Câteva rânduri despre satul meu

Satul meu natal, Pilipăuţi, din timpul când l-am cunoscut şi până la plecarea mea făcea parte din comuna Lunca, împreună cu satele Lunca, Molniţa, Frunza (Prisaca), Oroftiana de Sus şi Oroftiana de Jos, plasa Herţa judeţul Dorohoi, conform organizării administrative interbelice.

Locuitorii satului erau în totalitate de naţionalitate română, ca de altfel toate satele dimprejur, cu excepţia târgului Herţa unde erau mulţi evrei. Mai târziu când am crescut mai mare şi m-a luat tata la Noua Suliţa, în Basarabia, şi mai apoi odată sau de două ori la Cernăuţi, am văzut acolo locuitori şi de alte naţionalităţi: ruteni, nemţi, etc.

Curios este pentru mine şi astăzi faptul că denumirea satului are o rezonanţă cam slavă, deşi locuit în totalitate de români, dar ştiu că atunci când veneau rudele noastre la hramul din sat, care se sărbătorea la 8 septembrie (la Sânta Maria Mică) spuneau că au venit la Satu Mare la hram. Aşa-i auzeam şi pe cei din Movila sau Oroftiana. Astăzi satul care se află sub ocupaţie ucraineană, fostă sovietică, are denumirea tradusă (Satu Mare - Velicoselie). E un semn de întrebare pe care nu ştiu să mi-l explic, pentru că toate aceste sate cunoscute sub denumirea de regiunea Herţa n-au fost niciodată sub ocupaţie străină, aparţinând de Moldova până la unirea din 1859 şi în continuare de România până în 1940. Ca suprafaţă este destul de mare şi are formă aproximativă de potcoavă care se închide – probabil de aici denumirea de Satu Mare – iar ca număr de locuitori erau peste 300 de familii. Asta o ştiu de la fratele meu Mihai, care la anul nou 1944 împreună cu băieţii din sat au organizat tradiţionalul căluţ şi, fiind casierul care încasa banii primiţi de la gospodari, şi-a însemnat numele tuturor caselor. Satul are o biserică de lemn veche din secolul XVIII, care a fost declarată monument istoric (pamiatnic în lb. rusă) chiar sub ocupaţie sovietică şi ucraineană. Mai ţin minte din povestirile bătrânilor din sat că pe aceste locuri au fost păduri, care au fost tăiate în vederea extinderii terenului agricol. Acesta este un lucru plauzibil cumva, deoarece din marginea satului meu încep pădurile care se prelungesc de pe malul Prutului până aproape de Bucecea, care altădată se mai chemau şi Codrii Herţei. Păcat că nu s-a găsit cineva mai înainte care să-i scrie o cât de modestă monografie şi să surprindă nişte elemente mai precise despre începuturile sale. Cred că dacă n-ar fi venit vremurile de bejenie care ţin şi azi, s-ar fi găsit cineva să o facă.