune violentă.

 


[1] dar şi Coman Ion avea grad de general.

[2] prin acest paragraf Curtea Supremă polemizează indirect cu reprezentanţii armatei care, după hotărîrea primei instanţe, au comentat în presă că "nici Wehrmachtul n-a fost pus să plătească pentru crimele lui Hitler".

[3] însă şi în 15 decembrie 1989 au avut loc manifestări în jurul casei pastorului Laszlo Tokes.

[4] ciudat că nu este precizată fila din dosar pe temeiul căreia se dovedeşte încercarea manifestanţilor de a pătrunde în unităţi militare.