[Recursul Ministerului Apărării]

- Partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale a susţinut, în esenţă, prin motivele de casare formulate, că apare de neînţeles condamnarea celor doi inculpaţi, deoarece persoanele care au avut un rol în reprimarea demonstranţilor de la Timişoara au fost judecate şi condamnate prin sentinţa nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Secţiei Militare a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi prin deciziile nr. 30/1997 şi nr. 31/1997 ale Curţii Supreme de Justiţie constituită în complet format din 9 judecători, iar cei doi inculpaţi nu au avut nici o contribuţie la acţiunea de reprimare a demonstranţilor.

În sprijinul acestei susţineri, invocîndu-se dispoziţiile art. 385¹-385¹⁹ din Codul de procedură penală, fără a se preciza cazurile de casare pe care se întemeiază, s-a învederat că prima instanţă nu a examinat în ansamblul său materialul probator administrat în cauză, ci a luat în considerare doar selectiv anumite pasaje din declaraţiile martorilor, ceea ce a determinat-o să ajungă la concluzia că inculpaţii au comis acte ce au avut ca urmare moartea sau rănirea gravă a unui mare număr de persoane, deşi o apreciere corectă a actelor dosarului ar fi impus să se reţină că, la Timişoara, nici unul dintre cei doi inculpaţi nu a avut prerogativele comenzii în sensul de a da ordine în nume propriu unor subordonaţi ori eşaloane militare, în calitate de comandant direct al acestora.

Invocîndu-se Jurnalul acţiunilor de luptă al Diviziei 18 mecanizate, în care nu s-a consemnat nici un ordin dat de cei doi inculpaţi, precum şi principiul de drept "in dubio pro reo", se relevă că nu s-a dovedit cu claritate implicarea inculpaţilor în activitatea de coordonare a reprimării manifestanţilor.

Totodată, s-a făcut referire la ordinul comandantului suprem de atunci, ca armata să intervină în evenimentele de la Timişoara, şi la prevederile Constituţiei din 1965, subliniindu-se că "executarea necondiţionată a ordinelor în armată a fost şi rămîne principiul de bază pe care se întemeiază instituţia militară". În legătură cu acest principiu, s-a considerat că "aprecierea făcută de preşedintele completului de judecată ... relevă o îngrijorătoare neînţelegere a fenomenului militar în ansamblul său" (fila 4 din motive) şi s-a susţinut că inculpaţii, fiind militari în decembrie 1989, nu aveau obligaţia ori libertatea de a face aprecieri de valoare, pentru ca, în funcţie de concluziile reieşite, să acţioneze altfel decît cum li se cere prin ordinul legal şi regulamentar existent.

Făcîndu-se referire la cerinţele ordinii şi disciplinei militare, astfel cum acestea au fost înscrise în regulamentele generale de atunci, la unele prevederi ale Constituţiei din 1965 şi la aprecieri făcute de unul din miniştrii Apărării Naţionale cu privire la rolul armatei în Revoluţia din Decembrie 1989, precum şi la prevederile de la art. 2 pct. 2 lit. c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de Parlamentul României în anul 1994, se susţine că inculpaţii nu au acţionat cu depăşirea cadrului legal pe care aveau obligaţia să-l respecte şi că instanţa a denaturat sensul prevederilor din convenţia menţionată.

Invocîndu-se şi aprecieri făcute prin unul din rapoartele Statului Major General, se mai susţine că "culpabilizarea armatei prin condamnarea militarilor, indiferent de grad şi funcţie, pentru executarea ordinelor primite nu poate avea decît consecinţe dintre cele mai grave", că "militarii nu pot fi ţinuţi responsabili pentru executarea unor ordine emise de puterea politică", căreia ar trebui să-i revină răspunderea în întregime, şi că "timorarea şi culpabilizarea instituţiilor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională le fac inoperante în situaţii de criză" şi că, în realitate, culpabilizarea armatei ar trebui examinată în sfera răspunderii penale, iar nu aceea a răspunderii civile delictuale, cum a procedat instanţa, care şi în acest plan, în condiţiile impuse de posibilităţile bugetare limitate, a stabilit sume exagerate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale.

Tot în legătură cu obligarea Ministerului Apărării Naţionale la despăgubiri, se mai susţine că nu s-a ţinut seama că inculpaţii nu au avut prerogative de comandă asupra militarilor ce nu făceau parte din forţele acestui minister şi nici de natura comandamentului ce a funcţionat la fostul Comitet judeţean de partid Timiş, unde s-a aflat Stănculescu Victor Atanase, despre care Coman Ion a afirmat că nu a înţeles de ce fusese repartizat în acel loc, precum şi că instanţa, nedeterminînd partea din pagubă pricinuită de celelalte forţe militare, care nu făceau parte din structura Ministerului Apărării Naţionale, nu dă acestuia posibilitate la acţiune în regres pentru alţi comitenţi sau prepuşi.

Totodată, făcîndu-se referire la momente din istoria naţională cînd s-a recurs la acte de reprimare a unor răscoale sau mişcări, prin comparare cu modul cum s-a pus chestiunea răspunderii în cazul victimelor acelor acte represive sau al unor acte de reprimare din alte ţări, se apreciază că "soluţia pronunţată ar putea fi încadrată în rîndul actelor cu caracter de răzbunare" (fila 11 din motive).

Conchizîndu-se, se consideră că "a reproşa atitudinea armatei, prin chemarea conducătorilor săi în faţa instanţelor penale, pentru a da socoteală privind participarea la acţiunile represive de pînă la 22 decembrie 1989, înseamnă pînă la urmă a deturna sensul evenimentelor", precum şi că atitudinea celor doi inculpaţi pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, de la Timişoara, denotă că în nici un caz ei nu au avut vreun rol în conducerea actelor de reprimare pe timpul desfăşurării acelor evenimente.

În fine, s-a relevat că nu s-a avut în vedere concluziile Ministerului Apărării Naţionale, prin care s-a cerut respingerea pretenţiilor părţilor civile de a li se acorda despăgubiri materiale şi morale pe considerentul că toate daunele ce li s-au cauzat au fost integral reparate prin Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea memoriei eroilor martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria revoluţiei din decembrie 1989. Se învederează că, mai mult, instanţa a depăşit limitele fixate prin cererile formulate de părţile civile, deoarece a stabilit despăgubiri unor persoane care nu au dovedit existenţa prejudiciului sau care, arătînd în ce a constat vătămarea suferită, nu au solicitat vreo sumă de bani, iar altora le-a stabilit despăgubiri globale deşi au solicitat despăgubiri plătibile periodic.

În concluzie, s-a cerut de partea responsabilă civilmente casarea sentinţei şi, în principal, achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c şi d din Codul de procedură penală, iar în subsidiar să se dispună rejudecarea cauzei.